Radacina poporului englez o constituie triburile de picti (îsi vopseau corpul, se pictau), niste triburi nenorocite si marunte, care, daca ar fi disparut, istoria poate nu le-ar fi retinut decât numele. Astazi, englezii, prin urmasii lor (americani, canadieni, australieni, neozeelandezi) domina lumea.
Cum a fost posibila o asemenea evolutie? Explicatia o veti gasi în urmatoarea relatare. În timpul razboiului, a fost, la un moment dat, o iarna cumplita. Înghetase pâna departe de tarm marea în Canalul Mânecii. Toate ziarele englezesti scriau cu titluri de-o schioapa: „Continentul este izolat”. Nu marunta insula de la periferia continentului era izolata, ci marele continent era izolat! Ca sa ajunga sa domine lumea, un popor sau macar cei care gândesc dintr-un popor trebuie sa o faca în acest fel: „Noi suntem centrul lumii, lumea este periferia noastra.”.
Au gresit ei? Nici vorba. Gresim noi, cei care ne consideram tot timpul ultimii, noi, cei carora mercenari cu pixul si cu microfonul ne toarna în ochi si în urechi otrava credintei false ca suntem ultimii. Si englezii au toate tarele pe care le avem noi. Si la ei vom gasi aceleasi tare la acelasi numar de indivizi, dar… cei mai multi si, mai ales, cei care trebuie sa gândeasca si pentru altii gândesc altfel. Evreii au fost o populatie care a adus pe lume intoleranta religioasa, prin negarea cu cerbicie a oricarei alte religii, a religiilor tuturor popoarelor lumii. Pornind de aici, un imperiu tolerant religios prin definitie i-a împrastiat în lumea larga, lasându-i fara tara, ajungând a trai în grupuri minuscule printre multi straini, traind la periferia societatilor în care s-au aciuat. Era firesc, tine de natura firii umane sa doreasca sa iasa din saracie si periferie. Dar asta însemna compromisul adaptarii la culoarea locului, la obiceiurile locului, la casatorii mixte etc. Nimic din toate acestea. Oriunde au ajuns, ei s-au ghetoizat, s-au izolat spre a-si apara identitatea. Au fost astfel toleranti între ei, uniti monolit si intoleranti, distanti fata de altii. Ca de-a lungul secolelor aceasta intoleranta s-a întors urât împotriva lor este altceva. Dar au avut dreptate. Nu doar ca au rezistat identitar, dar au devenit puternici si cel mai adaptat grup uman la orice fel de adversitati.
Spre deosebire de ei, la noi nici fratii nu se mai pot aduna, iar etnic tot ce e românesc este… fata de tot ce este strain, inclusiv omul. Asa se face ca multi, mai ales multe, prefera casatoria mixta, îndepartata, iar în casatoria mixta, în familia mixta, întotdeauna românul sau românca este asimilat/a, se doreste asimilat/a. Este un extrem de periculos, pe termen lung, complex de inferioritate. Lumea s-a deschis definitiv, iar în acest urias creuzet unele etnii vor evolua spre disparitie, altele, spre împlinire. Istoria nu se poate gândi în decenii sau 2-3 generatii, iar intelectualii români par incapabili sa înteleaga aceste lucruri.
De ce sunt occidentalii bogati, iar noi, saraci? Eram la cumparaturi, în Belgia, cu un belgian, om în vârsta, fost mare inginer, coordonase constructia unor importante aeroporturi din lume si era apolitic, nu facea parte din niciun partid. Caut ceva si gasesc un lucru chinezesc, care îmi place si îmi convine. Sare ca ars: “Dumneata, european, subventionezi un loc de munca în China? Daca din politete, fiind cu mine, nu cumperi un lucru belgian, finantând un loc de munca în Belgia, macar cumpara un lucru european, finantând un loc de munca în Europa. Acel loc de munca, prin impozite si circulatia banilor, trimite bani inclusiv spre tine.” Am fost mai mult decât surprins, dar am înteles câta dreptate avea. Nici ars nu ar fi cumparat lapte venind din alta parte, haine facute cine stie unde etc. Asa s-au protejat, asa si-au protejat locurile de munca, asa au adunat bogatii. Noi? Aceeasi atitudine imbecila, si daca este de calitate: “Pai nu vezi ca-i românesc?”.
Nu ne cunoastem interesul. Suntem complexati. Ni se toarna continuu otrava pentru anestezierea constiintei de sine si nu reactionam. Ajungem în stadiul patologic de a ne dispretui si urî pe noi însine. Unde sunt preotii, unde sunt învatatorii, unde sunt intelectualii acestui popor? Chiar nu-i mai avem?
Daca este sa luam de bun „desfasuratorul” sedintei de alegeri, din 23 noiembrie 2009, de la USR (din Sala Amfiteatru a Teatrului National), este tot mai dificil de spus ce este USR-ul si mult mai usor de zis ce nu este: UNIUNEA SCRIITORILOR DIN ROMÂNIA NU ESTE O UNIUNE DE SCRIITORI! Fie si pentru ca lipseste solidaritatea/”uniunea”… – „întru cele ale Binelui”…!
Din momentul în care am vazut cine candida pentru „sefia” USR, am înteles ca USR nu poate sa-i reprezinte pe scriitorii autentici, cu valoare netrucata, ai României, ci a devenit (daca n-o fi fost si mai dinainte…) o anexa penibila a regimului politic din România: un „tatuc”, în jurul caruia „fac de garda” mamelucii „tatucului”, prin „masa” carora se „scurg”, spre josul obedient si sicofant si „laudator profesionist” (numarând peste doua mii de membri, din cei 2.400 – reunindu-i pe toti impostorii „umflati” de suficienta si de pretentii, obraznici, pradalnici si nesimtiti!) se „scurg”, spre „josul” lipsit de caracter, dar si de valoare, „beneficiile” (relative, e drept) – iar „dizidentii” (abia câteva zeci de scriitori de valoare, DAC? or fi fiind si atâtia!) formeaza un grup „tolerat”, din ratiuni smechere, de justificare a existentei acestui mamut paralitic, care a devenit USR-ul… – tot mai mult, un refugiu de tate, o „piata” larga si gretoasa, de corupti si corupatori, care sugruma, pur si simplu, semnificatiile pur axiologice (s-ar cuveni sa fie chiar apostolico-vaticinare…!) ale „adunaturii” oricum s-ar numi ea: „uniune”, „societate”.
Acest mamut inutil (poate doar celor care s-au refugiat în USR ca într-o „locatie de pensie”, sa le fie de ceva folos) nu mai are nici argumente, nici o logica elementara de existenta, macar, daca i-am cere sa ne explice: de ce Dumnezeu se mai numeste „Uniune a SCRIITORILOR”, si nu „Brutarie” sau „Ferometal”: USR NU E ÎN STARE S?-SI PROMOVEZE NICI M?CAR C?R?ILE PE CARE PROPRIILE EI JURII (de multe ori, chiar onorabile si suficient de obiective) LE PREMIAZ?! Argumentul ca „fiecare se descurca, e economie de piata” e o tâmpenie fariseica, aduce aminte de afirmatia „soldateilor” lui Ceausescu (Dumnezeu sa-l ierte!), referitoare la Scoala Româneasca si la profesorii ei: „Pai, în definitiv, voi ce produceti? Voi doar consumati! Adica, muncitorul din fabrica sa stea opt ore la strung, si voi, nu?! Si câta eficienta productiva are el, si câta ineficienta crasa aveti voi…în definitiv, voi nu creati nimic, nu se vede nimic, de pe urma voastra!”.
Conform acestui argument, putem sa renuntam de pe acum la statutul de om: cultura si lumina ratiunii din ochii „terestrilor” vor disparea, în cel mult un veac, si se vor sui la loc, în pomi, conform darwinismului, o sumedenie de maimute…În orice perioada a istoriei umanitatii cultivate/civilizate, scriitorul a fost „un lux”, dar un lux necesar si întretinut, destul de constant, de mecenati. Fireste, cu conditia sa existe valoare în ce scria si, CEEA CE ESTE EXTREM DE IMPORTANT: aceasta valoare sa fie detectata, acceptata si promovata!!! (…la curtile imperiale ale romanilor, la curtile ducale ale Evului Mediu etc. etc.). Si sa nu-mi ziceti ca un Horatiu ori un Villon aveau, ei, bani de „promo”!
Doar atâta ca, fie si din orgoliu desart, împaratii romani si ducii/printii medievali (într-o veritabila „cursa” culturala, de „formula UNU”!!!) aveau nevoie sa se faleasca (poate cu prea multa vanitate, – dar, în niciun caz, nu „ratau” valorile autentice…AVEAU GUST ARTISTIC RAFINAT, UNEORI INFAILIBIL, precum celebra familie aristocrat-florentina a Medicilor! – nu ca „manelistii” nostri de azi, care promoveaza scabrosul cel mai vulgar al „efebilor” favoriti, langurosi pervertiti pe „deandosulea”… – pe post de „arta”) – cu acesti „bufoni” si „monstri” ciudati (monstri asemeni grifonilor si sfincsilor), care sunt scriitorii CARE AU DE SPUS LUMII CEVA!!!
Iar nu sa se faleasca, pe de o parte, cu „numarul filialelor si cu numarul membrilor”, iar pe de alta parte sa rasfrânga buza a dispret suveran, când vine vorba de a promova autentica valoare scriitoriceasca (prin edituri si librarii, în care sa se expuna macar ce au premiat juriile filialelor USR! – printr-un activ si sustinut si cât mai „maioresciano”-obiectiv „promo”, al cartilor, pe posturile de Radio-TV – pare ca „revolutia tehnica” este utila oricarui cretin din lume, numai scriitorului de valoare, NU!) ”Nu-s bani la Cultura!” – da, n-or fi ei prea multi, banii astia…(ca nu se restaureaza nici mânastirile Voievodului Sfânt, Stefan!) – dar, atunci, pe ce bani nu va mai vede omul pe voi, „sefilor si sefutilor” si „cadânelor (feminine si nu doar…) de sefi”, de atâtea „primblari” prin ”neagra strainatate”! Si nu cu „taraboanta”… ci cu masini „tari”, schimbate ca ”izmenele”! Aud?!
