PAS IN TREI

„Intr-o zi va veni un om
care, aruncandu-se asupra ta,
va incerca sa te dezbrace
de doliul tau necunoscut,
vorba a mea,
azi atat de nuda si de clara!”
Juan Ramón Jiménez

Intr-o zi, nu demult, despovarat de melanholia Licornului, bantuit de persiile bucuriei de-a fi, am visat ca voi pleca intr-o calatorie imaginara prin tinutul de jad al sfiirii, in cautarea Graalului, cel bine ascuns in strafundul nevazutului, neauzitului si nestiului Taram, cutreierand anotimpurile infloririi, iubirii, intomnarii si dezdurerarii prin Cantec! Grea si temerara aventura spre ultima Thule! Si nu singur, ci insotit de prieteni de suflet, sfinti vii pe catapeteasma inimii mele: Juan Ramón Jiménez si Damian Petrescu! Primul – poet unic, de neasemuit, dus dintre noi! – „creator ocult al unui astru neaplaudat”, aureolat cu un Nobel ce nu l-a miscat nici o secunda din nemarginitul fiintei sale; al doilea – genial grafist, traitor la Paris, frate de cursa lunga intru vesnicirea „Clipei cea repede”, ah, ce Dürer roman inconfundabil! – ratacitor, si totusi, cu privirea mult atintita si mult indurerata de Padurea Nebuna a Deliormanului nostru cel sfant!

Am pandit Clipa si ea a sosit! Iata, „cenusa gloriei” noastre e strivita toata, aici, acum, intre filele acestei carti! Drumul a fost lung si patimas, scris in frunte de la Nastere pana la Moarte, nu lipsit de pericole, bland uneori, dar si fioros pana la maduva sangelui simtitor, cand disperat, cand imblanzit precum sarpele Kundalini in iarna, cand cu frica ratarii pe chip! Totdeauna cu lira lui Orfeu in mana, cu ochii lui Apollo in destramare, naravas sau plictisit, uneori somnoros si neinfiorat, la orice pas insetat de roua trandafirilor, vesnic indragostit de parfumul cel tare al vietii, de nepentensul sacru al Visului, de rozmarinul salbatic! De viata miruit si scaldat intru Duhul sfant al Poeziei, de nespus altcuiva, decat tie, Cititorule!

Istovitoare calea spre stele! Mie mi-a revenit doar dulcea povara de-a fi scribul splendorii traite, a uimirii de-a fi ecoul nespuselor cuvinte! Acum, ticalosul din mine smulge cu buna stiinta valul privirii si, printr-o reverenta de arlechin, cu ultima carte a tarotului zburata de vant, iti daruiesc prinosul risipirii noastre, martor fidel al Clipei durute, aidoma regilor magi, in Bethleemul din noi! Imaginati-va: Gaspar este tanar, Balthazar e maturul, Melchior, cel batran! Care sa fiu dintre ei? Desigur, fiecare din ei sunt! Si nu te speria, nu iti voi cere nimic in schimb! Tamaia, aurul si smirna sufletelor se afla aici, in acest chenar daltuit din credinta si juramant tainic, pe ghergheful trairii desenate fiind poemele mele – pe tablite de vant cel mai adesea, cu cerneala de multi nevazuta, alteori, cu roua Gandului sacru!

Credeti-ma! N-am trait niciodata in religia iubirii ca acum, convins fiind ca ea, si numai ea, „este aripa daruita de Dumnezeu sufletului pentru a urca la El!” Cata dreptate avea Michelangelo! Si cum atingerea Dragostei intarata harul Poeziei, iata-ma in ingenunchere si rasfat liric, sarman drumet pe drumul sfasiat de rapele de lumina ale anilor! N-am nicio asteptare, niciun gand de marire sau recunoastere, nicio pala de-ncurajare dinspre portile mereu ferecate ale criticilor! O, „Vanitas vanitatis, omnia vanitas!”

Imi asum riscul nevederii mele, imi jertfesc inca o data – pentru a cata oara – fericirea de a ma simti inrourat doar cu spinii iubirii de Ea – regina a inimii mele – Poezia! Cine sa ma auda, cine sa ma vada cand eu sunt simplu ca apa, diamantul tau din noroi, Nemurire! Si vin si strig odata cu lacrima din Alfabetul Tacerii, cand soptit, cand tunator, totdeauna sfielnic:
? Vino, Cititorule, vino, si ia-ma de mana! Nu te infricosa! Vino la umbra copacului Lumii, linisteste-te si vino sa ne asezam in iarba cea deasa de umbra, in pridvorul unui vesnic amurg, sub aerul dulce al verii eterne!      Strange-ma tare de mana si nu-ti pleca ochii spre undele fluviului Timp!

Deschide larg fereastra vazduhului, sparge oglinda din noapte si patrunde dincolo de limpezimea de cristal a apei – in adancul ei vei vedea si tenebre! Iata cum trec incet, incet, varstele vietii – ziua si noaptea, clipa dupa clipa – Primavara, Vara, Toamna si Iarna, in mantiile lor de craiese! Vei vedea cu ochii tai mangaindu-ti obrazul copilaria, vei recunoaste inocenta sarutului tandru si imbratisarea celui care ai fost, tineretea viselor ratacite in nopti de opal, saltul mortal al iluziilor pierdute, caruntul gand sprijinit in toiagul sperantei – caduceu inflorit sub alunul divin, dar si batranetea intelepciunii, vai, tematoare, dar demna de sine!

De ce tresari? Nu te speria, da, ai vazut bine! Spectrul  acela intunecat este chiar Moartea! Nu e Ea sfarsitul timpului meu, al tau, al orisicui? Dar nu e sfasitul Timpului! Fluviul sau linistit va curge cu meandre si sopot necurmat, furisat pe sub radacinile nevazute ale arborelui vesnic verde al Lumii! Nascut ca si tine sub semnul mortii, nu ai decat o singura, magica zi sa te bucuri de norocul ispitei! Eu nu vreau sa-ti arat decat Clipa mea din eternitatea duratei! Asa ca vino, deschide-ti mintea si inima, tine-ma bine de mana si priveste, priveste in tine… La indemnul meu vei recunoaste, desigur, bucuria turnirului, norocul de-a fi impreuna: ma vesteste-n petale de cantec hohotul apelor! Privesc in ochii Daimonului cu indurare si mi-e frica sa apun prea devreme!

Inserarea soseste, ostirea mea – ratacita pe cale! Eu, insa, ma arat doar tie asa cum sunt! Nu da cu piatra! Ma va durea de tine! Aflandu-ma in Rugaciunea inimii voi trece hotarul de foc – Divinul ma stie – la umbra Cuvantului voi lacrima, nu e o schimbare la fata, in pumni tin, iata, tarana inimii mele: „Doamne, cata irosire de albastru, numai ca sa nu Te putem vedea!”

In final, veni-va cineva la corida cu taurul lui Falaris intru jertire?! Eu voi fi prima ofranda, el ma va junghia! Mai apoi, sangerand, voi iesi din arena: in muzeul de pastravi voi innopta! Postalionul de seara nu va sosi! Fara zabava, in Piata cea mare, cu inorogul eu voi dansa! In rest, tragic balet in sanctuarul sperantei: numai mierle, o hermina, o haita de lupi si trei privighetori! Dincolo de tacere, dincolo de disperare, Cel uitat din cuvinte pe nume ma va striga! Cu Evanghelia inimii-n brate, Poetul – Sublimul -, cu lacrimi de sange pe buze, indelung, indelung va tacea!

Cu gand ferice,
Theodor RAPAN
Bucuresti
decembrie 2010
————————————————–
Theodor RAPAN: nascut la 4 iulie 1954, in comuna Balaci, judetul Teleorman. Fiu de invatator. Absolvent al Facultatii de Drept – Sectia Juridica (Universitatea Bucuresti). Atestat ca ziarist profesionist. Poet si publicist. Membru al Uniunii Scriitorilor din Romania/Sectia Poezie/Asociatia Scriitorilor din Bucuresti.

Debut publicistic: 1970, in ziarul Teleormanul literar•Debut editorial: 1975, Editura „Albatros” (HOHOTUL APELOR – Caietul debutantilor)

Carti publicate: HOHOTUL APELOR (Editura „Albatros”, in Caietul debutantilor, 1975)•PRIVIND IN OCHII PATRIEI (Editura „Cartea Romaneasca”, redactor de carte – Mircea Ciobanu/comentat de Nichita Stanescu pe coperta a patra, 1986)•ASA CUM SUNT (Editura „Eminescu”, redactor de carte – Nelu Oancea, 1989)•HOTARUL DE FOC (Editura „Europa” – Craiova, cu prezentari de Nichita Stanescu si Gheorghe Tomozei, 1991)•LA UMBRA CUVANTULUI (Editura „Semne”, 1995)•SCHIMBAREA LA FATA (Editura „Semne”, 2001)•TAURUL LUI FALARIS – „MARTURISITORUL” – Jurnal de poet (Editura „Semne”, 2003)•MUZEUL DE PASTRAVI – „SCRISORI DIN LAZARET” (Editura „Semne”, cu desene de Damian Petrescu, 2004)•POSTALIONUL DE SEARA – „FILE DIN JURNALUL UNUI HERUVIM” (Editura „Semne”, cu desene de Damian Petrescu, 2005)•DINCOLO DE TACERE – „Jurnal de poet” (Editura „Semne”, cu desene de Damian Petrescu, 2009)•DANSUL INOROGULUI – „ELOGIUL MELANHOLIEI” (Editura „Semne”, cu ilustratii de Aurora-Speranta Cernitu, 2010).

ISTORICUL DE SERVICIU A LUI HITLER

In loc de moto:
„A justifica o crima inseamna
a fi capabil sa o faci tu insuti.”

De fapt, a confunda mijlocul cu scopul este fie o mare eroare, fie o perversa indeletnicire de masluire a adevarului. Este ceva a intelege un lucru si cu totul altceva semnficatia morala sau generala a acelui lucru, a acelui fapt. Ceea ce ramane, ceea ce are consecinte asupra viitorului este fapta si nu explicatia sa. Un pix antrenat poate inlantui frazele intr-o maniera de prestidigitator, ceea ce doar pare sa fie machiat este pus sub reflectoare, iar ceea ce este sa fie impins in ceata. Scamatoria argumentativa poate duce la confruntarea mijlocului cu scopul. In al doilea rand, exista multe feluri de invinsi. Este una invinsul care a fost atacat si talharit, este altceva invinsul care a vrut sa talhareasca, dar a dat peste unul mai puternic si este iar altceva invinsul care a atacat, talharit, dar a fost infrant si imobilizat de catre trecatorii revoltati de ceea ce vad.

Acestea sunt gandurile pe care mi le-a declansat cartea lui Lucian Boia, intitulata Tragedia Germaniei, aparuta la Editura Humanitas. Cartea pur si simplu il scoate victima pe Hitler! “Vae victis!” O stim de la romani. Dar cine pe cine a agresat? Are vreo relevanta explicatia fata in fata cu 70.000.000 de morti, cu crimele infioratoare de la Auschwitz? In aceasta carte se insira cuvintele in asa fel incat un neavizat din noua generatie poate crede ca Hitler a fost implacabil, ca nici nu avea cum sa procedeze altfel, ca destinul l-a ales ca sa faca dreptate.

Mai mult, autorul pune in discutie, ca pe o eroare, Tratatul de la Versailles. Adica milioanele de romani, de cehi, de slovaci, sarbi, croati etc. au sperat necinstit sute de ani ca sa fie ei insisi? Nu doar ca face o grava eroare si jigneste sentimentele a zeci de milioane de oameni, dar ceea ce face acest iresponsabil care practica istoria pentru a face scandal, care sa il bage in seama sau la comanda mercenara, este de o gravitate extrema.

A deschide cutia Pandorei, pentru a realimenta revansa in toate regiunile Europei, suspiciunea care va genera ura, este un fapt greu de inchipuit dupa aproape un secol. Cel care contesta Tratatul de la Versailles, cel care contesta persuasiv dreptul romanilor la propriul teritoriu, cel care acuza violata ca este nedreapta cu violatorul acela preda tinerelor generatii istoria la Universitatea din Bucuresti. Care sunt limitele democratiei? Pun aceasta intrebare deoarece in numele democratiei a fost propulsat la putere si Hitler. Victimele au si ele dreptul sa se apere? Si, de fapt, cat de falsa este ideea, “in numele democratiei”, sa se pupe hotul cu pagubitul, victima cu agresorul? Pana unde poate merge minciuna, substituindu-se adevarului? Chiar nu are niciun sistem imunitar aceasta tara, acest popor, care sa il apere de invazia microbilor, de infectii periculoase? Este chiar atat de ridicol simtul responsabilitatii intr-o societate?

In numele libertatii se pot pregati nedreptati si crime, argumente care apoi le vor justifica? Societatile si liderii politici au obligatii nu doar fata de prezent, dar si fata de trecut si accentuat fata de viitor, obligatii total ignorate la noi astazi. Concluzia sintetica a acestei carti este: “Nu-i atat de negru dracul precum se spune”. O asemenea concluzie nu schimba natura diavolescului, dar batjocoreste sacralitatea valorilor, credinta in valori. Daca eu, gonind nebuneste prin oras, pe drum alunecos, cu gropi, cu o masina cu probleme la directie, voi intra intr-o statie de autobuz si voi omori o multime de oameni, nicio explicatie tehnica nu poate schimba notiunea de crima, indiferent cat de presat de necesitati eram obligat sa ma grabesc. Analiza trebuie sa se refere distinct la motivele deciziei, la mijloacele de realizare a intentiei si la consecintele acestora. Autorul pur si simplu inlocuieste motivele reale, imperialiste si necinstite ale deciziei razboinice, cu consecintele neplacute pentru agresor ale acesteia. Minimalizeaza consecintele pentru victime, relativizand totul, sub o perdea de fraze, de tipul “desigur, codamnam crimele, dar le intelegem”. Descifrarea mecanismelor raului este o necesitate. Aici autorul are dreptate. Dar explicarea acestora nu anuleaza semnificatia raului si nu poate anula semnificatia intentiilor de la care porneste totul. In istorie nu exista rau fara intentie.

Apropo, cand ne va veni un alt istoric care sa il reabiliteze pe Stalin, sa-i minimalizeze crimele cu argumente de tipul “presat de necesitatea construirii unei societati drepte”? Nu sunt acestea crime impotriva umanitatii, chiar daca atat internationalismul socialist (comunismul), cat si national-socialismul (nazismul = Partidul national socialist al muncitorilor germani), variante care pornesc de la “bune intentii”, contin in sambure crima?

Prof.Univ.Dr. Gavril CORNUTIU
Oradea
decembrie 2010

IN SUFLETUL NOPTII

Lui Alice Iacobescu,
care crede in rolul
civilizator al claxonului…

Noaptea, ca obiectiv turistic, v-ati gandit vreodata la asta? Daca n-ati facut-o inca, nu-i vremea pierduta. Chiar acum, la doua dimineata, am prins o pana de curent, plecand de la birou pe jos. Strazile orasului sunt pierdute intr-o liniste atemporala, zagazuita de un intuneric rural. Poti vedea in fata ta doar atat cat te ajuta Luna. Ascunsa in haul haurilor, ea risipeste voioasa peste mine din picaturile de lumina cu care o improasca maretul Soare, ascuns acum in spatele Pamantului. Daca noaptea, de obicei, luminile strazilor si a cate unui noctambul de la un geam de bloc iti diminueaza singuratatea, de data aceasta misterul e deplin. Intuneric pretutindeni, coplesitor: in fata ta, sub arborii de pe margine, pe zidurile caselor si blocurilor. Doar Luna, pierduta deasupra, ca un opait…

Merg pe mijlocul strazii mari, pentru a da un plus de siguranta pasilor mei sovaitori. Linistea ireala imi racaie sufletul invaluit de apasarea singuratatii. Dar, nu! In urechea stanga iata ca imi sporavaie plin de viata un… canal. Prin gaurile capacului, o vijelie clipocitoare, vesela, se revarsa spre timpanele mele incordate, transformandu-se intr-un prieten de-o clipa. Vantul se trezeste si el, suierand prietenos peste capul meu gol, in semn de salut, pieptanand apoi usor frunzele.

O masina misterioasa apare departe, in fata. Inainteaza timid, spre mine, cu faruri tremuratoare. Umbre imense, inspaimantatoare, se isca in fata lor de la fiecare denivelare a carosabilului. Ma opresc dezarmat si astept ca monstrul sa dispara. In departare, printre blocuri, se zareste o strada luminata pe deplin, singuratica. Pare o alta lume; o pista pregatita pentru aterizarea unor vizitatori extraterestri…

Da, are si noaptea profunda, intunecata, farmecul ei. O emotie ce nu seamana cu nimic altceva! Si, ca din intamplare, imi rasuna in memorie versurile ce-au facut celebru macar un sezon de litoral: „Un meduz si o meduza/ Stau pe plaja buza-n buza“… Chiar asa! Unde e romantismul de altadata? N-ar merita sa impartasesti cu cineva gustul unei nopti misterioase, negre, cu fosnet infundat de frunze, ca-n Twin Peaks, in aceasta lume a imbulzelii, galagiei si agresivitatii?

