Laurence Lemoine este nascuta la Paris, în Franta în 1969. La vârsta de 12 ani visa sa devina jurnalista. La 16 ani, Laurence participa la bicentenarul Statuii Libertatii din New York alaturi de Nancy Reagan, reprezentând astfel tineretul francez, în urma unui concurs organizat de Ambasada SUA din Paris. Câtiva ani mai târziu, visul sau de a deveni jurnalista s-a împlinit. A studiat Stiintele Politice la Paris, vorbeste patru limbi si e interesata de toate problemele mondiale. Laurence a calatorit în multe tari, unde a si locuit, lucrând la fel de bine pentru presa scrisa, radio sau televiziune. Din Orientul Mijlociu în Africa, unde l-a intervievat pe Yasser Arafat, în Caraibe, unde a lucrat pentru un post de radio, Laurence Lemoine a acoperit toate domeniile de jurnalism si comunicare.
Sunteti nascuta la Paris. Îmi puteti spune câte ceva despre familia dumneavoastra?
Sunt cea mai mica (având un frate geaman), dintr-o familie crestina cu sase copii. Am primit o educatie foarte stricta, dar parintii ne-au dat tot ce e mai bun pentru a fi fericiti în viata: dragostea, încrederea în sine, abilitatea de a ne adapta si independenta.
Ce v-a determinat interesul pentru jurnalism? Ce a declansat interesul dumneavoastra pentru aceasta meserie? A existat cineva la acel moment în viata dumneavoastra care v-a influentat sa deveniti jurnalista?
În perioada de preadolescenta, în anii ’80, la stiri, nu se vorbea decât de Orientul Mijlociu (Liban, în ’82, cu invazia israeliana, conflictul israeliano-palestinian, luarea de ostatici, deturnari de avioane etc.). A fost momentul în care am început sa citesc ziarele si sa ascult la radio. Am fost fascinata de toate aceste lucruri si vroiam sa înteleg mai mult (ceea ce de fapt era imposibil!). Mi-am dorit sa devin jurnalista pentru a cunoaste si a descoperi lumea, pentru a atinge realitatea fara vreun intermediar între mine si faptul în sine. Am vrut sa experimentez direct ceea ce se întâmpla în lume. A fost clar si natural ca trebuie sa devin jurnalista. Apoi am început sa ma pregatesc. De exemplu, când aveam 15 sau 16 ani, înregistram în camera mea buletine de stiri de la postul de radio France-Info, le scriam pe hârtie, ca mai apoi sa le pot rosti pe un ton profesional. Câtiva ani mai târziu, am trezit lumea cu editii de stiri si interviuri realizate de mine.
Va considerati norocoasa?
Trebuie sa spun ca în general am fost foarte norocoasa în viata, nu numai pentru ca m-am nascut într-o tara minunata si linistita (Franta) si într-o familie buna, dar si pentru ca uneori am fost în momentul potrivit la locul potrivit, de fapt, spun adesea ca norocul se cultiva ca rosiile! Am vrut sa fiu jurnalista, deoarece pentru mine a fost un mod de a trai mai multe vieti în acelasi timp. A face reportaje despre alte tari sau persoane, a fost, de asemenea, o modalitate foarte buna de a învata! Este, în egala masura, un fel de putere, pentru ca ceea ce spunem si raportam si maniera în care o facem este importanta si poate influenta oamenii. De aceea aceasta este o profesie foarte serioasa, ce poarta cu sine o mare responsabilitate.
În 1986 ati câstigat un concurs pentru bicentenarul Statuii Libertatii din New York. Cum s-a întâmplat acest lucru?
Unul dintre cele mai importante momente din viata mea a fost în 1986, când am reprezentat tineretul francez la New York, pentru redeschiderea Statuii Libertatii, cu Nancy Reagan. Am fost acolo pentru ca am câstigat un concurs, datorita tatalui meu. El m-a ajutat sa scriu un frumos poem despre libertate si îi sunt recunoscatoare pentru asta. A fost absolut uimitor pentru mine. Am întâlnit mai multe personalitati ale SUA si am fost un VIP timp de 15 zile. Nu aveam atunci decât 16 ani. Lectura poemului în fata camerelor de filmat si a aparatelor foto a decurs fara probleme, din fericire nu sunt o timida.
Cum a influentat acel eveniment decizia dumneavoastra de a deveni jurnalista?
Un an mai târziu, am petrecut o saptamâna la un post de radio francez, RTL, cu toti ziaristii si reporterii. În decursul acestei saptamâni am vazut totul despre stiri si despre jurnalism si, mai mult ca niciodata, a fost evident pentru mine ca îmi doresc sa fiu jurnalista, dar eram înca prea tânara pentru a începe.