Iar nu sa „promoveze”, asiduu, moda TIR-urilor pline de „euroi” (…dar si de alimente! – „Foamea/criza-i mare, Mitica!”), pusi în slujba „numarului sporit de membri” ptiu! – asta, abia, e un stahanovism absurd, neo-stalinism pseudo-scriitoricesc si putregaire abjecta, prin „lamura” (de plumb) a coruptiei, a coruperii caracterului USR-ului! Prin asa, abia, se „strica orzul pe gâste” SI SE COMPROMITE, GRAV SI DEFINITIV, IDEEA DE USR SI DE SCRIITOR!
Din momentul în care raspunsul dlui Nicolae Manolescu, la solicitarea lui Liviu Ioan Stoiciu (precum ca Paul Goma ar trebui facut „presedintele onorific al Uniunii, cât mai puteti”), a fost: „Goma nu e membru al Uniunii” – îmi este extrem de clar ca birocratia meschina a distrus existenta REAL? a USR-ului.
Chiar daca valoarea estetica a operei lui Goma nu depaseste, cu prea mult, mediocritatea – în schimb, valoarea umana si de caracter îl singularizeaza: este unicul scriitor român, dizident autentic, asumându-si integral riscurile dizidentei sale, în raport cu regimul comunist din România ante-1989. Si, ca si Hristos, a luat asupra sa pacatele acestora… Nu si la modul mântuitor, e drept.
Tot asa precum lui Goma (SUNT ABSOLUT SIGUR!) le-ar fi raspuns dl Manolescu si lui Eminescu, Creanga, Caragiale…(“ne-membri ai USR”…) – daca acestia n-ar fi fost niste eminenti… “pupinmanolesti”!!! Doar UNUL trebuie sa fie “tatucul”, precum Bunul Dumnezeu, nu?!
Am devenit membru al USR-ului la îndemnul si insistentele unui mare si autentic poet neaos vrâncean, Dumitru Pricop. Zabovesc, înca, în USR, în memoria celor care acum nu mai sunt, dar, prin propria lor valoare de ARTISTI AUTENTICI, nu au girat, din plin, doar valoarea cartilor mele si au confirmat harul Duhului meu – ci au girat si, din pacate, continua, prin reverberatii mistice, transmundane, sa gireze si numele de “USR”. Dar mi-e tot mai greu si tot mai penibil sa confrunt fruntile lor boltite de Har Dumnezeiesc, cu…realitatea sedintei din 23 noiembrie 2009, a USR – fara sa ma simt murdar de fapt, pângarit de impostura obraznica si sterila, a celor care au ajuns si se “tin” (unul pe altul, si toti ca ”variante de putere”! – “putere”, în lumea unde ar trebui sa apara Frumusetea Dumnezeiasca a Verbului! – dar n-o mai poate face, de scârba si lehamite) în “fruntea bucatelor”: un Manolescu-“tatuc” – doar SEF, ”pâna la 120 de ani” (ca doar nu veti zice ca o Istorie, în care Eminescu si Neamul Românilor, sunt batjocoriti, spurcati si înjositi, face din Manolescu un scriitor si un critic si un model de om de cultura cum ERA, oarecum, înainte de 1989!), un Breban, care nu-si poate citi nici el romanele, fara sa adoarma un limbric tuciuriu, care se zbate de mama focului, în intestinul (gros) al subculturii/imposturii obraznice, de “enterteinment” un Stan, care înseamna mai putin decât nimic (fara de Bran) În ce-l priveste pe dl Stefan Agopian, îmi rezerv, înca, vreme de meditatie. Dar atât!
Politica oficiala a Uniunii Europene privitoare la problematica nationala, însusita si de autoritatile române, este ca natiunea a încetat sa mai joace un rol esential în actuala configuratie politica, ca granitele nationale se spiritualizeza, nemaiavând „decât” un rol cultural (reminiscenta a vechii conceptii, materialist-dialectice, asupra culturii ca ceva „adaugat”, deci neesential?); care rol nici nu prea trebuie bagat în seama, pentru ca ne îndeamna „sa privim spre trecut”, câta vreme natiunea „si-a trait traiul si si-a mâncat malaiul” înca din secolul al XIX-lea, în urmatorul nepricinuind decât dezastre – etc. etc.
Toate aceste „flori de sera”, ce pot parea la o prima vedere, frumoase si de viitor, cresc, repet, pe terenul contrafacut al conceptiei conform careia politica este esential altceva decât cultura, nu o prelungire „aplicata” a acesteia. Cât rau a facut aceasta conceptie omenirii s-a putut constata, pentru cine a vrut s-o faca, înca din secolul trecut, macar din exemplul cumplitei revolte a popoarelor Indiei împotriva Companiei engleze a Indiilor Orientale, daca nu spi din atâtea altele.
Dar sa nu ne departam prea mult de ograda proprie. Caci nici noi, românii (poate chiar „mai ales noi, românii”) n-am dus vreodata lipsa de întelegeri superficiale, importuri fara adaptare, snobism politic si intelectual (id est: oportunism) si alte „calitati” (incontestabile, în lumea animala, unde inteligenta se defineste, într-adevar, ca „putere de adaptare”) cu care ne-a înzestrat o istorie al cîrei principal (si, adesea, unic) imperativ a fost supravietuirea (înteleasa si ea, din pacate, mai ales la nivel individual).
Balcanii, însa, sunt „butoiul cu pulbere al Europei” tocmai pentru ca problema nationala nu si-a cosumat aici enormele energii la timpul potrivit, odata cu Occidentul european. Aici apartenenta la o anume etnie are înca o dimensiune „divina”, si nu poate fi tratata doar ca un instinct primar, ce se cere cetluit în chingile ratiunii universale. (De altfel, personal, ma îndoiesc foarte tare ca omul va deveni vreodata o fiinta exclusiv si unidimensional rationala.) Dar problema nationala e prea complicata pentru a încerca, aici, mai mult decât o aproximare a nucleului ei „tare”. În acest context, politic si intelectual, sa scrii o carte despre spinoasa problema nationala, româno-maghiara, despre felul cum se manifesta ea acum, în cele mai fierbinti zone ale tarii, cum e zona Odorheiu Secuiesc si judetele Harghita si Covasna în general, e – în acelasi timp – o provocare si o aventura.
Chiar daca nu esti tocmai un novice într-ale gazetariei si scrisului, si te afli – precum Menut Maximinian – la a saptea carte. E o provocare pentru ca cele ce se întâmpla acolo nu pot fi trecute sub infinita tacere, asa cum încearca actuala clasa politica, ce nu are – din câte se vede – alt scop mai „nobil” decât perpetuarea (si, evident, prelungirea) privilegiilor individuale conferite de mandat; scop pentru care cea mai buna atitudine e sa te prefaci ca problema nu exista. ?i e o aventura pentru ca e greu sa te mentii în limitele unei obiectivitati profesionale, gazetaresti – pe care autorul si-o impune metodologic, dar pe care n-o realizeaza practic – câta vreme te afli pe un câmp minat, cata vreme câmpul de observatie e totodata si unul de lupta; iar observatorul – fie ca vrea sau nu – e totodata parte din fenomenul observat.
Pentru aceasta situatie, deloc de invidiat, a celui ce se aseaza între cele doua armate pornite deja una spre alta, cu intentia de a evita catastrofa, scriitorul Nikos Kazantzakis are, în romanul „Hristos rastignit” a doua oara, o rezolvare epica demna de retinut: „acela va sfârsi calcat în picioare si de unii, si de ceilalti”. Dar Menut Maximinian nu se (mai) afla între cele doua “armate”: batalia s-a dat, el numara mortii din ambele tabere, dar mai ales din cea careia îi apartine sufleteste (caci tocmai ea e cea care a pierdut batalia), îi plânge zguduitor, cu sentimentul de pustiu al orfanului, dar si cu forta imperativului moral, ca asa ceva nu trebuie sa se mai repete.
Una din afirmatiile esentiale ale cartii (si totodata premisa a acesteia) este ca „În acest spatiu etnicitatea limiteaza foarte mult libertatea de actiune si gândire a actorilor sociali”, caci „fiecare istorie personala are o intriga de coloratura etnica”. Aflam înca din primele pagini ca „ideea acestui studiu a pornit în momentul documentarii pentru cartea „Chip de înger”, Ed. Karuna, 2008, care prezinta situatia trista a scolii românesti pe cale de disparitie la Odorheiu Secuiesc, si în mod special de la Asezamântul Sfântul Iosif. Dar, cum ziceam, intentia obiectivitatii profesionale („Am încercat sa descoperim aceste locuri asa cum sunt ele, fara prea multe cosmetizari stilistice, prezentând lucrurile asa cum sunt…”) este repede înghitita de o adevarata lava lirica, pe care nu i-o putem reprosa, caci ea este izvorul atitudinii, al implicarii tineresti, ce dispretuieste meschinaria clasei politice si ignora riscurile. Parasind câmpul simplei, neutrei observatii, autorul se aproapie periculos de mult de conditia adevarului revelat, prin Duhul Sfânt, a carui întruchipare pamânteana pare a fi preotul Puiu Pavel din Odorhei: „Calauzitor în acest drum al «radacinilor împrumutate», sintagma ce apartine vrednicului preot al Odorheiului, Puiu Pavel, ne-a fost Duhul Sfânt, care a dat suflare de binecuvântare peste iobagul român…”. Tonul inspirat, mesianic, va reveni în cele mai fierbinti momente ale relatarii, ca si la finele întregului studiu.
Autorul se aseaza, sufleteste, în vadit raspar cu sensul evenimentelor ce au avut loc în ultimii ani în zona cercetata. El îsi permite sa strige în gura mare ceea ce toata lumea stie din auzite si comenteaza cu voce scazuta: anume ca în Harghita si Covasna are loc un evident proces de deznationalizare, ba chiar de purificare etnica, în dauna românilor minoritari, neaparati în niciun fel de autoritatile propriei lor tari, prea sterse si oportuniste pentru a risca o nuansare, la nivel european, a definirii statului national, în sensul ca el nu exclude automat pericolul agresiunii inverse, a minoritatii – devenite majoritare la nivel local – asupra majoritatii, transformate în timp în minoritate locala. Poate c-ar fi mai complicat, dar nu imposibil. Pentru lideri autentici, însa. Or, în lipsa acestora, în lipsa unui climat politic propice adevarului, fie el si dureros, devine aproape normal ca un tânar ziarist, îndurerat si exasperat, sa forteze în directie inversa. Poate ca asa se face ca în discursul sau se strecoara concepte si formulari usor perimate, la marea rigoare (posibila însa doar în conditii de normalitate), precum teza gândirista a „sufletului pur ortodox”.