Dar, iata ca ma apropii de blocul meu. Un maidanez ma latra precaut, din departare. Se opreste, linistit ca recunoaste un bastinas. Alt maidanez o ia insa dupa mine la trap, auzindu-i distinct ghearele care lovesc asfaltul. Pare un dinozaur care-si urmareste prada infricosata. Se ofera doar sa ma conduca pana la usa blocului. Il salut, cu caldura, la despartire. In hol e lumina; aici nu s-a luat curentul…
La revedere, noapte!

Doru SICOE

EMPATIA SI… SPATIUL SCHENGEN

Era o dimineata mohorata de decembrie… ajun de Craciun. Cei 300 de cai de sub capota masinii  stiau ca mergem spre casa si trageau din toate puterile… Nu puteam sa-i controlez mereu fiindca la viteza asta masina strabatea mai mult de 50 m in fiecare secunda si eu trebuia sa fiu foarte atent la ce se intampla in fata… Distanta de franare putea sa fie de cca 150 m, timpul meu de reactie era de 0.2 sec iar timpul de reactie al franei era de 0.3 sec… Deci aveam nevoie de cel putin 175 m liberi ca sa pot evita un accident: privirea mea incordata baleia autostrada undeva intre 200 si 300 m in fata incercand sa ghiceasca intentiile celor care mergeau pe banda 1. Banda 2 era de multe ori libera – altfel nu mi-as fi permis sa conduc asa de repede – iar eu mergeam pe banda a treia, rezervata in Germania pentru cei care se grabesc… Stiam ca acul vitezometrului lui urca pe nesimtite si din cand in cand ii aruncam o privire scurta: iarasi 230 Km/ h! „Ho, hoo…caii tatii!” le spuneam in soapta si puneam usor piciorul pe frana reducand viteza la 180 Km/h,  viteza mea „de croaziera”. In masina era liniste si cald,  zgomotul motorului se forma undeva in spate si eu nu-l mai auzeam, nu auzeam decat sueratul vitezei prin steaua cu trei colturi care impodobeste botul fiecarui Mercedes…

Pe neasteptate clopotelul telefonului a interupt linistea concentrata din masina… Am pus piciorul pe frana, am incetinit la 140 Km/h, am trecut pe banda a doua – in spatele meu venea un Porsche – si am ridicat receptorul: „Da drumul la radio, in Romania este revolutie!” imi spune sotia… Era anul 1989! Am trecut pe prima banda, am incetinit la 80 km/h… “Peste 15 ani, cand o sa ies la pensie o sa ma pot intoarce ACASA!” visam eu la volanul masinii… „ACASA” fiind acolo, in Constanta, pe malul Marii Negre si nu aici, unde acum ma asteptau sotia si copii… Ne-am fi intors cu totii…

Era o alta dimineata mohorata de decembrie… Cei 300 de cai trageau linistiti dar cu toate puterile… Autostrada era goala, numai departe in fata, pe banda de avarie se intampla ciudat si eu nu puteam sa deslusesc ce… Dar dupa 2-3 secunde am vazut ca era vorba de o masina si… de un om in spatele ei… O impingea acum, la vale… dar dealul urmator era putin mai incolo… „Asta nu poate sa fie decat un roman!“ mi-a trecut prin cap pe cand treceam ca fulgerul pe langa el: am si pus piciorul pe frana… M-am oprit dupa 200 m, am iesit pe banda de avarie, am dat inapoi, m-am dat  jos din masina. “Ce faci taica, aici?” “Ma duc la Roterdam, la baiatul meu!” “Pai mai ai 600 km… cum vrei sa ajungi pana acolo?” “M-a lasat motorul!” …L-am luat la remorca, am lasat masina la o parcare, l-am dus acasa la mine, am telefonat cu baiatul lui… Era anul 1995! Multe dintre motoarele despre care eu stiam ca exista in Romania, incepusera sa dea rateuri…

Era o a treia dupa-amiaza mohorata de decembrie… Plecasem la ora patru dimineata din Bucuresti, la ora 14 ajunsesem la Nadlac si avusesem un moment de fericire pentru ca strabatusem 600 km in numai 10 ore… Intre timp trecusem de Viena, cei 300 de cai ai mei simteau deja apropierea de casa si trageau din toate puterile… Imi planificasem sa ajung la miezul noptii ceea ce insemna sa fac 1400 Km in 10 ore… Stiam ca imi va reusi…Ma deranja totusi lipsa de viteza din Romania si ma tot gandeam: “Cum de a aparut aceasta diferenta colosala? De ce nu se misca Romania mai repede? Cand o sa ma pot intoarce daca ei merg asa de incet?” Era anul 2000!

Era o alta dimineata mohorata de decembrie…In vama Nadlac ma intreaba vamesul:  “Unde este rovigneta dvs?” “Care rovigneta?” intreb eu…”Daca calatoriti in Romania trebuie sa aveti o rovigneta…Trageti pe dreapta si mergeti la ghiseul ala!” Ma duc la ghiseu…si vamesa intra direct in subiect: “Aveti euro sau dolari?” “Am!” zic eu si scotocesc  prin buzunarele pantalonilor stiind precis ca ca acolo nu aveam decat bani marunti…Scot vre-o 20 €, ii pun pe masa…”Nu-i de ajuns!” Mai scotocesc…scot inca patru…”Nu-i de ajuns!” Ma mai scotocesc putin, mai scot vre-o doi…Vamesa se uita dispretuitoare la mine….”Vad ca sunteti un om cumsecade…si mi-e mila de dvs. cu toate ca incalcati legile tarii…Hai, mergeti!”  ies…dar ma intorc: “Si rovigneta?” “In Ungaria nu aveti nevoie de rovigneta!”…”Cata dreptate are…!!” ma gandeam eu si m-am uitat inca o data in pasaport, la pagina unde era viza de sedere permanenta in SUA… Acolo vamesii nu baga in buzunar banii cuveniti statului… Adio, adio visul meu scump de intors la Constanta, adio!…Era anul 2005!

Era o dimineata mohorata de decembrie…Cei 300 de cai ai masinii mele stateau in grajd (sorry: in garaj!) si rontaiau din ovazul imaginar pe care-l pusesem intr-o iesle imaginara…Rasfoiam in liniste cele 300 de stiri zilnice de pe internet cand imi sare in ochi informatia ca atat Germania cat si Franta se impotrivesc intrarii Romaniei in spatiul Schengen de acum in doua luni de zile… Era anul 2010! S-au trezit nemtii! S-au trezit francezii! Dar romanii…? Oare s-au desteptat si ei? Un indemn poetic exista de vre-o 150 de ani!

Rasfoiesc ziarele romanesti… si gasesc o prima explicatie: intr-un proiect de investitii, Romania s-a decis sa cumpere o alta tehnologie, nu cea franceza si atunci francezii… Ei asi! Chiar asa? Maaii… ”Asta …nu s-a desteptat inca!” m-am gandit eu si am pus ziarul de o parte…Iau altul, unde chiar gasesc titlul “De ce nu este primita Romania in Spatiul Schengen?” Il citesc pe nerasuflate …pe urma il recitesc incet, litera cu litera si…nu ma dumiresc! Autorul a scris o pagina si jumatate dar n-a spus de ce Romania nu este primita in spatiul Schengen…!? Formidabil! Dar ce a scris?

Iau o foaie de hartie si fac o lista cu ideile la care parerile noastre sunt identice:
-“Romania…la data primirii in Nato si EU…era departe de standardele tarilor care urmau a ne fie parteneri.” De acord!
-“In Romania traieste un popor demn… care pretinde acelas tratament ca si celelalte popoare…” Subscriu!
Cam atat in ceea ce priveste punctele comune!

Si restul? Aleg trei dintre afirmatiile “cele mai tari”:
-“(UE)…nu este cu nimic superioara vechii Uniuni Sovietice…” Booom!
-“…ma gandesc… sa revin in politica… pentru a determina poporul roman sa paraseasca UE.” Booom! Booom!! Tare de tot!
-“…se vor gasi unii care sa nu fie de acord cu acest punct de vedere… probabil ca in calitatea lor de sclavi in vre-o redactie finantata din afara intra in obligatia lor sa-si apere stapanii de orice atacuri venite din partea romanilor”.

Aici ma opresc… si mii de ganduri imi trec prin cap cu o viteza mai mare de 200 Km/h…Ceea ce autorul a scris aici este citit de diaspora romana…care ia articolul drept bun: a fost publicat intr-un ziar romanesc de prestigiu de catre o personalitate cu titluri universitare! Pe baza acestuia diaspora isi formeaza o parere despre Romania si despre UE…

Ziarul mai este citit si de organele de supraveghere ale  presei din SUA si din UE…si si acestia isi formeaza o parere despre autor, despre diaspora romana si despre Romania…Informatiile respective, condensate,  ajung pe masa de lucru a politicienilor care guverneaza tarile respective…si…vor fi analizate inainte de a se lua alte hotarari…In cadrul analizelor se foloseste un concept denumit “empatie”, care ar trebui sa nu lipseasca nici-o data din relatiile intre oameni, care ar fi trebuit sa fie parte componenta a articolului dar nu este de recunoscut in textul publicat… Empatie…Poate ca ar trebuie sa discutam mai intai despre ea?

Ce este empatia?

Empatia  – nu simpatia, nu antipatia – este o atitudine de baza in relatiile interumane prin care fiecare partener  incearca sa intuiasca problemele celuilalt si capata astfel  posibilitatea sa-i vina in intampinare contribuind  esential  la eliminarea unor conflicte potentiale sau a celor aparute deja. Empatia inseamna a patrunde in lumea gandurilor celuilalt, al intelege si…daca interesele coincid, a deschide posibilitatea unei  colaborari bazata pe interesul reciproc. Cumva asemanatoare, in intreprinderi se foloseste notiunea de “chimie” dintre sefi si angajati, dintre colegi, dintre partenerii de afaceri, etc: daca “chimia” corespunde… exista o prima garantie pentru o colaborare cu succes. In articolul “The win-win strategy” publicat in Meridianul Romanesc din….am prezentat un concept cu componente asemanatoare.

Empatia este o componenta de baza si a relatiilor diplomatice. La primirea Romaniei in UE, statele UE au aratat o mare doza de empatie, acceptand Romania ca membru cu toate ca nu era pregatita pentru acest pas…asta a spus chiar autorul articolului. In schimb UE asteapta un grad similar de empatie din partea populatiei romane, dar raspunsul autorului este cuprins in expresia “…sa-si apere stapanii de orice atacuri venite din partea romanilor”. Romanii sa atace Franta? Sau Germania?…Haida de! Daca ataci …nu mai poate fi vorba de empatie…si deci n-ai ce cauta nici in UE, nu numai in Schengen.

Daca declari ca numai te gandesti sa ataci atunci arati ca nu ai inteles conceptul UE…care a fost initial creeata pentru a impiedica dezvoltarea unei industrii de razboi care sa faciliteze al treilea atac german impotriva celorlalte tari europene si aparitia unui al treilea razboi mondial…Conceptul de baza al UE a fost si este asigurarea pacii in Europa… dar uite ca s-a gasit un roman care sa “atace”!

Maiii!! Conceptul UE este unul franco-german… iar romanii ar dori sa fie primiti si ei… dar pun conditia sa schimbe nitel conceptul, pe ici pe colo, prin partile esentiale? Haida de!! Chiar asa?

UE asteapta nu numai  o atitudine empatica din partea tarilor candidate la membrie… ci asteapta indeplinirea 100% a cerintelor UE puse la aderare…in sensul  si in felul in care acestea sunt intelese de tarile deja membre. Trebuie spus ca exista mari deosebiri intre ceea ce intelege UE, Germania si Franta pe de o parte si ceea ce intelege Romania – sau romanii – pe de alta parte. Trebuie spus ca aceste deosebiri isi au radacinile in traditiile milenare ale tarilor respective… iar daca Romania doreste sa devina un membru cu drepturi depline trebuie sa… se adapteze 100% la cerintele UE. Asta este si va fi foarte greu fiindca este vorba de cultura unui popor intreg si schimbarile de cultura dureaza decenii daca nu secole…Altfel…

Din punctul de vedere al culturii (cultura de intreprindere sau de organizatie, nu cultura in sensul de arta), UE este o organizatie germano-catolica in timp ce Romania este o tara latino-ortodoxa. Deosebirile dintre aceste doua forme de civilizatie rezulta in primul rand din diferentele de intelegere in practicarea religiei – cu radacini de 1700 de ani in vestul Europei si de numai  800 de ani in est – si in al doilea rand din diferentele de intelegere in atitudinea fata de puterea de stat si de regulile de convietuire sociala. Ambele se potenteaza reciproc asa ca rezultatul multiplicarii 2 x 2 nu este 4 ci 6 sau 7 sau 8…

Asta este deosebirea intre UE si Romania. Sansa de a progresa  – relativ rapid – de la 2 la 8…este cea pentru care guvernele Romaniei s-au zbatut ca Romania sa fie acceptata ca membru al UE…In rest, din colaborarea cu UE rezulta numai probleme fiindca:
-religia catolica (sau protestanta, ca varianta a ei) este extrem de dinamica, mobilizeaza si serveste societatea intr-un mod exemplar. Exista gradinite, organizatii educative de tineret, scoli, universitati, institute de cercetare, expozitii de arta, spitale, case de batrani, ospicii, locuinte si multe altele, toate sub conducerea bisericii catolice (sau protestante) in care au loc o multime de activitati dedicate nu numai credinciosilor ci intregii populatii. Predicile saptamanale dureaza numai 3/4 ora si trateaza multe probleme ale vietii cotidiene. Nimic din toate acestea nu se regaseste in biserica ortodoxa romana.  Enoriasii respectivi…se deosebesc atat de mult unii de altii de parca ar trai pe doua planete diferite…
– forma de stat germanica s-a manifestat organizat si a creeat primul imperiu germano-catolic acum 1200 de ani. De atunci si pana acum germanii au ramas tot timpul in fruntea Europei, au creeat o mare parte din muzica mondiala, din filozofie, din tehnica, din medicina si sunt mai departe o forta in economia si in stiinta mondiala. Romania a fost creata acum 140 de ani…si cu cateva exceptii nu a creeat nimic de seama pentru cultura mondiala…

Pentru a te putea masura de la egal la egal cu nemtii si francezii trebuiesc mai intai depasite handicapurile determinate de istorie si de religie, de cultura…Altfel…nu merge!

Poate ar fi cazul ca romanii sa dea dovada de empatie si sa se intrebe mai intai: “Ce vor afurisitii astia de francezi si de nemti si ce ar trebui sa schimbam la noi…pentru a fi acceptati in randul lor?” Fiindca despre asta este vorba: despre schimbare. Trebuie schimbata atitudinea fata de sine insasi (Lasa-ma sa te las!), fata de munca (Las’ca merge si asa! Noi ne facem ca muncim, ei se fac ca ne platesc!), fata de conducerea tarii (Citez dintr-un ziar romanesc de saptamana asta: “Escroc, incult si betiv, inconjurat de interlopi, interloape, toape si falsi intelectuali, conducatorul…), trebuie bagata in puscarie vamesa care colecta banii pentru ea si pentru colegii ei si nu pentru tara care a numit-o pe post si care o platea ca sa-i apere interesele, trebuie judecate marile procese de coruptie sau hotie ai caror acuzati se ascund in parlament…Trebuie schimbata radical calitatea materialelor scrise in ziare sau difuzate in mass-media pentru a putea da o orientare oamenilor care ratacesc acum zapauci dintr-un colt intr-altul in cautarea unei solutii si dau vina pe cine nimeresc fara sa le treaca prin cap ca orice schimbare in bine incepe de la persoana propie…Sunt atat de multe de schimbat incat asta ar dura decenii, poate mai mult de cei 30 de ani pe care i-am prezis eu in urma cu cateva luni. De fapt… trebuie schimbat totul…Poate ar trebui schimbata intreaga populatie cu o alta, venita din ceruri si care intr-un an de zile ar putea sa transforme aceasta tara in paragina intr-o gradina…Dar poate ca ar trebui inceput mai modest si anume cu indeplinierea conditiilor UE fiindca acestea sunt teribil de avantajoase pentru Romania: este vorba de alinierea cu doua tari care se afla pe primele locuri din lume in ceea ce priveste cultura, arta, stiinta, economia …Nu-i asa ca ar fi teribil ca si Romania sa ajunga la acest nivel ba inca cat mai repede? Si atunci…intrarea in Schengen ar mai fi oare o problema?

Deci solutia ar fi sa se porneasca de la empatie si sa se ajunga in Schengen?

