NOBLETEA INVINGATORULUI

On January 7, 2011 By nelursIn literatureLeave a comment

O evolutie surprinzatoare, ,,victoriana‘‘, in poezia romana contemporana, o prezinta cazul Victoria Milescu. Volumele ei au crescut unul din altul, precum arborii adolescentei revarsati in arborii maturi. Glasuri de critici, autorizate, mi se alatura in a-i recepta antena poetica plenara, cea cu o vibratie de o structuralitate si frumusete proprii.

Aflata inca intr-o tinerete superioara, Victoria Milescu este adoptata de dictionare, antologii, ba chiar enciclopedii riguros selective, de premii si diplome de excelenta, pe care numai orgoliosii emfatici se prefac ca nu le observa sub laserul lor larvar si servil. Cineva isi manifestase, umil si cinstit, neputinta de a penetra sintagma unui titlu precum Conspiratii celeste, unul dintre cele mai recente si de succes volume ale Victoriei Milescu. Intr-adevar, acolo se ascunde o tautologie intentionala, care impinge ,,epica‘‘ poeziei mult mai departe, in ,,Povestea magului calator in stele‘‘, a suprastraturilor inspirative, adica in rasuflul obosit de atata zbor al ingerului constelar.

Acest nou volum, Dreptatea invingatorului – titlu exact si inscris diametral in poezia de pana acum a poetei – , reprezinta o mica schimbare la fata a Victoriei Milescu. Integral, este o ars poetica. Nu teoretica precum la Nicolas Boileau – ci aplicativa, pe cat se poate, cu prospetime si posesiv chematoare. O marturisire in alcovul poeziei adevarate langa un mire de penumbra si de mireasma abstracta. Mai exact, un discurs dublu despre poem si poet, intre care se asaza, febril, verigheta dreptatii, de aici titlul Dreptatea invingatorului, dar mai ales dreptatea suferintei creative.

Poeta nu extaziaza niciodata. Nu-i permite starea sa de permanenta incordare, de poza eroica asupra poemului. Versurile au o concentricitate electrica, puternica si voluptati nevolatile, sunt mici focoase ascunse intr-o gravida arma a poeziei, gata sa explodeze, sa se apropie de verb ca de o fantana regala, cu exclamatii amoroase, cu mangaieri si suspine, dar si cu imprecatii, cu divorturi subit anulate in scene terifiante: „Nascuta pentru suplicii/ de aceea bine pazita/ atipesti in autobuzul/ care ne duce la munca fortata/ copacii aliniati/ saluta/ lumina muribunda/ scheletele din beton/ privit de sus poligonul pare/ tabla de sah a unui rege nebun/ detasamente cu casti printre buburuze/ cineva opreste clipa/ cineva blocheaza eternitatea/ administrandu-i somniferul/ cineva opreste liftul/ lumina sare de la inaltime/ rupandu-si gatul/ noaptea isi sfasie rochia pentru bandaje‘‘ (Nu vei muri, dar…).

Verbul pentru Victoria Milescu este si ,,fat‘‘ si ,,sot‘‘, dar mai ales un administrator (v. Mazilescu!) ales de zei. Il introspecteaza-n oglinda, anulandu-i umbra, dar acceptandu-i respiratia. Victoria Milescu traieste poezia bouch-à-bouch, amintindu-mi deseori de convulsia poetica a Magdei Isanos. Dar tampla inspirativa a Victoriei Milescu atinge, uneori, si riscurile magice ale marii poezii a Sylviei Plath. „Vantul trece pe langa/ adapostul femeilor maltratate/ ele mor razand// pe gardul inalt cu colti de fier/ au pus cerul cu stelele/ la uscat// vine femeia noptii/ tocurile ei ascutite/ se infig sacadat/ in carnea trotuarului// vantul trece prin parul/ ce-i ascunde fata surazatoare/ ii fura mica poseta cu rujul maro/ ii trage trotuarul de sub picioare/ ruleaza iarba/ sub care se zbenguie pestii” (Oricui i se poate intampla).

Ea este un scrib devotat care scrie pana si cu oasele tocite ale degetelor, insangerate. Actuala, isi asuma destinul lumii imperfecte si din aceasta lupta cu victime si calai, cu ,,schiopi si cocosati‘‘, care se rastoarna unii in altii (esopian), cu ingerii kamikadze, cu tradatori si farisei cantarind cat tot Dumnezeul nostru in clipele sale de oboseala ,,nonasecunda‘‘ – lupta din care poeta iese tot victoriana (in lb. lat. invingator, in gr. nike, tot a invinge).

Cand silaba ii oboseste, Victoria Milescu intra pe portita unei melopei delicate, odihnitoare, atat de necesare pentru cititorul prea concentrat. Dincolo, poarta erupe in poezii memorabile: „Grabiti-va/ in curand vor canta cocosii/ vin zorii/ ma sting/ (desi de milioane de ori mai tare/ decat soarele as straluci)/ grabiti-va, voi, vanzatori de starvuri/ preoti, judecatori, jandarmi/ artisti, poeti, veniti/ ca sa descoperiti din intamplare/ (ca toate ale voastre mari descoperiri)/ poemul/ cu un tarus infipt in inima” (Polen pe pleoape); „Cu o mica intarziere/ soseste in gara/ trenul poemelor promise/ unele coboara, altele stau pe scari, indecise/ unele stralucesc de ambitii, de vise/ altele abia se tarasc/ astept pe acel peron/ ca un poem sa vina serpeste/ sa-mi sara de gat/ greu, profund ca o piatra de moara:/ bine te-am gasit, victoria/ uite ce ti-am adus din tara/ in forma de cruce/ iti place?/ iar eu sa privesc uimita/ spre raurile puse in palma/ rauri de lapte si miere/ scurgandu-se printre traverse…” (In prima decada a mileniului); „Cat ne detestam intre noi, autorii/ acestor mici tari/ care sunt poemele/ cu legile lor stranii/ cu populatii ciudate/ niciodata pasnice/ luptandu-se continuu, cu ferocitate/ pana la ultima silaba/ pentru un petic de eternitate” (Rezemat de intuneric). Am transcris doar cateva, mai sus. Restul (totalul) apartine cititorului ideal.

Dreptatea invingatorului e de o densitate impresionanta. De aceea, inchid – deschizand prefata (oximoron) cu o invitatie in oglinda primei poezii a volumului superb, concluzionand: ,,dau un regat pentru un poem!‘‘ Cartea Victoriei Milescu ascunde multe registre si multe poeme. Cuteaza, cititorule!

Gheorghe ISTRATE
6 ianuarie 2011

Vointa fara putere

On January 6, 2011 By nelursIn Credinta, EducatieLeave a comment

Motto: “… am vointa sa fac binele, dar n-am puterea sa-l fac.” (Romani, 7. 18)

“Ioan a vazut pe Isus venind la el, si a zis: “Iata Mielul lui Dumnezeu, care ridica pacatul lumii!“” (Ioan, 1.29)

“veti cunoaste adevarul, si adevarul va va face slobozi.” (Ioan, 8.32)

“Puterea omului este reflectata de natura lucrului gândit sau facut .…” (autorul)

Ca suport de studiu, si de confirmare si de întarire a celor prinse în titlu, sa luam un text din Romani capitolul 7.

“Caci nu stiu ce fac: nu fac ce vreau, ci fac ce urasc. Acum, daca fac ce nu vreau, marturisesc prin aceasta ca Legea este buna. Si atunci, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci pacatul care locuieste în mine. Stiu, în adevar, ca nimic bun nu locuieste în mine, adica în firea mea pamânteasca, pentru ca, ce-i drept, am vointa sa fac binele, dar n-am puterea sa-l fac. Caci binele, pe care vreau sa-l fac, nu-l fac, ci raul, pe care nu vreau sa-l fac, iata ce fac ! Si daca fac ce nu vreau sa fac, nu mai sunt eu cel ce face lucrul acesta, ci pacatul care locuieste în mine.“ ( Romani. 7.15-20)

Scriitorul Philip Yancey spune ca el alege sa scrie despre subiecte pe care nu le întelege. Acest fapt îl incita ca scriitor. Nu-mi e prea greu sa recunosc ca sunt un om cu putina putere. Însa nu-mi e usor sa scriu despre acest subiect.
Suntem obisnuiti sa vedem mai peste tot oameni plini de putere – ne referim la faptul de a putea, de-a avea capacitate, acea însusire necesara, fizica, morala si intelectuala, de a actiona pentru a realiza ceva ce si-a propus, având putinta, forta fizica, tarie si vointa – mai ales în ceea ce priveste discernamântul.
Dar, la o privire mai atenta, observi infirmitati si fisuri ale vasului din care ies la iveala gânduri, idei si opere marete.

Cu totii suferim de boala imperfectiunii, suntem cumva vitregiti în întelepciune si pricepere, datori în a face binele:

„ dupa cum este scris: “Nu este nici un om neprihanit, nici unul macar. Nu este nici unul care sa aiba pricepere. Nu este nici unul care sa caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toti s-au abatut, si au ajuns niste netrebnici. Nu este nici unul care sa faca binele, nici unul macar.” (Romani, 3)

“Ce este omul, se cunoaste dupa numele care i s-a dat de mult: se stie ca este din pamânt, si nu poate sa se judece cu cel ce este mai tare decât el.” (Eclesiastul, 6)

Imperfectiunea mea, grosolana, e aceea care analizeaza si pune în balanta pe altii. Ochiul critic îi vede pe toti care-i intra în câmpul de lucru, mai apropiati sau mai de departe, contemporani sau aflati demut în istorie, punând în cântar puterea sau capacitatea reflectata de fiecare dintre ei.

Forta multora scot la lumina diverse opere, de tot felul, spirituale sau materiale, articole sau carti de specialitate ori de beletristica, cladiri si edificii de orice fel, a caror valoare le-a dat autorilor un nume.
Cu toate acestea, în viata si activitatea lor apar nu odata sincope mai mari sau mai mici, alteori, chiar adevarate dezastre.

E o vorba, totul e ok pâna nu ti se întâmpla sa dai cu capul de grinda de sus. Te înalti prea mult, te lovesti de grinda, apoi cazi la pamânt! Nu ne place deloc ideea, decum sa ni se întâmple. Dar, decât sa umblam cu capul în nori, mai bine sa cadem si sa ne ridicam pe picioarele noastre.

Fiecare îsi cunoaste o parte din slabiciuni sau neputinte. Nu putem ba una, ba alta.
Am cunoscut doi gemeni, oameni maturi. L-am întrebat pe unul dintre ei: – Au fost momente pe vremea când erati studenti la Sport când unul sa raspunda în locul celuilalt la unele materii de studiu sau la diferitele probe de examen? A zis: – Da, de multe ori, unul dintre noi era mai bun decât celalalt, în multe ocazii. De exemplu, a zis, la proba de înot – o proba despre care ai zice ca nu va crea mari diferente la gemeni – unul era mai performant, si, da, l-a înlocuit pe celalalt.

