Azi dimineata m-am hotarât sa ma duc la servici la ora obisnuita – sa nu mai lucrez atâta peste program. De fapt Susen – doamna de la taxe, m-a sfatuit sa o iau cu binisorul ca nu-mi ajuta la nimic decât ca îi dau mai mult lui Sam (guvernului american).
Asa ca…azi, dis de dimineata, m-am lenevit mai mult, dar am si decoperit ceva nou…si minunat… Continue reading “Învată de la păsări, de mărtișor”
VAVILA POPOVICI
.
Tristetile lacatuite în sufletele noastre
le deschidem în fata icoanelor sau a cerului;
de cele mai multe ori ele sunt însotite
de plâns înabusit si de lacrimi.
Fiecarui om, indiferent de vârsta, sex sau temperament, lacrimile i-au udat fata macar o singura data de-a lungul vietii, unora chiar de nenumarate ori. Lacrimile de obicei tâsnesc si se rostogolesc cu repeziciune pe obraz, nu pot fi stavilite, indiferent de forta psihica prin care comandam sa le oprim, dar uneori sunt atât de grele încât ochilor le este greu a le plânge si atunci se opresc în unghiul ochiului. Când se pravalesc pe obraji sub forma unor boabe transparente cu gust sarat, sau ca un râu în cascada, elibereaza tensiuni si multa energie. Numai omul plânge cu lacrimi, numai omului i-a dat Dumnezeu lacrimi de bucurie, de fericire, de durere, de dor… Lacrimile tamaduiesc si uneori dau stralucire vietii. Ele sunt cuvinte, fraze, pe care inima nu este în stare sa le rosteasca în anumite momente. Voltaire spunea ca ele sunt limba tacuta a durerii.
Apar ca o reactie la un stimul emotional foarte puternic. În acele momente cuvintele sunt prea lipsite de putere sa vorbeasca despre ceea ce este în sufletul nostru si lasam lacrimile sa spuna… Ele sunt însotite de suspine sau hohote de plâns. De cele mai multe ori, suntem chiar stigmatizati si învinuiti pentru ele; suntem sfatuiti de a ne controla aceasta reactie a organismului; suntem acuzati de slabiciune sau lipsa de demnitate, pe când ele sunt expresia sinceritatii sentimentelor noastre si ne fac sa devenim mai puternici. Când plânsul s-a terminat, inima se petrifica. Lipsa de nadejde ia forma unei mândrii, suntem gata de lupta pentru binele nostru, a celor de lânga noi.
Se spune ca omul la începuturile sale nu cunostea lacrimile, decât fericirea raiului. Când a pierdut aceasta fericire i s-au dat lacrimile pentru a suplini golul lasat în suflet, în urma pierderii fericirii ceresti. ?i de atunci omul îsi gaseste mângâierea în lacrimi.
Oamenii sunt înclinati din fire spre a varsa lacrimi, de aceea despre ele se spune ca sunt lacrimi firesti. Dar mai sunt lacrimile pacatoase pe care le varsa cei fatarnici, prefacuti, din dorinta de a fi pe placul oamenilor, precum si lacrimi varsate din rautate, atunci când cineva nu are putinta de a face un rau pe care-l planuise, si ele sunt numite lacrimi de necaz. Se mai spune ca astfel de lacrimi le avea Nero, împaratul roman homosexual, incestuos, ucigas si nebun, cel pe care crestinii îl vedeau ca pe antihrist.
Plânsul ne zguduie trupul si pricinuieste în el o durere si o suferinta chinuitoare. În faza înaintata, nu mai e un plâns al ochilor, ci devine o forma de „descarcare” psihica. În urma apare o slabiciune, chiar si la cei rabdatori si puternici, dar ea se transforma curând în putere si aceasta creste progresiv, nascând speranta. Ne simtim mult mai bine dupa ce am plâns.
Credinta este ca femeile sunt mai predispuse la aceasta reactie, ele plâng mai usor sau mai mult. Parca Victor Hugo spunea ca femeia este invincibila prin lacrimi, ca ratiunea pe cât este de convingatoare, pe atât lacrimile sunt cele care ne înduioseaza sufletul… Un poem pe care l-am scris cândva se încheia astfel: „Nu râdeti, o femeie nu plânge-n zadar,/ plânge când în suflet îsi face cuib disperarea,/ când simte fiorul singuratatii!/ Pe scara lacrimilor femeia urca spre cer,/ izvorul lacrimilor ei nu seaca, / durerea din adâncul sufletului îl hraneste./ Poate a pedepsit-o, Dumnezeu,/ poate a vrut s-o ajute?