Ma intorc la experientele mele cu masina si-mi pun intrebarea cum a fost posibil ca in 15 ani sa fi fost distrus visul meu de a ma intoarce intr-o Romanie avansata, aproape aliniata cu puterile europene? Cu cata placere as fi zburat in patru ore pe autostrada Nadlac – Bucuresti  ca sa ajung dupa inca o ora si jumatate  la Constanta! Cum a fost posibil ca dintr-o tara agrara (1947) Romania sa devina o tara industrial – agrara (1980) si dintr-o tara fara datorii externe (1989) sa devina o tara indatorata pana peste cap, una dintre primele 10 din lume candidate la faliment, care importa 90% din produsele agricole si nu mai produce mai nimic? Cum a fost posibil? Unde sunt uzinele construite de mine si de colegii mei  sau la care am lucrat intre anii 1960 – 90: 23 August, Filatura Romaneasca de Bumbac, Timpuri Noi, Uzina de Masini Grele Iasi, Steagul Rosu, Tractorul, Uzina de Locomotive Diesel – Electrice Resita, Fabrica de Scule Rasnov  si multe, multe altele, cateva sute in total…?

Raspunsurile sunt diferite dar foarte multe au acelas tenor: ceilalti – UE, Germania, Franta, Rusii, evreii si multi altii – sunt de vina! Ceilalti…adica (citez):
-“Comisarii noii Uniunii Sovietice (Europene), principalii si singurii vinovati de toate nenorocirile…din Romania.” Oare autorul a uitat “capusele” care au distrus intreprinderile romanesti vanzandu-le materii prime la un pret dublu decat al pietii si cumparand produsele finite la jumatate de pret? Oare autorul n-a vazut jaful fara margini la instalatiile de irigat din Baragan si din Dobrogea si din alta parte din care nu au mai ramas nici macar dalele de beton ale canalelor de apa? Nu se poate!
-“Poate ca vesteuropenii nu au distrus complect aceasta tara…” Vesteuropenii? Eu am lucrat cu ei, am lucrat cu UE si – impreuna cu alti colegi – am adus doua milioane DM in Romania, neranbursabili. Autorul articolului a avut trei stagii de lucru la o universitate daneza…nu cumva a fost platit de UE? Mi se pare ca la Calafat se construeste un pod peste Dunare cu bani europeni. Autostrada Timisoara – Arad este pe ¾ finantata de UE…Romania nu a putut absorbi decat cca. 30% din fondurile puse la dispozitie de UE si au fost deja milioane de € in fiecare an…
Vesteuropenii au distrus tara? Si Vantu si Nastase si FMI si Banca Religiilor si…astia toti sunt… vesteuropeni? Si libanezii, si turcii si egiptenii si multi altii din spatiul arab care au cumparat intreprinderi si au semnat obligatia de a investi milioane…si pe urma au desfiintat intreprinderile, au vandut masinile la fiare vechi si au inchiriat spatiile ca depozite…ca altceva …decat comert …nu stiau sa faca? Mi-aduc aminte ca atunci cand au fost privatizate telefoanele, compania germana Telekom impreuna cu altele s-a retras din licitatie… asa ca o companie greceasca necunoscuta a devenit propietara telefoanelor din Romania… De ce s-au retras nemtii? Nu stiu… Dar stiu ca in Germania darea de mita este pedepsita cu inchisoarea… Poate de asta?

As putea continua cu exemple si cu citate…dar…ce folos…! De douazeci de ani cititorii romani sunt alimentati cu stiri de acest fel…si multi dintre ei si-au format parerea ca autorii care scriu asa sunt bine informati si au dreptate…Eu sunt sigur ca publicul roman este ingrozitor de dezinformat si in mare parte dezorientat…

Acum …informat sau nu…ce-i de facut? Romania se afla intr-o stare dezastruoasa, cu asta suntem de acord. Pana si invatamantul superior, candva fala Romaniei, este la pamant…Cei cativa tineri supradotati care apar in fiecare an, iau drumul strainatatii de indata ce s-au afirmat cat de cat…Medicii, alti intelectuali si nu numai ei pleaca pe capete…si din aceasta hemoragie de cadre nu vad cum Romania ar putea sa-si revina. In 1947 a fost distrusa intelectualitatea – cea care exista pe atunci – pe urma evreii au parasit tara (evreii formeaza elita societatii americane, asta numai ca exemplu!), pe urma nemtii s-au repatriat (si nemtii formeaza elita oriunde s-ar afla), pe urma au plecat romanii care cum a putut, dar aceia se numarau in  orice caz printre cei mai putin “adaptati”, cei mai putini cu “capul plecat”…Cine a mai ramas?…

Este totusi un avantaj ca un comandant de vas a ajuns presedinte: marinarii sunt obisnuiti sa infrunte furtunile si marea pe care naviga Romania acum este extrem de furtunoasa! Insa lipsa de concepte politice si economice a opozitiei poate duce pe oricine deadreptul  la disperare! In afara de motiuni de neincredere – care n-au nici-o sansa din cauza majoritatii parlamentare a guvernului – nu am vazut nimic de la ei. Asta-i tot ce pot doua partide politice romanesti?? Sarmana, saraca tara! Intradevar saraca! Cine a zis ultima oara ca Romania este o tara bogata?! Oh, Dumnezeule!

Mai este un punct, ultimul si cel mai dureros!! Il citez fiindca l-am intalnit mereu in ultimii ani de zile: “…vesteuropeni …isi permit sa ne trateze ca pe niste cetateni de rangul doi sau trei”. Am colaborat cativa ani buni cu EU, am trait cateva decenii in Europa de Vest  si pot sa-i asigur pe autor si pe toti cei care gandesc in acest fel ca vesteuropenii nu spun asa ceva: asta nu ar corespunde cu  “political corecteness” si ei se feresc de o asemenea greseala, acolo considerata foarte grava. Romanii insa, prin felul lor de a intelege lucrurile, prin modul lor de a ignora empatia, prin felul lor de a da buzna in casa europeana unde cer imediat sa modifice regulile de joc, prin felul lor de a-si indeplini angajamentele numai pe jumatate, de a-si matura gunoiul sub pres spunand ca au facut deja curat, prin trimiterea celor mai buni dintre ei in Parlamentul European, prin delegatii care cersesc  la colturile de strada in marile metropole europene, prin articolele defaimatoare din ziarele lor…ei bine…ei bine romanii astia…Nu, nu sunt toti romanii, sunt numai o minoritate galagioasa, dezorientata si dezinformata, dar multi se iau dupa ei…Ei bine…Ce sa mai zic? Asta e! Este chiar asa! Nu ca zic vesteuropenii, ci fiindca este asa cum a scris autorul articolului! El are dreptate…cel putin de data asta!

Cine-si inchipuie ca…ce stim noi… stim numai noi…se inseala amarnic. La fel se inseala cei care cred ca Romania este monitorizata numai atunci cand vine delegatia FMI sau o alta…Nimic mai fals! Exista mii de informatii care sunt cercetate zilnic, analizate, compilate, interpretate de oameni de mare specialitate si finete…Ca magistratura a mai amanat un process de conruptie? Asta se stie la Berlin inainte de a apare in presa din Bucuresti…Ca vestul este de vina despre situatia in care romanii si-au adus propia tara dupa 21 de ani de democratie romineasca?  Se stie de mult…ca multi romani se imbata cu apa rece…Si atunci nu ramane decat sinceritate totala si aplicarea cu consecventa a normelor cerute de UE, altfel…nu exista nici-o sansa.

Dar  vre-o solutie, exista?

In primul rand romanii ar trebui sa recunoasca starea in care se afla tara si ei insisi: numai daca pornesc  de la o baza sanatoasa pot construi ceva de durata.  Constructiile imaginare care pun la baza vina altora pentru nenorocirile romanesti sunt…aeriene…sunt vazduhiste, dupa cum ar spune un prieten de al meu.

Abea pe urma  se poate trece la implementarea unei solutii caci…exista una…dar este grea si dureaza ani…Solutia consta in aceea ca fiecare dintre cei ramasi in tara sa se ia de ciuf si…sa se traga pe sine insusi din mocirla, afara! Asta inseamna sa invete cu insistenta, zi si noapte, ceea ce ii intereseaza, sa-si schimbe o mare parte din apucaturi, sa-si insuseasca cat mai mult din ceea ce pune la dispozitie UE…sa…sa…si asta in continuu in urmatorii 20 de ani…

Ah, ma scuzati va rog, sotia ma striga…Trebuie sa scot cei 300 de cai de la masina mea, afara, la aer curat! Daca credeti ca ati avea nevoie de ei ca sa trageti Romania afara din noroi…vii imprumut cu placere impreuna cu lanturile pentru roti, ca sa puteti trece de orice obstacol alunecos!
Deci: prin empatie …in Schengen!
Succes!

PS: Eu nu lucrez in nici-o redactie, nu sunt platit de vre-o putere straina, pensia mi-o primesc din Germania fiindca am lucrat acolo ca inginer…si cu toate astea am o alta parere decat autorul citat. De unde se vede ca o alta opinie romaneasca nu se verifica in practica: “Daca nu zici la fel ca mine…esti platit de cineva, stiu eu de cine!”  Ce lipsa de empatie si chiar de respect, fata de cel care isi permite sa aiba o parere! Ce rezultat mizerabil dupa 21 de ani de la revolutie!

Radu MIHALCEA
Chicago, SUA
31 ianuarie 2010

GANDURI LA CUMPANAANILOR 2010-2011

Anul 2010, an cu numar rotund si frumos, nu s-a dovedit a fi tot atat de rotund in impliniri si nici atat de frumos in aspectele de viata traite de tara noastra, Romania. Criza mondiala, dupa cum era de asteptat, s-a rasfrant mai dureros asupra tarilor care isi cautau drumul marilor prefaceri. Am asistat in decursul verii in tara la dureroase framantari ale populatiei cu venituri mici si mijlocii, la multe nedreptati venite din partea celor alesi sa imparta dreptatea in tara. A fost un an cu multe vanturari ale neajunsurilor, necazurilor si al neimplinirilor, un an cu multa vanzoleala si intoarceri pe dos ale valorilor de tot felul. Dar in vuietul acesta al vremurilor incrancenate se auzea, chiar daca stins, si un glas al celor care pun umarul la temelia tarii. Cand te indepartezi de vuietul marilor aglomerari urbane, observi mai usor oameni care isi vad de rostul lor, lucrand fara sa faca zgomot la tesatura fibrei sanatoase a neamului nostru care de-a lungul istoriei ne-a scos din urgiile si napastuirile atator vremuri vrajmase.

Mi-a crescut inima de atatea ori intanlind oameni harnici, intelepti, pastrand valorile morale mostenite din mosi-stramosi atat cat le sta in putinta, oameni buni si generosi din toate categoriile sociale. Am intalnit atatia oameni traind intr-o exemplara simplitate si moralitate, in deplina modestie, fie ca erau tarani sau muncitori nebagati in seama de nimeni, fie ca aveau profesii care le asigurau un statut social. Nu de putine ori am intalnit cadre medicale care isi faceau datoria exemplar, profesori muncind cu daruire, preoti cu harul preotiei, copii si tineri bine crescuti. Acestia formeaza fondul pe care se va sprijini tara noastra cand va suna ceasul redesteptarii.

Sa speram ca acesta va suna in anul pe care il asteptam, moment pe care il dorim cu totii din adancul inimii. Dorinta de mai bine pentru anul care vine o avem atat pentru tara in care ne-am nascut, Romania, cat si pentru tara de adoptie, Canada, care ne-a oferit un climat mai bun.

In ceea ce priveste viata mea personala, a fost parte nerupta din cele doua tari. Cum le-a fost lor, mi-a fost si mie, cu probleme de care nu scapa nimeni, dar si cu bucurii, cu realizari si impliniri prin scrieri si prin primii pasi facuti cu succes de nepoata mea spre universitate.

In pragul trecerii Noului An urez: La multi ani romanilor de pretutindeni si fratilor nostri canadieni, impliniri cat mai multe, vremuri luminoase si bune, multa sanatate!

Elena BUICA

Nesinguratate

Am ramas sarac si de cuvinte,
Am ramas sarac si de putere,
Cum sa mai pun pasul inainte,
Pentru-a darui, si a nu cere?

Vine Anul Nou, trece Craciunul,
Am ramas cu tine, poezie –
Fa si tu un bine, macar unul,
Vindeca-i pe toti de saracie!

Am ramas cu visul pe hartie,
Nici nu-mi mai aduc de el, aminte,
Lumea pleaca-n weekend, ca sa vie,
Eu raman in postul de cuvinte –

Au trecut si zilele de daruri,
Am ramas din nou, sa umplu anul,
Fara har, sa-mpart la altii haruri,
Sa vaneze Gloria si Banul –

De-mi oferi atata frumusete,
De Craciun, da-mi, Doamne, inca, mie,
Zi de zi, sa-Ti dau, macar, binete,
Si pe viata-mi goala, de hartie,

Scrie, zi de zi,  o poezie…
Jianu Liviu-Florian

SCRISOARE DIN BENISSA:MAGII CUM SOSIRA

Cum e Craciunul in Spania? Subiectul pare banal, dar tot ma pune in incurcatura. Fireste, Craciunul e acelasi peste tot, premizele religioase sunt identice: cu totii suntem crestini si ne inspiram din aceeasi biblie. Insa ma tem ca paralelele raman, cuminti, prin biserici. Pentru ca, de cum iese din locasul de cult, Craciunul imbraca straie surprinzatoare, altele decat cele cu care ne-am obisnuit noi acasa.
 
In satul ardelean in care am copilarit, luam primul contact cu „Mosu’” pe 6 decembrie, cand ieseau pe inserate „Nicolausii” sasi pe strada. Pocneau amenintator din bice si somau copiii sa fie cuminti. Aveam o frica teribila de ei, chiar daca banuiam ca, la cat de cuminte eram, nu m-ar fi bagat tocmai pe mine in sac. Dar parca poti sa stii? Nici baiatul vecinilor – Culita al lu’ Stefenel – nu facuse cine stie ce nazbatii in anul in care l-am vazut itindu-si capul dintr-o gura de sac, din carca unui mos zelos nevoie-mare. Abia peste ani aveam sa aflu ca era acolo de bunavoie, la schimb contra unei pungi de boboroante.

Si pe Costa Blanca adie vantul innoirii de pe data de 6 decembrie, dar motivul e mai prozaic: natiunea sarbatoreste cu alai Ziua Constitutiei. Familiile de la oras imbraca hainele de duminica si se plimba alene pe falezele Mediteranei, asaltand ca la comanda hotelurile de lux si restaurantele scumpe. „Puente” – puntea –  e minivacanta care uneste zilele libere de 6 si 8 decembrie (Intampinarea Fecioarei Maria) cu weekendul cel mai apropiat. Se umplu casele ramase pustii dupa vara iar forfota turistica proprie sezonului estival ia litoralul cu asalt. Cat despre Mos, nici urma!

Usor zburataciti si bucurosi de oaspeti, noi, localnicii, ne scuturam veseli dupa plecarea „invadatorilor”, caci incepe sa miroasa a halvita de Craciun de prin fabricile din Alicante si Jijona, responsabile pentru exportul in intreaga lume a hranitoarei delicatese lipicioase, framantata din migdale pisate si miere. Strazile prind viata sub ghirlandele viu colorate, cu motive hibernale, pe care nu prea stii de unde sa le iei, aici unde zapada nu este. Nu exista localitate, oricat ar fi ea de mica sau de nevoiasa, care sa nu geama sub povara tavanelor grele de lanturi si plase din beculete colorate. Poate doar fastul paradelor de mauri si crestini, din vara de mult uitata sa depaseasca avantul nestavilit cu care lanseaza municipalitatile locale chemarea la intrecere in disciplina „lumini si umbre”.

Prin curtile si gradinile Costei Blanca „ard” frunzele arbustilor supradimensionali de „flor  de Pascua” (poinsetia), planta tipica de Craciun, care se vinde la ghiveci prin alte tari. Aici e la ea acasa si atinge inaltimi de pana la trei metri. Punctuala cum e, la cumpana anilor, ne putem fixa ceasurile pe ora de iarna dupa ea. Si asta in ciuda numele ei neasteptat, care aminteste de …Pasti. Frunzele afla pe cai nestiute cand se scurteaza lumina zilei si se branseaza automat pe rosu aprins. Un semafor de alarma pentru anul caruia in curand ii va suna ceasul. Un pom de Craciun mai reusit nici ca se putea!

Desi, parca poti sa stii? Nu sunt de ici colo nici portocalii si lamaii, care atarna plini de fructe. In preajma Craciunului, „globurile citrice”, comestibile si zemoase, isi ating apogeul in parg.

Entuziasmul pune de pe acum stapanire pe toata lumea. Se inghesuie popor ciorchine pe la targurile presarate generos in sambetele si duminicile inceputului de decembrie. Unele sunt de dimensiuni imense, cum este balciul din Cocentaina, care se tine fara intrerupere de mai bine de 650 de ani incoace (adica de la descoperierea Americii!). In cele doua zile de targ, oraselul de provincie lasa impresia ca nimic nu s-ar fi schimbat de cand lumea. Mesterii, imbracati in straie medievale, exercita in public cele mai diverse indeletniciri istorice. Strazile stramte, cat sa incapa un carucior tras de un magarus, au pavajul lustruit de talpile fluviului uman curgator. O jumatate de milion de oameni trec pe aici in doar doua zile!