Ceea ce nu înseamnA cA aspectele abordate aproape monografic (dimensiunea istorica, dezradacinarea, rolul bisericii, al scolii, viata culturala, mentalitatile etnice, mestesugurile, traditiile, greselile de strategie politica – formând fiecare substanta câte unui capitol), cu tot metaforismul titlurilor (ce dezvaluie pe scriitorul Menut Maximinian), ar fi lipsite de rigoare stiintifica. Dimpotriva, autorul îsi bazeza investigatia, pe lânga observatia directa, pe o foarte ampla si serioasa bibliografie (si nu doar românesca, ci si maghiara, sau chiar franceza – în total 140 de titluri).
Autorul pare influentabil, bâtuit de puternice impulsuri afective, astfel încât textul în ansamblu pare un imens puzzle, cititorul fiind implicit invitat sa-si recompuna propria imagine asupra spinoasei problematici abordate. Afirmatii grave, îngrijoratoare, precum aceea ca „populatia româneasca formeaza – în zona în discutie, n.n. – o comunitate fara comunitarism, care fiinteaza într-un vid civic si cultural” (s.n.) intra în contradictie cu portretele unor personalitati de mare anvergura, civica si morala, carora tocmai conditiile de oprimare nationala în care traiesc românii minoritari de aici le-a determinat cristalizarea. Astfel de personalitati sunt teologii Liviu G. Munteanu, Gheorghe Todoran, Ioan Sârbu, Iosif Sârbu, Puiu Pavel, dar si oameni simpli precum Ion Stanciu sau sora Emilia, de la Congregatia greco-catolica „Inimi Neprihanite”, toti ilustrând parca paradoxala lege a polarizarii si decantarii prin foc a caracterelor, conform careia „ceea ce nu ma ucide, ma face mai puternic”.
Suntem pe un teren al paradoxurilor, contrastelor, confruntarilor – cu atât mai patimase, cu cât mai surde, mai putin auzite si recunoscute în afara granitelor zonei – nelipsite de denigrari intentionate de ambele parti sau chiar de sfidari extreme (precum cea conform careia „scoala din localitate – Murgeni, n.n.- poarta numele „Wass Albert”, din anul 2000, la instigarea caruia, în septembrie 1940, 12 români din Muresenii de Câmpie CJ au fost ucisi, declarat criminal de razboi si condamnat la moarte, în 1946, de Tribunalul Poporului din Cluj”). Mai toate vazute mai cu seama din perspectiva ziaristica, „fierbinte”, a faptului de mare încarcatura emotionala, care ar putea face succesul de public al acestei carti a lui Menut Maximinian.
Totusi, nu lipsesc încercarile de ridicare a perspectivei la nivelul întelegerii în termeni mai generali a fenomenelor. Aflam astfel ca, din punct de vedere istoric, momentele de maxima agresiune a majoritarilor zonali (secui) asupra românilor minoritari au fost: 1) anii 1848-1849, 2) toamna anului 1916, 3) perioada 1940-1945 (dupa Dictatul de la Viena) si 5) primavara anului 1990. Aflam, de asemenea, ca explicatia secuizarii românilor s-ar putea sistematiza în urmatoarele aspecte: folosirea de catre populatia româneasca cu prioriate a „rezistentei pasive”, cedarile si compromisurile facute pentru obtinerea unor privilegii, lipsa unor raspunsuri adecvate la provocarile specifice fiecarei etape istorice în parte, „oarba neunire”, „ciuma politicianismului”, disensiunile dintre biserica ortodoxa si cea greco-catolica, caliatea modesta a unor lideri, deficientele din organizarea comunitara.
Foarte interesante sunt si consideratiile facute (dupa lucrarea lui Eugen Andronic „Activ si participativ la viata cultural-civia”, 1998) pe linia unei comparatii antropologice între români si maghiari. La toate acestea autorul adauga si propriul efort comparativ, privind situatia românilor aflati în conditie minoritara (iar acum materialul folosit e filmul documentar „Ultimii români”, realizat de Razvan Butaru pentru TVR), cu cea a maghiarilor aflati în situatie similara, în satul Jeica BN, sat pe care autorul l-a investigat direct, anume în vederea unei atari comparatii. Concluzia e una demna de retinut, caci e valabila pentru întreaga carte: „Aceasta este diferenta între minoritatea maghiara si minoritatea româneasca. În zona unde maghiarii sunt minoritari, acestia sunt bine protejati de autoritati, au proiecte speciale, clase în limba maghiara, locuri la facultate. În zona unde românii sunt minoritari în propria lor tara, nu au niciun drept, toate parca au fost întoarse împotriva lor. ?colile dispar si, odata cu ele, limba”.
În final, acumularea de încarcatura emotionala izbucneste din nou în accente vizionar-mesianice, simbolice si aproape liturgice („«Slava întru Cei de sus, lui Dumnezeu, si pe pamânt pace, între oameni buna învoire!» Oare si la Odorhei? Îngerul cu aripile trudite de atâta zbor ne spune ca da. Trebuie sa fie da. Pace…”), parca pentru a compensa insuficienta subordonare a faptelor si evenimentelor relatate unui imperativ pe cât de necesar, pe atât de firesc: „Împreuna!” Nu exista alta cale, si de aceea toate cautarile si zbaterile în afara acesteia sunt risipa de timp si energie. Altfel spus: rataciri. Dar, ca orice cale autentica, nici aceasta nu trebuie sa fie doar oarba înaintare, fara oglinda retrovizoare, care sa dea siguranta, fermitate, consecventa. Caci altfel (asa cum i se întâmpla unui celebru personaj al lui Marin Sorescu), te poti rataci si „înainte”.
Acesta pare a fi cel mai ferm si mai convingator (desi oarecum implicit) mesaj al cartii lui
Menut Maximinian. Carte care nu va fi scutita de controverse si rastalmaciri, dar ale cîrei generoase intentii sunt mai mult decât evidente pentru orice cititor de buna credinta.
Un grup de oameni de succes în apogeul carierei lor, toti având joburi si pozitii de vis, masini si case au facut o vizita unui fost profesor din facultate. Discutia a alunecat treptat spre cât de stresanta si obositoare e viata zi de zi.
Profesorul i-a întrebat daca vor sa bea o cafea buna si s-a întors din bucatarie cu vas mare plin cu cafea si o multime de cesti. Unele erau din portelan fin, altele din sticla, plastic, unele aratând normal, altele foarte delicate si scumpe, unele cu insertii aurite, altele cu toarta ciobita, si i-a rugat pe fiecare sa se serveasca.
Când toti aveau câte o ceasca de cafea în mâna profesorul le-a zis: Daca ati observat… fiecare dintre voi a pus cafea în câte o ceasca scumpa si fina lasând cestile simple si ieftine goale pe masa. E normal sa vreti ceea ce e mai bun în viata, dar tocmai asta e sursa problemelor si a stresului pe care îl aveti zi de zi.
Nu conteaza ce ceasca ai ales, cafeaua are acelasi gust. Ceasca nu adauga nici o calitate cafelei. În cele mai multe cazuri o face doar sa fie mai scumpa sau în alte cazuri nu putem vedea ce e de fapt înauntru. Ceea ce ati vrut voi de fapt a fost cafeaua, nu ceasca si totusi inconstient ati ales cele mai scumpe si bune cesti. Si apoi ati început sa va uitati la ceasca celuilalt gândindu-va ca e mai frumoasa decât a voastra.
Viata e ca o cafea buna: jobul, banii, cariera, masina, casa, hainele, pozitia în societate sunt cestile. Doar ne ajuta sa ne traim viata, dar nu sunt VIATA. Hainele pe care le avem, pozitia în societate si banii nu înseamna viata… Doar ne ajuta sa traim viata. Nu definesc ceea ce înseamna viata. Din contra majoritatea oamenilor care au mult, sunt invidiosi pe altii care au mai mult si nu reusesc sa se bucure de ceea ce au.
Câteodata concentrându-ne doar pe ceasca, uitam sa savuram cafeaua.
Savurati cafeaua, nu cestile! cei mai fericiti oameni nu sunt cei care au cele mai multe lucruri. Cei mai feiriciti oameni stiu sa se bucure cât mai mult de ceea ce au, acolo unde au, în momentul prezent. Ei fac viata sa fie frumoasa…
„Viata trebuie traita asa cum este, pentru ca ni s-a dat fara sa o cerem si ni se va lua fara sa fim întrebati”.
Conferinta Domnului Mihai Sora, intitulata „Zidul si umbra lui. Despre echilibru, masura si rezistenta cu Benjamin Fondane”, a carei sustinere era programata pe data de 31 ianuarie 2010, la Teatrul National „Marin Sorescu” din Craiova, a fost anulata de directorul teatrului.
Un mesaj trimis prin secretarul literar, ne informeazaa ca „dl director nu agreeaza formula unei conferinte pe tema Fondane”.
Nici scuze, nici vreo alta explicatie privind aceasta interdictie nu au fost aduse de catre directia teatrului craiovean.
B. Fundoianu/ Benjamin Fondane s-a nascut la Iasi, pe 14 noiembrie 1898. A publicat poeme si traduceri în periodice romanesti si evreiesti, semnând B. Fundoianu, dupa toponimul Fundoaia, localitatea de provenienta a tatalui.
Cartile scrise si publicate în limba româna vor aparea sub acest pseudonim. În decembrie 1923, emigreaza în Franta, unde este în continuare prezent în cercurile avangardiste. Opera în limba franceza va fi publicata doar partial în timpul vietii. În martie 1944, ca urmare a unui denunt, este arestat, împreuna cu sora sa, Lina, si închis în lagarul de la Drancy. Câtiva prieteni obtin eliberarea lui Fondane, care însa nu accepta sa paraseasca lagarul fara Lina. La 30 mai 1944, sunt deportati împreuna la Auschwitz. Fondane va fi gazat în octombrie 1944.