|
Oamenii de stiinta au concluzionat ca plânsul ajuta fiintele sa se linisteasca, alunga sentimentul de tristete adânca si aceasta se datoreaza eliminarii anumitor hormoni si substante chimice, prin intermediul lacrimilor. De aceea dupa plâns, suntem mai relaxati si parca începem sa vedem lucrurile altfel, judecata ni se limpezeste, tensiunea acumulata eliberându-se prin aceasta supapa a organismului nostru. Nu este rusinos sa plângi, dar se pare ca varsarea de lacrimi cere o oarecare intimitate: plângi în fata icoanei, plângi în fata fiintei iubite care te-a ranit sau pe care ai ranit-o, plângi si ceri mângâiere cuiva din apropiere, pentru a-ti usura durerea pricinuita din cine stie ce cauza. Pentru plâns ca si pentru rugaciunea cu glas tare este nevoie uneori de însingurare. Plânsul apartine omului dar si creatiei necuvântatoare, diferenta facând-o faptul ca atunci când creatia plânge, o face fara lacrimi. Dupa varsarea lacrimilor sufletul si trupul omului se racoresc, se bucura de o liniste si de cele mai multe ori de speranta. Sufletul parca se trezeste la glasul plânsului si parca se patrunde el însusi de simtamântul plânsului, fiindca, dupa cum spunea Emil Cioran: „o lacrima întotdeauna are radacini mai adânci decât un zâmbet”. |
Plânsul este dispozitia trista a sufletului, pricinuita de lipsa celor dorite si de constientizarea celor pierdute… Plângem, iata, când vedem natura cum se dezlantuie fara pic de mila si nu putem lupta cu imensa-i forta. Plângem pentru noi si pentru semeni, fiindca îi iubim, fiindca ne pasa… Câte lacrimi au fost varsate în tara noastra, dar nu numai, în zile lunii februarie ale acestei ierni, cu ninsori abundente, temperaturi extrem de scazute? Au fost lacrimi varsate în întunericul noptii din casele oamenilor, în asteptarea zorilor zilei si a minunii unui ajutor din partea lui Dumnezeu si a semenilor. Dar lacrimile celor care si-au îngropat mortii gasiti sub nametii care au pus stapânire pe suprafete mari de pamânt? Case strivite de nameti, drumuri inaccesibile, oameni înghetati de frig în case… „Albul care se întinde cât vezi cu ochii îti provoaca doua iluzii: prima – ca e ceata si te miri cumva ca i-au lasat sa ridice elicopterul de la sol pe vremea asta. A doua, ca vei ateriza într-o mica asezare cu igluuri, piei de foca, gustari din carne de ren si un bun venit într-o limba ciudata. Si, daca n-ai vedea dreptunghiurile negre de padure desfrunzita si contururile gri ale caselor, nu ti-ar fi greu sa crezi ca ai plecat la drum cu un scop polar, nu umanitar, ” scrie Raluca Ion în ziarul Gândul, impresiile avute la traversarea zonelor cu elicopterul. Sigur ca s-a actionat cât s-a putut pentru salvarea oamenilor, din datorie si din iubire de semeni, dar au fost si asteptari din cauza stihiilor vremii, când bolnavii de inima, de diabet, n-au mai avut medicamente, câteva femei au nascut prematur din cauza spaimei; oamenii au iesit din case prin tunelurile pe care si le-au sapat sau li s-au sapat prin zapada, ajungând la magazine si gasind rafturile goale. Când au vazut pe cei ce au venit sa-i ajute, s-au plâns de o multime de nevoi, dar au simtit, ca tot românul si nevoia sa râda. „Uitati-va la omul asta, are nevoie de lame de ras. Nu vedeti cât i-a crescut mustata?”, a glumit o matusa vesela. C-asa-i românul, stie sa faca uneori si haz de necaz.
Închei tot cu cuvintele cinicului Voltaire: „Cândva totul va fi bine, iata speranta, acum totul este bine, iata iluzia!”
Vavila Popovici – Raleigh, North Carolina
ION IONESCU BUCOVU
.
În toamna anului 1868 Caragiale era elev la cursul de declamatiune al lui Costache Caragiali. Avea numai 16 ani, un tânar bine legat, cu studiile întrerupte si pus pe capatuiala.
În anul 1868, adunat de pe drumuri de Costache Caragiale, Eminescu, se ataseaza de trupa lui de teatru . Vazând în el un copiator de texte excelent, cu un scris impecabil, si iubitor de teatru, Costache Caragiale îl angajaza ca sufleor si copist la Teatrul National.
Soarta face ca acum sa se întâlneasca cei doi mari scriitori, Caragiale si Mihai Eminescu.
Întânlirea lor e unul din cele mai frumoase episoade ale vietii noastre literare. Un adolescent, cu studii întrerupte, setos de cultura, aruncat prea devreme în vâltoarea vietii e pus fata în fata cu un tânar pribeag, fugit de acasa, razvratit contra scoalei si gasind timp, între munci istovitoare, sa-si înzestreze sufletul cu o comoara de cunostinte.
Cu doi ani mai mare decât Carageale, Mihai se investeste în ochii acestuia ca un tânar de exceptie. Eminescu îi aparuse frumos ca o scluptura antica sau ca un sfânt harazit muceniciei. Cu un temperament pasionant, cu alternante de euforie si tristete ce-i caracteriza vârsta adulta, ramâne impresionat de personalitatea lui. ,,E prea frumos sa fie adevarat!” avea sa exclame Caragiale mai târziu, aducându-si aminte de întâlnire.
Si lui Eminescu figura lui Caragiale la 16 ani i s-a parut a fi a unui dandy îmbracat bine, cu multe cunostinte literare, dar si un mare iubitor de teatru. Acum în aceasta sesiune teatrala dintre anii 1868 ai 1869 s-a înfiripat marea lor camaraderie. Peste toate deosebirile de temperament, care vor fi fost net conturate, îi va fi unit o egala pasiune pentru literatura.
Câte discutii s-au depanat între dânsii, în ceasurile lor libere, petrecute laolalta, între doua spectacole, sau în dosul scenei, ne putem închipui. Pasiunii pentru idei a lui Mihai se potrivea demonul dialectic al lui Ion Luca, iscoditor, iubitor de contraziceri, dar ai de cultura.
Caragiale a fost martor si la plecarea lui Eminescu la Viena, însotit de fratele sau, Iorgu. De aici înainte se vor fi întâlnit ocazional poate, dar nu mai sunt date care sa ateste legaturile lor. Între timp Eminescu se distinge prin cultura lui, prin poeziile scrise si publicate la ,,Convorbiri literare”. Maiorescu îl lauda în ,,Directia noua”(1872), punându-l imediat dupa Alecsandri. Sa fi stârnit aceste succese ale poetului invidia lui Caragiale?