Popoarele conlocuitoare stabilite la Marea Mediterana purced la treaba. Nemtii impletesc coroane din ramuri de brad si aprind lumanarile de advent. Englezii scot mosul cu baterii de la naftalina si-l plaseaza in fata usii, pe post de detector de miscare, care striga „Ho-Ho-Ho” cand ii vine careva prea aproape. Americanii atarna adevarate lanturi si retele electrice pe fatadele caselor. Bazarele chinezesti vand mosi gonflabili in marime naturala, de atarnat pe scarite sau franghii pe la geamurile caselor. Olandezii impart dulciuri, norvegienii impodobesc brazi importati. Se scot cizmulite in fata usii, se agata sosete la gura caminului, se canta colinde in coruri, se merge la restaurant cu colegii de serviciu. Unii se bucura si de-o jordita, altii vor vin fiert si gasca impanata.

In puhoiul de obiceiuri exuberante, spaniolii trec aproape neobservati in propria lor tara. Dar nu si la ei acasa, aici e chitibusul. La loc de cinste, in fiecare camera de zi, se amenajeaza ieslea, infatisand nasterea Mantuitorului.

Noi, cand eram mici, ne alegeam cate un glob preferat, pe care il cautam infrigurati in pomul impodobit. Pustii spanioli au inventat, in replica, jocul de-a ieslea. Fiecare membru al familiei „adopta” cite un personaj biblic si il impinge imperceptibil, zi de zi, cu cate un pas mai aproape de pruncul binecuvantat. Asa se face ca in seara de Ajun se intalnesc toti ai casei in jurul mesei bogate, la fel ca figurinele, bulucite parca sa vada minunea. Nu lipsesc nici oitele, magarusii, pastorii. Ba chiar si prin boschetii „ieslei” nu-i exclus sa dai peste surprize. Poarta ghinion daca nu ascunde intr-un colt silueta chircita a unui personaj surprins de solemnitatea evenimentului intr-un moment nepotrivit. Micutul  simbolizeaza nevinovatia copilului nou nascut si, intr-un fel, propria noastra marginire fata cu maretia si miracolul vietii.

Daca noua, luarea in deradere a Nasterii Domnului ni se pare un sacrilegiu, spaniolii sunt lejeri. Comerciantii inventivi profita de moda inedita si scot pe piata, an de an, figurine de „cagones” cu „fata umana”. In Barcelona, onoarea revine primarului general iar in anul nuntii princiare figurinele stilizau dragastos un Felipe si o Letitie cu pantalonii lasati pe vine.

Ieslea publica (el belen) e prilej de mandrie. Primariile expun orgolioase rezultatul migalei artistilor locali. Se angajeaza actori pentru personajele principale, se incorporeaza fantani, mori de vant sau paraie cu apa curgatoare. Exista muzee de „belenuri” festive. Doar Mosul, ia-l de unde nu-i!

Hotarati parca sa ne puna rabdarea la incercare cu orice pret, spaniolii ne mai trag o fraiereala oficala pe 28 decembrie – Ziua Inocentilor – echivalenta cu 1. Aprilie de pe la noi. Trecem, asadar resemnati pragul Anului Nou si ne pregatim de pe acum de normalitate, consolandu-ne ca am ramas fara cadouri.

Cand colo, ce sa vezi?! Pe 6 ianuarie, rasuna ulitele de harmalaie ca la balamuc. Suflarea satului se aduna sa intampine nu un Mos, ci trei deodata! Cei trei Crai de la Rasarit  – „Los Reyes Magos” – vin cu ce se nimereste, uneori cu barca sau cu camila. Irod le taie calea, dar cedeaza si el, momit de o dansatoare din buric. Aerul e plin de confetti, zboara bomboane si nu-i exclus sa te trezesti bombardat cu „carbune dulce” (carbon de reyes). 

De pe tronuri fastuoase,  Caspar, Baltazar si Melchior ii striga pe copiii, inmanandu-le cadourile ravnite. Parintii indeamna odraslele sfioase sa recite o poezie sau sa cante un cantecel. In scuarul invecinat se incing deja primele hirjoneli si jocuri intre pustanii scapati cu bine de emotiile inca unui „interogatoriu” cu Inaltimile Lor.

Magii cum venira, la fel si disparura, in lumea lor de basm, peste mari si tari. A doua zi, nimic nu mai aminteste de miracolul serii precedente, de imbujorari si ochi sclipitori. Anul cel nou are deja o saptamana implinita. Scoala a inceput, nici pruncul nu mai trebuie infasat. „Mosii” de la rasarit vin cu intirziere, dar vin la plural.

Gabriela Calutiu-SONNENBERG
Benissa, Spania
decembrie 2010

COLINDUL SUFLETULUI INGHETAT…

(O ALTFEL DE POVESTE DE IARNA…)

„Ninge ca-n Esenin si-n poema rusa…” cu fulgi enigmatici si mari scoborati, parca, din lumea basmului andersenian ori din micul templu al nisiparnitei invechite de unde timpul se scurge liniar si fara de-ntoarcere prin firicelele marunte de mineral amorf. Imi place sa ascult, aproape fara sa respir, linistea. Linistea unei povesti de iarna in care oameni si animale, cer si pamant salasluiesc dimpreuna in pace si bunavoire, ca si cand ar inchipui toate la un loc un paradis alb cu varsta incremenita in propria-i eternitate predestinata. Autorul unic al acestui basm viu, care se prelinge cu limpezime in sufletul omului si al vremii, este nimeni altul decat Dumnezeu insusi. Cel ce s-a inomenit in mijlocul ieslii Bethleemului spre a fi sfasiat cu patima in bucati acum, la inceput decadent de secol XXI, un ev caruia ii suntem nevoiti a-i respira cu sila in din ce in ce mai multe lese sufocante aerul si dezordinea provocata.

Trebuie sa spunem insa ca actorii basmului acesta real suntem noi, noi si… ceilalti, personagiile oculte si pline de condescendenta neintemeiata, neputincioase de a mai fi vreodata, macar si pentru o efemera secunda pamanteana, oameni – o lume bizara si pestrita, nelasata sa existe in voie, sa devina, sa simta, sa arda, sa experieze iubirea adevarata si pura, sa se aseze pe marginea propriului destin si sa-si recunoasca pacatul si limitele trairii personale pentru a le arunca, mai apoi, in focul gheenic al mitizarilor irelevante de tot soiul ca sa ajunga in final la a se reconstrui pe sine definitiv si la a-si recompune din bucati fiinta sfasiata axiologic si moral, impinsa totalmente controlat in mrejele patologicului agresiv. O lume – cimitir al propriilor sale sperante alungate – careia i se tot sugruma zilnic estetica superioara a povestii ei reale spre a i se aseza in loc nimic altceva decat un maldar urias de iluzii macabre nascute doar pentru propria-i ingropaciune a spiritului… Sa ne amintim in acest sens, totusi, faptul ca “Nu un public alcatuit din tarani sau targoveti ignari, ci criticii muzicali si de arta cei mai avizati au negat orice valoare operei unor Wagner sau Monet.” (Mihai Dinu) Prin urmare, toate valorile umanitatii calcate in picioare azi de chipurile multe aflate in spatele mastii mondiale oculte sunt aruncate fara mila in spatele portilor acestui tintirim consacrat al mortii – un alt lagar totalitar cu prizonieri contemporani -, porti avide de viata, ce stau deschise continuu spre a inghite cu nesat… Omul. 

Dupa cum se stie, orice poveste isi are talcul ei misterios, ce doreste a-i fi dezvrajit de ascultatorul ei atent si dornic de a-i cunoaste cu o imensa curiozitate si nerabdare sfarsitul. Basmul nostru de iarna are insa un miez aparte. El nu se leaga de un fapt anume, ci de o… atmosfera anume – aceea a sufletului inghetat al omului din prezent, eroul principal al microspatiului uman din Univers numit simplu Pamant, un copil al dumnezeirii impins violent, fara voia lui, desigur, in noaptea ignorantei condamnabile si care este determinat zilnic sa isi ucida inconstient de urmari istoria trecuta, dar si pe cea prezenta in fata unui viitor incert, insa in mare parte previzibil. Spiritul acestui personaj aparte este condamnat, iata, prin ceea ce i se ofera ostentativ la mereu asa-zisele promotii limitate ale destinului, din ce in ce mai mult si cu grabire subinteleasa de toti la exil definitiv in bratele mortii hulpave de orice si descarnat sistematic de propria sa sculpturalitate interioara indumnezeita intocmai ca un arc ciuntit de hiperbola ce isi intinde amenintator venele uscate de ger inspre intuneric si nu catre Lumina. Inspre intunericul acela al mizeriei oculte glasuita prin ode satanice lugubre – o ecuatie existentiala a absurdului lumesc cu Dumnezeul real lipsa, insa cu chipul mefistofelic in imagini 3D de tip Avatar strivind cu putere lemnul vechi cu pictura aproape stearsa a icoanelor sfinte. O cortina neagra, imbacsita de minciuni si de himere, lasata cu stridenta nonsalanta sa cada peste sacrificiul de sine al martirilor vremii de dinainte si ai celei de dupa Cristos si chiar peste Mantuitorul insusi ca o palma grea data cu naduf Omului indelung patimitor si cu rabdare capatata prin credinta.

E greu sa-ti inchipui momentul cand suflul intregii umanitati va fi aliniat ca un detasament disciplinat de soldati ai garzii regale la pseudocredinta impusa de mastile oculte ale timpului actual, cu tot sirul lor de „crize” aruncate cu buna stiinta asupra Fiintei umane spre a o supune si spre a o sclaviza cu orice pret – un pret amar si de o cruzime infioratoare, anume cel al pierderii totale a libertatii Omului de a fi -, dar nu dificil de explicat stiintific faptul cum poate fi „setat” creierul acestei omeniri tocmai pentru a actiona fara discernamant ca la o comanda experimentala de tip pavlovian data de cei care se hazardeaza din rasputeri acum sa ii nege existenta lui Dumnezeu pentru a fixa in mentalitatea colectiva noua lor ordine mondiala eronata din start si construita pe un singur fundament putred: acela de a stapani completamente lumea prin puterea banului si a violentei, plecand de la acceptia oculta ca „Banii si puterea sunt totul!”, restul nemaiavand nicio importanta funciara decat daca aceasta poate aduce un castig semnificativ pe linie de marketing planetar. Nimic mai fals si mai lipsit de ratiune sanatoasa.

Gandire patologica de actori sociali slabi de minte si nuli de afect, paiate efemere stranse in loji masonice ca oile in tarcuri si stoarse de vlaga la usa pierzaniei, inchipuind, la cotitura destinului divin al lumii, din coapsele cadaverice roase de viermele nemilos al efemeritatii un alt dans macabru „sui-generis”, un alt fel de poem simfonic cu acorduri mefistofelice precum cel inchipuit de Camille Saint-Saëns. Iata pretul vanitatii bolnave cu lungul sau sir de erori cu tot !… Poezie a existentei telurice superioare ucisa cu fiecare bataie de aripa a orologiului vremii la masa dictatelor totalitare ale noii dictaturi mondiale sortite ca si celelalte, de altfel, esecului sumbru intr-un viitor imediat!…

In aceasta altfel de poveste hibernala destul de trista cu personaj unic si deloc abstract, ce se zbate zadarnic azi intre anxietati sfasietoare si extaz ontologic cu esente negative nascut de feluritele strategii malefice de manipulare a umanitatii, vrem sa propunem, totusi, un final estetic, aparte, altul decat cel usor previzibil indus de atmosfera trairii uscate de suflet de acum, un final care sa contina in el constructul obiectiv de ne-moarte a Fiintei umane, de revolutie spirituala a acesteia prin revenirea fireasca la matca divina si la sinele sau propriu. Sa anulam complet prin puterea Luminii noastre interioare grotescul si morbidul din jur conturate socant prin jocul succesiv de imagini si de sloganuri lapidare ale reprezentantilor urati la chip ai clown-ului satanic cu rol de „mare arhitect” antidumnezeesc al Universului – un Univers, din fericire, real si cu o forta de indiferenta fascinanta in ceea ce priveste absurdul gandirii umane oculte! E un antidot sigur al jugului actualei sclavii fortate a lumii, dar si singura poarta catre libertatea totala a Fiintei umane alaturi de credinta in Dumnezeu.

Acum, cand ceasul vremii pamantene sta sa bata ultima secunda a inca unui an postcristic, nu vrem ca omenirea sa ajunga a rosti (cu inconstienta vadita si fara puterea de a prevedea ori de a cuantifica urmarile supuseniei sale ilogice de moment catre „mai-marii” autointitulati ai planetei) precum porcarul Zsupan al lui Johann Strauss: „…printre porci doar am stat si nu-mi pasa de poezie!” (Voievodul tiganilor), nu. Vrem insa ca toate diminetile lumii, care “se duc pe un drum fara intoarcere”, vorba lui Pascal Quignard, toate serile ei si timpul dintre acestea sa fie aidoma detaliilor pe care Marcel Proust le folosea intr-una din nuvelele sale pentru a-si schita pur si simplu cu simplitate personajele inchipuite, si anume: “Fara nici o bijuterie, cu corsajul de tul galben (…), prinsese in parul ei negru citeva orhidee (…)” (Indiferentul) Caci, in izvorul timpului care siroieste istorie, credinta si cultura – cele doua orhidee suave ale umanitatii – raman singurele cai de intrare in spatiul semioticii superioare a lui Dumnezeu, dar si armele unice ale detrunchierii limitelor unei gandiri contemporane oculte si reductibile, din nefericire, doar la aspiritualizarea definitiva a Omului pictat pe marea panza a Universului de mana Creatorului sau singular… 

„Muzica exista pur si simplu ca sa vorbeasca despre ceea ce cuvintul nu poate vorbi. In acest sens ea nu este intru totul umana.”, ne spune acelasi Pascal Quignard in „Toate diminetile lumii”. Povestea noastra de iarna este insa una esentialmente umana. Colindul nostru hibernal trist rostit pe drum de seara „…la imaginea unui drum in forma de cerc, un drum care se intoarce mereu de unde a plecat (…)” (Ciprian Mihali, “Sensus communis – pentru o hermeneutica a cotidianului”) ne fixeaza viata in timpul liniar al cotidianului nostru complex si banal, in aceeasi masura, si ne invita la ne-moartea spiritului colectiv al umanitatii in cuprinsul destinului sau tulburator de sinuos. Si poate ca vom fi salvati, astfel, de restristea neregasirii de sine a Fiintei umane intru existenta sa si ne vom raporta interioritatea in dimensiunea de aici, dar si in cea urmatoare acesteia numai si numai la Lumina vesnica a lui Dumnezeu si la ceea ce se defineste drept dragoste pura in ansamblul ei atotcuprinzator. Fiindca „a spune te iubesc este totuna cu a spune nu vei muri” (F. M. Dostoievski). Iar imago mundi si sufletul ei tocmai de asa ceva au nevoie acum pentru a reveni la starea arhetipala proprie conceputa de Creator si pentru a se pozitiona pentru totdeauna pe nivelul altitudinal pe care il binemerita in infinitum.

Colindul nostru este o ruga fierbinte inaltata catre Dumnezeu acum cand balanta vremii se inclina usor, usor inspre alt an. Quo vadis, Domine ?… Scapa omenirea de propria-i distrugere atata vreme cat ea singura nu isi da seama ca se va pierde in curand definitiv prin forta ochiului sasiu si lipsit de iubire adevarata al actualului conciliu diriguitor ocult!…

Magdalena ALBU
31 decembrie 2010

Plugusorul sperantei

By Cristi Munteanu, antrenor de hochei pe gheata, Galati

Aho, aho frati hocheisti
Ia fiti veseli, nu fiti tristi
Langa noi va asezati
Plugusorul ascultati!
Anul care trece acum
Ne-a adus pe un nou drum,
Avem cu totii speranta
Ca vom face performanta
Vom bate din nou ciucanii
Le vom lua titlul si banii
Patinoarul va fi plin
Publicul va fi-n delir
Galeria va striga :
Dunarea-i echipa mea
Nu e vis, e realitate
Domnul le va da pe toate
In maini s-avem crose noi
Manati mai: haiiiiiiiiiiiiii

Noi suntem sportivi de soi
Avem talentul in noi
Ne-antrenam  cu staruinta
Pentru a noastra biruinta
Suntem vajnici luptatori
Doar suntem gladiatori
Vom lupta pentru Galati
Pentru club, parinti si frati
Si-o sa va mandriti cu noi
Veti avea din nou eroi
La multi ani cu sanatate!
Domnul ne fie aproape
In picioare ghete noi
Tintiti poarta mai flacai
Si strigati cu totii: haiiiiiiiiiii

In turnee vom pleca
Meciuri multe vom juca
Insa noi avem credinta
Si cu-a-noastra daruinta
Vrem sa-nvingem, sa marcam
Cu-adversarii  sa ne distram
Pe voi sa va bucuram
Nu vom merge la noroc
Cum fac altii pe la lot
Caci echipa noastra-i mare
Joaca hochei de valoare
Opriti  atacul flacai
Si bateti din crose: haiiiiiiiiii

Azi sunt mic, voi creste mare
Faima mea peste hotare
Se va duce in curand
NHL il am in gand.
Acum noi ne pregatim
Sa patinam cat mai fin
Avem casti, avem manusi
Suntem tineri, spiridusi!
Puneti frana  mai flacai
Si strigati cu totii: haiiiiiiiiiii

De urat putem ura
Dar cu totii am prefera
Sa facem ce am promis
Caci asa ne este scris
Sa vorbim mai putintel
Si sa facem  multicel
Iar acum la incheiere
Va uram un an de miere
Dulce-auriu sa fie
Sa v-aduca bogatie
Trageti  cu sete la poarta
Pucul s-ajunga in plasa
Ca sa facem iarasi roata
Mai strigati odata hai!
S-auda lumea de noi!
Haiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiiii
La anul si la multi ani!