Pentru tot ce mi se întâmpla bun, ma simt dator sa spun cuiva: multumesc!
Câte unii îmi spun: Nu mai multumi ! Dar eu nu pot. E ceva neîmplinit în ce mi se întâmpla bun daca nu multumesc.
Când am început sa vorbesc, printre primele cuvinte pe care am fost învatat sa le rostesc, acesta a fost: „Multumesc”. Mama m-a învatat ca de fiecare data, când primesc ceva în dar, chiar si un cuvânt bun sau o privire calda, sa spun: Multumesc! Acest cuvânt mi-a intrat în adâncul-adâncului fiintei si nu ma mai pot „dezbara” de el. Si nici nu vreau.
Prietenul meu israelian a cam râs de mine, când, dupa ce soferul de autobus mi-a dat biletul de calatorie, i-am spus: Multumesc! Iar acesta mi-a si raspuns.
Casieritei de la supermarket, când îmi da restul si bonuletul, cum sa nu-i spun multumesc? Dar uneori ea mi-o ia înainte. Si-atunci îi spun: Eu multumesc.
Celui care ma pofteste sa intru în lift înaintea lui, cum sa nu-i spun „Multumesc”?
Spunând „multumesc”, ma simt bine cu mine însumi, ca si cum mi-as fi spus si mie „multumesc, ca ai spus multumesc”.
Se gaseste mereu câte unul care ma întreaba nedumerit/ironic: de ce tot multumesti? Nu îi raspund. Desi stiu de ce. Si îi multumesc (în gând) aceluia pentru întrebare. Asa cum multumesc multor altora pentru unele întrebari si pentru raspunsurile lor la întrebarile mele.
Asa cum multumesc cuvintelor ca nu ma parasesc si ca ma ajuta.
Asa cum multumesc pâinii ca e atât de buna cu mine.
Asa cum multumesc fiintelor dragi pentru ca mi-au devenit dragi.
Asa cum multumesc adânc întâmplarii care mi te-a adus în cale, iubito.
Asa cum multumesc clipei aceleia care ne-a cununat pe viata.
Asa cum multumesc luminii ca nu ma ocoleste si lupilor ca ma ocolesc.
Multumesc si iar Multumesc. Scriu cu majuscula acest cuvânt, pentru ca zace în el ceva sacru, misterios si hieratic si teribil de frumos. În acest cuvânt si în gândul care îl însoteste. Pentru ca, am uitat sa spun un lucru esential-esential: daca e rostit fara gândul corespunzator, gândit în plenitudine, acest cuvânt nu valoreaza întreaga lui valoare.
Sunt atât de bolnav de acest cuvânt ca Multumesc în stire si-n nestire, în stânga si în dreapta. Multumesc câinelui când vine la mine si îmi linge mâna. Multumesc calului ca ma încalzeste cu grumazul lui stralucitor si puternic. Multumesc pisicii ca sta lânga mine ghemuita si toarce în tihna, cafelei îi multumesc pentru ca este aromata si dulce, florilor ca îmi bucura simturile cu culorile si miresmele lor uluitoare, mamei ca ma ocroteste de acolo de sus unde se afla, multumesc lacrimilor ca îmi umplu ochii. Ce trist as fi sa nu mai am lacrimi! Ce orfan m-as simti sa nu mai am mama nicaieri. Ce pierdut m-as simti sa nu mai am pe nimeni si nimic carora sa le spun „Multumesc”.
Când cel drag se întâmpla sa sada tacând lânga mine, îi multumesc din suflet ca este aici, cu mine, ca respira acelas aer ca si mine, ca exista în aceeasi lume cu mine, în acelas timp de viata si în acelas spatiu fizic si sufletesc.
Prietenilor dragi aflati departe/aproape, le multumesc ca ma cauta si ma au cu ei si în ei.
Multumesc bucuriei ca a poposit la mine. Multumesc cuiva, nu stiu bine cui, pentru întâmplarea atât de buna, de miraculoasa, de a fi primit viata. Fireste, trebuie sa multumesc mamei, dar nu e destul, Darul e mult prea covârsitor. E incomensurabil.
Viata! Multumescul meu nu este destul de mare pentru asta.
De aceea trebuie sa-L am si sa-l avem aproape, pe El, pe Dumnezeu. Ca sa am, ca sa avem cui multumi, Cuiva mai presus de oameni. Nu e un motiv destul de puternic pentru ca El sa existe? Dar mai sunt si multe alte motive.
Zâmbiti? Am batut câmpii? Am repetat banalitati? Am însirat prea multe cuvinte? E adevarat. Nu stiu ce-mi veni. Poate gândul ca toate lucrurile acestea carora trebuie sa le zicem „Multumesc” sunt atât de mari si de încapatoare încât nu le pot umple nici toate cuvintele lumii, ale oamenilor si ale timpurilor.
Oricum, îti multumesc fireste si dumitale, stimate cititorule, si nu în ultimul rând, pentru ca ai avut rabdarea si bunatatea sa te opresti din drumul vietii, si ti-ai rupt din timpul trairii ca sa citesti aceste nevrednice si simplute rânduri. E un dar de pret pe care mi l-ai facut. Cum as putea sa nu-ti multumesc? Poate ca, în marea mea vanitate, chiar de-aceea scriu, ca cineva sa aiba pentru ce sa-mi multumeasca.
Poate îsi va aduce aminte de mine si când eu nu voi mai fi iar el va fi si pentru asta nu pot sa nu-i spun „Multumesc” înca de-acum.
Nu, nu pot si nici nu vreau, în ruptul capului, sa ma vindec de aceasta boala copilareasca, naiva si caraghioasa, de a zice la tot pasul „Multumesc”.
„…rescriu SUPLEANTUL în engleza,
probabil sub titlul The Disident,
sau THE LAST DISIDENT.”
Petru Popescu, din interviul cu Marius Tuca
publicat în Jurnalul National din 20.11. 2009.
Scriu acest pamflet la sugestia unui conational pe care-l pretuiesc. Îl scriu ca pe un divertisment sarcastic pentru toti admiratorii romancierului orasenesc Petru Popescu, din trecut si mai ales de astazi. Îl scriu direct pentru Alex ?tefanescu, Marius Tuca si alte elite publice de acelasi calibru. Interviul l-am primit prin Internet, tîrziu dar nu prea tîrziu, cu o mica rectificare the last among disidents…
Nu stiu cine, nici de ce, a intitulat interviul „Petru Popescu: M-am despartit de Zoia pentru ca mi-era frica de Ceausescu”, ceea ce de la început îl pune pe Petru Popescu în postura foarte proasta, de poltron, cum ar spune Caragiale, de fricos, odata si jumatate, pentru ca fricosii nu pot fi disidenti, nici chiar dupa Bula. Apoi, sa nu ne apucam sa comentam si valoarea sentimentelor fata de Zoia ale lui Petru Popescu, daca a luat-o la sanatoasa, hat peste ocean, de frica lui tata-socru. Sau acum, dupa atâtea decenii si fara Zoia de fata, Petru Popescu vrea sa rescrie relatia lor în sens invers: nu de supleant ci de disident!
În recenta scriere „Supleantul”, actiunea începe pe vremea cînd autorul, Petru Popescu era supleant al CC-ului UTC si s-a dus în Berlinul de Est pentru a aduce de acolo o valijoara de prezervative si sa asculte formatiunea de rock Led Zeppelin. Probabil, noua varianta de disident pentru americani, va începe cum din strainatate a adus o valijoara de documente anticeausiste si planul secret de actiune al disidentilor.
Marius Tuca începe interviul, în stilul lui cunoscut, cu o întrebare de galanterie ieftina si stupida în ce limba viseaza Petru Popescu, la care raspunsul e pe masura întrebarii: e bilingv în vise! Trecem la una mai usoara, despre venitul în România. ?i Petru Popescu (în continuare PP) da o mica nota explicativa din care reiese ca… „a disparut o mica placa de bronz, o forma ovala” de la mormintele familiei sale „si o sa vin în România mai des, o sa am ocazia sa le rezolv”. Punct, dar nu am înteles ce are sa rezolve în cimitirul Sfânta Vineri, unde cu respect fata de sentimentele sale, de sentimentele noastre fata de cei dragi, nu se mai poate rezolva nimic, indiferent cît de des venim în România, indiferent în ce limba visam.
Caracaleanul Marius Tuca este iscoditor din calea afara si dupa ce a aflat în ce limba viseaza PP, acum vrea sa afle si în ce limba gîndeste. Raspunsul vine pe banda rulanta a interviurilor care nu spun decât vorbe… e bilingv! Formidabil, în gândire la fel ca-n vise, asa-s marii scriitori. ?i nu numai atât, PP face diferentierea între nuantele interesante pe care le are limba româna fata de altele, dîndu-ne exemplul clasic, mereu folosit, al cuvîntului dor fara echivalent în alte limbi si mai departe ne vorbeste despre un anumit simt al sexualitatii, foarte bucurestean pe care îl va folosi in versiunea engleza intitulata „The Last Disident”! Zapacitor! Va fi vorba de ultimul disident al sexualitati bucurestene sau va fi ultimul disident, înscris, pe lista fara de sfârsit de douazeci de ani de când Ceausestii au fost executati în stil KGB.
În alta ordine de idei, stiam ca bucurestenii au tot felul de simturi suplimentare fata de noi, provincialii, dar pâna acum nu am citit ca au si un simt al sexualitati, foarte bucurestean! ?i Marius Tuca nu insista cu întrebarile pe aceasta pista, sa mai aflam si noi câte ceva de la PP, doar e a senior-citizen (are peste 65 de ani) si pare plin de acest simt foarte bucurestean (the megasex, nu ?!). Din „Supleantul” nu am aflat decât banalitati de bloc bucurestean, dintre care la un moment dat, un personaj spune: „Ma fac curva. Se cauta cadre noi, se elimina si aici înapoierea României. Nu-i greu, tot ce trebuie sa-nveti e sa sugi si sa oftezi” (pag.113). Acesta-i simtul bucurestean, asta-i practica simtului? Exagerez! PP poate fi si grav în „Supleantul” (care pe americaneste va fi tradus „The Last Disident”), cititi: „românca e o femeie nepregatita pentru sex ori pentru romanta” (pag.109) si însira niste motive ce în sute de ani au fost aproximativ la fel pentru femeile lumii, ma rog, poate cu exceptia neamului sotiei sale, Iris Friedman. Penibil, erotoman acest ultim venit printre sutele de mii de disidenti bucuresteni, care în Întoarcerea scrie: „hormonii colcaiau în mine” (pag.126). Normal la vârsta aceea, dar de obicei nu se pun pe hîrtie! Doua pagini mai încolo, descoperim ca îl colcaiau si grosolaniile insultatoare la adresa României: „mi-am vazut tara de bastina într-un mod destul de original: ca pe o emulsie de patru lichide, care erau eroismul, tradarea, moartea si sexul. Sexul le tinea laolalta pe toate”. Bravo disident, si America din ce lichide e formata ?