În toamna anului 1877, Eminescu vine la ziarul„Timpul” în Bucureati adus de Maiorescu. Având nevoie de redactori, Eminescu se grabeste sa-l cheme în redactie pe Caragiale, spunând ca un altul mai bun ca el nu exista în tot Bucurestiul. Se vede treaba ca Eminescu îi urmarea mersul lui la ziarele „Claponul” si „Calendarul Claponului”sau la „Ghimpele”. Primele articole ale lui Caragiale de la „ Timpul”, „National-liberarii” si „ Liberalii ai conservatorii” nu au darul sa atraga atentia sefilor junimisti precum articolele lui Eminescu. Slavici, lucrând împreuna cu cei doi la ziar, ne-a lasat cele mai pretioase amintiri despre atmosfera redactionala si despre prietenia dintre Eminescu si Caragiale. Cu „Roma învinsa”, Caragiale patrunde la Junimea. Cu talentul sau scenic, a prezentat junimistilor piesa aproape jucata de el, mimând, gesticulând ai rostind apasat vorbele, dând întietate graiului vorbit asupra limbii literare. Cei trei pusesera la cale sa scrie si o „ Gramatica”, împartindu-ai rolurile, Eminescu- etimologia, Caragiale cu sintaxa si Slavici cu topica, proiect care nu s-a finalizat niciodata. Ca sa învete de la Eminescu, Caragiale juca rolul lui „gica-contra” tratând drept moftangii pe Kant ai pe Schopenhauer, ascultând pe Eminescu cu adevarate lectii de filozofie. Dupa ceasuri lungi în redactie ei se cautau si prin oras, izolându-se la nesfârsite taclale. Cei doi îsi câstigasera întietatea si la Junimea, unde, cu toate ca erau cei mai tineri, îsi câstigasera un adevarat prestigiu prin precizia si fermitatea vederilor critice. Eminescu se multumea cu încuviintarea lui Maiorescu ai se bucura de admiratia muta a lui Caragiale, „Las’ c-a tacut si hâtrul de Caragiale!” Slavici ne spune ca „era o placere nu numai pentru dânsii ci si pentru oricine care vedea cum petrec împreuna.”
La ziarul ,,Timpul”, Caragiale tragea mâta de coada, lasând beleaua mai mult pe Eminescu si Slavici.
Dupa ce a participat câtva timp la sedintele Junimii din Bucuresti, îsi schimba atitudinea dintrodata si-l ataca si pe Titu Maiorescu, care l-a primit în casa lui si l-a publicat în revista. Tine conferinae împotriva-i, desi mai târziu l-a lingusit prin telegrame. Marele critic l-a calificat ,,canalie” si n-a mai vrut sa aiba cu el decât relatii,, literare”.
Caragiale era un,,graeculus” înfigaret si foarte agil. Observând ca nu-i poate întrece pe Eminescu în poezie si pe Slavici în proza, el se axeaza pe comedie, continuând pe Alecsandri, sfatuit si de Eminescu, care vazuse în el un bun comediant. ,,Junele pesimist, sceptic si cinic”-cum îl caracterizase Eminescu, se desfasura în voie. Lipsit de scrupule, persiflant, darâmator de valori, indiferent la morala, zeflemist, negativist din principiu, polemist redutabil, încrezut peste masura în puterile lui, Caragiale nu se putea sa nu intre într-un conflict iremediabil cu Eminescu, om de alta talie etica ai artistica.
Primul conflict deschis cu Eminescu a fost atunci când Caragiale i-a sustras niste acte compromitatoare pentru Costake Roseti din sertarul ziarisului Eminescu si i le-a dat ,,andrisantului”. Dupa opt zile de absenta din redactie, Caragiale este numit inspector scolar cu 800 de lei pe luna de catre „andrisant”.
Colaborarea lui Caragiale la „Timpul” s-a prelungit din primavara anului 1878 pâna la mijlocul anului 1881, când a trebuit sa paraseasca redactia, silit din motive pe care numai el le cunoaste. Istoriografia literara ne vorbeste ai de ruptura prieteniei dintre ei, la mijloc fiind mai multe cauze, dar cea mai plauzibila ramâne femeia care juca un rol dublu pentru Eminescu, adica Veronica Micle. Pe Veronica Micle Caragiale o cunoscuse prin intermediul lui Eminescu cu ocazia vizitelor ei la Bucuresti. Femeia era frumoasa si atragea atentia barbatilor, mai ales lui Caragiale care era un amorez tip Rica Venturiano. Ocazia se iveste tocmai când Eminescu este în conflict cu Veronica. Numirea lui Caragiale ca revizor scolar pe judetele Neamt-Suceava în anul 1881 cade bine dramaturgului care-si gaseste consolare în casa femeii fie la Târgu-Neamt, fie la Iasi. Cei doi au întretinut si o corespondenta, dar Caragiale, fiind un om secret în materie de amor, a rupt scrisorile de la Veronica. Si nici Veronica nu le-a pastrat pe-ale lui. Daca le pastra poate posteritatea avea sa cunoasca mult mai multe taine din relatia lor.
Numit revizor scolar pe circumscriptia Neamt-Suceava, I. L. Caragiale o asalteaza pe Veronica Micle, cu atentiile lui de amorez si vestile sale proaste despre Mihai. Fostul prieten îl critica pe Mihai fata de ea tocmai în perioada când femeia trecea printr-o epoca de suparare cu poetul. Scipione Badescu îl pune în garda pe Eminescu despre legaturile lui Caragiale cu Veronica la Târgu-Neamt, legaturi fanteziste si exagerate de informator. Veronica l-a primit pe Caragiale în casa ei si l-a ascultat. L-a rândul ei, i-a destainuit si ea secretul despre ,,boala” lui, ,,pacat” pentru care Eminescu o iarta. Eminescu s-a manifestat de mai multe ori „într-un acces de gelozie!” fata de Caragiale.Se spune ca chiar ar fi vrut sa-l împuste cu un pistol pe care i-l fluturase pe la nas.