Ne place sa fim cei mai buni, sa fim apreciati. Daca e posibil, nu lasam sa se vada înafara neputintele noastre. Dimpotriva, le ascundem cât de mult putem. Nu ne simtim deloc confortabili sa ni se vada slabiciunile si neputintele noastre. Mai ales când ne-am urcat pe un piedestal, când ne-am facut o imagine pentru cei din jur, nu vrem sa coborâm din dimensiunea imaginii afisate în timp.
Sigur, mai e si cazul, nedorit de altfel, când suntem mult prea jos, când nu ne mai pasa de nimic, când nu mai simtim nimic!

Un copil, un elev sau un student, dar si unul ajuns în vâltoarea vietii, care nu recunoaste ca nu e suficient de capabil pentru a iesi singur, prin puterea sa din încurcatura – si care nu solicita ajutorul în astfel de împrejurari ale vietii, el nu va progresa îndeajuns si se afla în pericol de moarte.
Pare exagerat – desigur – sa ma exprim cu cuvinte deloc populare, pericol de moarte, însa acestea exprima cel mai bine realitatea de care vorbesc.
Cel aflat într-o stare de copil-copilarie, nu poate realiza si analiza cu luciditate situatia si pericolul în care se afla.

La Mare, daca ignoram pericolul apei, la orice vârsta am fi, putem fi în pericol de moarte. La Ocean, si mai mult, deoarece sunt zone cu rechini. La fel, pentru catararea pe munti stâncosi, înalti, dificultatea si pericolul sunt iminente. Nu avem capacitatea si puterea de a controla totul. Pericolele se pot ivi pe negândite si nepregatite.

Noi putem judeca si analiza foarte bine – dupa o pregatire temeinica – starea plantelor si ale animalelor, noi fiind situati într-o stare superioara si în afara lor. Am aflat din mass-media ca un câine a fost antrenat sa memoreze/raspunda la 1.000 de cuvinte sau semne, însa el nu-si poate da cu parerea, în profunzime, despre semenii sai.

Însa, pe om, nu-l putem analiza în întregime, noi însine facând parte din omenire. Ne poate însa vedea foarte bine starea cineva aflat deasupra si dinafara noastra. Si exista cineva, creatorul nostru. E bine sa stim cum ne vede el, creatorul, ce zice el despre noi.

Parerea noastra despre noi însine sau despre semeni nu este perfecta, precisa si corecta.
Cu privire la om, ora exacta si caracterizarea precisa o poate da si o da numai Dumnezeu. În Biblie aflam ce spune Dumnezeu despre noi. Privind prin lentila Bibliei putem si noi vedea ce vede Dumnezeu la om.

Daca e unul în Mare, gata-gata sa se inece, nu poate fi salvat decât de cineva mai în putere decât el.

La început de An Nou am citit primii psalmi si primele capitole din Proverbe.

“Caci casa ei pogoara la moarte, si drumul ei duce la cei morti: nici unul care se duce la ea nu se mai întoarce, si nu mai gaseste cararile vietii.” (Proverbe, 2.18-19)

Spiritualizând metaforic vorbele lui Solomon, anterioare citatului nostru, prin care îsi povatuieste fiul sa urmeze calea întelepciunii si priceperii, am putea spune ca straina întelepciunii – mândria, minciuna, prostia sau nebunia – îsi are si ea casa ei. Noi putem construi si locui în casa întelepciunii , sau, dimpotriva, în casa strainei.

Apostolul Pavel (Coloseni, 2) scrie laodicenilor cât se poate de clar:

„Vreau, în adevar, sa stiti cât de mare lupta duc pentru voi, pentru cei din Laodicea si pentru toti cei ce nu mi-au vazut fata în trup; pentru ca sa li se îmbarbateze inimile, sa fie uniti în dragoste, si sa capete toate bogatiile plinatatii de pricepere, ca sa cunoasca taina lui Dumnezeu Tatal, adica pe Hristos, în care sunt ascunse toate comorile întelepciunii si ale stiintei. Spun lucrul acesta, pentru ca nimeni sa nu va însele prin vorbiri amagitoare.”

Sfântul ap. Pavel le scrie corintenilor (1 Corinteni 1.30-31) astfel:

“El a fost facut de Dumnezeu pentru noi întelepciune, neprihanire, sfintire si rascumparare, pentru ca, dupa cum este scris: “Cine se lauda, sa se laude în Domnul.“.”

Revenind la citatul din Proverbe 2.18-19, marturisesc ca m-a cutremurat pericolul de moarte al omului care apuca pe calea strainei, Caci casa ei pogoara la moarte, si drumul ei duce la cei morti: nici unul care se duce la ea nu se mai întoarce, si nu mai gaseste cararile vietii. Cum? Acela, nu mai gaseste cararile vietii?! ….. Vai!

Slava Domnului, ca exista – e drept, singulara – o posibilitate de scapare. Interventia cuiva dinafara spatiului si al timpului în care traim. E vorba de Isus Hristos din Nazaret, Fiul lui Dumnezeu.
Isus Hristos – daca venim la El, prin rugaciune sincera si prin credinta, în Numele Lui – El ne va ajuta si ne va scapa de neputinta în care traim. El ne-a si înlocuit în moarte când fusese rastignit pentru pacatele omenirii întregi. El este Mielul care ridica pacatele lumii! El ne elibereaza din starea de pacat.

„Omul acesta se înfatiseaza înaintea voastra pe deplin sanatos, în Numele lui Isus Hristos din Nazaret, pe care voi L-ati rastignit, dar pe care Dumnezeu L-a înviat din morti.” (Fapte 4)

“Caci în El avem viata, miscarea si fiinta, dupa cum au zis si unii din poetii vostri: ,Suntem din neamul lui...’” (Fapte 17.28)

Când eram copii eram ajutati de parinti. Acum, ca oameni maturi, suntem copii ai lui Dumnezeu, Tatal nostru, deci El e cel care ne ajuta daca-l rugam. El poate sa ne calauzeasca, sa ne îndrume si sa ne ajute. Avem nevoie de întreg ajutorul lui în viata si umblarea noastra.

Isus Cristos a zis ucenicilor sai:

Despartiti de mine nu puteti face nimic. … Nu va las orfani, va trimit un Ajutor (numit si Sfatuitor, Mângâietor, Aparator, Paraclet, Avocat), pe Duhul Sfânt, care va lua din ce-i al Meu si va va descoperi. (cf.Ioan cap.14 si 15).

Mi s-a întâmplat de câteva ori sa cad în mrejele pacatului, care ne înfasoara atât de lesne, în apele tulburi si învolburate ale vietii. Prin puterile mele slabe, nu aveam cum sa ma salvez, n-aveam cum sa-mi gasesc scaparea si eliberarea. Nu ma putea salva nici un alt om. Decât Dumnezeu si Isus Hristos. Atunci am strigat insistent catre Dumnezeu, în Numele lui Isus, si, dupa un timp, prin credinta, am fost eliberat.
Multumesc lui Dumnezeu ca El aude când striga un nenorocit, când striga un om aflat în primejdie, în nevoie de Dumnezeu, El aude si vine de-l scapa. Glorie Domnului!

N-ai vrea si tu scump prieten sa apelezi la jutorul lui? Sa-ti vezi nevrednicia si neputinta de-a te ridica singur din cursa celui rau, din vicii si pacat!

Sunt totdeauna câtiva pasi de urmat. Apoi, dupa eliberare, Dumnezeu se asteapta sa ne gaseasca în Templu (Nu stiti ca voi sunteti templul Duhului Sfânt? Se asteapta sa avem si sa fim calauziti de Duhul Lui.)

Dupa aceea, Isus l-a gasit în Templu, si i-a zis: “Iata ca te-ai facut sanatos; de acum sa nu mai pacatuiesti, ca sa nu ti se întâmple ceva mai rau.”

Sa nu mai avem aceeasi viata pacatoasa, ca sa nu ni se întâmple ceva mai rau, adica sa nu mai gasim har de iertare si pace. Sa avem o viata noua, curata.

Apostolul Pavel, în a doua sa epistola catre corinteni, mai aduce un spor de lumina:

“Chiar daca as vrea sa ma laud, n-as fi nebun, caci as spune adevarul; dar ma feresc, ca sa n-aiba nimeni despre mine o parere mai înalta decât ce vede în mine, sau ce aude de la mine.
Si ca sa nu ma umflu de mândrie, din pricina stralucirii acestor descoperiri, mi-a fost pus un tepus în carne, un sol al Satanei, ca sa ma palmuiasca, si sa ma împiedice sa ma îngâmf.
De trei ori am rugat pe Domnul sa mi-l ia. Si El mi-a zis: “Harul Meu îti este de ajuns; caci puterea Mea în slabiciune este facuta desavârsita.”
Deci ma voi lauda mult mai bucuros cu slabiciunile mele, pentru ca puterea lui Hristos sa ramâna în mine.
De aceea simt placere în slabiciuni, în defaimari, în nevoi, în prigoniri, în strâmtorari, pentru Hristos; caci când sunt slab, atunci sunt tare.” (2 Corinteni 12)

“O minune: puterea atât de frageda a mugurului proaspat învinge si sparge scoarta cea mai tare si mai dura a unui arbore .” (Lucian Blaga)

Cu totii am citit sau cel putin am vazut o versiune sau doua a celebrului roman a lui Victor Hugo, Mizerabilii.
Jean Valjean, un tânar sarac, flamând, a furat o pâine sa-si astâmpere foamea. Prins si judecat este închis, într-un final, ca ocnas. Dupa mai multi ani, evadeaza si, dupa ce o multime de oameni si case refuza sa-i dea o bucata de pâine, ajunge în cele din urma în casa primitoare a episcopului Bienvenu – nume împrumutat si preschimbat în renume –, episcop care locuieste împreuna cu sora sa, Baptistine. Episcopul, plin de mila crestineasca traieste aidoma rolul bunului Samaritean. Îl aseaza pe ocnas la masa sa. Îi cere Baptistinei sa aduca mâncaruri bune si sa puna tacâmurile cele scumpe folosite la ocazii importante! Aceasta, din priviri îsi mustra fratele, însa preotul pluseaza si mai mult, ridicând permanent standardul bunatatii si a dragostei aratate. Jean Valjean, uimit, manânca cu pofta si contrariat de inima buna a preotului.
Dupa tinuta si starea lui Jean, Bienvenu stia ca acesta este un evadat cautat de politie, dar episcopul îi pune la dispozitie o camera si un pat bun pentru a se odihni peste noapte. Neobisnuit cu patul moale se trezeste în plina noapte, buimac, când – potrivit apucaturilor unui ocnas – pune mâna pe argintaria ochita în timpul mesei si se pierde în întunerecul noptii. Curând, însa, este prins de jandarmi, adus în fata domnului Bienvenu, care, la acuzatiile jandarmilor, îl declara nevinovat, mustrându-l pe Jean “– De ce nu ai luat si cele doua sfesnice de argint, doar ti le daruisem si pe ele?”