INSTRAINAREA

de Mihai Stirbu     
      
I.Soarele amiezii, darnic in Basarabia anului 1936, lumina clar casele din piatra, gradinile oamenilor si viile dese din departare. Tanarul de statura potrivita, slabut dar bine facut, cu parul rar mai mult saten decat blond, trase-n piept aerul tare de acasa. De acasa! Inima-i batea grabita, fiindca lipsise vreo sapte ani, desi pe acele meleaguri se nascuse, intr-un sat mare din apropierea Nistrului, inaintea primului razboi mondial, in 1914.
Privi lung coasta blanda si padurea, cum ii spunea el palcului de copaci in care-i placea sa se piarda de dimineata pana seara, cand era mic. Viata-l rupsese de ai lui parca dintotdeauna si, dupa sapte ani adaugati la cei 14 petrecuti langa parinti in satul natal, anii copilariei parca n-ar fi existat. 
Privi imprejur, rascolit de sentimente confuze trezite de vederea satului, aparut nu prea departe.
Se revazu cu cateva ore mai inainte, cand plecase de la Iasi.
Tulburat, febril si surescitat, isi scosese din sifonier costumul cel bun de croiala nemteasca, primul si singurul costum de haine pe care-l avusese pana atunci, pantofii negri cu talpa groasa, camasa bleumarin cu gulerul bine scrobit si cravata eleganta cu dungi albastre. In geamantanul ieftin, cumparat cu o zi inainte de la unul dintre negustorii de pe Lapusneanu isi adunase tot avutul: o camasa, doua batiste, briciul, cateva caiete din timpul scolii, multe carti, un stilou, palaria  primita-n dar de ziua lui de la colegii de camera si diploma. Fusese clasat, dupa absolvirea Scolii Normale Vasile Lupu, al treilea dintre cei 94 de absolventi pe centru si primul pe scoala, cu media 8,37 la examenul de capacitate pentru invatatori.                               
Doamne, cum mai trecuse timpul! La varsta lui, multi inca nu zburasera de la cuib, el avusese un destin aparte, trecuse de la copilarie la maturitate deodata,  fara sa-si dea seama.
Se-ntreba ce-or  mai fi facand ai lui,  mama si  tata?
                                              
                                                ***                        
Pe drumul plin de praf, umbra i se proiecta ciudat din cauza borurilor late ale palariei. Visase de multe ori intoarcerea acasa. Cat fusese elev, mereu se inchipuise imbracat oraseneste ca acum, cu palarie, doar devenise cineva asemeni fostului sau dascal, salutat de toti, fiindca acum era si el domn.
Din fata, starnind colbul drumului uscat, aparu o caruta. Era badia Niculae, vecinul de peste drum.Vazandu-l, uita toate gandurile despre aparitia lui triumfala in postura de invatator in sat. Isi aminti: cu ani in urma, dupa ce sarea gardul in gradina vecinului, asemeni celorlalti copii, se-nfrupta din perele, intotdeauna, mai bune decit cele de acasa. Deodata incantat de revederea unui chip familiar, desi imbatranit cu ochii parca mai adanciti in orbite cu obrajii mai supti si parul carunt, cu duiosie si respect fata de varsta inaintata a carutasului, involuntar il saluta ca atunci cand era  mic:
– Saru’ mana, nene Niculae! Saru’ mana!
– Traiti!
– Ei, cum asa?!… Buna ziua! Nu ma mai cunosti, eu sunt Ionica a’ lui Gheorghe!
– Cum? Nu cred, baiatul lui este plecat printre straini. Tu esti, Ioane? Chiar tu? Te-ai facut domn, da’ sa stii, noi tot cu necazurile noastre… Stanjenit, ingaima:  oile nu-s ce au, da-s cam betege… si dadu bice cailor. Mai striga:
– Vezi ca tat-tu nu-i acasa.
Tanarul invatator se-ntoarse-n loc, urmarind cu privirea caruta hodorogita, plina cu canepa. Tresari. Dar mama, mama o sa-l recunoasca? Se linisti pe loc. Cum sa  nu, o mama nu-si uita niciodata copilul.
Ea cum o mai fi? Sanatoasa, sau spetita de muncile grele, fara ajutorul lui in gospodarie? Rasufla usurat, doar ii ramasesera surorile acasa si, era convins, o femeie este mai de folos decat un barbat.
Se apropie de biserica mare cu hramul la Sf. Mihail si Gavril, care-si ivea printre copaci turlele. In spate era cimitirul in care-si dormeau somnul vesnic inaintasii lui, Dumnezeu sa-i odihneasca in pace. De cate ori nu se gandise la dansii, cand haladuise prin Iasul devenit orasul lui, mai ales cand trecea pe langa Mitropolie si Trei Ierarhi!
In centrul satului, deoparte si de cealalta a drumului pavat cu piatra de rau, casele negustorilor evrei, oameni de treaba care dadeau pe datorie, erau varuite in alb, cu aceiasi clopotei deasupra usii.
Ritmul batailor inimii i se accelera fara voie. Se apropia de ulita care ducea la casa parinteasca. Salcamii si stejarii cu frunze dese, gardurile, unele din piatra, scanduri sau nuiele impletite, de mirare, erau la fel ca inainte, numai ca parca mai mici.