Nu l-a iertat însa niciodata pe Caragiale pentru comportarea sa si i-a cerut sa restituie scrisorile primite de la Veronica. O asemenea scena dura se întâmpla chiar într-una din sedinaele Junimii, în casa Kremnitzilor, de Craciun, când cei doi scriitori se cearta ca la usa cortului, ,,dimpotriva Eminescu si Caragiali certându-se unul cu altul”( Maiorescu).
Veronica nu era disponibila sa faca,, prostia” de a se îndragosti de Caragiale, Junimiasii, în frunte cu Titu Maiorescu, încurajau aceasta dihonie, pentru a-l desparti pe poet de femeia iubita, mai ales ca Eminescu îi propusese casatoria.
Titu Maiorescu merge mai departe si insinueaza o intriga specifica lui Caragiale cum ca dramaturgul ,,i-a însirat pe toti prietenii intimi ai d-nei Micle, printre care si el însusi”.
Duiliu Zamfirescu într-o scrisoare catre Titu Maiorescu îl caracteriza astfel pe Caragiale: Ce pacat ca nu se poate face nimic dintr-un asemenea om! Firea l-a înzestrat bine ai viata l-a tentat cu toate prefacatoriile si bunurile ei: a fost sarac, a fost bogat, a avut slujbe, le-a pierdut; o fi iubit probabil si o fi fost iubit, niciodata nu si-a uitat menirea, pe care cel ce l-a zamislit se pare ca i-a suflat-o la ureche, dupa ce l-a gatit, zicându-i, cu un picior în spate: „du-te sa fii trivial!”
La moartea poetului, printre necrologul lui Caragiale, strabate un sentiment de regret, un fel de mea culpa, pentru ce i-a facut poetului.
Cu toata bârfa lumii, Eminescu a fost alaturi de Veronica pâna la sfârsitul vietii. O fotografie, descoperita recent, îl arata pe Eminescu lânga femeia iubita iesind de la teatru, chiar cu un an înainte de a-si da obstescul sfârsit. Iar zeflemistul Caragiale în fata dueleaza cu actorul Stefan Iulian, departe de fostul sau prieten din tinerete.
27 februarie 2012
Cârdei V. Mariana
In zapada afanata
ce se troienea in noapte.
ne tranteam usor pe spate,
lasand a noastre amprente
pe jos insirate.
Ne distram privind apoi
urmele-n zapada,
ce pareau fantastici Yeti
dansand tumultuos, ardent,
intr-o sarabanda.
Ne agatam de cate o craca
scuturand zapada,
albi, din cap pana-n picioare,
imi furai o sarutare
si incepea joaca.
Alergai ca sa ma prinzi,
mijlocelul sa-mi cuprinzi,
te-mbratisam imbujorata,
si-ti dadeam si eu apoi,
sarutarea inapoi.
Ajungeam tarziu acasa,
focul stins, perdeaua trasa,
dar o noapte asa frumoasa
nu se uita niciodata…
azi, am parul nins.
“Imagineaza-ti ca esti o casa vie. Dumnezeu vine si reconstruieste casa. Prima data, probabil, ai sa întelegi ce face. Repara scurgerea si gaurile din acoperis si chestii de-astea; stii ca treburile astea trebuie facute asa ca nu esti surprins de loc. Dar deodata, El începe sa darâme casa într-un fel în care cu adevarat doare si parca nici nu face sens. Ce are de gând? Explicatia este ca El construieste o cu totul alta casa decât cea pe care ti-ai imaginat-o tu, adaugând o noua aripa acasei aici. Continue reading “REMODELARE…”
.
“Imagineaza-ti ca esti o casa vie. Dumnezeu vine si reconstruieste casa. Prima data, probabil, ai sa întelegi ce face. Repara scurgerea si gaurile din acoperis si chestii de-astea; stii ca treburile astea trebuie facute asa ca nu esti surprins de loc. Dar deodata, El începe sa darâme casa într-un fel în care cu adevarat doare si parca nici nu face sens. Ce are de gând? Explicatia este ca El construieste o cu totul alta casa decât cea pe care ti-ai imaginat-o tu, adaugând o noua aripa acasei aici. Adaugând înca un etaj dincolo, construind turnuri si curti interioare. Tu ai crezut ca El te va remodela într-o cabana micuta; dar El construieste un palat. Un palat În care El Însusi intentioneaza sa vina si sa locuiasca.”
“Imagine yourself as a living house. God comes in to rebuild that house. At first, perhaps, you can understand what He is doing. He is getting the drains right and stopping the leaks in the roof and so on; you knew that those jobs needed doing and so you are not surprised. But presently He starts knocking the house about in a way that hurts abominably and does not seem to make any sense. What on earth is He up to? The explanation is that He is building quite a different house from the one you thought of – throwing out a new wing here, putting on an extra floor there, running up towers, making courtyards. You thought you were being made into a decent little cottage: but He is building a palace. He intends to come and live in it Himself.”
C.S. Lewis, Mere Christianity
Viorel ROMAN
500 de ani au supravietuit moldo-valahi sub cea mai incompetenta administratie din lume, cea turco-fanariota, 50 de ani sub cea sovietica. Acuma ei sunt în Europa numai aparent, pentru ca noua statuie a lui Kemal Atataturk de pe Calea Victoriei si faptul ca în locul „Aeroflot”-ului rus s-a instalat la Bucuresti „Turkish Air” pe Magheru… sunt indicii mai sigure.
Moldo-valahii sunt în continuare provinciali turco-pravoslavnici, chiar daca bacsisul se cheama acuma comision si UE e Înalta Poarta. De la vladica la opinca nu s-a schimbat mai nimic. Vezi pe http://www.viorel-roman.ro (Scrisoarea deschisa adresata poporului român de arhimandritul Iustin Parvu) si pe http://www.badpolitics.ro (Lucian Croitoru: În România nu e capitalism, clicile antreprenori de carton-politicieni au acaparat economia).