Jean Valjean paraseste din nou casa episcopului Bienvenu si mai contrariat de acesta data. Bunatatea exemplara a episcopului, inima sa larga la nevoile sale, disponibilitatea enorma si întelegerea profunda a crizei morale prin care trece Jean Valjean, îl determina treptat sa-si schimbe din temelii viata si gândirea. Se stabileste într-un mic oras, îsi schimba numle, în Madelaine, un nume cald si asezat, cum îi va fi de-acum si viata sa. Daca pâna la întâlnirea cu episcopul Bienvenu, fusese cumva egoist si fara busola, de-acum devine si el un munte de bunatate si întelepciune, asa cum vazuse la mentorul sau Benvenu, care l-a primit cu multa dragoste si empatie. Metaforic, Bienvenu îl prefigureaza pe Mântuitorul Isus, pe Dumnezeu însusi, care este plin de dragoste si întelepciune si de bunatate. Din iubire pentru om, El si-a jertfit Fiul.
Întâlnirea reala pe cale spirituala cu Dumnezeu sau cu oamenii schimbati de El, dupa tiparul Sau, e un har deosebit care va molipsi si viata noastra cum s-a întâmplat cu Jean Valjean.
Richard Wurmbrand spunea despre cineva ca avea o astfel de credinta care se lua ca si gripa!
Isus Hristos ridica pacatul nostru si neputintele noastre, El ne da la o parte valul care ne împiedeca ochi sa vedem realitatea spirituala în care traim. El e Acela care ne poate elibera din cursa celui Rau în care ne-am obisnuit sa traim. El ne ridica din starea de pacat si ne ajuta sa umblam frumos dupa voia Lui si voia noastra. Asa primim puterea care ne lipseste, eliberându-ne din lanturile pacatului în care traim, prin credinta în Dumnezeu.

Un lucru extraordinar: Dumnezeu nu oboseste iertând, implicându-se în viata noastra ratata, restaurând-o cu migala.
Vei spune, poate, ca nu ai nevoie de iertare! Dar numai iertarea aduce si schimbarea de care ai atâta nevoie si binecuvântarea vietii de acum si a celei vesnice.
De iertare avem nevoie. Pentru necredinta manifestata, pentru faptul ca nu am multumit pentru multele oportunitati oferite de Dumnezeu prin mila Sa: pâinea de pe masa, sanatatea daruita, serviciul, pensia, pentru familie. Suntem vinovati ca nu I-am multumit.
Curaj! Mai este înca har si speranta!
El spune tuturor Pe cel care vine la Mine, nu-l voi izgoni afara!

Glorie Domnului! Amin!

“ANTOLOGIA VINOVATELOR PLACERI” Vol. 1

On January 6, 2011 By nelursIn poetryLeave a comment

Initiativa culturala: “Scrieti, baieti, numai scrieti!” s-a concretizat in:
“ANTOLOGIA VINOVATELOR PLACERI” Vol. 1
Infiintata din dorinta de a se implica activ la nivel social si de a oferi romanilor evenimente de prestigiu menite sa promoveze arta si cultura, Asociatia Culturala Maria Domina a avut initiativa de a aduce in atentia iubitorilor de cultura noile talente – persoane ce nu au avut pana in acest moment posibilitatea de a transmite mesajele lor, transpuse in arta poeziei.

Prin urmare, in luna octombrie a anului 2009, asociatia a lansat o provocare poetica denumita sugestiv dupa indemnul lui Ion Heliade Radulescu – “Scrieti, baieti, numai scrieti”, prin care a oferit poetilor anonimi cu adevarat talentati din Romania oportunitatea de a-si publica operele pe site-ul www.vreaubilet.ro, prin transmiterea acestora la adresa poezie@vreaubilet.ro. Aceasta adresa de e-mail este protejata; aveti nevoie de activarea JavaScript-ului pentru a o vizualiza , urmata de o selectie riguroasa spre materializarea unui volum de poezie.

Dupa un an de zile in care sute de poeti s-au inscris in maratonul cultural poetic, pe data de 31 august 2010 s-a finalizat procesul de primire a poeziilor, iar dintre toti participantii, 102 au fost alesi pentru a face parte din “Antologia vinovatelor placeri”, carte ce va cuprinde opere ce pot contribui la intarirea radacinilor artei romanesti si a tezaurului cultural cu care ne mandrim.

Volumul, a carei prefata a fost semnata de poetul Miron Manega, a fost lansat pe data de 12 octombrie 2010 in cadrul celei de-a doua editii a Festivalului Artelor Bucuresti la Cafepedia (Romana), incepand cu ora 12.00.

Din volum:
Ma iarta
de Tatiana Scurtu

De azi nu mai sunt doar a ta!
M-a furat cerul …
si marea,
si viata,
si moartea…
Cu lacrimi le-am botezat,
le-am infiat
le-am stors in sufletul meu,
de unde renasc in cuvinte.
Ma iarta, dragoste,
daca dorul de tara,
de mama, de viata si de moarte
e zvacnetul
dorintei neimplinite.
Ma iarta, cerule,
daca dragostea
ajunge pana la tine
incercand a-ti masura infinitul.
Ma iarta, mama,
daca patria nu ma va ierta.
Ma iarta, viata,
daca moartea
va pune capat cuvantului.

DE CE M-AM FACUT INGINER

On January 6, 2011 By nelursIn FamilyLeave a comment

Orice baiat crede ca taticul lui este cel mai grozav om din lume si desigur ca si eu credeam la fel. Mai ales cand vedeam ca taranii isi scot caciula si ii spun: „Sa traiti domnul Vasilica”. Eu eram mandru nevoie mare, ma infoiam ca un curcan, si-mi vinea sa strig in gura mare ce grozav e taticul meu. Taticul meu era nascut in comuna Stoilesti judetul Arges si ajunsese in Basarabia dupa alipirea Basarabiei la Patria Mama fiind trimis sa ocupe un post „la stat”, caci plecasera multi functionari rusi cand Basarabia a fost preluata de romani. El imediat dupa luptele de la Oituz si Marasesti a fost demobilizat, s-a intalnit cu mama in comuna Umbraresti, cred ca judetul Tecuci, unde familia mamei era refugiata din Muntenia care era ocupata de nemti. S-au casatorit la primaria din Umbraresti apoi au plecat in Basarabia, unde lui tata i s-a dat un post minor la Directia Generala de Poduri si Sosele a judetului Lapusna cu capitala Chisinau. Serviciul lui tata era legat de reparatia soselei nationale judetene din care motiv ne-am mutat in diferite localitati, adica unde trebuia reparata soseaua.

In poza alaturata este taticul meu intr-o fotografie facuta la Nisporeni, cumuna vecina mai mare resedinta de plasa, pe data de 2 iulie 1921. Este in uniforma de lucru, functionarii la Stat aveau uniforme diferite in functie de Directia Generala de care apartineau.

Odata tata a trebuit sa se duca la Chisinau la Directia Generala si eu l-am rugat sa ma ia si pe mine ca vroiam sa vad si Chisinaul de care auzisem de la alti copii povesti nemaipomenite. Tata m-a luat si am plecat de acasa cu noaptea in cap. Pentru prima data mergem intr-o caruta cu doi cai care fugeau repede de mi se taia respiratia. Am ajuns si la use ne-a intampinat domnul Eftimie care era un fel „de om la toate” si locuia chiar in cladirea Directiei Generale ca sa o pazeasca si noaptea pesemne. Tata i-a spus „sa traiesti bade Eftimie” (era mai batran ca tata). Badea Eftimie i-a raspuns: „si matali Vasilica” si ne-a facut semn sa intram in cladirea impozanta care era „Directia Generala de Poduri si Sosele a Judetului Lapusna”.

Mi s-a facut inima cat un purice, mi-era frica dar eram atent la tot ce se intampla. Era o experienta noua extraordinara pentru mine care pana atunci nu aveam de-a face decat cu taranusi de seama mea cu care ne jucam de-a prinse-lea, si de-a mijoatca (cred ca era un cuvant stalcit rusesc care ar fi insemnat de-a v-ati ascunse-lea). Pe culoar ne-am intalnit cu mai multi domni care mergeau grabiti cu vrafuri de hartii in brate si intrau in diferite birouri. Taticul meu cel grozav le-a spus la toti „sa traiti”, fapt care m-a facut sa sufar, nici unu nu i-a zis si lui cum ii spun taranii „sa traiti domnul Vasilica”. In sfarsit am intrat intr-o camera in care era un birou mare in dosul caruia statea tolanit un tip gras cu chelie care bea ceai dintr-un pahar pus intr-un suport cu maner care stralucea, cred ca era de argint. Tipul sorbea zgomotos, probabil ceaiul era fierbinte. Tata a luat o pozitie de drepti a pocnit din calcaie si a spus tare: „Sa traiti domnule Conductor Tehnic”. Maldarul ala de slanina a mormait ceva intre doua sorbituri de ceai fierbinte: „De ce ai venit cu copilul? Noi avem treaba, du-te si lasa-l sa te astepte la Eftimie si apoi vino repede inapoi”. Imi venea sa plang, m-a umilit si pe mine si pe tata, aceasta creatura nesuferita. Si domnul Eftimie era ocupat asa ca m-a dus intr-o camera si m-a asezat pe un scaun cu speteaza. Dupa ce a plecat domnul Eftimie am izbucnit intr-un plans in hohote. Eram zdrobit, taticul meu spunea „sa traiti” si lui nu-i spunea nimeni. Domnul din dosul biroului care bea ceai cu sorbituri sonore, domnul acela nesuferit a pus capac la toate.