                                               ***
Firesc, primele lui amintiri erau legate de casa parinteasca. De fapt, in ograda erau doua cladiri. Intr-una locuia el cu mama, cu fratele si surorile mai mari, Marioara si Tudora, tata fiind prizonier intr-un lagar german. In cealalta casa, in care fusesera incartiruiti niste soldati rusi se ducea adeseori, fiindca-i ii dadeau zahar si-l aruncau in sus, spre marea lui satisfactie.
Rusii se purtau  frumos,  chiar cand facea pozne paguboase.
Avea vreo trei-patru ani cand, descult fiind, isi oprise fuga exact in covata in care ei isi plamadisera aluat pentru paine. Pedeapsa a fost simbolica, unul dintre ei il ridicase si-l lovise cu latul sabiei la fund, in gluma.
Se-ntreba daca mai erau copacii din livada. Da, se zareau pe deasupra casei coroanele celor doi meri care rodeau pe rand, unul intr-un an, celalalt in urmatorul. In acea livada, care era in dreapta casei si mai in spate, erau pruni si zarzari, printre care se aranjau straturi pentru ceapa si patrunjel.
Se apropie de poarta mare, pentru carute, facuta din scanduri lungi, batute-n cuie. Privind locurile familiare odata, caruta veche uitata in curte de ani de zile, casa, surase. 
Peste gard, era fantana. Se revazu cu ani in urma, aplecat peste ghizdul fantanii din piatra cu cumpana lunga, la capatul careia atarna ciutura grea din lemn, cu doagele napadite de muschi verde, fie vara fie iarna. Se oglindea in apa clara, tulburata de picaturile prelinse de pe ciutura, care desenau cercuri concentrice. Odata tipase privind in jos, adancul intunecat imitandu-l. Era tare incantat de ecou, credea ca nimeni nu mai stia ce fenomene ciudate se produceau acolo, in intuneric. Gandea ca-i va uimi pe toti cu descoperirea lui; ridicandu-se de deasupra fantanii, tresari deodata atent. Aparuse pe drum o fetita de vreo unsprezece ani, cu o basmaluta colorata. Purta o fusta lunga, creata si o bluza scurta de stamba cu maneci largi. Era una dintre putinele colege de la scoala, a carei prezenta o remarcase, dupa ce aflase despre tatal ei, ca fusese mosier. Fostul boier inca mai purta, ca semn al averilor de alta data, o manta din doc si o sapca alba.Tipic pentru acea categorie de oameni! Sotia lui purta, cand iesea prin sat, o fustita cadrilata din panza de casa, o camasa de in brodata cu cruciulite albe si negre. Isi infigea un pieptene din metal in par si era incaltata in ghete stramte, din piele de capra. Poate si situatia acelei familii scapatate, care-i aratase ca nimic nu se dovedea vesnic: nici bogatia, nici tineretea, nici frumusetea, il hotarase sa invete, singura modalitate de a-si asigura un trai bun.
Prin clasa a cincea primara, odata revenit de la scoala, se hotarase sa scrie la Rezina (resedinta de plasa) si la Orhei (resedinta judetului), sa intrebe ce-ar trebui sa faca pentru a putea invata mai departe.  Cu mintea de acum, se intreba cui ar fi trebuit sa expedieze scrisoarea si, cum ar fi explicat ce voia de fapt…
Nu scrisese, dar isi deschise odata sufletul in fata preotului satului, un om intelegator, adevarat pastor duhovnicesc. Hotaratoare pentru viitorul lui fusesera si vorbele unui invatator mai batran. Il vedea in fiecare dimineata pe terasa casei galbene, cu cerdac in stil brancovenesc, imbracat intotdeauna in costum national moldovenesc, asezat pe un scaun, mereu cu o carte in mana. Se obisnuise sa-l salute, fara a-l cunoaste. I se paruse firesc asa, omul inspira incredere, avea o figura  blanda si-l privea cu interes. Intr-o zi il observa la scoala, vorbind cu invatatorul lui rus, care cu respect pentru varsta mai inaintata, il informase ca Ionica avea tragere de inima pentru invatatura, era destept, insa pacat de el daca trebuia sa ramana acolo, in sat. In alta zi il vazuse la biserica, dar nu la slujba ca toti crestinii, il vazuse vorbind cu preotul.
Imediat dupa aceea, preotul il chema la dansul.
– Cum iti place cartea, mai baiete? il cercetase parintele, dupa ce-l invitase in odaia mare pentru oaspeti.
Baiatul era nedumerit si putin speriat.
– Pai cum sa-mi placa? Imi place sa citesc, lectiile sunt tare usoare si simt ca as putea face mai mult la scoala, numai ca…
– Nu stii cum, asa-i?
Era chiar in perioada in care se hotarase sa scrie la Rezina.
– Da.
La cateva zile dupa aceea, fu randul tatalui sau sa fie chemat de preot. De fata era si invatatorul. Ioan n-a stiut niciodata ce-or fi discutat ei acolo, insa seara auzise dinspre bucatarie franturi din dialogul parintilor. Tata iritat, o intreba pe mama si se intreba  si pe el insusi:
– Bine, sa zicem ca-l trimitem la Iasi. Bine! Dar eu, cu cine-o sa ma mai ajut la  treburi? Gradina,  cine-o s-o mai pazeasca ziua?
– Da’ las-o-ncolo de gradina, mai Gheorghe, ca nu ne-om imbogati noi de pe urma ei!  Altceva ma framanta. Daca pleaca la Iasi, va avea nevoie de bani multi. Dupa ce se gandi o clipa, rasufla greu: Da’ n-om fi  nici noi chiar asa calici!
– Nu Evdochio, insa eu ma gandesc la gospodaria noastra…
Mama ii pregati o legatura din panza de casa cu doua randuri de schimburi, mancare si ceva bani de cheltuiala. Cu noaptea-n cap, intr-o zi a lui septembrie 1928, insotit de mama merse la gara, cumpara biletul de tren Mateuti – Iasi. Ingrijorata in ultimul moment, gata sa cedeze impulsurilor greu de controlat ale inimii, mama l-ar fi oprit acasa, insa dorinta pentru binele lui se dovedi mai puternica.
 Il dadu in grija unei femei care mergea tot acolo, il saruta. O vazuse, dupa aceea, privind lung dupa trenul care gemea greu, luandu-si avant fara chef, parca. Privind prin geam casele, drumurile, padurile si oamenii, constata ca pareau altfel din  goana trenului. Altfel, dar baiatul isi invinse cu greu strangerea de inima pe care-o simtise cand lasase in urma gara mica, apoi trecand de satul vecin in care se ducea deseori. Doar cand trenul se puse din nou in miscare, realiza ce se intampla de fapt. Nu, nu putea cobori, locul lui nu mai avea sa fie pe acolo niciodata, pornise pe un drum fara intoarcere.
Odata ajuns la Iasi, privea lung peroanele lungi, forfota oamenilor grabiti            s-ajunga pe la casele lor, sau la cine-i astepta. Numai el se simtea mai singur decat oricine. Derutat, speriat chiar, se aseza pe o banca din fier forjat in fata garii, gandind intens, incercand sa-si domoleasca bataile grabite ale inimii. “Trebuie sa merg la Scoala Normala, trebuie sa aflu cum ajung acolo s-apoi, voi mai vedea!“ se incuraja, privind oamenii care treceau atat de nepasatori pe langa el. Cum, chiar nimeni nu vedea ca el nu era  decit un copil strain de acele locuri, si ca nu stia ce sa faca?! Cum, doar el traia intens clipele acelea, importante pentru viitorul sau?
 Intr-un tarziu, intreba cum se ajunge la scoala. Un tanar scund, dar binefacut, il masura din priviri din cap pana-n picioare si-l sfatui sa ia tramvaiul pe care scria Copou, s-apoi sa mai intrebe. Oarecum lamurit, o lua pe jos pe langa pe strada ingusta din fata garii tot inainte, o lua la dreapta urcand o panta abrupta, pana-n dreptul unei cladiri cu adevarat frumoase, pe fatada careia remarca inscrisul cu litere aurii: ,,Hotel Traian”. Doi barbati inalti, eleganti, discutau privind porumbeii care ciuguleau farmaturile de paine aruncate de copiii care-i fugareau, iar si iar. Auzi:
– Hotelul asta select este o bijuterie a arhitecturii;  stii de ce? Fiindca structura lui de rezistenta este realizata din metal de catre Effel, inginerul care a facut turnul din otel in capitala Frantei. Stiai?“ Celalalt barbat nu stia, dar Ionica era multumit ca aflase un fapt care, probabil, avea sa-l ridice in ochii viitorilor colegi.
Fara voie, entuziasmat de frumusetea cladirilor care-i apareau mereu in fata, lasa-n urma linia tramvaiului, apropiindu-se de o cladire imensa, cu turnuri si geamuri multe, dinspre care se auzea un cantec  de clopote, cunoscut lui de la scoala de acasa, “Hora Unirii“. Incantarea produsa de vederea ,,Palatului Culturii” ii fu sporita apoi de imaginea ,,Teatrului National” si-a multor altor cladiri. Insa, incet-incet, sentimentul de care era cuprins, lasa pe nesimtite locul ingrijorarii, odata cu lasarea intunericului.
Unde avea sa doarma la noapte? Crezuse ca se va culca la scoala, doar pentru asta ajunsese acolo; mereu isi inchipuise ca odata ajuns la Iasi, toate se vor aseza in matca fireasca, numai ca in realitate, Scoala Normala era departe. Dezamagit asa deodata, facu calea intoarsa spre gara. Acolo, asemeni altor calatori ocazionali se aseza pe un scaun, unde adormi, toropit de oboseala drumului, de noianul de noutati, de grija a ceea ce va fi a doua zi.
Dimineata, dupa ce manca din ce-i pregatise mama, urca-n tramvaiul despre care stia ca-l va duce la capatul calatoriei lui, care era de fapt inceputul unui destin, inceputul unei vieti ghidate de principii si reguli noi, cu totul straine de ceea ce traise pana atunci.
Era emotionat de prezenta in Iasi si, putin ingrijorat. Il astepta examenul de admitere la o institutie de invatamant de prestigiu din capitala Moldovei, iar el venea dintr-o zona tare vitregita, constient de pregatirea lui scolara precara fata de a iesenilor sau a celor din alte orase, care nu aveau acasa alta grija decat invatatul. Odata coborat din tramvai, intreba un baiat cam de varsta lui,  despre drumul spre Scoala Normala Vasile Lupu.
– Pai eu, tot acolo   merg si tot pentru examen!
Secretar al scolii era Jean Livescu, viitor rector al Universitatii Alexandru Ioan Cuza, care citi la poarta un anunt:
– Candidatii la concursul de admitere vor prezenta la secretariat cererea de inscriere, insotita de actele ce vor fi lasate secretarului. Dupa achitarea taxei de una suta lei, se vor intoarce la gazde sau acasa, urmand ca a doua zi, pe 16 septembrie, sa fie prezenti la scoala la orele 7,30 cu cele necesare pentru scris.“
Ioan simtea ca i se taiau picioarele. Cum adica ,,a doua zi”? Ce va face pana atunci? Pai, el crezuse ca va da examenul si, gata.
Fara a sti cum isi va petrece ziua, merse iar spre sala de asteptare a garii care, se pare, avea  sa-i fie domiciliul pentru un termen nedeterminat.
Urmand linia tramvaiului in sens invers, isi aminti ca dupa ce platise taxa ii mai ramasesera inca 50 de lei, si asta era o problema.
De la gara, linia tramvaiului trecea prin Piata Unirii, se ridica spre nord-est spre strada I. C. Bratianu, care trecea prin fata Spitalului Sf. Spiridon, apoi prin dreptul Palatului Tufli spre Copou, pana la Gradina Restaurant Vidrascu, de unde se intorcea. Nestiind de scurtatura pe la Rapa Galbena, merse pe linia tramvaiului.
In gangul dintre strada Lapusneanu si str. I. C. Bratianu era un santier. Un om asezat pe un scaun il masura din priviri si-l opri, il lamuri dupa aceea pentru ce. Dupa cizme, dedusese ca era basarabean, ca si dansul. Auzindu-l, ii veni inima la loc. Daca departe de casa, printre necunoscuti, m-a gasit un conational, inseamna ca lumea nu-i chiar asa mare, gandi.
Omul il iscodi voind sa afle din ce zona a Basarabiei se tragea, cum de ajunsese in Iasi, si evident unde mergea. Odata lamurit, auzind ca dupa ce platise taxa de inscriere la examen, nu-i ramasesera bani pentru o eventuala gazda, deveni sincer ingandurat. Avea in fata un baiat cuminte, si n-ar fi vrut sa-l stie dormind in gara, sau mai rau, pe strazi. Il invita sa ramana la el fiindca, fiind maistru pe santier, avea o camera locuibila in cladirea care tocmai se ridica. Practic, ii propuse sa manance ce mai avea el in bagaj, urmand ca dupa aceea sa termine, tot impreuna si rezervele lui. Intalnirea cu maistrul il facu pe baiat sa simta altfel prezenta sa in acel oras mare si strain, devenit pe neasteptate, ospitalier.
La examen, multime de copii, majoritatea mai mici decit el.Toti aveau emotii, insa, macar erau insotiti de parinti. El, neavand cu cine imparti grijile, fu calm. Linistit, scrise cateva pagini, raspunse intrebarilor  profesorilor din comisie si, pleca. Daca l-ar fi intrebat cineva de-i fusese greu, rezultatele urmand a fi anuntate prin posta pana pe intai octombrie, ar fi raspuns evaziv: “Mai mult asa, decit asa…“ 
Excluzand posibilitatea de a mai ramane in Iasi inca vreo doua saptamani pana la afisarea rezultatelor, se hotari sa plece acasa pe jos. Era o decizie importanta, voia s-o puna in practica, insa nu fara a-i multumi maistrului care-l gazduise. Strecurandu-se printre gramezi de moloz si caramizi imprastiate la tot pasul, trecu de niste schele metalice inalte. Lucratorii cu tichii din hartie de ziar, umpleau din caldari de tabla, mortarul.
– Unde-i nea’ Pascaru, maistrul?
Cand il vazu, maistrul cobori de undeva de la etaj. Se sterse cu o carpa, ii intinse mana si-l intreba:
– Cum a mers la examen? I-ai   dat gata  pe  ieseni?  Hai, nu te bosumfla, c-am glumit. Nu, serios, cum a decurs examenul, cand vei afla rezultatul?
– Stiu si eu… Cat m-am priceput, cat stiam de la scoala, am scris. Necazul e ca rezultatele vor fi afisate peste doua saptamani, eu trebuie sa plec acasa pe jos, fiindca banii nu-mi ajung pentru tren.
Omul il privi viclean-ironic, apoi dupa o clipa de gandire il sfatui:
– Bine, sa zicem c-o pornesti pe linia de cale ferata, sa zicem c-o sa te descurci cu mancarea, pentru dormit sunt padurile, dar ce-o sa faci de te-or opri jandarmii  pentru acte? Cred c-ar trebui sa mergi, mai intai la scoala, sa-ti ceri certificatul de nastere sau macar vreo  adeverinta.
– La scoala cui sa-i cer? Adica lasa, m-oi descurca eu.
– Bun. Noaptea asta dormi tot la mine, maine dimineata mergi la ,,Vasile Lupu’’.
Dimineata urmatoare urca tot pe jos dealul Copoului, efectiv infiorat la vederea zidurilor masive ale Universitatii. Privea  copacii gradinii Copou, in care poposise candva Eminescu, apoi casele boieresti de mana intai.
N-avea nici un zor si-si misca incet picioarele deprinse cu mersul pe jos; insa nu pe piatra cubica, ci mai mult pe pamantul gol sau pe iarba. In dreptul Gradinii Expozitiei, profita de desisul teilor boltiti peste strada lata, isi scoase cizmele dupa ce se asigurase ca nici un trecator nu-l vedea.
Apropiindu-se de scoala, strabatu aleea cunoscuta deja, marginita de-o parte si de cealalta de castani.
Cu o zi inainte fusese luat de valul celorlalti colegi spre clasa de examen, acum trebuia sa se descurce singur. In cabina portarului il lua in primire un baiat imbracat in uniforma maro, cu petlite aurii la guler, cu o banderola rosie pe mana stanga, pe care scria  “Elev de serviciu“.
– Buna ziua! Vreau sa vorbesc cu domnul director.
– Nu zau! Chiar cu directorul? Ce doresti, de fapt? Elevul de serviciu se simtea,  o persoana foarte insemnata si-l privea de sus.
– Care-i problema ta?
Ioan derutat, explica cu glasul tremurat:
– Am participat ieri la examen si, pentru a ma intoarce acasa imi sunt necesare actele, o adeverinta, ceva sa am pe drum.
– Asa da, numai ca domnul director nu-i in scoala. Poate te ajuta domnul subdirector. Hai sa te conduc.
In curtea mare a scolii se auzea o chitara. Intr-acolo mersera. Elevul de serviciu batu in usa o data, apoi inca o data. Sunetul strunelor se stinse, apoi in usa aparu silueta inalta a unui barbat intr-un costum elegant, cu camasa alba si papion.
–  Despre ce-i vorba, baiete?   
– Pai am dat ieri examen la  scoala dumneavoastra, n-am unde sta pana se anunta rezultatele si ca sa pot merge acasa pe jos, imi trebuie actele – spuse el dintr-o suflare.
Barbatul lasa ghitara deoparte si-l invita in holul mare de la intrare. Voia sa afle unde statuse pana atunci in Iasi, cum se descurcase cu masa si de unde se tragea. Auzind ca din judetul Orhei, il privi lung si, mai in gluma mai in serios ii zise:
– Da… Pai sa stii, pe jos vei ajunge, numai bine pe la Craciun!
Simtindu-se dezamagit, asta fiind realitatea, baiatul reactiona, neasteptat pentru subdirector, dar firesc pentru varsta si  situatia lui: izbucni  intr-un plans de nestapanit.
Profesorul Cortez, impresionat de lacrimile la care nu-si inchipuia ca se va ajunge, pe un ton deodata grav, incerca sa-l linisteasca:
– Stai, nu vezi c-am glumit? Cel mai bine ar fi sa-l astepti pe domnul director, sa vedem ce va spune dumnealui.
Fu luat din nou in primire de catre elevul de serviciu care-l conduse spre intrarea scolii. Inainte de a se aseza in hol, intreba timid:
– Cum se numeste domnul director, ce fel de om este?
Surprinzator, elevul devenise mai ingaduitor, dovedindu-se bine informat:
– Am auzit de la domnul subdirector ca d-l. Mitrea G. a ajuns in aceasta functie printr-un concurs de imprejurari, cel putin ciudat. Nimic de spus, este un cadru didactic de exceptie, a fost student la Facultatea de Stiinte a Universitatii din Iasi, si ce-i mai important, a facut studii de specialitate in Germania. Interesant este cum a fost numit aici ca director. Un pedagog – unul inalt, cu o fata de salahor, care dintr-un impuls de neexplicat s-a apucat cu de la sine putere sa-i tunda pe toti elevii din ultima clasa, chiar inaintea vacantei de iarna. Urmarea, elevii au facut un gest pe care nu stiu cum sa-l calific: l-au imobilizat pe pedagog si, la randul lor l-au tuns in fata intregului internat.
– Cum asa… Dar pedagogul nu-i tot un fel de profesor?
Adevarul este ca era putin ingrijorat. Vazuse uniforma impresionanta a elevului, cu petlite, si nu-si putea inchipui un altul asemeni lui in postura de frizer adhoc. Imaginea cea mai realista a prototipului de elev trebuia sa fie dupa mintea lui, a unui baiat stand disciplinat in banca, cu o carte sau un caiet in fata sau in sala de meditatii, facandu-si temele.
– Ce legatura are domnul director Mitrea  cu  acest fapt?
– Dupa incident Ministerul a intervenit, pentru ca nici pedagogul nici elevii nu fusesera pedepsiti, prin schimbarea directorului.
– Aha, deci atunci a fost numit d-l. Mitrea…
– Nu, atunci a fost numit un domn din Husi care n-a fost acceptat. Ministerul s-a oprit asupra d-lui Mitrea, care era  inspector  general  al invatamantului normal-primar.
Se apropiase subdirectorul care, dupa ce ascultase interesat un timp, interveni:
– A venit in scoala in martie 1925, numai ca, pe scurt, atmosfera nu-i era prielnica. Cu toate astea nu s-a sfiit nici un moment si, din prima zi il concedie pe pedagog si-i elimina pe elevii frizeri. A modernizat cantina, a construit anexele scolii, l-a numit secretar la biblioteca pe Jean Livescu.
– Cel care ne-a citit anuntul despre desfasurarea examenului de admitere!
Ioan ascultase atent, insa pe masura ce afla mai multe cu atat hotararea de a-i vorbi directorului scadea. Gandea: “Cum ii voi explica eu, ce vreau, unui om care a studiat in strainatate, care a fost inspector general – nu stia prea bine ce insemna aceasta functie care impunea prin sonoritate – eu, care am venit la scoala asta mare singur?“. Nu avu cand sa-si raspunda fiindca usa mare din lemn se deschise energic,  ivindu-se un om un om inalt, cu parul scurt, cu mustata neagra in furculita, impunatoare. Toti se ridicara in picioare si-l insotira la cabinet.
Din nou povesti cum de ajunsese acolo de peste Prut, dar si despre hotararea lui de a pleca pe jos spre casa. Directorul il privi lung, intorcandu-se apoi spre subdirector:
– Vezi, te rog, care-i situatia baiatului dar, fii discret.
Intelesese, va afla in curand daca a reusit sau nu. Numai ca dupa vreo zece minute cand reveni, subdirectorul cu o fata ca de gheata, de pe care nu se putea citi nimic, sopti ceva la ureche directorului.
Toate nelinistile, oboseala drumului dintr-un colt de tara pana acolo, noutatea orasului, a scolii, examenul insusi, cunostinta cu atatia oameni noi, se concentrasera, eliberandu-se dupa cateva clipe cand directorul se apropie si-l privi in ochi zambindu-i discret.
– Te felicit, baiete! Ai reusit la scoala noastra si fiind de-al nostru, de acum ai un regim special, vei fi bursier!
– Ce inseamna asta? reusi  sa  ingaime,  bucuros cum  nu-si amintea sa mai fi fost vreodata in viata lui de 14 ani.
– Asta inseamna ca vei locui in internat, vei manca la cantina scolii, iti vei face lectiile in salile noastre de meditatie si vei primi haine. Ma refer la uniforma, daca bineinteles, iti vei mentine bursa. Dar, cum vei fi invatator deci educator ai altor copii, stiind  efortul pe care l-ai facut pentru a reusi, nu cred sa ma dezamagesti si nici pe parintii tai. Urmarindu-i reactia, adauga:
– In noul context, nu-i obligatoriu sa mergi acasa, pana la inceperea cursurilor poti sta la Infirmerie. Acolo vei cunoaste alti elevi care prefera sa ramana, fiindca noi avem o livada cu mere si vie cu struguri care trebuie culesi. Daca vrei totusi sa te intorci, iti pot elibera o adeverinta…
– Nu, nu! Si acasa avem vie, avem livada. Numai ca… numai ca trebuie sa le comunic alor mei reusita.
Scrise acasa. Isi inchipuia bucuria mamei primind scrisoarea care-i anunta implinirea viselor comune, devenind elev al Scolii Normale din Iasi si-i banuia incantarea fireasca cu care-si va impartasi bucuria tuturor cunostintelor si neamurilor. Ce satisfactie vor trai invatatorul si preotul! Intr-un fel, lor le datora reusita. Surorile, desigur vor fi incantate iar tata, tata… va fi si el bucuros.    
                                                    
      ***
Primi un pat, cu toate cele necesare traiului acolo. Merse-n recunoastere prin cladirea mare a scolii, apoi prin curte si gradina, seara cazand istovit intr-un somn profund.
La infirmerie statea mai mult noaptea, fiindca munca la culesul merelor, la cositul si stransul strugurilor brumati din vie, il acapara. Traia intr-o stare de beatitudine continua, incercand sa-si inchipuie viitorul apropiat de elev si, mai indepartat, de invatator..
Dupa inceperea scolii, primi un pat in dormitorul celor de clasa a – I – a. Nu intampina greutati la asimilarea notiunilor si a cunostintelor noi, insa mereu la “Limba romana“ nu se simtea in largul lui, probabil din cauza ca ultimului sau invatator rus din Mateuti, nu i se putea cere prea mult la acest capitol. Cand timpul era urat – ploua fiind  septembrie – citea carti de la biblioteca. Clasicii francezi, rusi, marile romane ale secolului XIX  si contemporane ii devenira cunoscute, fiindca-i placea sa evadeze din realitate in acea lume mirifica a cartilor. Simtea ca pentru a face fata noii posturi trebuia sa se autoinstruiasca, sa citeasca.
Urmare a scrisorii trimise acasa in prima zi de scoala,  pe neasteptate tatal sau, ingandurat si plin de griji ca mai intotdeauna, il vizita. Numai ca acolo, intr-un loc in care nu era in largul lui, se simtea nesigur pe el, stanjenit, marcat de imensitatea cladirii in care fiul sau isi castigase un loc fara nici un ajutor din partea lui. Ii intinsese lucrurile pe care mama le considerase indispensabile unui elev intern: schimburi curate, cearsafuri, servete, ciorapi si mancare.
Auzind de bursa, barbatul oftase usurat. Incerca totusi, de mai multe, ori sa-i spuna ceva. Neindraznind pana la urma, mohorat de sfiiciunea care-l incurca, pleca la gara dupa ce vazu scoala si ferma. Ioan il insotise, ghicind ca tata l-ar fi vrut intors la Mateuti,  dar   n-o putuse spune fiindca  sclipirea din ochii lui pe cand  ii arata salile de clasa ii anulase, inainte de a-l incepe, discursul pregatit inca din tren.
In acea zi baiatul fu tulburat, nu era obisnuit cu tata in postura de om stanjenit,  nesigur pe el. Si  asta-l marca, chiar daca  recunostea,  nu avea o mare afectiune fata dansul, fapt explicabil fiindca lipsise mult din copilaria lui cat fusese prizonier.
Il privea pe cand urca in tren. Fara a fi batran la cei nici patruzeci de ani, ii starnea niste sentimente greu de definit. Si-l inchipuia in razboi in fata gloantelor, poate infricosat dar imbarbatat de comandanti, infrangandu-si teama atacand sau tinand piept inamicilor, manuind armele de foc si baioneta. Ii era tare greu sa alature acea imagine barbatului care ducea acasa esecul suferit in fata propriului copil.
Cand plecase de la Mateuti era sigur ca-l va readuce acasa, dar la Iasi nici nu indraznise sa pomeneasca despre intentia lui.
     