Mai departe dam peste ceva ce toata bucurestenimea stie si spune, cum ca Marius Tuca nu citeste nimic, el doar vorbeste si se tutuieste cu PP, sa vada telespectatorul cât e el de mare, vorbind ca americani cu „you”, nu ca la Caracal cu „‘mneavostra” sau cu „mata”. Pai din cauza folosirii pronumelor de politete am avut probleme cu intratul în NATO si UE, stie orice talkative de talk-show din televiziunea bucuresteana. Întrebarea cu „tu” s-a legat de ce efort literar a facut PP sa scrie „Supleantul” în româneste dupa 30 de ani. La care PP raspunde: „nu ma îndoiam ca as putea scrie un text de proza substantiala, lung…”. Nu ai înteles întrebarea, draga disident, el, Tuca-Tuca, nu te-a întrebat de substanta, pe care eu cititorul nu am gasit-o, nici de dimensiuni, ci de efort. Simplu, cum zicea tatal dvs. Dupa care, Marius Tuca se repede cu „eu am crezut foarte tare – nu moale, ci tare ca piatra – ca poti sa scrii vazându-te cât de pasionat esti de limbaj si de limba româna”. Extraordinar, chiar asa nea-Tuca, cine a mai vazut vreodata un Popescu pasionat de limbajul român!? ?i PP, ca o primadona de music hall, îi multumeste de compliment si înfoindu-se îi povesteste o conversatie comica de la Cluj. Clujenii-s comici, mai ales universitarul în ziaristica Ilie Rad, care saracul de el, s-a dat si peste cap sa-i faca o primire triumfala la Cluj în toamna 2009 si multamul a fost ca PP nici nu i-a retinut macar corect numele. Pacat de Ilie Rad, îmi pare rau de el mai ales dupa ce mi-a scris, într-un mesaj, ca a citit „Întoarcerea” cu sufletul la gura… universitar clujean ce sa-i zici, ca numai adolescentinele citesc romanele de dragoste cu sufletul la gura. L-a rasplatit PP!
Revin la Marius Tuca care începe o alta întrebare cu „tu încerci acum sa traduci în româneste termeni în engleza?”. Adica cum… nu are importanta, fiindca PP zice ca se poate si mai departe, vorba lui Nea Marin, si da cu mucii în fasole, cititi: „pentru noua mea cariera de scriitor în limba româna…”, ceea ce înseamna ca, abia în viitor va fi scriitor în limba româna, lasîndu-ne încurcati cu ideea ca în trecut el a fost doar un „supleant” în limba româna, nu scriitor român. Fara sa ne mai dea alte detalii despre noua sa cariera de scriitor în limba româna, revine mereu si mereu la „Prins” si „Dulce ca mierea” când noi, cu sufletul la gura, asteptam de la Domnia Sa sa ne spuna câte ceva despre marea sa cariera, de peste treizeci de ani în limba engleza, despre operele sale în limba engleza, de unde le putem procura si citi… Asteptam sa ne spuna ceva, ceva din activitatea sa de disident, daca a folosit limba engleza sau limba româna, sau a fost bilingv… A scris articole, eseuri, a participat la manifestarii ale românilor? Doar din 1978 pîna în 1989 a fost timp destul sa-si manifeste si sa sprijine disidenta româna din Statele Unite, daca… si asa se considera „The Last Disident”, ceea ce realistic si istoric este un non-sens fiindca disidenti au fost dintotdeauna si vor fi întotdeauna! Ramâne valabila doar varianta „ultimul dintre disidenti” (the last among disidents)!
Sa ramînem tot la datul cu mucii în fasole… Citim în „Supleantul”: „am putut sa scriu exact cum tineam minte lucrurile”. Multi, chiar dintre admiratorii lui PP, nu cred acest lucru! Pentru aproape toti, câti au citit „Supleantul”, volumul nu a fost decât o fictiune facila, vulgar-erotica, Hollywood-style, iar pentru cititori sai fideli a fost un soc neplacut. Cât ma priveste pe mine, cititorul lui din trecut si de astazi, îl compatimesc cât a decazut iar în noua lui cariera de scriitor în limba româna, mai devreme sau mai târziu se va izbi de critica analitica dura nu cea de complezenta alexstefaneasca.
Spre finalul interviului, întrebarile si raspunsurile contrazic pe cele anterioare. PP ajunge la explicatia ca sunt doi scriitori Petru Popescu, ca: „aventura mea cea mai importanta ca scriitor este ca am fost scriitor în limba româna, apoi a trebuit sa ma transplantez, dupa care am redevenit scriitor în limba româna”. Tot zig-zagul acesta de vorbe fara temei PP îl considera un alpinism fara coarda, fara sa stii unde te duci, pe ceata. Asta cu dusul si pierdutul în ceata i se potriveste de minune!
S-ar putea crede ca afirmatia din titlu este o metafora. Dar nu este… Ma aflu în fata unei doamne mignione fragile si elegante, într-un apartament cu peretii acoperiti de tablouri. Pictate de ea. Numai ca doamna Eva Danon are alta formatie: e pianista de profesie. A studiat ani de zile pianul la Conservatorul din Bucuresti ca apoi sa predea lectii în scoli de balet si, mai mult, sa însoteasca formatii de mare tinuta, balerini vestiti si coreografi de faima internationala, precum Mia Arbatova, Gertrud Krauss, Rina Scheinfeld… Si altii.
Cum a ajuns la pictura? La aceasta întrebare nu e greu de raspuns. Sunt foarte multe exemplele cu oameni talentati, dotati pentru mai multe arte. În cazul Evei, începuturile se pierd în copilarie si adolescenta. Întotdeauna i-a placut sa deseneze. Sa picteze. Tablourile ei, din diferite perioade, deci din vîrste diferite, au un numitor comun. O pregnanta sensibilitate. O deschidere catre un romantism nealterat de trecerea anilor si de framântarile firesti ale vietii. Poate ramâne romantica o femeie care a cunoscut, ca mai toata lumea, ce înseamna lupta pentru existenta? Dovada ca da…
Stilurile sunt totusi diferite. Fara sa-si propuna în mod special, Eva Danon aluneca în surrealism într-un tablou în care pianista ar putea fi chiar ea, pianul ajunge la plafonul unei sali de concert aristocratice si în aer pluteste bustul lui Toscanini. Alteori, stilul e aproape naiv, mai ales cînd tabloul îsi propune un aer familial, nostalgic. Multe pânze sunt impresioniste, dar altele au o curioasa alcatuire, cu o parte figurativa si o alta care se poate încadra în expresionismul abstract. Influentele marilor maestri sunt, de asemenea firesti si explicabile, simtim uneori o linie din modernistii francezi, alteori o respiratie larga ca a peisagistilor rusi sau spanioli.
Tematica abordata este si ea diversa. Natura statica, compozitii cu personaje, peisaje câmpenesti, flori, portrete. Eva Danon are remarcabila capacitatea de a povesti în tablourile ei. Demonstreaza o întelegere profunda a oamenilor vîrstnici, a neputintei si dezolarii, vizavi de naivitatea si jocurile fara de griji ale copilariei. Sau predilectia si atasamentul pentru familie, cu personaje exemplare, surprinse în trecerea anilor… O anume dinamica a culorilor din mai toate lucrarile pledeaza fara îndoiala pentru optimism si sinceritate. Iar întâlnirea muzicii culte cu pictura de sevalet nu face decît sa le permita ambelor un spectru mai larg de exprimare. Nu degeaba exista în muzica termenul de coloratura, iar în artele plastice uzitata metafora „o simfonie de culori”.
Repet vorba unui indian american batrân, care le-a replicat albilor: „Când ati venit aici la noi, pe continent, voi aveati sub brat Biblia, iar noi, pamântul de sub picioare. Ne-ati rugat sa închidem ochii si sa ne rugam împreuna. Când am deschis ochii, noi aveam în brate Biblia, iar voi erati stapâni pe pamânturile noastre”.
Razboiul rece a fost ce a fost. S-a terminat si au venit „eliberatorii”, sa ne „ajute cu sfaturile”. Ei aveau lozincile si sfaturile „de tip nou”. Noua ne fusese scârba de cele vechi, care se chemau tot „de tip nou”. Noi aveam o zestre economica cu care altii… Dar ne-au spus: „Închideti ochii si haideti sa învatam lozincile de tip nou”. Când am deschis ochii… aurul, petrolul, combinatele (de carne, de fier etc.). Doar cele care acum le aduc profituri uriase. Celelalte au fost desfiintate, sa nu-i concureze. Le trebuiau doar pietele si forta de munca. Noua, stând cu ochii închisi, ne sopteau în urechi „mormane de fier vechi”, „energofagi”, bau-bau, hau-hau… Asa ne-au ramas lozincile si zâmbetul lor batjocoritor.
Dar oare am deschis ochii sau suntem înca hipnotizati de gargare imbecile? Iar ei s-au saturat deja sau ochii hulpavi înca vad…, vad… si poftesc, ascunsi ca animalele de prada? Zilele trecute am auzit cu stupefactie ca un parlamentar PD-L, fost si, probabil, actual rege al pubelelor Bucurestiului, deszapezirii etc., domnul Prigoana, propunea nici una, nici alta, decât vânzarea cladirii, impropriu numita în continuare, Casa Poporului!