Nu stiu cat am asteptat si in sfarsit a venit si taticu, care era si el tare suparat, de m-a luat si ne-am dus la caruta. Pe drum l-am intrebat o multime de lucruri ca sa ma lamuresc si eu. L-am intrebat cum se face ca se spune „sa traiti” numai la anumite persoane. El mi-a spus ca obiceiul asta e din armata, cei cu grade mai mici spun „sa traiti” la cei cu grade mai mari, deci toti cei pe care i-am intalnit in Chisinau aveau grade mai mari decat taticul meu. Asta m-a mahnit profund. Deci si eu eram mai mic, mai neinsemnat.
– Taticule spune-mi cine este mai mare ca tine la serviciul tau, l-am intrebat eu cu sfiala?
– Ei dragul tatii, mai intai este domnul pe care l-ai vazut, cel gras care bea ceai, el este cunductor tehnic, mai mare ca el este domnul subinginer, care era si el intr-o camera vecina, apoi este domnul inginer care sta in Bucuresti si vine pe aici de 3-4 ori pe an numai in inspectie, si daca cineva nu a lucrat bine sau a gresit il da afara imediat.
– Taticule eu nu am stiut ca tu esti cel mai mic, eu credeam ca tu esti cel mai mare. De ce esti cel mai mic si ceilalti sunt mai mari ca tine? am intrebat eu.
– Ovidica, eu am mai putina scoala, eu am numai patru clase de scoala primara, ei au scoli mai inalte, domnul care bea ceai are afara de scoala primara si scoala de conductori tehnici, domnul subinginer are scoala de subingineri si domnul inginer de la Bucuresti are diploma de inginer de la Politehnica, un fel de Universitate, unde ca sa inveti trebuie sa platesti bani multi care este taxa si trebuie sa fii foarte destept ca sa intelegi totul.
– Taticule, eu vreau sa ma fac inginer ca sa-mi zica – sa traiti – magarul care m-a dat afara din camera lui, si sa-mi zica si domnul subinginer, vreau ca toti sa-mi spuna „sa traiti” si eu sa nu spun la nimeni.
– Dragul tati, esti copil si nu intelegi, tu niciodata nu n-o sa ajungi inginer ca eu nu am atatia bani ca sa platesc taxele chiar daca tu ai sa fii destul de istet la minte.
– Taticule ai sa vezi, eu am sa te razbun, eu am sa ajung inginer ca magarul ala care bea ceai m-a facut sa plang si am vazut ca te-a suparat si pe tine.
– Sa te auda Dumnezeu ca as dori si eu dar nu prea cred in minuni!

***
Taticule, te-am razbunat! Am ajuns inginer dupa ce o banda de huligani bolsevici te-a omorat in bataie in Balti pe 28 iunie 1940, cand eu si cu mama am reusit sa fugim in Vechiul Regat. Pacat ca nu ai mai trait sa vezi si minunea asta! Nu stiu in ce groapa te-au aruncat nemernicii, dar acolo unde esti sa dormi linistit. Baiatul tau e inginer si nu mai spune sa traiti la toata lumea.

Semneaza,

Inginerul Ovidiu CREANGA
baiatul lui Vasile CREANGA care spunea „Sa traiti” la toata lumea!
ianuarie 2011
Toronto/Canada

UN TRIST SEISMOGRAF CREPUSCULAR…

On January 6, 2011 By nelursIn literatureLeave a comment

Pe marginea recentului volum de versuri al poetului Shaul Carmel

Marea Doamna a poetului Shaul Carmel, ingerul lui ocrotitor, imi raspunde cu durere ca Shaul e un pic mai bine, ca spera sa fie mai bine, ca doctorii spun ca trebuie rabdare, multa rabdare. Dar pe scaunul cu roti se afla constiinta acestui scriitor evreu-roman, parte integranta din constiinta lumii, a binelui, a vietii si a razvratirii. Maruntele certuri si stridente sunt undeva departe, toate faptele de sub nivelul poeziei se topesc ca anii, ca gandurile, ca oamenii. Raman versurile, raman poemele, raman intrebarile si marile sau micile raspunsuri. Raman soaptele de dragoste si framantarile pentru nedreapta oranduire a intamplarii si a existentei acestei lumi. Raman lucrurile decantate in pagini de carte…

In fata mea, acum – aceasta ultima carte a poetului: „Cand se vor strange vulturii”! Este o realizare editoriala excelenta, care apartine prietenilor sai buni de la Iasi, poetul Adi Cristi, editorul, si Ana Parteni, redactorul de slova, de miez si de implinire. Am citit-o pe nerasuflate. Poemul de la sfarsitul cartii – care da si titlul volumului – imi justifica zbaterile actuale, vii, puternice – as zice disperate uneori – ale lui Shaul Carmel, cu care mai puteam discuta, pana mai ieri: „Iubit-o!/ Pe varful muntelui/ Din prejma casei/ Pe varful lui plesuv,/ Acolo unde Dumnezeu i sa aratat lui Mosche/ Prin Foc,/ Acolo unde nu va creste/ Nimic pentru om/ Niciodata,/ Acolo unde El/ Cel care a scris in piatra/ Legile Sale,/ Isi va relua sufletul/ Imprumutat mie,/ Ca sa-l dea altuia/ Pentru o alta vreme./ Pe gigantul acela/ Incrustat de flacara/ Pe vecie divina,/ Intinde-ma (…) Acolo/ Cand va muri trupul/ Se vor strange si vulturii”… Retin, doar pentru mine, ca-si vrea sfarsitul pe locul divin, pe inaltul de munte, pe granitul incrustat de flacara Celui de Sus. Si ca in jurul sau se vor aduna nu toate lighioanele, ci vulturii! O ultima zvacnire orgolioasa, caci chiar daca pieri fizic, nu o faci ori cum.

Iubita are misiuni transmise cu recunostinta si dragoste de poet, nu usoare, dar care-i innobileaza nobletea. Intregul volum ii este dedicat ei, „Hertei,/ Tovarasei de viata,/ care mi-a pazit cu sfintenie/ linistea sufleteasca/ ca sa pot scrie aceasta carte/ de dureri si bucurii/ ale apusului meu”. La indemnul demn si retinut al Femeii lui Shaul, am purces sa scriu aceste randuri, pe care le-as mai fi amanat, caci tristetea este prea puternica fata de ratiunea de clestar cu care se infasoara poetul in aceasta carte…

Am citit pe nerasuflate acest volum luminat crepuscular de o mare sete de viata si zbateri esentiale, pendulatoare intre doua notiuni de baza: vata si moarte; echivalente, poate, si cu iubire si orgoliu, daruire si dorinta, intrebare si frica; volum luminat si de resuscitarea dramelor neamului sau, de resemnare si de vrerea de asezare mai buna a lucrurilor lumii. Shaul Carmel se ilustreaza ca poet national evreu-roman, cu sufletul adanc legat de existenta milenara a neamului sau, si la fel de conexat organic de plaiurile mioritice ale muntilor Carpati. Aceasta este insa si drama lui, durerea si insingurarea lui: „Neasezat/ Dupa doua mii de ani/ Prin pustiul lumii,/ Fara camila/ Fara caruta cu coviltir,/ Calatoresc cu avionul/ Intre Carpati si Muntele Sinai,/ Intre Dunare/ Si apele Iordanului,/ Cautandu-mi alinarea.// Nicaieri Templul meu!” („ Calator” ).

Ma plimb printre paginile acestei carti fara o ordine anume, asa cum fac cand haladuiesc prin marile orase, oprindu-ma la cate o vitrina, privind un trubadur la margine de parc, sau doi indragustiti privindu-se cu buzele si soptind cu ochii… Constat astfel ca Dumnezeul lui Shaul Carmel nu mai bea cafea dimineata, si, suspicios, poetul Il intreaba: „Ce-mi transmiti Doamne,/ Prin gestul Tau nou?/ De ce nu mai bei/ Ca-n fiecare dimineata/ Cafea?/ Ce vrei sa-mi iei acum? Sau e vorba chiar de mine?”(…). Totodata, il gasesc pe poet adresandu-i-se primei lui mari iubiri, sotia sa cea dintai, Isabela, careia ii inchina binemeritati psalmi. Iata unul dintre ei: „Bolnav,/ Cu maini/ Dezlegate de rugaciune,/ Am luat/ Din magazia sufletului/ Harletul si lopata/ Si grebla, Doamne,/ Sa ies/ Spre ruina/ Pricinuita de satana./ Curatam si sapam/ Plangand,/ Sfasiindu-mi camasa/ Taiata oricum/ In semn de doliu”.

Cutremurator este, in mod deosebit, si poemul „Numai pentru ofiteri(1)”! Il voi cita fara a reda versurile, ca si cum ar fi un poem in proza, un reportaj poematic din memoria colectiva a lui Shaul Carmel: „Mama! Mamaaa! Strig din somn. Mama, esti goala! Unde e capotul pe care ti l-am pus pe umeri cand ai cazut in baie? Ce-ai facut cu el si de data asta? Noapte de noapte, in vis imi spui acelasi lucru: ca atunci umblai goala in baraca, ca celelalte. Asteptai sa intre din clipa-n clipa cate un ofiter care-ti ravnea frumusetea trupului, carnea ta, pana la ei virgina.// Duhneau a sudoare amestecata cu parfum, cu apa de colonie nemteasca, renumitul 4711, iar bucata de paine pe care ti-o strecurau unii dintre ei, inainte de a-si descheia prohabul pantalonilor, putea a urina, a pisat statut. Acolo isi ascundeau, in izmene, darul pentru tine, de teama sa nu-i stie altii.// Mama! Mamaaa! Strig din somn si strigatele ma trezesc. Mama! Esti goala! Auzi? Esti goala! Zbier, ridicat in capul oaselor, treaz de-a binelea, plangand. Unde e capotul pe care ti l-am pus pe umeri cand ai cazut in baie? Unde? Unde-i Doamne? Racnesc ca o fiara ranita.”

Extraordinar poem! Ce forta dramatica! Ce rascolire a sufletului omenesc! Si eu inca am diminuat din forta artistica a poemului, transcriind poezia in proza! (Asta pentru o oarecare economie de spatiu). Versurile au insa stralucirea lor. In fantezia lui, exaltata de un mare sentiment de iubire si prietenie, Shaul Carmel ma readuce, in cadrul scurtei mele plimbari printre pagini de carte, ma readuce, zic, pe strazile Iesilor: „Cu domnitorul lor,/ Cristi si Valeriu/ Si Cezar si Casian/ Si albitul Iancu,/ Zilieru lui Horia,/ Si Ioan al lui Holban,/ Citeau poezia prietesugului/ Pe care o rosteam/ Eu,sclav roman;/ Dac din Templu,/ Evreu convertit/ La un singur Dumnezeu,/ Venit la Iasi/ Sa ma nasca/ Din nou”.

Cartea aceasta a lui Shaul Carmel mi se pare una din cele mai bune, din multele scoase de el si daruite lumii. E o carte de dragoste si ura, de mare prietenie si de nostalgii, de cosmar holocaustian si rascolire a ferocitatii urei de rasa, de retrairi si confruntari, e o o carte puternica, de dialog cu Dumnezeu si cu sine insusi, in tandem cu poetul Adi Cristi. E o carte diafana, plina de tandrete, de suferinta, de bucurie a clipei, e un strigat catre clipa care trece si vine peste poetul ce-si descrie apusul, in care va intra singur, doar el, despartindu-se de sine…

… Cateva linii, neclare, tremurate, scrise cu pixul de catre Shaul Carmel, in loc de autograf pentru mine, pe prima pagina a acestei carti teribile! Cateva linii ca de seismograf, care poate anunta un cutremur.
Ma urc pe scara lui Richter si strig, ridicol:
– Huo!
_________________

* Nota: poetul Shaul Carmel este Presedintele Asociatiei Scriitorilor de Limba Romana din Israel.