      ***
Primul an de scoala trecu relativ repede.
Atentia la ore, dupa amiezele petrecute cu incordarea sporita in salile de meditatii, lucrul intens in livada, contactul cu alt gen de discipline de invatamant, severitatea profesorilor, il acaparara total.
Carnetul de calatorie C. F. R. cu  50 % reducere ii usurase mult efortul banesc pentru deplasari. Cand, in vacanta mare se hotari sa ajunga acasa, merse la gradina   s-o pazeasca dupa vechiul obicei, dar  numai mama vazuse ca luase cu el teancuri de carti, imprumutate de la invatatorul si preotul  batran.
Fratele mai mare Anton fiind incorporat, tata ii amintea prea des ca el ramasese singurul sprijin pe care-l mai avea in gospodarie, ca probabil va trebui sa ramana acolo! Din cauza asta, Ioan nu dormea noaptea, se trezea la  gandul ca-n septembrie, cand profesorii vor striga catalogul la litera S, cineva va raspunde “absent“ o data, de doua, de trei ori… pana va fi exmatriculat.
Dar cu visurile lui cum ramanea? La o adica, putea pazi gradina si adapa caii, chiar dupa terminarea scolii… Nu?  Pai nu, in nici un caz!
Cam fara voia lui tata, mama ii pregatise bagajele si-l conduse iar la gara. Ioan simtise o bucurie imensa cand trenul se puse in miscare, dar si o strangere de inima cand il zarise in spatele mamei care-i facea semne cu mana, pe tata cu un chip impietrit, de pe care nu se putea citi nimic. Si el ii facea semne de drum bun.
Revederea Iasului, orasul care-l adoptase, il bucura. Cunostea bine drumul pana-n Copou, iar cladirea mare a scolii parea proaspat varuita, anume pentru el. Copacii de pe marginea aleii, cu frunzele stand sa rugineasca sub bruma toamnei, frematau odihnitor.
Isi lasa bagajele pe pat si fugi in livada. Nevazut de nimeni, mangaie cu privirea crengile nucilor tineri. Tacut se aseza sub pomul lui, copacul cu crengile torsionate la fel ca ale unui mar de acasa, sub care se refugia duminica c-o carte in mana, cand era cald afara si soarele il facea sa iasa din monotonia salii de meditatii.
In clasa a doua se simti atras mai mult de matematica si de fizica, mai ales datorita profesorului Vasile T., un dascal inzestrat cu har. Avea sa-i ramana in minte pentru totdeauna lectia despre ,,Propagarea caldurii prin metale”, pentru ca in final, la fixarea cunostintelor predate, profesorul intrebase:
– In viata de zi cu zi, aveti idee la ce v-ar putea fi de folos aceste notiuni?
Imediat isi aminti cum aprindea mama focul. Ridica mana:
– Asa, datorita faptului ca prin unele materiale caldura se propaga mai greu sau deloc in timp scurt, vom sti sa construim  si sa folosim instrumente sau obiecte casnice, de umblat in foc, cu manere din materiale rele conducatoare de caldura!
In acea zi, in catalogul clasei, in dreptul numelui sau, la rubrica pentru fizica fu trecut primul lui 10, datorita caruia il indragise pe profesorul T. Profesorul aflase ca provenea din Basarabia, unde limba romana avusese de suferit, il remarcase si-l urmarea in mod deosebit. Cand le aduse tezele corectate, tinu sa-l atentioneze:
– Mai baiete, sa stii ca tu, pe cat de bine raspunzi la oral, pe atat de prost te exprimi in scris.
Simti ca i se taiara picioarele:
– Te voi ajuta eu, daca doresti cu adevarat, sa te corectezi. La fiecare ora de fizica voi sublinia cate un pasaj din manual, pe care-l vei copia atent intr-un caiet. Te voi corecta si-ti voi atrage atentia asupra greselilor.
In fiecare zi dupa aceea, dupa ce-si termina temele, indiferent de oboseala, se retragea in sala de meditatii sa copie pasajele o data, de doua ori, pana cand considera ca se apropiase cel mai mult de forma originala.
Prin clasa a treia, tata ii scrise de cateva ori, cerandu-i obsedant sa revina acasa.
Raspunse, numai ca pentru el insusi:
– Trebuie sa-i fie intr-adevar greu, dar cale de intoarcere, eu n-am.  Sa las totul balta acum, cu trei ani inainte de absolvire? Nu, nu se poate!
 Deja stia ca erau multi elevi care ramaneau permanent acolo. Inaintea vacantei de Craciun se inscrise la elevul de serviciu pe lista internistilor pentru urmatorii ani. Isi motiva lui insusi decizia: ,,Mama ma va intelege cu siguranta, tata ma va ierta pentru ca in final va fi  mandru  de mine!”
Toti cei de pe lista fura chemati la director, pentru analizarea fiecarui caz in parte. Pe el, directorul Titus H. il opri in cabinet.
– Ce se intampla, de ce nu vrei sa mergi la ai tai?
Ii povesti cum ajunsese acolo, ca se simtea la scoala ca la el acasa, iar tata il voia inapoi in sat. Directorul il asculta cu atentie, si-i destainui cu o voce grava:
– Nu intentionam sa-ti spun, dar dupa ce te-am ascultat, m-am convis ca trebuie sa stii. Tocmai a sosit o telegrama de la el, imi cere actele  si retragerea ta din scoala.
Baiatul inlemnise de spaima.
– Si-i veti da ascultare? Va  rog sa intelegeti, nu plec dupa atatia ani de scoala, doar sa lucrez pamantul sau sa pazesc vacile, acum.  Sincer, cred ca  pot mai mult.
– Bine, ramai aici pe timpul vacantei si daca va sosi tatal tau, ii voi vorbi eu.
N-avea sa afle decit dupa multi ani, ca parintele sau sosise la Iasi, sa-i retraga personal actele. Profesorul remarcase de cum il vazuse pe barbatul chel cu cizme in picioare, ca avea in mana un geamantan gol, dupa cat de usor il purta. Aflandu-i numele de la elevul de serviciu, deduse ca era expeditorul telegramei de saptamana trecuta.
Ii stranse mana, ii arata un scaun apoi iesi din birou, nu pentru ca ar fi avut vreo treaba ci pentru a-l lasa sa se obisnuiasca cu acea incapere, speculand influenta pe care o exercitau asupra lui fotografiile promotiilor anterioare de absolventi.Dupa vreo zece minute reveni in birou, tacut cu un catalog in mana. Frunzari catalogul, oprindu-se la  ultimele pagini. Ca pentru el, vorbi incet:
– A scazut numarul candidatilor pentru ocuparea locurilor in scoala noastra, din cauza crizei economice. Dar la noi inca mai vin elevi buni, pentru ca  le putem asigura intretinerea completa, ca la liceele militare.
Musafirul nu-si gasea locul pe scaun, se foia intr-una, voind sa spuna ceva. Trebui sa astepte.
– Eu m-am nascut tot la tara, tatal meu era invatator si m-a trimis la studii in Germania. M-a prins acolo inceputul razboiului, am fost internat intr-un lagar de prizonieri.
Barbatul facu ochii mari:
– M-am nascut in acelasi an. Cativa ani mi i-am petrecut si eu intr-un lagar german!
Directorului ii sclipira ochii. Se ridica de la  birou  si-si trase un scaun aproape.
La vreo ora dupa aceea, directorul ii strangea mana musafirului si-l conducea pana la casuta portarului, unde elevul de serviciu se intreba nedumerit:
– Omul acesta pleaca cu valiza tot goala, fara sa-si fi vazut  fiul! Ciudat….

                                               ***
Timpul trecea repede la scoala. Sambata dupa amiaza, se plimba pe strazile batrane ale Iasului care pastrau memoria oamenilor de cultura trecatori sau adoptati de oras, incepand cu casa-castel a lui Sadoveanu, fosta a lui Kogalniceanu. Mai jos de Universitate stia de existenta Casei Pogor, leaganul “Junimistilor“ iar ceva mai sus, primul invatator roman, Gh. Asachi, isi facuse o casa mare. Toparceanu locuise in apropiere intr-o casuta care, ii placea sa creada, il inspirase cand scrisese “Balada chiriasului grabit“.
Uneori,  isi petrecea timpul doar cu gandurile proprii in biblioteca sau in sala de lectura. Odata, pe cand cauta prin vrafurile de carti un volum de Cosbuc, observase printre zecile de elevi o domnisoara insotita de director, care preocupata, frunzarea periodicele asezate  pe colectii, dupa anii aparitiei. El se cufunda in lectura fara a mai sti ce se intampla in jur. Dupa vreo doua ore de lectura intensa, voia sa lase cartea deoparte insa privind in stanga, o revazu pe domnisoara. In lumina care navalea prin ferestrele mari, conturul capului ei parea aureolat. Se-ntreba daca o mai vazuse vreodata. Parca da, insa nu era sigur. Isi lasa ochii pe carte dar, dupa cateva clipe iar privi pe geam. Fata era acolo si parea ca-l privea,  la randul ei deodata curioasa. El lasa ochii in jos. Da, isi amintea, o vazuse cu domnul director mai inainte! Printre gene, cu capul usor inclinat o privea din cand in cand, ca intr-un joc in care parea sa se fi prins si ea.
Era primavara. La 17 ani simtea imbolduri pe care nu si le putea explica. Sub soarele deodata binevoitor, privea lung prin livada crengile cu mugurii stand sa explodeze. Vazand coltul firav al ierbii, tot sufletul ii fremata de bucuria trezirii la viata a intregii firi. Ar fi vrut sa le strige tuturor ca, uite, a venit primavara e timpul sa se  schimbe ceva. O buburuza naucita de atata lumina, abia trezita la viata i se aseza pe mana. O ridica, sufla usor asupra ei apoi o lasa sa zboare, luata de o rafala de vant. Era frumoasa viata, iubea copacii, plantele si toate  gazele  primaverii!
Pe-nserat, cand revenea spre dormitor dupa plimbarea zilnica, pe aleea cu castani zari o fata.. Era frumoasa, intr-adevar frumoasa! Parul blond inchis ii era strans cu o panglica ingusta, avea ochi albastri adanci, si vadea distinctie in orice miscare! Era, cu siguranta, cea mai frumoasa fata pe care-o vazuse vreodata. Numai ca ea culegea din praf foile ravasite de vant ale unui ziar, “Timpul“, necajita de rafalele care le imprastiase pana departe. Fara a-si da seama cine era pagubasul din cauza  intunericului, prinse foile zburatoare si se-ntoarse spre fata. Surpriza-l facu sa nu spuna nimic in prima clipa.
Fata zambi si-i multumi, se-nclina  si-si spuse numele.
– Multumesc ! Eu ma numesc Iustinica H. si sunt eleva, in anul III la “Liceul Oltea Doamna“. Fiind ieseanca, locuiesc cu parintii chiar aici.
– Aa, erai ieri in biblioteca noastra, acum m-am lamurit. Eu… sunt de departe, tocmai din Basarabia si voi trece  in  anul IV.

                                               ***

A fost inceputul unei prietenii de bun augur pentru el. Pe parcursul vacantei mari preferase sa ramana la scoala, lucrand in campul de experiente, in livada si vie, iar seara se plimba pe aleea  cu  tei  intalnind-o, uneori. Ii povesti aventurile  de elev internist, dar starnindu-i curiozitatea pentru romanii de dincolo de Prut, care-si pastrasera identitatea nationala, in ciuda conditiilor istorice de care nimeni nu mai putea fi invinuit atunci. Ea asculta atenta. Fara intentia declarata de-a se lauda, ii spuse in treacat ca promovase prima din clasa. Atunci il strafulgera un gand:
– Oare eu  n-as putea fi premiant?
Urmarea, in clasa a IV-a, a promovat al doilea, fiind dupa aceea, mereu primul, cu exceptia clasei a saptea, cand fu al patrulea.
Ca o recunoastere a constiinciozitatii lui, fu numit sef al laboratorului de fizico-chimice, al campului de experiente si al muzeului de stiintele naturii.
In ultimul an de scoala, de ziua lui, colegii ii facura cadou o palarie de fetru, asortata costumului de croiala nemteasca, pe care si-l cumparase datorita economiilor pe care le putuse face, nefiind mofturos si multumindu-se cu ce primea de la cantina scolii. De altfel, un viitor invatator trebuia sa impuna in fata elevilor si prin tinuta, de aceea cheltuiala nu-i paruse inutila.
Sfarsitul vietii de elev il facu sa se gandeasca serios la viitor, fiindca  multi invatatori ramasesera fara posturi. Intoarcerea acasa era exclusa, nu invatase timp de opt ani doar pentru a prasi sau a lucra la vie, de asta era constient.
Dupa Examenul de  capacitate pentru invatatori, parca plutea. Pentru o clipa se revazu la acasa Mateuti, pe cand voia sa scrie la Orhei. Isi aminti interventia pe langa parinti a preotului batran si-a invatatorului, se revazu sosind la Iasi. N-avea cum uita primul 10 la fizica, ambitia de a se numara printre premianti. Directorul H., om de suflet, avea sa-i ramana in minte ca o figura luminoasa pentru ca-i  deschisese ochii spre lume. Realiza ca toate erau de domeniul trecutului, fusesera doar primele pagini intoarse ale vietii lui, in care lasase niste insemnari scrise cu majuscule. Personalitatea lui era adaptabila conditiilor de moment, structura lui sufleteasca, sau chiar insasi viata il instruise asa, de aceea colegii de scoala ii fusesera doar colegi, fara sa fi legat cu vreo unul dintre ei o prietenie stransa.
Izbanda o sarbatori singur, colindand incantat Iasul, zidirea de suflet, care nu mai avea taine pentru el. Strazile batrane ii pareau mai largi, oamenii mai binevoitori, tramvaiele electrice mai putin zgomotoase. A doua zi, dupa ce colinda din nou Iasul pe jos, cumpara de la un negustor din strada Lapusneanu un geamantan mare.

        II.

In curte, cineva trebaluia in fata bucatariei de vara, aproape de beci. Mama! Sub influenta primului imbold, vru s-o strige, dar renunta.  Deschise incetisor poarta, insa o inchise imediat. Un caine voinic, negru si stufos, spulbera surpriza pe care i-o pregatise mamei. Voia sa se strecoare neauzit si, din spate sa-i acopere ochii cu palmele. Savurand surpriza, avea s-o intrebe:
– Ghici, cine-i? incantat apoi de bucuria revederii. Dar cainele se ineca latrand furios, muscand in gol.
– Cutu-cutu, fii cuminte! Eu sunt de-al casei uratule! Adevarat, tu nici nu existai cand am plecat eu de aici.
Femeia se ridicase de deasupra covatelei in care spala rufe, isi sterse mainile de sortul din panza de casa, privind spre poarta.
– Mars, mancate-ar lupii! Nu-ti fie frica domnule, numai gura-i de el, ca nu musca!
– Mama, dar sunt eu, Ionica!
Femeia nu auzi. Legase cainele care se zbatea furios in lant, langa  cusca, si  privind  spre  poarta  se-ntreba: “Ce-o fi vrand domnul asta, doar noi ne-am platit toate  darile si,  a  postas  nu seamana“. Incet s-apropie; omul nu plecase. Pe cine cauta oare?
– Mama, nu ma mai cunosti? Sunt Ionica, mama draga!
Femeia-si duse mana la gura, apoi la ochi ca atunci cand soarele era prea puternic, privi peste poarta, o trase in laturi si se ridica pe varfuri sa-si imbratiseze baiatul. Avea obrajii ridati, umeziti de lacrimi. Il  saruta,  gasindu-si greu cuvintele:
– Mai baiete, mai Ionica! Zapacita de surpriza neasteptata baiguia, incurcandu-se si ducandu-si mereu mana la gura si la ochi. Cum de ne-ai lasat, cui ne-ai lasat?… Da, bine c-ai venit sanatos! Nu-ti este foame? Cum a fost la scoala, ai devenit invatator? N-ai fost bolnav acolo, printre straini? Ce-or sa se mai bucure surorile tale… si tata-tu cand te-o vedea! Hai sa-ti dau sa mananci ceva !

      ***
Isi amintea, cu sapte ani inainte isi ajutase baiatul, sfatuita de preot si de unul dintre invatatorii din sat, sa ia drumul Iasului, la Scoala Normala. Numai ea stia ca-si reprosase,  poate de sute de ori ca-si incurajase copilul sa plece singur in necunoscut, sa faca ceea ce ei ii era strain si ascuns. Se intrebase mereu: Ce avea sa invete la scoala, avea sa retina tot ce scria in miile de pagini ale cartilor din biblioteci, cum avea sa inteleaga ce scria acolo?
Dar baiatul reusise si acum ii crestea inima. Ea nu-si dorise niciodata sa invete, poate ca fratele ei, fost ofiter in armata rusa, dar baiatul izbandise cu adevarat! Cu ce sacrificii!
Numai ca stia, baiatul ei se rupsese definitiv de dansa, de ai ei, de ai lui.