Chiar si presedintii moldo-valahii au o soarta ca sub fanarioti. Ceausescu e lichidat, Iliescu a lichidat economia, Constantinescu s-a auto lichidat, Basescu resemnat îi pregateste pe Ungureanu & Tismaneanu cel Tânar sa-i convinga pe naivi ca o forma fara fond, statul lui, o fictiune dependenta de FMI, e compatibil cu Europa. Cam cum au încercat si esuat sub sovietici si Ana Pauker & Tismaneanu cel Batrân.
Noua clasa politica imita numai establishment-ul din vest. Cutumele turco-fanariote sunt însa cât se poate de reale. Voda e deasupra legii si cu boierii cei mari decid totul în Consiliul Suprem de Aparare al ?arii. Baronii locali, boierii mici si mazilitii îsi cumpara imunitatea cum pot si chiar trebuie sa suporte procese de coruptie, acum la moda.
Totul s-a privatizat, învatamântul, sanatatea, siguranta personala si armata. Cei care supravietuiesc cu câtiva euro pe zi sub administratia de la Bucuresti n-au încotro. Asa ca nu-i surprinzator ca milioane fug în UE. Oricum, din toate timpurile, numai în Europa s-au putut afirma Enescu, Brâncusi, Vlaicu, Vuia, Coanda, Cioran, Eliade etc. Putin probabil ca în cultura de anonimat de la Portile Orientului ar fi iesit din mediocritate.
La moldo-valahi nu exista o clasa de mijloc sau o burghezie nationala, ca în occident, ci numai intermediari, agenti, dealer, vatafi, interlopi, care cu totii sunt hotarâti sa distruga orice sansa de integrare reala în Europa, pentru ca ei nu au o religie, ci popi, care ierta mai mult decât pot ei fura. Zeci de miliarde de euro le stau la dispozitie de la UE ca sa modernizeze tara, dar ei nu le folosesc pentru ca ar trebui sa dea socoteala pentru ei.
Nu mai exista banci sau întreprinderi autohtone notabile, ci numa filiale a unor banci si companii straine. Totul depinde de buget si de sansa de a primi contracte privilegiate, bineînteles în cârdasie. Contractele, examenele, licentele, locurile de munca, aprobarile devin facile numai prin coruptie, influenta, spaga etc. Capitalism de cumetrie.
De la buget se fura usor, observa si arhimandritul Parvu: Slujbasii tarii, caftanitii vând la pret de piatra seaca si fier vechi bunurile realizate de tine, sub obladuirea sefilor lor, împart banii, apoi sunt judecati de ochii lumii si primesc pedepse cu suspendare, adica multumesc, la revedere, te chemam noi când avem nevoie de serviciile tale. Consilierul BNR, Croitoru e pe aceiasi linie: clicile antreprenorilor de carton ale politicienilor nu se îmbogatesc din riscurile pe care si le asuma pe bani proprii, ci din alocarile de la buget. Cei care platesc impozite si taxe au ghinionul de a fi moldo-valahi, români captivi.
Prof.Univ. Dr. Viorel ROMAN
Bremen
22 februarie 2012
Domnului Sef de Birou, Enachescu Nicolae
Azi, s-a pensionat un om.
A plecat sa isi mai vada,
De un stup, sau de un pom.
Sau nepotii din livada.
A fost sef, si el, aici.
In uzina cea de vise.
Unde toti am intrat mici,
Si ramânem, pare-mi-se.
Câta viata n-am visat,
Sa ajungem sus, la stele,
Si venim, de-unde-am plecat,
Albi pe crestet, de la ele.
Vin nepoti, si vin copii,
Sa viseze in uzina,
Altii, albi, a hodini
Se retrag in radacina.
Iar uzina cea de vis
Le imparte, ieri, ca mâine,
Daca nu un paradis,
Macar zilnica lui pâine.
27 februarie 2012
Impactul tehnologiei asupra vieții spirituale
Text adaptat: Conferința ÎNTRE REAL ȘI VIRTUAL – prof.dr. Emil Bartoș, Casa de cultură Gherla – 25 Februarie 2012
„Cercetați toate lucrurile și păstrați ce este bun.”
1 Tesaloniceni, 5.21
„Toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nu toate sunt de folos; toate lucrurile îmi sunt îngăduite, dar nimic nu trebuie să pună stăpânire pe mine.”
1 Corinteni, 6.12
Se spune că obiceiul e a doua natură a omului. Dar iată câteva cugetări despre substantivul obicei pentru a ne edifica cât mai bine asupra înțelesului acestui cuvânt și a ceea ce poate aduce un obicei în viața noastră Continue reading “ÎNTRE REAL ȘI VIRTUAL”
Nicolae Moldoveanu
Pe piatra aspră a vietii sa lasi o dâră fină,
Din aurul virtutii, din sfânta lui lumină.
Tu ești chemat, tu ești chemat
Să fii creștin cu-adevărat!
Și-n mâna ce-ti loveste a vietii tale floare,
Sa lasi parfumul dulce, ca dar spre- nviorare. Continue reading “Pe piatra aspră a vietii”
Elisabeta IOSIF
.
„Dimineata poetilor” – întâlnirea din ajunul Martisorului
.
„În farâmiturile ramase dintr-un foarte îndepartat banchet al zeilor,
sarbatoarea este în acelasi timp punte, bucla si vârtej”
Constantin Noica
.
O sarbatoare a însemnat si aceasta reuniune a scriitorilor Filialei Bucuresti a Ligii Scriitorilor Români spre sfârsitul lunii februarie a acestui an, 2012, dupa o iarna viforoasa, nastrusnica, de numai trei saptamâni, într-o zi cu mult soare si de renastere a primaverii.
Snurul rosu-alb, considerat si o „funie a anului”, împletind cele doua anotimpuri, iarna-vara, simbolizeaza si traditiile Dochiei, belsugul si frumusetea, oferirea lui fiind un dar pentru sanatate
„Te leg prin alb, mereu, cu inocenta mea,/
Dezleg prin rosu, de deochi, mereu o stea,/
Pe fruntea ta. În Martie îti strâng din jur,/
Dorinta si ardoarea mea.