Roni CACIULARU
decembrie 2010
Israel

FILE DIN JURNAL PARIZIAN PARANORMAL

On January 5, 2011 By nelursIn EuropeLeave a comment

SCRISOARE DIN BUCURESTI: FOST-AM LA PARIS! Où sont les parisiennes!?

Eram mai tanar, cu un mileniu, cand circula o gluma „C’est la vie ! a zis englezul Schneider”. Trecut-au anii si gluma a capatat forme concrete prin orasele actualei Europe si chiar ale lumii.

La hotel, dau peste primii parizieni. N’Boko de prin Camerun si colega Riva de undeva din marea Indochina, ne fac in trei minute formalitatile de cazare. Rapid un dus si in oras.

La Mac multi tipi mici si galbeni intr-o continua miscare. La presa – n lungan negru-negru. Soferi de taxi – negri, albi, asiatici. La butic un turc sau arab !? Pe strada un cuplu de politisti, el lung, negru-cenusiu, ea mica, roscata-roscata. In rest, cetateni respectabili negru-caramel, galben pai, negru-antracit, roz intens, negru-ciocolatiu, albi-smantana, negru-stralucitor, caucazieni, rozalii, metisi; urati, frumosi, galagiosi, portocalii … o nebunie ! Toti calmi, surazatori, binevoitori si bine mirositori! Imi plac la nebunie multicolorii parizieni.

Nu ma refer la cohortele de turisti, ci la cei care muncesc prin tot Parisul: gari, metrou (mama ce retea!), magazine, mari, mici, mijlocii, muzee, ordine publica, restaurante, institutii, salubritate etc. etc. N-am patruns in imensele constructii din La Defense, care adapostesc mii si mii de birouri ale firmelor de tot soiul. Poate acolo… Unde sunt parizienii e similar cu Unde sunt bucurestenii?

Diferenta e ca locul parizienilor parizieni a fost luat, de decenii bune, de cei de peste mari si tari, care si-au insusit bunele maniere de pe Sena. Sa nu ne-auda nimeni ! M-au scos din sarite cu politetea lor non stop! La inceput am crezut ca e artificiala. Nu, deloc, astia chiar se bucura ca muncesc, ca traiesc ! Pe cand locul bucurestenilor neaos (daca or fi existat vreodata!?) a fost luat de semeni din toate provinciile, deveniti, cei mai multi, in scurt timp, mitici irecuperabili. Mai nou, vin, si la noi, tot mai multi coplanetari estici, care se transforma, fulgerator, in mitici de diferite grade! Sau poate vin mitici chiar de la ei de-acasa, altfel nu se explica adaptarea instantanee!

*
In aglomeratia gurii de metrou de la Notre Dame, atent pe unde calc, incerc un „S’ il vous plait!” pentru a lasa o doamna sa treaca. Ma trezesc cu o hartie verde fluturand spre buzunarul de la camasa. Vin si vorbele din urma: „O, là, là, mon professeur, Serge!”. Salt ochii si dau, nas in nas, cu un tigan elegant, tot de vreo doi metri, par lucios, bine ras, cu un bayan in spate. Ochii ii jucau a uimire si a extrema bucurie! … ?!?
„Valea Mare !?!… Ivanesti!!… Vaslui?!?”. Brusc, la auzul parolelor, se face lumina in tunelul in care plonjasem pentru detectarea visage-ului ce imi blocase trecerea. Era Jean, pispirica care rupea doba la balurile, pe care le impacam sambata, in timpurile mele de profesor suplinitor de istorie (825 lei/luna!). Alde Bregovici & Co. nu se nascusera pe cand noi, suplinitori ai anilor ‘60, bateam step pe solo-urile lui Jean al meu, cu muzica supta de la sanul mamei lui. Ritmuri tribale, dacice, care faceau cerurile sa intre in vibratie iar norii sa se ascunda prin cotloanele sufletelor nostre tinere si optimiste.

„Ma scuzati ca nu am mai multi. Stiti, abia acum am iesit ! Da, pe la 4-5 sunt barosan! Ne intalnim tot aici. Eu muncesc pana spre miezul noptii.” Dau un „mda” din cap. Ma imbratiseaza si dispare. In mai putin de jumatate de ora, la Kilometrul 0 al culturii actualului program Homo sapiens(3), aud acordurile minunatului baian cu… Dragoste la prima vedere. In fata tacutei catedrale a lui Quasimodo. Cum sa nu fii mandru cu asemenea romi romani!

Expliquez moi, s’il vous plait!

Duminica e simpla la parizieni. Dreapta merge la biserica, stanga pe Campul lui Marte, la greva/greve. Pe sub ferestrele hotelului trec, randuri-randuri, sute, mii de grevisti. E plin, uriasul parc, de sunete stridente si lozinci scandate. Tehnologia face ca sunetele emise de vorbitori sa fie foarte clare, la fel ca la filmele proiectate in prag de noapte. La problème ? Pensionarea la 60 sau la … 62 de ani! Scandalul e monstruos! Insa daca treci linia zonei de greva iei niste bastoane de nu te vezi! La romani s-a trecut direct la 65, desi speranta de viata la noi, dupa pensionare, este la o treime fata de cei din hexagon! N-a iesit niciun dambovitean la tepe in Piata Victoriei! Tot de prin provincie au venit! Ma intreb tot mai mult: A cui Victorie? Noroc cu spectrul suspendarii, si Base a facut doi pasi inapoi! Mai era unul prin istorie, cu un kazacioc, asemanator. Abia daca mai retin, il chema. Ilici!? Daca acesta o fi fost numele real?! Cu numele astea de cod, cine mai poate sti adevarul?!

In timp ce cuplu Sarkozy isi cauta stramosii prin pestera de la Lascaux, unii se intrebau, pe la tv, daca tiganii din Romania, sunt cu adevarat un peril? Unde or fi fost S’il vous plait, pentru ca, practic, nu am vazut niciunul. Erau multi inchisi la culoare cu supermarketurile pe trotuare, dar nu umblau cu S’il vous plait! Asta timp de cinci zile si patru jumatati de noapte traite pe malurile Senei, cu trecere temporara prin cochetul hotel? Hotel de doar **, dar care fac vreo **** pe la noi, aflat prin zona pilonului estic al celebrei hidosenii ridicate acum 120 de ani, ajunsa brand al Parisului, al Frantei, al Terrei! Dar nu acest lucru ma preocupa prea mult. Cu alde Jenel nu mi-e rusine in Europa! L-am gasit, de altfel, clonat si pe la Madrid, la Roma sau la Viena… Canta baietii, de-ti vine sa-i chemi pe orice mare scena a lumii! Si multi chiar ii cheama! Altceva ma framanta. Nu am vazut, in tot Parisul, un ambuteiaj. Macar, unul mic, mic! Masinile, si ele mici, mici, nici nu respira. Trec pas-pas, din stop in stop, intr-un flux perfect coordonat. N-am auzit o alarma de politie! Culmea, doar doua salvari, in cinci zile si patru jumatati…, in care tot am umblat pe strazi, cu niste sirene anemice, de parca isi cereau scuze pentru ca trebuiau sa treaca prin zona si sa strice bucuria oamenilor. Parisul mi s-a parut chiar gol de autoturisme, desi les grandes vacances se terminasera demultisor!

*
Va veti intreba, paranormalul? Ei bine, exista! Era dimineata, chiar pe Champs Elysée in preajma locului de munca al presedintelui Frantei. Parizienii erau deja la munca. Deodata, 2 (doua) masini insotite de doar 2 (doi) politisti motociclisti, fac dreapta, fara pic de zgomot. Se deschid lin usile masive de fier forjat ale gradinii palatului si apuc sa-l vad, cateva clipe doar, pe insusi cel care ne-a trimis compatriotii romi acasa. Pe anumiti romi. Nu era deloc incruntat. Chiar mi s-a parut vesel. Incearca si piratul nostru ceva in sensul asta, dar prin gesturi marlanesti. Nelalocul lor, intr-o Europa civilizata. Si imitatorul boc, tot dupa el! Cum se face Ardealul de tot rasul cu un asemenea doctor in constitutional!

Alt paranormal. Pe strazi erau de cateva ori mai multi pietoni decat masini!?! Nu e vorba de turisti. Si astia erau „cata frunza, cata iarba!” E vorba de cei, care se duc/ ies de la munca, si merg cu sutele de metrouri, ce vin intr-o cadenta de unul la doua minute, sunt usor aglomerate. Am auzit ca parizienii, care circula singuri in propria masina, platesc o piparata taxa de confort. La avaritia lor vestita, ar putea sa fie asta explicatia numarului redus de automobile, la orice ora din zi si noapte! Nu am vazut niciun paysan parizian dandu-si ifose becaliene, cu vreun mastodont de jeep, pe bulevardele orasului-lumina.

N-au trolee, n-au tramvaie! Sa nu mint, exista o linie prin josul Parisului. Si nu pot spune ca m-am invartit doar prin centrul istoric. O usoara satisfactie. Autobuzele lor sunt mai putin frumoase ca ale noastre! Dar si aici alt paranormal. In statiile, unde autobuzele o iau in directii diferite, soferii se asteapta, unii pe altii, pentru a prelua calatorii ce coboara pentru a merge in acea directie. Profesionistilor nostri de la RATB, nici prin cap nu le trece asa ceva. Din contra, li se citeste pe chip satisfactia inchiderii usii in nas si pierderea legaturii cu un alt autobuz. Merde!

Muze, muzee si alte alea (1)

De ce m-am dus la Paris? In primul rand, pentru ca, o asemenea oferta, doar daca ai o problema à la têtê, poate fi refuzata! Era timpul sa vad Parisul. Poate, cam tarziu! Marturisesc. Mi-a fost, putin, frica ca o sa ma dezamageasca! Dupa tot ce vazusem prin marile odai ale casei europene. Am avut o documentare solida. La viata mea, nu prea mi-a placut beletristica (fiction-ul). Dar imi place sa citesc in continuare, sa ma informez. Deformatie profesionala!

Sanse de a calatori, prin mileniul trecut, la romani, nu prea erau. De visat, insa, eram tot timpul patruns de vastele spatii civilizate ale Terrei. Mai ales, de cele cu enigmatice foste civilizatii. Mai tarziu am aflat, cum e cu actualul program divin Homo sapiens (3/5). Asa ca, pentru compensare, am citit, printre altele, multe, multe, multe note de calatorii. Fie ale alogenilor, putine convingatoare (ideologia antedecembrista sau frica se simteau la tot pasul) sau extrem de servile, cele ale postdecemvristilor). Cu exceptiile, sclipitoare, care confirma o anumita regula (?!?): Grigorescu, cu siguranta stiti care, Rusan, Mironov, Vasile Rebreanu …, fie ale strainilor, lipsiti de constrangeri de sistem, mult mai spectaculosi, nu neaparat si credibili.