          ***
Parca-l vedea imediat dupa ce-l nascuse, mic cu pumnisorii stransi si ochii inchisi, purtand semnul celor din neamul sotului ei: alunita de la baza nasului. Cand soarta hotarase ca barbatul sa-i plece la razboi, il insotise pana la Odesa, purtandu-si copilul mai mult in brate si acolo il scaldase in mare.
Fusese un copil nici mai cuminte, nici mai poznas decat altii insa n-avea cum sa uite ca de multe ori il surprinsese cazut pe ganduri, asezat pe prispa cu coatele pe genunchi si capul intre palme. Il intreba, sigura fiind ca va avea timp in tot restul vietii sa-si rezolve singur situatiile in care soarta-l va arunca:
– La ce te gandesti Ionica?
– La nimic, mama.
De fapt el nu stia cum sa explice ca nu intelegea de ce zburau doar pasarile, de ce era atat de frumos vara, de ce-i placea atat de mult padurea, de ce joaca-l atragea ca si pe ceilalti copii.
Ii placuse sa mearga la scoala sa-nvete. In primele clase avusese ca invatatoare o domnisoara, proaspat absolventa a Scolii Normale, datorita careia invatase usor. In clasele mai mari ii luase locul un invatator rus, preocupat mai mult de gospodarie. Nu-i prea era gandul la a face scoala serioasa, stia toata lumea. Pe el il striga “Mai Ione!“. Vorbea ruseste cu preotul din sat. Asta fusese un alt mister pentru el: de ce unii oameni din sat vorbeau ruseste, desi traiau in Romania si, de ce  Basarabia, nu  doar  Moldova s-atat?!
Se lamurise oarecum, abia la Scoala Normala.
In anul 1812, cand Napoleon incepuse campania impotriva Rusiei, guvernul tarist incheiase la 28 mai pacea de la Bucuresti, prin care ii revenea partea de est a Moldovei dintre Nistru si Prut,  pe  care-a anexat-o sub denumirea de Basarabia. Mai inainte, ,,Basarabia” se numea doar o mica parte din sudul Moldovei, la nord de Delta Dunarii, intre Nistru si Marea Neagra, cu cetatile Chilia si Cetatea Alba – tinutul Bugeacului.    In mai 1812 Poarta Otomana smulgea Moldovei jumatate din teritoriul sau, oferindu-l Rusiei ca recompensa pentru acceptarea conditiilor de pace. Dupa 1812, tranzactiile intre Poarta Otomana, Rusia tarista si Imperiul Habsburgic, au continuat. Prin pacea de la Adrianopol din 14 septembrie  1829,   incheiata  in  urma  razboiului ruso-turc, Rusia a anexat si Delta Dunarii, cu Insula Serpilor, frontiera fiind stabilita pe bratul Sfantu’ Gheorghe. Aceasta situatie s-a mentinut pana in 1856 cand, dupa razboiul Chinei, prin  tratatul de la  Paris  s-au restituit Principatului Moldovei atat Delta Dunarii cat si cele trei judete din sudul Basarabiei: Ismail, Cahul, Bolgrad, insa prin tratatul de la Berlin, incheiat in urma razboiului din 1877-1878, cele trei judete din sudul Basarabiei sunt din nou incorporate la Rusia, situatie mentinuta pana in anul 1918, cand el avea doar patru ani. Prin acelasi tratat Dobrogea, stravechi teritoriu romanesc cotropit de turci in 1417, revenise la patria mama.           
Sederea in casa parintilor, dupa ce colindase locurile familiare pe cand fusese copil, discutiile prelungite cu preotul, cu invatatorul rus, cu toti cunoscutii, nu o spunea, dar nu-i priisera. Era obisnuit din scoala sa faca mereu ceva, si tata, lucru de mirare, parca se sfiia sa-i mai ceara ajutorul la treburile gospodariei.
Simtea ca nu-i mai era locul acolo.

Ligia SEMAN – un itinerar al vietii si cartii crestine

Marturii si  marturisiri

Poeta si romanciera hunedoreanca Ligia Seman a debutat literar in cenaclul „Lucian Blaga” al tineretului indrumat de subsemnatul intre 1974- 1995.  Provenind dintr-o familie  traumatizata, la un moment dat a  plecat din cenaclu, (si bine a facut), mergand la biserica penticostala din orasul Hunedoara.  I-am pretuit talentul, pe atunci scria doar poezie, una tensionata de starile abisale, de suferinte psihice  refulate prin scrisul literar, alegoric, narativ, poetizant uneori.
Cum eu eram supravegheat de „ organe”, care imi reprosau ca „ agiti spiritele tinerilor”, mi-a spus ca e mai bine pentru ea si pentru calea ei, a vietii ei. Ulterior s-a casatorit (Seman), si are doua fete, ne intalnim uneori si vorbim una- alta. I-am girat cu placere doua intalniri cu public, una la liceul unde ea preda  un curs de evanghelizare (?) , la „ concurenta” cu preotul ortodox, alta la o lansare ampla cu public larg, cititori din biserici si persoane cu dizabilitati. Am elogiat si atunci, pe merit, alaturi de pastorul Gligor Hada, vechi prieten al meu si al familiei mele pentecostale.
La revolutie, am obtinut acte din sediul securitatii locale, cu „ tabele de tineri elevi infestati religiosi”, note informative pe care directorii erau obligati sa le dea la partid… Ligia era si ea printre acestea. M-au acuzat ca eu am trimis-o (?!) la pocaiti, deoarece si eu sunt fiu de pastor pentecostal…Nu i-am spus, ca sa nu ii otravesc copilaria. Un lucru e clar : Ligia scrie pentru a se mantui prin scris, in felul ei…Secretul este A CREDE si a nu marturisi mincinos, stramb, cu voie ori fara voie.
A publicat in tara cel putin  trei romane de factura crestina, neoprotestanta., avand sprijin la editurile de resort din Oradea si altele.Romanele ei sunt oarecum didactice, cu multe trimiteri biblice, deci au caracter formativ, apostolic, oarecum. Dupa 1989, avand studii teologice baptiste, a fost profesoara de religie in invatamantul hunedorean. „Nemeritat de ingrata a fost soarta” literara a Ligiei Seman, mai ales anii adolescentei. Romanul „ Funiile dragostei”, debut oradean, cuprinde 300 de pagini de naratie moderna, intesata de citate biblice, intr-o epica structuralista moralizatoare- didactica. Cartea evoca memorabil si dramatic anchete securistice in randul studentimii unui oras din vestul tarii si consecintele asupra unor destine. Personajele sunt concis creionate, tensiunea starilor deseori exploziva. Catarsic, dar si initiatic, acest prim roman al ei a fost excelent salutat de cititorii din tara si strainatate.

Modernitatea travaliului epic se intrepatrunde cu apelurile (recursurile) la Noul Testament. Capitolele sunt intrepatrunse, modulare, cu insertii psalmice, cronologic, amintind tehnica cinematografica (montajul eseistic); memoria  este ceea ce psihanalistii numesc „ regresiune in memorie”, telepatie auto- indusa, uneori  voalata de „falsa memorie”, datorata frustrarilor, este zguduita de trauma psihica a Sistemului activistic- securistic, vizand individul si masificarea lui in societatea docila, robotizanta. Supravietuirea este de fapt subvietuire, iar efectul este „ handicapul constiintei”, stergerea – sau spalarea- memoriei – creierului, de fapt paranoizarea prin inregimentare, schizofrenizarea.Unica solutie este credinta in divinitate si iubirea  de aproapele in sens crestin. Ligia Seman cea  din poeziile dintai, terifiate si sindromice ale unei patologii a alienarii individului in societatea „ multilateral dezvoltata”, a optat pentru roman insa substanta prozei ei a ramas lirica. Dupa evenimentele din 1989, suntem debusolati si singuri, chiar daca nu am fost indoctrinati, cum generatia ei e salvata de „timp” si schimbarea socanta” – Provincia Corvina nr. 3, 1997.

Fin psiholog al personalitatii decazute dar si a colectivitatii ce devine complice, prin lasitate si instrainare  sinelui, – conform relatiei patologice sadomasochiste, victima- calau, Ligia Seman (foto) controleaza ingenios constructia romanesca, situatiile ce se succeda si culmineaza in desfasurarea dramatica pe care o numim stigmatica. Ceea ce in anii adolescentei Ligiei era inflamabil in metafore ca intr-un „delir controlat”, subtextual, s-a deschis in romanele ei ca o ramificare semantica pe verticala unui arbore ancestral, revigurat de aerul tare al Libertatii de exprimare si de confesiune. In ambele romane, personajele – cheie sunt urmarite de implacabilul unui determinism ateu, in care instanta divina intervine pedepsitor- justitiar si uneori iertator. In vidul tenebros al ateismului, entitatea umana se va surpa, opturarea constiintei (sinelui) conducand la autodistrugere. Ligia Seman scrie romanul continuu al acestei dileme existentiale si vocatia ei teosofica este o chemare  si un efect sublim al vindecarii. De la bantuire spre mantuire, am spune. Drumul vietii ei este „magic” unul al scrierilor ei cu verva evanghelica. Sunt convins ca ea va finaliza ceea ce a inceput, efectul exorcizant si catarsic al scrisului ei – se transfera terminologic in teoria moderna a literaturii.

Criza comunicarii s-a adancit, aparenht paradoxal, deoarece o  criminala inductie dinspre profanul devenit seismic ca un siaj ce se amplifica  –  feed back –  (nu am spus placebo!), criza candva resimtita dramatic in orasul  sarac de pe dealul Hunedoarei,  este evocata indraznet si cu har narativ,  prin perfidia unor forte ocultate si disimulate in „salvatorii neamului” ce s-au reincarnat (impielitat) dupa lovitura  cripto-comunista  din 1989 si imediat  – inocularea diversoponista a ideii ca” toata natiunea este vinovata” de totalitarismul acum prabusit, aparent agonic, dar stihial activ si oricand gata sa revina.  Aceasta umbra planeaza cumva in romanele ei.

Dupa debutul  Ligiei  Seman, tacerea anumitor medii literare in jurul primului roman, era complice „handicapului constiintei” pe care Ligia Seman il va relua in  romanul ulterior, cvasi-alegoric si cu accente autobiografice. Am avut bucuria fostului ei mentor literar de a o prezenta publicului, in acea sala unde erau si cativa asistenti in suferinta, unii in carucioare cu rotile. Puternicul suflu evanghelic al literaturii Ligiei Seman grevat pe un talent innascut si intarit de conduita  proprie si  experimentul  misionaristic  al propriei ei vieti, al familiei si prietenilor,  pot fi garantia unui traseu modern – modern- apostolic in care implicarea ferventa a scriitorului in societate este modelatoare. Am evocat in doua carti de memorialistica ale mele. Poate e monstruos, insa AZI se stie ca „ revolutia” a fost facuta de unii din securitate si altii din serviciile secrte ale Armatei, laolalta cu activistii de teapa lui Iliescu- Brucan Bruckhar),  Petre Roman (Neulander), gen. Militaru, Guse, etc.  si o cohorta intreaga de altii. Cui ii mai pasa ca personajele obsedante ale Ligiei, ale noastre, s-au metamorfozat  cameleonic, ca niste ventriloci ai Raului? Istoria o scriu mereu cei care tradeaza chiar cauza pe care, vezi Doamne, o pledeaza demagogic. Iar VRAJBA este cheia succesului distrugerii Fiintei nationale…
Reluand acest text dupa cativa ani, spre a-l semnala dlui Octavian Curpas, adaug ceva poate semnificativ:  ii cunosc efortul de a  fi primita in USR, numai ca stiu foarte bine ca exista o atmosfera complicata in acest sens, daca nu chiar o retinere fata de literatura religioasa a confesiunilor netraditionale din Romania. Un alt motiv al retinerii este presiunea multora de a intra in USR pentru „avantajul” de primi un procent la pensie, din fondul fostei Uniuni; numai ca sunt preferati doar cei care au cotizat ani multi la fostul Fond Literar. Poate astea nu sunt relevante, insa pentru mine, sunt, deoarece fac parte din viata mea (literara). Ligia va confirma calitatile de scriitoare, indiferent de incercarile vietii ei, traumatizante, ca a multor romani.

Eugen Evu, academician, membru al USR din Romania.
*Articol aparut in Revista Agero si in Romanian Vip


LUCIA OLARU NENATI

Lucia Olaru Nenati este, dincolo de orice consideratie, o personalitate complexa, unica in peisajul cultural botosanean al timpului nostru. Poeta de mare si recunoscut talent, ale carei creatii au aparut in cele mai importante reviste literare din tara si nu numai, in antologii de poezie romaneasca si in aproape douazeci de volume, critic si istoric literar, autoare, printre altele, a unei carti, fundamentale pentru cunoasterea fenomenului cultural botosanean din perioada interbelica „Arcade septentrionale” aparuta in anul 2008 in Editura Academiei, eminescolog de renume national, muzeograf pasionat, de numele caruia se leaga inceputurile reconsiderarii muzeistice a lui Mihai Eminescu la Ipotesti, jurnalist prolific, autor a catorva mii de articole publicate in presa locala si in zeci de ziare din tara si strainatate, interpret vocal de autentica sensibilitate, autoare a trei C.D.-uri in care readuce, pentru iubitorii de muzica, melodii cunoscute si cantate de Eminescu, talmaceste si transpune in registru liric poeziile poetului national si acum, la sfarsitul unui nou an, ne ofera cateva dintre cele mai frumoase colinde de Craciun.

Nu este de trecut cu vederea faptul ca aceasta laborioasa activitate, pe multiple planuri, cu realizari de inalta tinuta pe fiecare dintre acestea, a insemnat o munca asidua, necontenita, mii de ore de studiu in biblioteci si arhive, de cele mai multe ori departe de Botosani, in marile centre culturale ale tarii si deplasari oriunde ceva interesant putea folosi proiectelor asupra carora lucra sau celor de perspectiva, fara a se izola, nici un moment, in turnul de fildes. Paralel cu activitatea de creatie a fost muzeograf, director al Teatrului pentru copii si tineret “Vasilache” si apoi a Teatrului “Mihai Eminescu”, director al cotidianului local “Gazeta de Botosani”, lector universitar, a calatorit in numeroase tari, cel mai adesea in Canada si Germania unde sunt casatorite cele doua fiice ale sale, si unde a prezentat, in cercuri intelectuale selecte, cultura si civilizatia romaneasca si desigur, a avut o viata de familie, ca oricare dintre noi, de obligatiile careia nu s-a putut deroba.

Cum a putut sa faca atat de multe, sa fie performanta in tot ce a intreprins, sa fie plecata si totusi atat de prezenta aici, acasa, este o intrebare careia Lucia Olaru Nenati ii stie, credem, cel mai bine raspunsul. In ce ne priveste, credem ca avem de a face cu o personalitate de un tip special, dotata si inzestrata cu calitati pe care nu multi le poseda. Muzele i-au fost, cu siguranta, aproape, atunci cand s-a nascut, inzestrand-o cu aproape tot ceea ce un om isi poate dori. Raportandu-ne la mitologia greaca, in care talentul si aptitudinile intelectuale sunt harazite pamantenilor de cele noua muze, credem ca s-au intrecut sa o inzestreze cu harul lor Caliope, muza poeziei epice si a elocintei, Clio, muza istoriei, Thalia, muza artei dramatice si nu in cele din urma Euterpe, muza poeziei lirice si a muzicii. In privinta elocintei, putini au verbul, lejeritatea discursului si a digresiunilor de care dispune Lucia Olaru Nenati. Fara harul cu care a inzestrat-o Clio, n-ar fi putut sa faca ceea ce a facut la Ipotesti si nici sa scrie acea exceptionala carte despre cultura nordului  la care ne-am referit, dupa cum, poezia si muzica, pe care le-a cultivat cu dragoste si pasiune, nu i-ar fi fost atat de aproape, insemnand, poate, modul ei cel mai firesc de a se manifesta, daca Euterpe nu i-ar fi destinat sa se realizeze si in ceste domenii.

Prin urmare, chiar daca si-ar fi propus sa ramana numai poeta, n-ar fi putut face asta pana la sfarsit, pentru ca muzele nu se opresc intamplator asupra muritorilor, alegandu-i doar pe aceia care le pot duce menirea pana la capat. Constienta sau nu de acest lucru, Lucia Olaru Nenati a inteles ca trebuie sa mearga pe drumul greu al creatiei, sfidand greutatile, ignorand adversitatile, nebagand in seama zambetele ironice si rautatile, uneori abia mascate ale celor care, mai degraba, ar fi trebuit sa o apere, pentru a aduce la suprafata ceva ce vine din interiorul ei si este, poate, dictat de sus si prin urmare, de neevitat.

Poate, unii se vor intreba, de ce am considerat ca Thalia, a fost si ea, una dintre muzele care au dat contur personalitatii Luciei Olaru Nenati. Credem acest lucru, pentru ca nu intamplator a condus destinele a doua teatre, iar maniera in care-si rosteste poemele inregistrate pe C.D.-ul cu colinde de Craciun, dovedeste ca, in persoana sa, omul de teatru, chiar daca nu i-a fost dat sa fie pe scena, exista, in deplinatatea lui.
Dincolo de aceste sincere ganduri, nu cred ca mai este de spus ceva. Poate, de pus o intrebare: cand o s-o vedem pe Lucia Olaru Nenati si in postura de pictorita?

Gheorghe MEDIAN

Spovedanie de An Nou

Dintr-o Carte, preot bland,
Sa-mi citesti tainele toate,
Eu ma spovedesc, in gand,
Ca nu fac decat pacate –

Si ne trece prea curand,
Taina vietii maculate,
Eu raman, la cozi, la rand,
Ca sa cumpar doar pacate…

Pe un vers, sa-mi vindeti, iar,
Din pacate spovedite…
Toate- s ale mele, doar…
Si cu mine, rastignite…

Vine Anul Nou si Sfant,
Eu recit in mine, frate,
Cand te bucuri de cuvant,
Eu ma bucur de pacate…

Si le strang la mine-n gand,
Si in gand, ti le spun toate,
Cand din Carte citesti bland,
Preot frate, nepacate …

Fericiti cei ce nu stiu,
Fericiti cei ce n-au spus,
Ca pacatul este viu,
Fara Unul doar – Iisus…

Jianu Liviu-Florian