Este cea mai mare cladire administrativa din lume, este cea mai mare cladire de pe continentul european si, de fapt, de pe patru continente. Ea poate deveni brand de tara si, mai ales, brand de Bucuresti, un oras extrem de sarac în simboluri. Toti strainii care vin în Bucuresti vor sa o vada si, spre contrarietatea si stupefactia bucurestenilor intoxicati politic, o admira. Germanii au filmat-o în cadrul unui reportaj cu cele mai reprezentative cladiri ale Europei. Dincolo de costurile uriase ale construirii ei, cladirea are în sine o valoare arhitectonica deosebita si da prin maretie, plus frumusete, ceva din acestea si institutiilor pe care le gazduieste. Exact ceea ce visa si Ceausescu, ceva care sa permita guvernantilor tarii sa poata primi pe oricine, din orice tara, cu fruntea sus. Exact ca un particular, daca ai o vila frumoasa, ai dreptul de a-ti primi musafirii de pe o anumita pozitie si cu o anumita demnitate, iar daca ai o cocioaba coscovita…
Nu despre guvernanti este vorba, ci despre demnitatea poporului român. Strainii stiu doar ca acolo stau reprezentantii românilor, indiferent care sunt sau cine vor fi acesti reprezentanti. Câti oameni care au avut un minim succes nu au avut parte de semeni de-ai lor care le-au dorit de la „foc la casa” pâna la pierderea?
Popoarele sunt ca oamenii si formate din oameni. Va aduceti aminte ca prima propunere postdecembrista a fost „aruncarea în aer”, apoi „distrugerea prin implozie”… iar astazi, vânzarea ei. Cui? Dar ce, este fraier cel sau cei care si-au pus ochii pe cladire sa se arate înainte de vreme? Doar cu gunoaie cumparate pe care sa le scoata în fata cu propuneri. Argumente? Întâi, când ura anti-Ceausescu era vie, se invoca „sa nu mai vedem”, „sa nu ramâna urma”… Apoi… Azi se invoca… pretul de întretinere… Dar cel care va cumpara cladirea cu ce bani o va întretine? Iar dupa ce o va cumpara va fi proprietar cu drepturi depline, care în mod legal o va putea aneantiza prin implozie. Nu o poate cumpara decât o persoana sau un concern strain, daca ar fi vânduta la pretul ei. Ce le va pasa acestora de munca si foamea românilor pentru a o construi? Mai mult, daca vor întelege ca la mijloc este si vorba despre un brand si o sursa de demnitate nationala vor invoca… exact întretinerea si valoarea terenului etc. Ceea ce nu au putut face sugerând distrugerea ei vor putea face cumparând-o si recuperând ceva bani din teren, plus o utilizare de câtiva ani.
Va mai aduceti aminte de unde veneau cei care propuneau imediat dupa decembrie ’89 distrugerea ei? Faptul ca administratia cladirii nu este în stare sa valorifice si prin alte masuri – conferinte, spectacole, vizitare cu taxa de intrare etc. – nu vizeaza cladirea, ci administrarea. Vor fi în stare parlamentarii sa înghita o asemenea manipulare din parea unui gunoier? Vom trai si vom vedea. Dar nu îi priveste doar pe parlamentari, ci priveste demnitatea poporului român. Uitati-va la altii ce au, ce întretin si de ce o fac. Pentru ca acolo gunoierii nu au curajul sa faca pipi pe brandul de tara.
Soarele meu, a rasarit într-o primavara cu miros de iarba cruda si culoarea florilor de mar. Nici nu banuiam câta fericire îmi va aduce minunea de a face primii pasi la tarm de mare. Aici, am învatat sa râd, sa plâng, sa iubesc, sa-mi fie teama, sa fiu puternica, sa fiu mama, sa ma îmbogatesc cu bucuria de a avea prieteni. Aici, am simtit ca sunt vie!
De mult, m-am trezit cu sufletul plin de iubire încât, revarsa peste toate ce sunt pe lume… Si tot curgea iubirea… curgea repede si armonioasa; mi-am spus: „voi mai creste si va avea loc în mine”. Si am crescut… dar, odata cu mine se înmultea si ea… si atunci, L-am iubit pe Dumnezeu! El mi-a daruit pentru îndrazneala, cel mai bun si frumos copil! Am mai primit, nenumarate bucurii pentru tot ce ma înconjoara. Si pentru ca sunt atât de multe de spus, mi-a mai lasat Cuvântul ca sa pot face din el, forme de viata în adevar si frumusete.
De nu ar exista poezia, cum as putea sa pun culoare în rasarituri si apusuri? si cum as mai putea sa ascult valurile sparte de tarm în soapte de iubire? Fara vers, as plânge apasându-mi pieptul de durerea cuvintelor nerostite. De aceea, eu nu sunt altceva decât Iubire si Cuvânt!
Gabriela PETCU
martie 2009
Constanta
*************************************
VIATA CA O SCENA: NEBUNUL ÎNTELEPT
Motto:
„Daca-ntre voi i se pare cuiva ca-i întelept în veacul acesta,
sa se faca nebun ca sa devina întelept.”
(1 Corinteni 3: 18–19.)
Cu pieptul gol si haina-n vânt
Si-un bat ce scormonea-n pamânt
Cu ochii tristi si glasul stins
De lume, el era învins.
Si-asa tacut si ostenit
Parea un om îmbatrânit
Ce încerca sa-si faca rost
Din amagirea ce a fost
Un câine, s-a oprit în loc
Si mârâind, latrând cu foc
Sa-l muste, parca n-ar fi vrut
Si-apoi, pe loc a disparut
Ridica batu-n urma lui
Si striga tare câinelui:
„Sunt înca viu! Tu nu ma vezi?
Probabil, ai fi vrut dovezi…”
Un om, vazându-l revoltat
Si-atât de tare afectat
A zis ca e periculos
Si-a tras de haina nemilos
Slabit, el cade la pamânt
Si-acolo jos, cu batul frânt,
El s-a trezit ca din senin
Cu-n sut usor si feminin
Buimac de tot ce s-a-ntâmplat
Usor nebunu-a rasuflat:
„Iata ca-s viu! Ei m-au vazut!
Eu, mort o clipa m-am crezut!”
VIATA CA O SCENA: DINCOACE DE IERI
Lumina-mi arde palma a timp trecut,
Cad clipele în cercuri orbitoare
De soarta sunt strivita, mult ma doare!
Încerc sa-adun în pumni tot ce-am avut…
Îmi cade lacrima a strop din cuget,
Mocnit, deplâng a ochiului durere
În suflet, amintirea-mi e avere
As vrea sa uit ce-a fost… fara de preget!
Cu mâini însângerate fruntea îmi sterg,
Cad gândurile, si durerea curge
Astept sa-mi strige cineva: ajunge!
Spre mâine, linistita as vrea sa merg…
VIATA CA O SCENA: EXISTENTA
Cortina se ridica, si rând pe rând
Îsi fac intrarea actori cu masti pe fata.
Pasesc usor, înaintând în ceata
Prin gesturi ample viata sugerând.
Unul se crede filozof, fara sa fie.
Doctor se vrea a fi, dar fara leac!
Învatator fara stiinta, e doar un fleac.
Altul, în rege îmbracat… ce utopie!
(Ei nu par ceea ce sunt,
Ci par exact ce nu sunt!)
Iata ca masca le da închipuire
Discret si numai ascunzând adevarul
Devine dual pe scena actorul
Iar taina nu-i mincinoasa din fire!
Cortina se lasa si rând pe rând
Privitorii tacuti se ridica si pleaca
Spectacolul sfârsit, nu mai e joaca!
Mastile cad, actorii priviri evitând.
(Lumea e teatru…
Iar teatrul suntem noi!)
VIATA CA O SCENA: PRIMEJDIA
„cine privind, pofteste o femeie,
a si pacatuit cu ea…”
-Dar daca n-o poftesc privind-o?
Ce daca are ochii mari
Si flori albastre în priviri?
Ce poti mai mult ca sa admiri?
Cu trupu-i zvelt si sânii tari
Cu pielea alba ca de nea
Si gura-i rosie ca focul
Sa-mi faca numai mie jocul
Asa, cuvântul ei ar vrea!
Ce daca o privesc mirat?
Eu n-o poftesc ci doar admir
Mi-am pus pe frunte sfântul mir
Si n-o doresc, nici n-am visat!
– Ma faci sa cred ca nu îti pasa
Si tu nu arzi de acea dorinta?
Cu joc ascuns ea te atâta
Cum iarba uscata focul lasa.
Si spui ca n-o poftesti de fel?
Dar, întorcandu-te acasa
De ce nevasta este stearsa?
De ce copiii sunt altfel?
Caminul greu, griji o multime!
Oricine îti va fi povara
Si viata îti va fi amara
De ce te porti cu asa asprime?
(pricina)
Nu te-ai întors singur acasa…
În constiinta si în cuget
Tu esti cuprins fara de preget
De-acea femeie pacatoasa!
„Cuvinte alese” – Sfântul Ioan Gura de Aur
VIATA CA O SCENA: EXTREME
cautare
Cu-nfrigurarea omului pierdut
Caut în noaptea sufletului mut
Am rana în cuget, tare-mi e greu!
Durerea e seaca, revine mereu!
întrebare
Cine esti tu, de-mi slutesti sufletul?
M-ai lovit rau, mi-ai ranit cugetul!
Cine esti tu, de-mi strivesti inima?
M-ai zdrobit tot, mi-ai lasat lacrima!
Cine esti tu, trecut neiertator
Iluzie muta, cuvânt apasator?
rânduiala
A dat Dumnezeu omul sa se nasca
Mai înainte ca acesta sa vrea!
Si i-a mai dat Domnul dar, sa iubeasca
Mare necaz si încercare grea!
I-a daruit apoi, multa putere
Omu-ncrâncenat, s-a pus pe avere!
Frumuseti nedescrise el a primit
A vrut si mai mult, vesnic nemultumit!
Si i-a dat Dumnezeu, din toate ce sunt
Însa acesta natâng, le-a încurcat crunt!
S-a pierdut dara, omul! Iata-l ratacit!
E îndestulat zice…dar, nu-i fericit!