Asadar, Parisul te copleseste cu productia la hectar de muzee, case (a lui…, a lui…), biserici, monumente, palate, strazi, cartiere celebre… La Paris, pana si parcurile, pietele sunt istorice. Plaçe de la Concorde (84.000 m2), unde peste o mie de parizieni de… parizieni, in frunte cu regele si consoarta au fost ghilotinati, intr-o zi de ianuarie, de les vrais revolutionari!?! Se vede unde sunt ei acum cu integrarea? Sa vedeti ce teapa monolitica, de 230.000 de kg si inalta de 23 m, au pus acolo! Adusa tocmai din Egipt! Ca sa aiba Champollion de lucru si acasa! de fapt, tepe gasesti cam prin toate pietele mari. Nu se joaca baietii. Am vazut pe campul marelui razboinic ce fac francezii cand sunt suparati ! Nu conga, nu leapsa, nu versificari si strigaturi de doi lei… Trebuie sa ai mare grija sa nu cazi prada emotiei, ispitei, chemarilor vazand o sageata, o firma, o placa, un afis si sa urmezi mesajul subliminal: Viziteaza-ma! Hai, vino si la mine! Dureaza doar cateva minute! Ai, de multe ori, sansa, sa pleci doar cand te dau afara gazdele.

Pot sa ma laud. Tot nu ma crede nimeni. Am vizitat mult mai mult, urmand strict (aiurea!) planul facut de-acasa, decat daca as fi dat curs tentatiilor sau sfaturilor binevoitoare ale cunoscatorilor. Si a tot soiul de indicatoare. Nu cu sclipici, de tip udrenian, insa extrem de multe si vizibile de la distanta. Muzeele dau masura tuturor lucrurilor. Chiar si a timpului. La ora 18, marile muzee nu mai primesc vizitatori. Raman, insa suficienti catici super la dispozitie. Uneori 24/24!

Luvrul, o fortareata medievala, e coplesitor. Culmea, nu-i atat de prafuit ca Prado din Madrid. Praf era la Domul unde se odihneste (!?) stim noi cine! Poate si faptul ca nu e ingropat, ci pus intr-o stare de levitatie continua, starneste energii negative in jur! Civilizator sau calau?! Var cu vesticul… si cu esticul…! Discutii, parainterpretari, verdicte, ipoteze si dupa mai bine de doua secole ale incrancenatilor slujitori ai lui Clio! Luvrul e mult mai usor de parcurs decat mi-am inchipuit. In doua zile, cate doua-trei ore, sunt suficiente pentru a admira interioarele si exterioarele. La Luvru, nu m-am dus pentru Gioconda, ci pentru Leonardo da Vinci, civilizator de necontestat, trimis prea devreme pe Terra. Plutea peste tot palatul, in acele zile cu un superb soare de toamna. Cateva frunze, ruginii, proaspete, am intalnit prin tablourile sale sau ale altora, nu doar prin parcuri pariziene sau ale vastului domeniu al reginei Marie-Antoinette. Langa oraselul Versailles.

Seara nu mai e nebunia din cursul zilei. Dar si aglomeratia are farmecul ei. Am avut vaga senzatie ca multe capodopere sunt replici. Prea sunt lasate la indemana vizitatorilor. Prea le pipaie toti! Toti pe Venus din Millo, de e marmura pe la poale de un gri slinos. Diana cu… ciuta in mai multe versiuni, inclusiv negru-abanos, accepta zambind parerile admiratorilor! Se fotografiaza in nestire, desi peste tot apare binecunoscuta interdictie, in cele trei-patru limbi cu care ne descurcam, azi, de bine de rau, pe toate paralele si meridianele. Sa vedem ce o sa facem la intalnirea de gradul III! Daca nu cumva unii, deja, converseaza cotidian!! Informatiile pe care le am, din surse sigure, ma determina sa admit o asemenea realitate, colportata inteligent, deseori, pe Discovery (generic pentru posturile tv similare, cum e Xerox…)

La muzeul din gara d’Orsay, modernizata de nu o mai recunosti, in timp ce vroiam sa-mi fotografiez ardeleanca cu van Gogh, apare unul mic, care imi spune sec: Pas de photos! Dau sa zic, ca la noi: Da, ceilalti?! Urmeaza un suierat nervos: Je vous ai dit! Noroc ca mai aveam un aparat! Ce stia, bietul abanos!?! Il vedea doar pe cel de la piept.

Nici albumele, executate ireprosabil, ca si biletele de intrare, nu au preturi prohibitive. Problema e ca sunt destul de grele. La propriu. A mai trebuit o valiza. Dupa cum v-am spus, Mona Lisa era la locul ei, izolata si securizata. Fata-n fata cu giganticul tablou al… Distanta mare, mai bine asa, elimina orice comparatie. Intre geniu si prostia umana (curaj, vitejie!) pusa pe zeci de panze sau ecrane (tot panza). Batalii peste batalii. Noroc ca nu le-a venit ideea sa o aseze intre giganticele capodopere cu Napoleon Ier. Trebuie sa recunosc ca totul e organizat inteligent. Putin speculativ. Piesele din Top 10, starurile muzeului, sunt amplasate in asa fel, incat e imposibil sa nu vezi o buna parte din cele peste 35.000 de achizitii diverse, amplasate pe cele patru nivele, in cateva sute de sali si coridoare. Atentie la trecerea dintr-o aripa in alta! Padurea Letea e mult mai usor de traversat!

Nu cumva sa te jenezi! Intreaba parizienii! Te vor duce de mana, pana vor fi siguri ca nu o iei intr-o directie ulterioara! Asa era sa ratez L’Orangerie cu preferatii mei Renoir, Modigliani, Cezanne, Matisse, Monet, Derrain, Manet, Fragonard (Cum, care? Cel cu patru usi.) Toulouse-Lautrec… si mai putin simpaticul Picasso. Asta e! Am si lipsuri. Crescut cu Tonitza, cu Take, Ianke si Cadar (persoane fizice) pe ulitele Barladului, regasiti, apoi, pe la poale de Ceahlau impreuna cu Milord, Cepoi, Ulian, Filimon, Bezem si marii anonimi ai culturii Cucuteni… cum sa-i iubesc miile de opere executate la foc automat! Doar pe doua-trei! Cu riscuri asumate. L-am zarit, o clipa, si pe Leonardo. Ori era Rafael!?! Nu sunt sigur! Era cam departe. Nu pot baga mana in foc. Poate mi s-a parut. Dar, ce sa caute ei la Paris!? Dar, la Paris, e posibil orice ! M-am convins. Probabil, din cauza luminilor!

Parisul si… Micul Paris (1)

Le Tour Eiffel domina orasul. Mai ales noaptea. Ziua e o gramada de fieraraie (10.000.000 kg insirate pe 300 m, vertical). Pe fiecare traversa scrie, de peste un secol, Fabricat la Resita. Made in Romania. M-au c-am luat fiorii, citind textele. Cu ochii mei. Nu ma asteptam la ing. Gustave Eiffel sa fie atat de domn cu Gh. Panculescu, inginerul roman, care a furnizat tehnologia necesara construirii monstrului, atat de contestat. Atunci. Azi cu o alura atat de modern pariziana! Poti urca treptele, fara numar, fara numar sau lua lifturile. Parisul de sus, e la fel de anost ca si Londra! „Parerea mea!” (citat din NV – biblografia la final – n.a).

Nu stiam de ce mi se parea atat de cunoscut. Abia cand m-am dus la Brasov, dupa, am vazut ca plaiurile mioritice sunt pline de miniturnuri eifeliene. Stalpi, ce poarta mii si mii de kilowati, cu o structura asemanatoare. Chestie de tehnica si de rezistenta a materialelor! Pentru asta trebuie sa stii o altfel de carte!?! Pasul dela tehnica la arta l-a facut Eiffel. Bucurestiului, nu intamplator, i s-a spus Micul Paris in perioada interbelica. Unii merg la cacealma, si in zilele noastre. Supranumele pare imposibil acum din cauza betoanelor cenusii si cancerigene ale Ciuruitului&Odioasei. Doar cateva zone ma fac sa cred ca inaintasii aveau oarece dreptate. Perimetre pe care actualii edili le sufoca, prin tot felul de complicitati (cu temelii de spaga grea), care se lasa cu excrescente de prost gust, aparute peste noapte. Administratia pariziana interzice un asemenea amestec arhitectural, acordand perimetre speciale pentru noile edificii. Vezi La Defense, viitor centru economico-administrativ, sau Bercy, unde se afla si cele patru carti deschise (30-40 de etaje fiecare), ce constituie futuristul Sediu Central al Bibliotecii Nationale Franceze. Intamplarea face ca la numai o saptamana dupa expeditia pariziana, sa merg prin centrul istoric al Micului Paris. Zone neterminate, periculoase (sic!), urat mirositoare, deschise multimilor doritoare de aer West!

Cata dreptate avea Eugen Barbu in „Principele” sau dambovitean! Nimic nefinisat. Totul alandala. Viata de week-end se deruleaza printre gropi, gunoaie, darapanaturi si o fauna pestrita. Nu se vede vreo viziune stradala, culturala, comerciala… Toti vor doar sa impuste francul … local ! Pana la euro, e cale lunga! Politetea la parizieni e lege. Serviabilitatea e la ordinea zilei. La fel ca marlania si suficienta damboviteana. Fie la bugetari, fie la privati. Nicio deosebire, ca stil de viata! Rasturnarea scarii valorilor e evidenta prin promovarea becalienilor si udrenienelor…

N-am vazut, ziua, un maturator sau utilaje de maturat/ strans gunoaie pe strazile Parisului. Spre seara, hartii, in bataia vantului, sunt si la Paris. Dupa miezul noptii, apar echipajele ultratehnicizatele. Fantomele, care pastreaza prospetimea, stralucirea si viata strazilor, parcurilor, pietelor pariziene dispar inainte de ora 5 (cinci) a.m. Nu auzi zgomote stridente, strigaturi, sau cuvinte tari in bezna noptii… Reclamele sunt postate, in cea mai mare parte, in subteranele metroului. Ca si in alte mari orase ale Europei. La suprafata raman doar afisele cu continut predominat cultural, postate pe suporturi cochete, de perioada interbelica. Tot mai multe rame electronice. Un afis sau un anunt, postate in alta parte, decat unde este autorizat, atrage amenzi drastice din partea edililor parizieni. Cum fac? Inspectorul se pozeaza cu afisul. Pe cliseu apare data luarii imaginii. Amenda se trimite direct beneficiarului. Fiecare zi care trece de la lasarea in continuare a afisului aduce noi profituri primariei, pana cand ciumpalacul face curat in zona. Nu Primaria! Atentie! Amenda e pentru fiecare afis/ anunt in parte. Simplu! Facand un calcul sumar, numai Bd. Magheru ar produce pentru bugetul Primariei Capitalei noastre dragi sute de milioane bune de… euro! La nivelul metropolei peste un miliard! Curat, paranormal! Efectul, aplicarii de amenzi usturatoare, pentru fiecare afis, anunt… lipit unde vrea muschiul cautatorului de profit rapid, ar fi devastator, stimati consilieri municipali! In mai putin de un an am avea un oras e u r o p e a n! De ce nu luam exemplu de la Marele Paris? De ce suntem caprine? Daca tot ne tinem de tara francofona, desi ne englezim pe la toate colturile!