Si-a zilelor din snur…”
(Elisabeta Iosif).
.
„Primavara – ger si ghiocei/
zâmbet pe frunza verde/
abur în aer.
Muguri – geamat de muguri/
roua cu ochi luminosi/
berze pe ape”
(Viorel Gongu) .
Asadar, un dar si o sarbatoare a însemnat si recitalul poetilor bucuresteni prezenti la aceasta reuniune literara (Ana Maria Balas, Stefan Lucian Muresanu, Elis Râpeanu, Viorel Gongu, Elisabeta Iosif, Vasilica Ilie, Constantin Stroe), poeme onorate cu momente muzicale alcatuite de pianista-poeta, Maria Calleya.
Aceasta „Dimineata a poetilor” este, de fapt, o continuitate a unui „Proiect cultural”, început în 2011 cu concursul Bibliotecii Municipale Sadoveanu din Bucuresti, a tinerilor si profesorilor Colegiului National de Muzica George Enescu, a studentilor Universitatii Hyperion si a revistei Art aut. În anul 2012 acest proiect – program se va dezvolta într-o manifestare culturala intitulata „Confluente”, dorindu-se o îmbinare a poeziei cu muzica si arta.
.
Elisabeta IOSIF
Presedinte LSR Bucuresti
26 februarie, 2011
George Danciu
.
CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU E VIU SI LUCRATOR!
.
„Caci Cuvântul lui Dumnezeu este viu si lucrator, mai taietor decât orice sabie cu doua taisuri: patrunde pâna acolo ca desparte sufletul si duhul, încheieturile si maduva, judeca simtirile si gândurile inimii.” Evrei, 4.12
„Isus Hristos este acelasi ieri si azi si în veci!”
Evrei, 13.8
.
Odata un predicator din Anglia a predicat într-un sat. Seara, în drum spre casa a fost atacat într-un loc întunecos de un hot care i-a pus un pistol în piept si i-a cerut toti banii. Fara împotrivire, predicatorul i-a dat ceasul si portmoneul, iar hotul l-a cautat în buzunare. În buzunarul de la piept a gasit niste hârtii pe care le lua în speranta ca sunt hârtii de valoare.
Intristat, predicatorul se întoarse acasa. Dupa un timp a fost vizitat de un barbat îmbracat îngrijit si a fost întrebat daca el este predicatorul care a fost atacat într-o seara si caruia i-au fost furate mai multe lucruri. Când raspunsul a fost afirmativ, barbatul a spus: „Eu sunt hotul!” si a pus pe masa ceasul si portmoneul. „Printre hârtiile furate s-a gasit si o predica cu cuvintele: <Sa nu furi>. Am citit-o si ea a devenit sabia care mi-a strapuns sufletul si m-a urmarit pâna când am cazut în genunchi si am recunoscut în fata Domnului Isus vina mea si am devenit un om nou. Acum am o slujba cinstita si îmi câstig existenta”, a relatat fostul hot.
CELE TREI CRUCI
„Împreuna cu El duceau si pe doi facatori de rele care trebuiau omorâti împreuna cu Isus. Când au ajuns la locul numit „Capatâna”, L-au rastignit acolo, pe El si pe facatorii de rele: unul la dreapta, si altul la stânga. Isus zicea: „Tata, iarta-i, caci nu stiu ce fac!” Ei si-au împartit hainele Lui între ei, tragând la sorti. (…)
Deasupra Lui era scris cu slove grecesti, latinesti si evreiesti: „Acesta este Împaratul iudeilor.” Unul din tâlharii rastigniti Îl batjocorea si zicea: „Nu esti Tu Hristosul? Mântuieste-Te pe Tine însuti si mântuieste-ne si pe noi!” Dar celalalt l-a înfruntat si i-a zis: „Nu te temi tu de Dumnezeu, tu, care esti sub aceeasi osânda? Pentru noi este drept, caci primim rasplata cuvenita pentru faradelegile noastre; dar Omul acesta n-a facut niciun rau.” Si a zis lui Isus: „Doamne, adu-Ti aminte de mine, când vei veni în Împaratia Ta!” Isus a raspuns:
“Adevarat îti spun ca astazi vei fi cu Mine în rai.”
Luca, 23.32-43
.
Toata Mântuirea s-a faurit pe Crucea de la Golgota unde a fost rastignit Isus Hristos, de aceea trebuie sa vedem ce s-a întâmplat acolo si ce putem învata si noi. Sa vedem ce atitudine trebuie sa avem fata de cele petrecute acolo, în istorie.
Fiul lui Dumnezeu, Isus, Cel fara de pacat, neprihanit, înaltat pe cruce între doi tâlhari, aflati la rândul lor, fiecare ridicat pe o cruce.
Istoria consemneaza cum unii au avut sansa sa fie de fata la acel moment istoric unic. Unii trebuiau sa fie acolo, soldatii romani care îndeplineau sarcinile de serviciu, rastignindu-L pe Domnul vietii. Altii poate din întâmplare, altii din curiozitate sau ura, însa doi tâlhari erau acolo împotriva voii lor.
Cel care putea sa ofere mântuirea se afla acum acolo, în mijlocul lor, într-o situatie speciala, caci tocmai de aceea venise în lume: sa ne înlocuiasca în moarte, El cel nevinovat, sa plateasca pentru toti: caci plata pacatului este moartea!
Pe crucea rastignirii lui Isus, deasupra Sa, sta o inscriptie scrisa în trei limbi: „Acesta este Împaratul iudeilor.”
Iata-i asadar, pe cei aflati în fata Lui! Dar ce fac ei?
Cum reactioneaza cei care sunt în fata Mântuitorului?
Unii sunt indiferenti, dar altii au o atitudine de batjocura.