Arhivistii, istoricii si membrii Clubului Rotary au lansat albumul aniversar: ,,Baia Mare – 680 de ani de istorie. Rotary – 80 de ani de istorie’’
Într-o atmosfera cordiala si plina de entuziasm, în prezenta unui public select si numeros, arhivistii, istoricii si membrii Clubului Rotary au lansat recent albumul monografic de fotografie: ,,Baia Mare-680 de ani de istorie. Rotary-80 de ani de istorie’’.
Evenimentul s-a desfasurat vineri, 15 ianuarie 2010 la Biblioteca Judeteana ,,Petre Dulfu’’ din Baia Mare, organizat de Clubul Rotary, Arhivele Nationale Maramures si Muzeul Judetean de Istorie si Arheologie Maramures, el marcheaza 7 secole de atestare documentara a Baii Mari si 8 decenii de activitate a Clubului Rotary la noi în tara.
Asadar sute de baimareni, oameni de cultura, profesori universitari, muzeografi, bibliotecari, iubitori de istorie reprezentanti ai institutiilor publice si mass-media au avut parte de o veritabila lectie de istorie ,,predata’’ interactiv.
Printre cei care au luat cuvântul au fost si: Victor Gorduza, directorul Muzeului de Mineralogie Maramures, Klara Guseth, directorul Arhivelor Nationale Maramures, Viorel Rusu, directorul Muzeului Judetean de Istorie si Arheologie Maramures, Lucia Pop, seful Sectiei de Istorie a Muzeului, dr. Teodor Ardelean, directorul institutiei gazda si mediatorul acestei manifestari mondene si inedite.
Albumul prezinta pagini de istorie în imagini
Klara Guseth, directorul Arhivelor Nationale Maramures a facut o incursiune în istoricul albumului care cuprinde fotografii dupa documentele din tezaurul arhivistic maramuresean dar si dupa anumite obiecte din colectia Muzeului de Istorie baimarean.
Aceste imagini ilustreaza momente de la evenimentele majore din istoria Baii Mari de-a lungul celo 7 secole de ,,existenta’’, începând cu anul 1329, când regele Carol Robert de Anjou a emis diploma privilegiala a orasului pe atunci, Rivulus Dominarum (Râul Doamnelor). Fiecare fotografie din album este însotita de o explicatie atât în limba româna, cât si în engleza. Lucrarea nu este o monografie a orasului. Actualmente, Baia
Mare are o monografie tiparita în 1972 si se opreste ca data istorica în anul 1848. De aceea se impune întocmirea unei noi monografii complete.
Ea ar putea constitui un principal izvor de cunoastere a istoriei locale de catre noile generatii, factor esential în pastrarea identitatii nationale si de educatie, a subliniat Klara Guseth.
Ideea a fost sustinuta de toti oratorii care au apreciat efortul tuturor celor implicati în redactarea albumului de fotografii.
Victor Gorduza a facut o scurta prezentare a istoricului Clubului Rotary, fiind membru fondator si primul presedinte (1996) al sau de dupa revolutie.
Clubul Rotary este de origine din SUA si a fost înfiintat în România în 1829, functionând pâna în 1940 când toate cluburile au fost desfiintate de regimul totalitarist. În 1992 si-au reluat activitatea prima data în Bucuresti, si în 1996 în Baia Mare. Astfel ca la ora actuala sunt 91 de Cluburi Rotary în România si Republica Moldova.
Albumul înfatiseaza imagini de la anumite actiuni de sprijinire si promovare a stiintei, artei si educatiei organizate de Clubul Rotary Baia Mare, în ultimii 13 ani în Judetul Maramures.
Cei care vor rasfoi acest album vor gasi, cu siguranta, lucruri extrem de interesante nu numai din istoria Baii Mari, ci si despre aceasta organizatie care are ca moto: ,,A servi mai presus de sine’’.
Lucrarea aniversara a aparut la Editura ,,Boema’’ din Baia Mare si este prefatata de Klara Guseth. Ea se refera la toti cetatenii indiferent de vârsta si educatie. Colectivul de redactie a fost format din: Iuliu Chiorean, Klara Guseth, Mircea Manescu, Viorel Mociran, Lucia Pop, Viorel Rusu.
Fotografiile au fost executate de Valentin Ganta. Coperta a fost conceputa de Ioan Veliciu si Anca Manescu.
Traducerea în limba engleza a fost realizata de Gabriela Florea si Raul Dan Onoriu.
Albumul se gaseste în librarii.
Povestea unui politist care refuza sa aresteze un tânar ce ofera droguri prietenilor sai, este subiectul filmului în regia lui Corneliu Porumboiu, care, dupa succesul cu pelicula “12:08 la Est de Bucuresti” revine în forta, câstigând, tot la Cannes, premiul juriului în cadrul sectiei “Un Certain Regard” cu noul sau film “Politist, Adjectiv”. Dupa o primire buna pe plan international, filmul reuseste sa adune o serie de critici mixte: “ foarte comun, chiar fara afectiune si incredibil de bogat…..spune foarte bine o poveste simpla” (A. O. Scott in New York Times); “…foarte sec, nu pentru toate gusturile… Nu sunt multe filmele care pot da audientei un sentiment de sufocare provocat de opresia birocratica, dar care sa fie si comic în acelasi timp (un anumit tip de comedie). Acest film poate si o face.” (Michael Phillips în “Chicago Tribune”)
Filmul a fost nominalizat pentru participarea în cursa catre cea de-a 82 editie a premiilor Oscar din Februarie 2010, în cadrul sectiei filme straine. Din cele 65 de filme nominalizate, numai 9 au fost cele care au atins faza de finala, “Politist, Adjectiv” nenumarându-se printre ele. Dar acest lucru nu a produs nici un impact asupra difuzarii peliculei în unele dintre cele mai importante orase ale SUA, cum ar fi San Francisco, St Louis si chiar capitala, Washington DC. Salile au fost pline, iar comentariile pe masura:
“Filmul începe si continua ca si când nimic nu se întâmpla pentru o lunga perioada de timp, însa se incheie ca si un fascinant dialog al personajului, între a-si urma constiinta sau legea.” (Joe Morgan în “Wall Street Journal”)
Producatorul filmului este Marcela Ursu, în colaborare cu 42km Film, Periscope Picture, HBO România si Raza Studio. Bugetul filmului a fost partial acoperit de un fond primit de la Centrul National de Cinematografie si îi are ca actori principali pe: Dragos Bucur, Vlad Ivanov, Irina Saulescu, Ion Stoica, Marian Ghenea, Cosmin Selesi.
Motto: “Râul linistit e adânc.” (proverb bizantin)
“Isus i-a zis:…Va las pacea, va dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o da lumea. Sa nu vi se tulbure inima, nici
sa nu se inspaimante.”(Ev. Ioan 14:27)
“O! de ai fi luat aminte la poruncile Mele, atunci pacea ta ar fi fost ca un râu, si fericirea ta ca valurile
marii.”(Isaia 48.18)
Intr-o zona din America cresc copaci seculari foarte inalti, Sequoia, un conifer numit „Arborele Mamut”. Sunt arbori uriasi care pot atinge vârsta de 3000 de ani, ce pot avea o înaltime de peste 100 de m, un diametru al trunchiului de 13 m, o greutate de 2400 tone, situati la liziera padurilor din muntii Sierra Nevada din SUA, intr-o zona in care bat furtuni devastatoare.
Dar cum de rezista si nu se prabusesc? Rezista cu succes deoarece au radacini puternice care se impletesc de cele ale copacilor vecini, unele de altele, ca o adevarata retea tesuta natural de mâna priceputa a Creatorului.
Arborii din familia Sequoiadendron giganteum au dificultati în a se reproduce în mediul natural si în special prin cultivare. Aceasta se datoreaza necesitatii unui sol mineral bine irigat si a unei expuneri totale la soare. In ultima perioada, cercetatorii americani si-au dat seama de importanta pe care incendiile forestiere o au în procesul de înmultire a acestor arbori. Focul nu doboara acesti uriasi, dar inhiba dezvoltarea vegetatiei la sol, favorizand vlastarii de Sequoia în perioada de crestere. De altfel, focul genereaza aer cald, care forteaza deschiderea conurilor si eliberarea unor cantitati mari de seminte peste solul optim dezvoltarii vlastarilor. Cenusa de la sol protejeaza semintele si de radiatiile ultraviolete.
La fel, inima omului, e supusa la mari si indelungate furtuni, la mari tulburari si chinuri, la conflicte si lupte, la mari intristari si incendii. Trebuie sa vedem ce anume-i va putea oferi pacea si protectia de care are nevoie.
Pacea lui Dumnezeu intrece orice pricepere
Apostolul Marcu, prezinta cazul uni om stapânit de un duh necurat care il chinuia mult. “ Cand a iesit Isus din corabie, L-a intampinat indata un om care iesea din morminte, stapanit de un duh necurat. Omul acesta isi avea locuinta in morminte, si nimeni nu mai putea sa-l tina legat, nici chiar cu un lant. Caci de multe ori fusese legat cu picioarele in obezi si cu catuse la mâini, dar rupsese catusele si sfaramase obezile, si nimeni nu-l putea domoli. Totdeauna, zi si noapte, statea in morminte si pe munti, tipând si taindu-se cu pietre. Cand L-a vazut pe Isus de departe, a alergat, I s-a inchinat, si a strigat cu glas tare: Ce am eu a face cu Tine, Isuse, Fiul Dumnezeului Celui Preainalt? Te jur in Numele lui Dumnezeu, sa nu ma chinuiesti! Caci Isus ii zicea: Duh necurat, iesi afara din omul acesta! Care-ti este numele? l-a intrebat Isus. Numele meu este Legiune, a raspuns el, pentru ca suntem multi. Si Il ruga staruitor sa nu-i trimita afara din tinutul acela. Acolo, lânga munte, era o turma mare de porci, care pasteau. Si dracii L-au rugat, si au zis: Trimite-ne in porcii aceia, ca sa intram in ei. Isus le-a dat voie. Si duhurile necurate au iesit si au intrat in porci; si turma s-a repezit de pe râpa in mare: erau aproape doua mii, si s-au inecat in marePorcarii au fugit, si au dat de stire in cetate si prin satele vecine. Oamenii au iesit sa vada ce s-a intamplat. Au venit la Isus, si iata pe cel ce fusese indracit si avusese legiunea de draci, sezand jos imbracat si intreg la minte; si s-au inspaimantat.”