Parisul si… Micul Paris (2)

Nu prea am vazut sali de jocuri de noroc prin Parisul cel de toate zilele. In Micul Paris sunt peste 200. Ungurii au 7 cazinouri in toata tara! Putin a desfiintat doua mii de cazinouri la Moscova, spatiile fiind date bibliotecii publice moscovite si altor institutii de cultura! La Paris salile de acest gen sunt insa amplasate, marea majoritate, ca si sex-shop-urile, precum si alte minuni de mare efect si atractie, intr-un singur cartier. Numai pe o singura strada, celebra, ce duce spre Place Pigale am numarat peste 30 de asemenea stabilimente de isterizare a fiintelor dominate de instincte animalice. Pana si ciudatii lor aveau un comportament decent, in acel fapt de seara, cand abia se aprinsesera luminile. Moulin Rouge e luminata strident. Ca o prostituata rujata in exces. Oricum, in Montmartre, a fost si singurul loc unde am vazut multi politisti. Ba, mint. Am mai vazut la spectacolul Greva. Poate, mult mai multi ! Dar nu cred ca aia erau politisti. Prea semanau a Robocop! Apropos, greva „pensia la 62” de ani s-a terminat cu demisia, in direct, in aceeasi seara a unui inalt functionar. De stat. Ce-a urmat stiti. Sau ati ghicit. Guvernul si-a dat demisia! Cum nu stiati?! E Franta, doamnelor si domnilor! O amica damboviteana, mi-a spus ca la Paris, c’est à dire in Franta, e dictatura curata! Inclin sa cred ca asa e! E dictatura bunului simt, a constientizarii responsabilitatii liber asumate si a comportamentului civilizat. Barul, restaurantul, alimentara, tutungeria, in care se vand bauturi alcoolice sau tigari minorilor, are, automat, retrasa autorizatia de functionare. Simplu! E foarte grea democratia franceza! La americani, in unele state, se merge cu interdictia pana la 23 de ani!?!

Nu am vazut, nici la tv sau in alta parte marlani basescueni si nici marlandeze udreniene spunand ca sunt de neinlocuit. Ironiile parizienilor invitati la emsiunile in direct sunt supertaioase, spuse cu zambetul pe buze in fata. Fara menajamente. De-ti vine sa te ascunzi in gaura de sarpe, cand esti vizat. Arma de aparare cea mai eficienta: DEMISIA. Zilnic, am asistat la acest exercitiu democratic. Ba pe la Guvern, ba pe la Parlament, ba pe la Primarie. Fara nici o indoiala, e vorba de Franta! Si pe la vecinii hexagonului am sesizat exercitii de vointa unilaterala. Fara oi pe dealuri, tras de sireturi cu Mondialu’ sau gogorite in direct, la ora de varf! Una la pranz, alta seara!

Mi s-a tot spus ca Parisul e un oras scump. Nimic mai neadevarat, daca elimini magazinele de lux pentru turistii snobi, precum si anumite zone fierbinti de distractie(!?).
In rest, preturi obisnuite pentru o capitala europeana. Si, de nu de putine ori, mai mici decat in Micul Paris! Am constatat ca analistii nostri economici stiu cate ceva. De un singur lucru am ramas intrigat. Corcodusele coanei mari de la Barlad, costau la Paris 4,50 euro/kg, pe cand merele 1,50! Ce afacere ar putea deschide, mama, la Paris!!! 100 kg = 450, o mie …! De 18.000 de ori pensia ei anuala! Cum nu stiu, unii, sa faca afaceri?!

O seara in vulcanicul Cartier Latin sau in linistitul Montparnase e mult mai ieftina decat orice zona de fite dambovitena. Distractia e asigurata la tot pasul. Gratis. Spectacolul strazii, repet, e demential. Fara pitipoance sau vedete fara sustinere neuronala, ci artisti autentici. De toate natiile. Nu prea stiam ce inseamna clasa de mijloc. Aveam o cu totul alta perceptie de tip: Ma urc zilnic pe usa din mijloc a autobuzului, deci fac parte… La ei am aflat. Un parizian cu salar mediu, poate economisi, leger, jumatate din banii cu care este rasplatita munca lui pentru o luna! Nu dau cifre, ca sa nu aveti cosmaruri. Vorbesc, bien sur, de bugetari. De stat (nationali) sau comunitari (locali). Aici nu functioneaza principiul de la Madrid pentru bugetari, dar sunt pe undeva pe aproape. Ca sa inteleaga toate javrele decizionale postdecembriste ! Vopsite, revopsite si tot mai jigarite. Esti angajat al primariei madrielene cu studii superioare!?! Tanar, batran, doctor, profesor, inginer, nu are importanta! Pleci, automat, de la dublul salariului pe economie. Ai studii medii = salariul mediu pe economie. Salariul mediu pe economie era de cca 1.800 de euro! In rest, faceti Dumneavoastra cateva calcule. Ai calcat stramb, nu te mai invarti prin zona bugetara cat traiesti! Putini calca stramb. Au niste birouri ca-n palma, cu camere video si microfoane de mare definitie. E clar! Si la Paris, atat institutiile civilizatoare (biserica, scoala, biblioteca publica, medic de familie, politist, justitie…), cat si serviciile publice administrative (transport, domeniul public, iluminat stradal, salubritate, gaze, apa…) functioneaza la nivel profesionist. Sunt servicii cu adevarat in in slujba parizianului ! Desi exista si carcotasi parizieni! La Paris, are dreptate amica, este dictatura! A legii! Voiaj asigurat de doua cabinete de avocatura bucurestene, cu prilejul zilei aniversare. Le multumim si pe aceasta cale!

Literatura si disidenta

Un subiect dezbatut in media pariziana era Quel sont les ecrivains qui vivent de leur plume? Mai pe intelesul nefrancofonilor, cum se traieste din creatia beletristica in Franta. Se dadeau tot felul de exemple. De la Frédéric Lenoir si Violette Cabesos cu La promesse de l’ange, roman vandut (2004) in peste 700.000 de exemplare, la Marie-France Etchegoin cu Code da Vinci, l’enquete in 200.000 de exemplare. Iata, un posibil model de a-ti asigura existenta de pe cadavrul unui bestseller (alambicatele aiureli ale lui Dan Brown, luate, de multi (insusi Papa de la…), drept realitati cifrate. Desi, pe pagina de titlu, scrie clar roman). Despre aceasta creatie browniana s-au scris alte cateva zeci de carti, documentare tv. sute de articole, unele chiar de mare succes.

Imi amintesc cum in Micul Paris, multi ciocli literari (=critici) aborigeni si-au facut un nume de temut in epoca proletcultismului, ulterior, de aur, cu interpretarile personale ale beletristicii de valoare, care au imbecilizat generatii de elevi si studenti! Daca nu reproduceai mot-à-mot la scoala sau la examene ce-a spus criticul x sau y despre scriitorul Z, erai pierdut. Parerea elevului sau studetului, uneori chiar a scriitorului insusi nu conta. Rastalmacirea lor insemna totul. Deseori mai rea decat cenzura vremii. Nulitati profitoare, azi trecute intr-o binemeritata si adanca uitare. Nu se faceau referiri la literatura cu subiect tehnic, religios, medical, filatelic, istoric… care are un public tinta precis conturat. Unde ceea ce se tipareste se si vinde, ci la produsele literaturii fiction. Erau dezbatute cauzele scaderii dramatice a tirajelor celor mai multe creatii beletristice… Astfel un titlu care se vinde, in prezent, in 5.000 de exemplare poate fi considerat un mare succes. Bineinteles, exceptiile sunt exceptii. Cei mai bine vanduti scriitori formeaza un «club minuscule». In capul listei se situeaza Marc Lévy a carui creatie Les Echos a avut o cifra de afaceri de 80,6 milioane de euro (noiembrie 2008). Tot aici se afla Guillaume Muso sau Bernard Werber cu 35 milioane, respectiv 33 milioane euro obtinuti din produsele creatiei lor beletristice. Mai sunt nominalizati Anna Gavalda, Fred Vargas, Eric-Emmanuel Schmitt, Jean-Cristophe Grangé, Frédéric Beigbeder, Michel Houellebecq sau Jean d’Omersson. Brusc, cercul se inchide.

In realitate, marea majoritate a scriitorilor francezi au o alta sursa de venit care Ie asigura existenta decenta. Paranormalul. Unii ar putea sa traiasca de pe urma scrisului, dar prefera, in paralel, sa practice o alta meserie. Se dau tot felul de exemple de scriitori care ocupa diverse posturi bine platite in viata publica, cu trimiteri mai mult sau mai putin ironice, vizavi de anumite avantaje oferite de pozitia ocupata in viata social-politica. Exemplele clasice: unul de peste Canal, Tony Blair cu cele 5,6 milioane de euro obtinute pe memoriile sale (!) si cel al lui Jaques Chirac, tot cu Memoires, peste 200.000 de exemplare vandute. Intre noi fie vorba, asta nici nu e beletristica pura (fiction). Avand in vedere si anvergura persoanelor implicate, succesul de librarie era previzibil, indiferent cine le-ar fi scris… memoriile! Ma intreb: Ce succes de librarie ar fi avut Tony Blair daca si-ar fi scris memoriile acum?!

Sunt in posesia unui clasament al celor mai vanduti scriitori de fiction ai deceniului: J. K. Rowling (cu ciresarii ei), Stephenie Meyer, Julia Donaldson, Terry Pratchett, Jamie Oliver, Dan Brown, Enid Blyton, Bernanrd Cornwell, Al. McCall Smith si pe locul zece… William Shakespeare (un nimeni!). Nu seamana cu scara noastra de valori, dar ce mai conteaza!?! O situatie similara si in Micul Paris. „Cu exceptia admirabilului Cartarescu, condeierii nostri sunt muritori de foame”. Adevar trist si dureros. Poate de aceea, creatori romani valorosi si multi de mana a doua, a treia sau de nicio mana, au facut pactul cu javrele !?! Pentru un ciolan real, care sa le dea posibilitatea sa-si puna pe hartie inspiratia. Diurna sau nocturna.