Vorbiti-mi despre competentele si aptitudinile naturale care sunt necesare pentru a fi jurnalist
În ceea ce priveste competentele, as spune curiozitatea, în sensul larg al cuvântului. În cazul meu, prietenii si familia mi-au spus întotdeauna ca am „un cancer al curiozitatii”. Un jurnalist trebuie sa fie deschis si dornic sa înteleaga si sa explice totul. El nu poate fi timid, trebuie sa îndrazneasca sa adreseze întrebari care pot stânjeni oamenii, în special politicienii. Am fost cunoscuta pentru acest gen de interviuri. Deseori ele erau ca o lupta de cuvinte între intervievati si mine.
Când ati fost în Liban, aveati intentia sa va întoarceti la Paris pentru un masterat în Jurnalism?
Libanul a fost prima mea experienta veritabila ca jurnalist. Eram foarte tânara (20 de ani) si un pic novice. Era în timpul razboiului cu Siria („razboiul de eliberare”), tatal dictatorului actual, Haffez Al Assad, vroia sa termine cu crestinii libanezi. Pentru mine, „spectacolul” era incredibil, dar am învatat multe despre oameni si capacitatea lor de a fi buni sau rai si despre adaptarea la situatiile extreme. A fost mai bine pentru mine decât sa merg la facultate, pentru ca acolo era viata reala si concreta. Am avut noroc, pentru ca l-am întâlnit pe generalul Michel Aoun, care era prim-ministru la acel moment. Am avut un interlocutor care mi-a dat o oarecare notorietate, pentru ca ceea ce a spus el a fost un pic neplacut pentru Franta, iar presedintele francez al acelei perioade, François Mitterrand, a trebuit sa reactioneze. Jurnalistii din întreaga lume au vorbit despre acest interviu! Câteva luni mai târziu, sfatuita de colegul si prietenul meu, Christian Malard (France 3/CNN), am plecat la Tunis, la sediul central al OLP, pentru interviul cu Yasser Arafat.
Cum au trecut cele doua ore de întrevedere cu Yasser Arafat la Tunis?
Eram fascinata de acest om si am vrut sa fac un interviu. Am petrecut doua ore cu el în plina noapte. Din motive de securitate, nu am avut voie sa stiu când si unde va avea loc întâlnirea. A trebuit sa stau în camera mea de hotel si mai multi colaboratori ai sai au venit sa ma caute. Legata la ochi, am fost dusa într-o locuinta. Odata ajunsa acolo, am fost dezlegata la ochi. Trebuie sa spun ca a fost ceva exotic pentru mine. A fost un moment foarte interesant, atunci când, în 1990, Yasser Arafat a încetat sa mai fie un terorist, pentru a putea fi un om de stat, având contacte directe, dar secrete cu israelienii. I-am adresat multe întrebari, iar la final, m-a întrebat în gluma daca vreau sa ma casatoresc cu el. În presa franceza, acest interviu nu a avut prea mare succes, dar eu am apreciat sejurul meu la Tunis, întâlnirea cu Arafat si numeroasele ore petrecute cu consilierii sai pentru a discuta despre acel conflict major.
Într-una din conversatiile noastre, ati mentionat ca ati lucrat pentru Radio Mont Blanc timp de sase ani, în apropiere de Geneva. De asemenea, în aceasta perioada, ati lucrat pentru o televiziune (Canal C), facând interviuri politice.
M-am întâlnit cu un celebru jurnalist francez (Jean-Pierre Elkabbach) pentru a-l întreba cum sa-mi planific cariera de jurnalist. El mi-a spus sa merg mai întâi în afara Parisului, în provincie, pentru a învata si a ma maturiza (nu aveam decât 21 de ani). El mi-a explicat ca aceasta este cea mai buna scoala pentru un tânar jurnalist si e adevarat! Asa ca, am plecat în Haute-Savoie (aproape de Chamonix si Geneva) si am început la Radio Mont Blanc. Aveam, de asemenea, o emisiune lunara la TV, Canal C, în care realizam interviuri cu oameni politici sau celebritati, dar numai despre viata lor privata. Dupa aceea, am decis sa parasesc Franta din nou. Iubesc Franta (tara fantastica), dar traiul în tari diferite îmi permite sa vad lucrurile din unghiuri diferite si sa ma îmbogatesc spiritual.
Ati lucrat în Haiti pentru un post de radio care avea nevoie de un jurnalist francez. Ati lucrat pe teren sau în studio?