– „Norodul statea acolo si privea”.
– „Fruntasii îsi bateau joc de Isus si ziceau: „Pe altii i-a mântuit; sa Se mântuiasca pe Sine însusi, daca este El Hristosul, Alesul lui Dumnezeu.” Nu raspunde, pentru ca ei nu cer un lucru serios! Dar slava Domnului, ca nu S-a mântuit pe Sine, ca avea la îndemâna 6.000 de îngeri (iar la trecerea Marii Rosii i-a ajutat doar un singur înger), ci a venit sa ne mântuiasca pe noi, toti cei care cred.
– „Ostasii, de asemenea, îsi bateau joc de El”: necredinciosii pagâni. Care au amânat sa se împace cu El si sa primeasca salvarea sufletelor lor.
În lumea evanghelica baptista era de notorietate comportamentul extravagant al pastorului Marcu Nechifor, om foarte credincios si foarte bine instruit, cunoscator al mai multor limbi. Într-o dimineata de duminica, pe vremea de dinainte de ’89, în Gara din Iasi se întâlnesc mai multi tineri evanghelici care asteapta ora plecarii lor în misiune. La aparitia pastorului Marcu Nechifor toti se foiesc deoarece acesta era imprevizibil, cum va fi si de aceasta data.
– Pace, fratilor!, aproape ca zbiara pastorul, iar ei facându-se mici, mormaie fiecare în barba, abia auzit…
– Pace..., dupa care sunt întrebati de M.N.:
– V-ati rugat?
– Daaa!
– Bine! Ne mai rugam odata, dar pe genunchi. Toti tinerii, se uita unul la altul, apoi în stânga si-n dreapta, dar n-au ce face si, fiecare cum poate, se apleaca, pe un genunchi, pe doi, mai de voie de nevoie. Unul mai îndraznet, gândind ca într-adevar pastorul M.N. cam exagereaza, se roaga asa:
– Doamne, ai mila de fratele Marcu! La care fratele M.N. zice „Amin!” si „da-i întelepciune”, continua tânarul, iar fratele M.N. „Amin!” Dupa încheierea momentului de rugaciune, M.N. îl mustra frateste pe tânarul confrate:
– Odata ai avut ocazia sa ceri întelepciune de la Domnul Isus, cu seriozitate, si ai ratat-o, n-ai cerut pentru tine!
Cât de neinspirat fusese si: „Unul din tâlharii rastigniti Îl batjocorea si zicea: „Nu esti Tu Hristosul? Mântuieste-Te pe Tine însuti si mântuieste-ne si pe noi!”
Acest tâlhar nu s-a lasat cercetat de constiinta sa, nu s-a vazut în ce stare de plâns se afla. El nu a cerut mila, nu a cerut sa i se stearga pacatul si vinovatia, nu a cerut iertare, s-a complacut sa ramâna în aceeasi stare, cu aceeasi viata.
Prima convingere: Teama de Domnul
Dar celalalt tâlhar, desi pacatos si vinovat, are o alta atitudine: Dar celalalt l-a înfruntat si i-a zis: „Nu te temi tu de Dumnezeu, tu, care esti sub aceeasi osânda? Pentru noi este drept, caci primim rasplata cuvenita pentru faradelegile noastre; dar Omul acesta n-a facut niciun rau.” Si a zis lui Isus: „Doamne, adu-Ti aminte de mine, când vei veni în Împaratia Ta!”
Acestui tâlhar, constiinta sa l-a înstiintat ca a comis acte de faradelege, ca trebuie sa se teama de mânia lui Dumnezeu care va cauta sa faca dreptate. S-a vazut deja condamnat si s-a înfiorat ca se va afla curând înaintea judecatii lui Dumnezeu. Brusc si-a revenit din starea de nepasare fata de semeni si fata de Dumnezeu.
A doua convingere: convingerea vinovatiei
Îsi schimba parerea ca ar fi pedepsit prea greu, prea mult, pe nedrept, ci ca „ pentru noi e drept”- judecata lui Dumnezeu e dreapta, înaintea Sa sunt vinovat! Pâna nu-ti recunosti vinovatia (bolnav) nu poti primi ieratrea (medicamentul). E drept samerg în iad…. E drept ca am încalcat legea lui Dumnezeu …. Sunt vinovat.
A treia convingere: Convins de Unicitatea Jertfei lui Isus
Acest tâlhar, cum sunt multi si azi, poate L-a observat doar de departe pe Isus. Însa acum are ocazia sa-L aiba aproape. Auzise de El, ca si altii, azi. Ca desi, nevinovat, El care facuse atât de mult bine oamenilor, acum El moare ca oricare om si înca rastignit, pe cruce, platind mult, pentru mine si pentru tine, s-a încarcat cu pacatul meu si al tau, suferind rusinea si durerea în locul nostru. Acum, daca sunt convins, aceasta convingere trebuie exprimata. Credinta trebuie exprimata, într-un dialog cu Isus. Dupa ce si-a recunoscut vina, ca e drept sa fie rastignit, acest tâlhar a zis lui Isus: „Doamne, adu-Ti aminte de mine, când vei veni în Împaratia Ta!”
Credinta mântuitoare e centrata doar la Domnul Isus. Nimeni altul nu te poate ajuta sau mântui. El, Isus e calea, adevarul si viata. Nimeni nu merge la Tatal decât prin El. Tâlharul i-a înteles vorbirea, Cuvântul Lui, care e viu si lucrator. Si, Isus e acelasi, ieri si azi si în veci. Tâlharul si-a ascultat glasul inimii, constiinta, simtul adevarului si-al bunului simt. Si-a dat seama ca numai Isus îl poate salva.