Omul in care se afla o legiune de draci nu s-a putut elibera singur, dar nici oamenii n-au putut ajuta. Eliberarea si pacea (sezand jos imbracat si intreg la minte) i-a dat-o Isus.
Intr-o imprejurare cand pe mare s-a pornit un vânt puternic si furtuna, ucenici au fost cuprinsi de mare frica si ingrijorare, dar Domnul Isus a certat vântul si valurile, spunând simplu: “Taci! Fara gura!” si s-au potolit.
Celebrul imparat David, ca unul care a avut o mare experinta de viata, in psalmi se refera la pacea de care omul are atâta nevoie:
“Multi zic: Cine ne va arata fericirea? Eu insa zic: Fa sa rasara peste noi lumina Fetei Tale, Doamne! Tu-mi dai mai multa bucurie in inima mea, decat au ei cand li se inmulteste rodul graului si al vinului. Eu ma culc si adorm in pace, caci numai Tu, Doamne, imi dai liniste deplina in locuinta mea.” (Ps. 4).
“Cei blanzi mostenesc tara, si au belsug de pace.” (Ps.37.11)
“Multa pace au cei ce iubesc Legea Ta, si nu li se intampla nici o nenorocire.”(Ps 119.165)
Iar apostolul Pavel, privind la Crucea lui Cristos, scrie:
“Dar acum s-a aratat o neprihanire, pe care o da Dumnezeu, fara lege despre ea marturisesc Legea si prorocii si anume, neprihanirea data de Dumnezeu, care vine prin credinta in Isus Hristos, pentru toti si peste toti cei ce cred in El. Nu este nici o deosebire. Caci toti au pacatuit, si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu. Si sunt socotiti neprihaniti, fara plata, prin harul Sau, prin rascumpararea, care este in Hristos Isus (…) Deci, fiindca suntem socotiti neprihaniti, prin credinta, avem pace cu Dumnezeu, prin Domnul nostru Isus Cristos (…) Si umblarea dupa lucrurile firii pamântesti, este moarte, pe cand umblarea dupa lucrurile Duhului este viata si pace”(Epistola catre Romani).
“In adevar, cand intristarea este dupa voia lui Dumnezeu, aduce o pocainta care duce la mantuire, si de care cineva nu se caieste niciodata; pe cand intristarea lumii aduce moartea. “(2 Cor 7.10)
“Este adevarat ca orice pedeapsa, deocamdata pare o pricina de intristare, si nu de bucurie; dar mai pe urma aduce celor ce au trecut prin scoala ei, roada datatoare de pace a dreptatii.”( Evrei 12.11)
Iov, un om din antichitate, mult incercat de Dumnezeu, spune si aceste cuvinte:
“Imprieteneste-te dar cu Dumnezeu, si vei avea pace; te vei bucura astfel iarasi de fericire. (…) Daca da El pace, cine poate s-o tulbure? Daca Isi ascunde El Fata, cine poate sa-L vada? La fel se poarta fie cu un popor, fie cu un om…” (22:21, 34:29)
Domnul Isus s-a ocupat in câteva ocazii de conceptul Pace.
„Sa nu vi se tulbure inima. Aveti credinta in Dumnezeu, si aveti credinta in Mine. In casa Tatalui Meu sunt multe locasuri. Daca n-ar fi asa, v-as fi spus. Eu Ma duc sa va pregatesc un loc. Si dupa ce Ma voi duce si va voi pregati un loc, Ma voi intoarce si va voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, sa fiti si voi. Stiti unde Ma duc, si stiti si calea intr-acolo. Doamne, I-a zis Toma, nu stim unde Te duci; cum putem sa stim calea intr-acolo? Isus i-a zis: Eu sunt calea, adevarul si viata. Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine.” … “Drept raspuns, Isus i-a zis: Daca Ma iubeste cineva, va pazi cuvantul Meu, si Tatal Meu il va iubi. Noi vom veni la el, si vom locui impreuna cu el. …Va las pacea, va dau pacea Mea. Nu v-o dau cum o da lumea. Sa nu vi se tulbure inima, nici sa nu se inspaimante.”(Evanghelia Ioan, 13-14).
Isus putin mai inainte le zisese ucenicilor Lui ca cineva dintre ei il va vinde. Cel caruia-i va intinde bucatica de mâncare. „Iuda, dupa ce a luat bucatica, a iesit afara in graba. Era noapte.”
Ucenicilor li se tulburase inima, auzind ca cineva il va vinde. Stiind ca plecarea Lui din lumea aceasta se apropie, a dorit sa le lase un Cuvânt de imbarbatare „Sa nu vi se tulbure inima. Aveti credinta in Dumnezeu si aveti credinta in Mine.”
Sa observam ca atitudinea noastra fata de Domnul Isus imparte omenirea in doua categorii si stari generale:
1). Cei care sunt indiferenti sau il urasc pe Isus Cristos. Sunt cei care, mai repede sau mai târziu, sunt tulburati, sunt plini de Sine, sunt plini de vinovatie, de frica de viitor, sunt cei care n-au Pacea, sunt cei care il vând pe Isus Cristos pentru orice lucru mare sau mic.
2). Cei care il iubesc pe Isus Cristos. Cei care primesc Pacea de care inimile au nevoie.
Constiinta omului este confruntata de Trecut, de Prezent si de Viitor. Aceasta confruntare il pune in fata rezolvarii enigmei a celor trei mari probleme, corespondente, fiecarui om: Vinovatia, Sinele, Frica. Vinovatia pentru incalcarea legilor divine si umane, problema afirmarii eului mai presus de orice, calcând cu picioarele peste interesele si dreptul legitim al aproapelui nostru si, apoi, frica de necunoscutul zilei de mâine si al vesniciei.
Cum putem scapa de acest Sine si Eu care se manifesta in mod egoist si pagubos pentru mine? Avem un model de om altruist, care nu a actionat niciodata mânat de egoism personal. Acesta e Isus Cristos. Oricine crede in El, este o creatie noua, având natura Sa, atitudinea sa altruista. Cum putem fi asa, deci? Prin credinta si pocainta. Dar mai e nevoie de inca ceva important. Trebuie sa ne indragostim, sa fim permanent indragostit de El. Ne aducem aminte cum a fost, cum este, cum se intâmpla atunci când doi tineri se indragostesc unul de altul. Daca pâna atunci aveam grija problemelor noastre egoiste, daca pâna atunci primordiale erau gândurile si interesele noastre, din acel moment totul se schimba in mod radical. Acum incepem, incet-incet, sa privim spre interesul celuilalt, spre a-I produce lui sau ei placerea si bucuria, lasam eul nostru in plan second. Incet-incet devine Celalalt stapân in inima noastra. Atunci nu mai traieste in noi Eul nostru, ci Eul Lui. Slavit sa fie Domnul Isus Cristos, care are si numele Emanuel-Dumnezeu este cu noi! TREBUIE deci sa-L iubim pe Isus, sa ne indragostim de El, El sa fie stapân in inima noastra si atunci vom fi altruisti, drepti, fara pacat, curatiti de orice pacat de Sângele Lui care a curs pe lemnul Crucii. Frica si Sinele nostru le ia El, care ne schimba. Isus devine centrul vietii noastre asemeni unui iubite. Credinciosul, devine o noua creatie. El face in credinciosul autentic toate lucrurile noi. Asa e in viata tuturor sfintilor. Asa s-a intâmplat cu sfântul Augustin, care a zis: “Iubeste, si fa ce vrei”. Si maica Tereza a fost o creatie noua, a iubit, si a putut face tot ce a vrut. La fel si pastoral luteran Richard Wurmbrand, L-a iubit pe Isus, si a putu face tot ce a vrut. Si-a iubit semenii, dar a fost intotdeauna indragostit de Isus Cristos, iar Pacea nu i-a lipsit nici in cei peste 12 ani de detentie comunista. E o pace care o da Cristos, care intrece orice pricepere. (“Si pacea lui Dumnezeu, care intrece orice pricepere, va va pazi inimile si gandurile in Cristos Isus”-Filipeni 4.7).
Cristos rezolva cele trei probleme cardinale, trecutul, prezentul si viitorul. Moartea Sa rezolva trecutul, Invierea Sa rezolva prezentul, Inaltarea Sa rezolva viitorul etern.
Isus s-a rugat pentru ucenicii Sai, astfel: “Pentru ei Ma rog. Nu Ma rog pentru lume, ci pentru aceia, pe care Mi i-ai dat Tu; …. Si ma rog nu numai pentru ei, ci si pentru cei ce vor crede in Mine prin cuvantul lor. Tata, ma rog pentru ei, nu sai iei din aceasta lume, ci sa-i pazesti de cel rau.”
Prin rugaciune, si dumneata poti veni la El (Pe cel ce vine la Mine nu-l voi izgoni afara, a spus Domnul Isus), sa ceri sa te sadeasca in biserica Sa glorioasa, sa ai radacini puternice ca Arborele Mamut, sa fii bine ancorat in El, plin de iubire, sa poti fi o creatie noua, care sa nu mai aiba vinovatie, mândrie nesanatoasa, sau frica de viitor, ci Pace deplina in Isus Cristos, prin credinta.
GLORIE DOMNULUI ISUS!
***
Traian Dorz, poezia “Tu esti in noi – si nu simtim”:
Tu esti in noi – si nu simtim
cum nu simtim ce nu ne doare,
cum nu ni-e greu si nu tanjim
cand nu-i nici cald si nici racoare.
Tu esti in noi cand nu dorim
si cand nimic greu nu ne pare,
cand nu-nsetam nici flamanzim
Tu esti in noi indestulare.
Tu esti in noi Cuvant cand stim
cantand, in noi Tu esti cantare,
lumina esti – cand stralucim,
cand ne rugam – esti inaltare.
De-aceea doru-Ti nu-l simtim
ca cel de frati, in adaunare;
ca cel de flori – cand le privim
sau cel de ape – la izvoare.
Tu esti in noi – si nu simtim
decat cand pleci, a Ta plecare,
atunci ni-e greu, atunci tanjim,
atunci simtim ca totul doare.
***
by Prof. univ. dr. Gavril CORNUTIU
Revista ARMONIA - Saltmin Media 