Radui Vision 2000 din Port-au-Prince era în cautarea unui jurnalist francez pentru a se ocupa de informarea si instruirea jurnalistilor lor. Când am ajuns acolo, am realizat cât noroc am avut sa ma nasc într-o tara libera, în care poti avea tot ce-ti doresti. Am ramas sa lucrez pe teren si în studio timp de un an. Nu era usor, dar am învatat multe în fiecare zi. Haiti e o tara fascinanta, ce mi-a ramas în suflet. Sunt recunoscatoare acestei tari, pentru ca acolo l-am întâlnit pe sotul meu. El a venit la Port-au-Prince în vacanta, pentru o saptamâna, cu un prieten diplomat si este acum tatal fetitei mele de 11 ani, Anouck, si al fiului meu, Alvaro, de 8 ani. El este avocat de afaceri, astfel ca am trait împreuna la Londra, Paris, Valencia (Spania), locul sau de bastina, Banjul (Gambia în Africa de Vest) si Lisabona (Portugalia). În Gambia (o tara mica si foarte agreabila, frumoasa, pentru un prim contact cu Africa) l-am nascut pe fiul meu, într-un spital public. Aceasta a fost alegerea mea, deoarece monitorizarea mea medicala era realizata de o echipa medicala extraordinara, formata din medici cubanezi. A fost amuzant, pentru ca nasterea primului meu copil a avut loc în cel mai modern spital privat din Valencia, cu numeroase aparate si tehnologii, dupa care am preferat medicii cubanezi din Banjul, dintr-un spital public foarte sarac, dar al carui nume, cel putin, este elegant: The Royal Hospital Victoria! De fapt, în timpul operatiei de cezariana, s-a oprit si curentul. Dupa nasterea celui de-al doilea copil, am început sa editez si sa public ghiduri turistice. Primul a fost despre Gambia, câteva despre Spania si ultimul despre Saint-Gervais Mont Blanc, Franta.
De ce Saint Gervais?
Saint Gervais Mont Blanc este un loc magnific pentru vacante, pentru schi sau drumetii. Stiam acest oras, pentru ca am fost acolo de multe ori atunci când lucram ca jurnalist la Radio Mont Blanc. Sa fac un ghid turistic pentru acest loc a fost un bun motiv sa ma reîntorc aici.
Unde locuiti acum si cu ce va ocupati?
În prezent, traiesc în Spania, la Valencia, un oras frumos, de pe Marea Mediterana. Lucrez cu compania americana Reliv. Ea produce si vinde suplimente alimentare naturale. Am fost interesata de aceste produse atunci când într-o zi am vazut-o pe mama mea ca le ia. Am fost întotdeauna interesata de nutritie si sanatate. În Europa, multi oameni iau suplimente, deoarece acestea le îmbunatatesc realmente sanatatea. Si noi ne confruntam cu o grava criza sanitara, aici. Hrana noastra de astazi nu are suficiente vitamine si fitonutrienti, privându-ne organismul de substante nutritive esentiale, înlocuindu-le cu produse alimentare transformate genetic sau chimicale, iar noi devenim vulnerabili la oboseala, alergii si cu tot felul de boli sau disfunctionalitati. Noi stim acum ca suplimentele alimentare pot umple acest gol nutritiv. Vara trecuta, am participat la Conferinta internationala de la St. Louis (Missouri, SUA), unde l-am întâlnit pe fondatorul Robert Montgomery. Gratie produselor sale, i-am ajutat pe multi dintre prietenii mei sau membri de familie în a-si rezolva problemele de sanatate. Bineînteles, si eu iau aceste suplimente, chiar daca nu am acuzat niciodata probleme de sanatate. Dar, datorita lor, ma simt si mai bine. Am mai multa energie, o capacitate de concentrare mult mai mare si un somn mai bun. Sunt norocoasa ca lucrez pentru aceasta companie, pentru ca pot ajuta oamenii si ma pot ocupa si de copiii mei.
Nu v-ati gândit sa va mutati în Statele Unite?
Mi-ar placea sa locuiesc în Statele Unite, pentru ca am fost acolo de multe ori, dar niciodata suficient si pentru ca am o relatie speciala cu America. Consider ca pot cunoaste o tara si cultura sa daca locuiesc acolo cel putin un an. Speram ca într-o zi vom avea aceasta sansa.
Ce stiti despre România? În calatoriile facute, ati întâlnit români?
Sotul meu lucreaza acum în România, la un proiect de turbina eoliana în munti. Lui îi place România. Singura mea legatura cu România a fost o tânara care ma ajuta cu treburile casei atunci când am locuit în Portugalia si cu care m-am împrietenit un pic. As vrea sa pot merge în România cu sotul meu în acest an, pentru ca el nu înceteaza sa-mi spuna ca merita vizitata.
Ce hobby-uri aveti?
Mai întâi de toate, îmi place sa calatoresc! De asemenea, îmi place sa fiu alaturi de prieteni si de familie. Îmi place sportul: squash, schiul, alpinismul, tenisul. Odata, am urcat pe Mont Blanc pe schiuri, mi-a luat opt ore sa ajung în vârf si sase ore sa cobor. A fost fantastic!
Care sunt planurile dumneavoastra pentru viitorul apropiat?
Ma ocup de dezvoltarea Reliv-ului aici, în Spania, si am început o carte despre nutritie si sanatate, care urmeaza sa fie publicata în Franta.
Octavian D. CURPAS
Phoenix, Arizona – SUA
Numai Evanghelia este sursa adevăratei bucurii în viața credincioșilor. Continue reading “John Piper în România!” 
Revista ARMONIA - Saltmin Media 