Acest tâlhar s-a pocait , si-a recunosct starea sa pacatoasa si L-a recunoscut pe Isus, Ca Domn. Vedeti dumneavoastra, daca am avea un prieten ministru, si am merge la el cu o rugaminte, am putea avea mari sperante în el ca ne va ajuta. Însa daca dl ministru, prietenul nostru ar fi bolnav, pe moarte, cum era Isus, nu prea ne-ar mai fi de ajutor. Însa Isus chiar si pe Cruce, El era Dumnezeu împacând lumea cu Sine. La El totul e cu putinta si totsuficient.
A patra convingere: Credinta mântuitoare e preocupata de vesnicie
Noi oamenii venim la Dumnezeu pentru multe nevoi: de hrana, pentru serviciu, pentru câstigarea pâinii, pentru familie, pentru sanatate etc
Însa, atunci când cineva are credinta mântuitoare, acea persoana va cauta mai întâi mântuirea, împaratia lui Dumnezeu (apoi vin celelalte, pe deasupra…)
A cincea convingere: Isus vine a doua oara
Cineva care are credinta autentica, nu doar ca mai întâi cauta mântuirea, dar si întelege Cuvântul. Nu-l rastalmaceste. Întelege ca Domnul Isus, asa cum a promis, S-a dus sa ne pregateasca un loc (tuturor credinciosilor), dar El vine a doua oara. „Doamne, adu-Ti aminte de mine, când vei veni în Împaratia Ta!”
A sasea convingere: Mântuirea e sigura (si prezenta)
Trebuie si avem convingerea ca mântuirea e sigura, chiar de azi (din momentul în care am crezut în ceea ce a fost, este si va fi Isus pentru omenire): Isus a raspuns: „Adevarat îti spun ca astazi vei fi cu Mine în rai.” Pentru ca acest tâlhar pocait n-a mai apucat sa faca nimic, a crezut, L-a recunoscut pe Isus ca Domn si Mântuitor si si-a marturisit vina. Apoi, Domnul Isus i-a garantat ca azi va fi în Rai, deîndata. Cuvântul Sau e viu. Ce spune se si face. A spus sa fie …lumina, s-a facut lumina, a zis ca esti iertat, esti iertat, a zis astazi vei fi cu Mine în Rai, Amin, asa e!
A saptea convingere: convingerea nevoii de partasie
Mântuirea te face sa intri în partasie cu adunarea Sa si cu Dumnezeu (Tatal, Fiul si Duhul Sfânt)
O viata mântuita are trei realitati
a. Nespusa: tâlharului pocait de viata sa rea, cel care primit de Isus iertarea, lui Domnul nu i-a mai reprosat nimic. Nu a mai fost cazul sa faca public marturisirea pacatelor comise. Si acele multe pacate comise si nespuse e într-adevar o realitate nespusa. E cunoscuta doar de el, cel în cauza, si de Domnul. Femeia prinsa în preacurvie, de farisei, nici ea nu a trebuir sa mai vina cu întreaga ei istorie plina de pacate, caci Domnul Isus le cunostea (Psalmul 139, Ioan, 2.24), ci i-a spus: Du-te , dar sa nu mai pacatuiesti, pentru ca sa nu ti se întâmple ceva si mai rau.
b. Nevazuta: prezenta lui Dumnezeu, era nevazuta, deaorece El era în Cristos, împacând lumea cu Sine (2 Corinteni, 5.19). Atunci doar un singur om – tâlharul, L-a recunoscut pe Isus ca Dumnezeu si s-a pocait de viata sa imorala, de tâlhar. Doar acesta a apucat oferta si mâna întinsa a lui Dumnezeu.
c Nemaipomenita: ar fi fost de asteptat sa auzim ca un sfânt, unul cu fapte bune, sa intre în Rai. Dar nu, a intrat un pacatos, un raufacator, unul care ameninta si poate chiar lua viata altora. Asa ceva e atât de nemaipomenit si extraordinar. Si dta poti face acest pas salvator, ate încrede pe deplin în Jertfa lui Isus, urmând pasii tâlharului care s-a încrezut în Isus, ca El are o împaratie si poate sa duca si un tâlhar acolo. Câta bunatate gasim la Tatal ceresc. Glorie Lui!
Încerca si dta. Dumnezeu asculta glasul celui care-L cauta sincer. Spune-i cumva asa:
– Doamne, Tu ma cunosti. Nu vreau sa vin decât asa cum sunt, pacatos si murdar. Sunt vinovat si merit pedeapsa Ta. Chiar moartea. Dar Tu ai murit în locul meu. Iarta-ma ca Te-am ignorat si te-am batjocorit atât de mult, prin viata traita. Iarta-ma, si spala-mi murdaria si vina, în sângele Tau scurs pe Cruce la Golgota. Primeste-ma în adunarea Ta, ca pe un copil al Tau. Lucreaza în viata mea si îndruma-ma prin Duhul Tau cel Sfânt. Amin.
Doamne, Adu-Ti aminte si de mine când vei veni în împaratia Ta! Amin.
Doua suflete pereche,
Priveau in oglinda veche
Admirandu-se-n tacere,
Gandind la „Luna de miere”.
Ea, suava si gingasa,
Arunca priviri poznase,
Cucerind barbatul care
O dorea cu-nfrigurare.
El stia prea bine telul
Si gandea sa-i dea inelul,
Cumpanind clipa in care
Sa-i fure o sarutare.
Pe o ferastruica mica,
Intra-n zbor o pasarica,
In jurul lor se roteste,
Si voioasa ciripeste.
Profitand de intamplare
Ea-l cuprinde cu ardoare
Si-l intreaba visatoare:
„O fi semn sau o-ntamplare?”
„Tu ce-ai vrea, iubita mea?
Psarea mi-a dat ceva”…
Si-i pune sfios inelul,
Fredonandu-i cantecelul:
„Vrei sa fii sotia mea?”
„Da! Da! Da!voi fi a ta!”
Si oglinda, cu pudoare,
Reflecta o-mbratisare…
Cârdei V. Mariana
Revista ARMONIA - Saltmin Media 