Stelian Tanase afirma ca majoritatea scriitorilor romani sunt nevoiti sa traiasca din gazetarie si profesorat. Altii pe la Biblioteca. Pe o carte, autorul roman obtine, in medie, 300-500 de dolari. Cunoscutul prozator Nicolae Breban ia cca 8.000 de lei pe un roman la care munceste ani de zile. Si atunci cum sa nu fi acceptat sa se prostitueze cu Puterea !? Sau valorosul Manolescu sau Plesu, Liiceanu sau Patapievici sau…? Meseriile scriitorilor romani? Dintre cele mai diverse. Poate de aici, bogata inspiratie in realizarea unor adevarate capodopere. Vezi I.L. Caragiale, Tudor Arghezi, Eugen Barbu, Paul Goma, Augustin Buzura… Costurile unei carti de cuvinte este, acum, mai mult decat accesibil. Nu a scrie e greu, ci a fi citit de cei pentru care scrii. Aici e problema problemelor!

Concluzia. In Franta sunt putini scriitori de beletristica, care sa-si asigure un trai indestulator din propriile creatii. Paralela cu Banelul lor de la Paris Saint Germain sau Lille este net in defavoarea creatorului de arta. In Romania! Intrebati pe dl Google despre veniturile artistilor din fotbal (sic!). Despre veniturile scriitorilor nostri informatiile sunt subtiri, subtiri. Invizibile, as spune. Recent, cultura romaneasca a fost redusa la o singura zi, prin instituirea Ziua Culturii Romanesti. Poate pentru a estompa Ziua Poetului National ! Altii zic ca din contra. Imi amintesc de Decada Culturii Romanesti cu mari manifestari pe tot cuprinsul tarii si planetei! Pe cand Ora Culturii Romanesti? Sa nu uit! La Paris au trait, unii o viata, mari disidenti, intelectuali de elita ai Romaniei in perioada totalitara si postotalitara. Din nou, intrebari la mister Google. [Dictionar: DISIDENT, A (DIZIDENT, A) – (persoana) care isi declara disidenta. DISIDENTA (DIZIDENTA) – actiune, situatie a unei persoane sau un grup de persoane care se opune unei autoritati stabilite sau care se separa de comunitatea (politica, religioasa etc.) careia ii apartine.]

Despre o disidenta serioasa in Romania, dupa 1985, nu poate fi vorba. Despre disidenta din anii ‘50 multi se jeneaza sa vorbeasca deschis. Sunt in viata, inca, multi complici la uciderea zecilor de mii de romani care nu acceptau senila sovietica. De asemenea, exista urmasii zelosilor ucigasi comunisti. Azi, erijandu-se in mari democrati. Sociali sau liberali. Alte javre! De ce nu accept o disidenta reala dupa 1985? Simplu. Pentru ca odata cu lansarea programelor kremliniene perestroika si glasnosti, doar tampit sa fi fost ca sa nu-ti dai seama ca urma schimbarea. E drept, nu credeam intr-o schimbare atat de dramatica pentru romani! Cei care mai cunosc si putina istorie stiu ce a fost cu Tratatul de la Ialta si durata lui de valabilitate. Imi permit sa adaug un amanunt deloc de neglijat. Fiind un popor crestin, dotat genetic cu o mare doza de lasa-ma sa te las, am preferat sa bem paharul pana la capat. Lichelele impreuna cu cei care au primit sarcina sa fie disidenti (sic!) au devenit tot mai vocali, mai ales dupa ce principiul dominoului a fost declansat. Stim noi de cine!

Disidentii autohtoni fusesera deja raspanditi, conform unui plan dinainte stabilit, prin toata tara. De asa maniera incat „disidenta” lor, mimata, sa fie cat mai vizibila. Bine intretinuta si aparata de securitate. Care era cu ei (sic!). Se lucra intens la noua imagine. De oameni de buna credinta sau de bine. Se lucra cu sarg la raspunsul pentru mult uzitata intrebare postdecembrista „Ce-ai facut in ultimii cinci ani?” In realitate, era mult mai periculos sa fii disident roman la Paris, München sau pe alte paralele, decat la Piatra-Neamt, Tescani, Focsani si, mai ales, in Micul Paris de Romania, cu BBC-ul langa tine. 24/24 sau 7/7! Repet, nu se punea, nici un moment, problema disparitiei fizice dupa 1985. Smecherii de smecheri au simtit asta si s-au dat in stamba. Caci livolutia batea la usa! Livolutia lor! Nu cred in disidenta indigena predecembrista. Poate nu am dreptate, dar am trait asta. Stiu.

Paranormalul?! In ciuda pregatirii minutioase, pentru preluarea puterii dupa caderea lui ceasca si ai lui (prima linie), grupul de comunisti romani, perestroikisti 100%, a pierdut startul Revolutiei declansata aproape spontan, pe unde nici nu gandesti. Si nu de tineri, cum se tot da cu bla-bla-ul, pe la comemorarile cu tot felul de soboare, ci de cei formati pe la cenacluri (sic!). Nu numai cel paunescian. Multi dintre asa zisii disidenti, cu aprobare speciala, au fost alungati, de la locul faptei, de revolutionari, prin mai toate marile localitati ale tarii. A fost Revolutie, timp de vreo 72 de ore, pana cand tovarasii in noua blana, de democrati, mai curata, mai… (pe naiba plina de mult sange nevinovat – sic!), au preluat prin metode specifice puterea. Terorism, dezinformari crase, manipulari de joasa spetta, minieri, „nu ne vindem tara” (las’ ca o furam noi – n.n.)…

Musuroiul a ramas aproape intact. Ii regasim, incepand cu repetata Duminica a Orbului, in posturile fixate inca din noiembrie ‘89 (sic!). I-au neutralizat sau cumparat, rand pe rand, pe unii lideri revolutionari si s-au infipt la bucate. De atunci, biata Romanie este distrusa sistematic, in mod premeditat de vanzatori de tara si de neam, cum afirma multi analisti. Analfabeti, cinici si plini de aroganta. Cu largul concurs al profitorilor din cadrul etniilor, mai ales cea maghiara, a intelectualilor pupincuristi (fara a mai fi, macar, obligati de cineva sau sa existe o minima amenintare din partea cuiva!). La care se adauga tradatorii de partide, traseistii (mai nou, zelosii uneperisti). De fapt, miile de conserve plantate cu grija din timp, de servicii, in mai toate partidele. Vezi cazul de referinta al taranistilor. Insusi disidentilor, de dupa 1985, le este jena sa vorbeasca despre actele lor rezistenta din perioada de temnita grea cu: paine si apa, batai salbatice din partea securitatii, interzicerea drepturilor de exprimare (iar noi ii ascultam cu ingrijorare la BBC, Europa Libera) etc. etc.

Recent, unii l-am facut praf pe Paunescu. „Si cu asta ce-am facut ?” Vorba lui Tanase. Alo! Marele Constantin Tanase. Cel cu firma portocalie la Teatrul National de Revista! Adrian Paunescu nu s-a declarat vreodata disident. Doar chiorii pot nega modul sau inteligent, uneori complice, in care isi manifesta disidenta. Mergand pe principiul carcotelii de tip Mitica, la cati diseminatori si devoratori de bancuri cu Bula erau prin Republica a II-a, ar trebui fi, cel putin, vreo zece milioane de disidenti. Acceptati, atunci, tacit de securitatea optzecista. In regimul tov. Traian, erau, in 2009, vreo cinci. Milioane. Declarati prin vot. Si vreo doua-trei milioane pe afara! AP a fost speranta mea de libertate! Prin multe dintre poeziile sale si prin componenta cenaclului ca o flacara. M-am simtit liber intr-o inchisoare pe care nici nu o constientizam prea mult. „Prin gari de campie, mici …”. Eram tanar si optimist. Asa am ramas. In ciuda vremurilor. Si sa dea Domnul sa trec dincolo tot asa. AP nu este un erou. Nici vorba de asa ceva! Dar nici licheaua perfecta, cum zic hahalerele tinere, crescute si promovate de cele experimentate, care au scris raportul de condamnare a comunismului. In vrac. Pentru prostime. Cu rezultat 0 (zero).

Decaderea morala s-a tot accentuat. Coruptia s-a generalizat. Lichelele s-au tot inmultit. In ciuda multiplelor apeluri. Ale unora catre celelalte si ale tuturor, din patru in patru ani, catre… tarisoara! Cu tarisoara a fost simplu! Un mic, o bere, o fasole cu ciolan prin toate posturile crestine. Cu o zi nationala pusa cu ana-sana tot in plin post. Vedeti cate popoare crestine si-au pus ziua nationala in plin post! Mai o caldare, o pereche de adidasi cu numele presedintelui si minciuni cat cuprinde. Flux continuu. De ma mir ca nu a venit gerul global in loc de canicula lui cuptor.

Adrian Paunescu ramane un poet de sase stele, orice-ar zice casandrele. Pacat ca s-a implicat in politica, imediat dupa 1989! As vrea sa avem, acum, un AP national. Un mobilizator de mase. Un om credibil. Care sa ne faca sa simtim ca traim din plin segmentul de viata harazit! Astazi este extrem de simplu sa-si declari disidenta fata de actualele javre, care se tot perinda la putere in numele poporului. Dar ce sa te faci cu un popor adus in stare de leguma. Un popor de asistati. Ramanem acelasi popor vegetal. Tot mai mult, o populatie. Parca a mai spus, cineva, astea !?!

Muzee, muze si alte alea (2). Versailles&Trianon

O zi superba de mers pe jos. In gara la Versailles, nori grei acopereau cerul, fara a fi frig. Cohortele de turisti se indreptau intr-o directie precisa. Nici nu mai trebuie sa intrebi unde sunt vestitele constructii. Cardul ICOM ne salveaza si aici de la o coada incredibila. Datorita lui am castigat o zi la Paris, prin facilitarea accesului direct. Parcurgerea salilor are loc in pas domol. De la incet la foarte incet. O clipa raman stupefiat uitandu-ma la capodopere ale artei moderne plasate, cica, pentru atragerea copiilor (!?!). Adevarate monstruozitati, subiect mult dezbatut. Atat de turisti, cat si de media pariziana. Te faci ca nu le vezi si totul intra in normalul secolelor trecute, cand viata pulsa aici. Chiar prea mult ! Regi, cameriste, cardinali, regine, muschetari, conti, viconti… si foarte mult parfum. Cu apa era mai greu in acele timpuri. Nu ca nu s-ar fi gasit. Doar o alergie, in masa. Existau chiar si bai. Mici, mici! Nu ca la Roma! Ce vrei, lume multa! Milady, madame de Pompadour, madame de Recamier, dame de Monsoreau si alte madame… ocupate cu tot felul de intrigi, baluri, iubiri neconsumate… Misterele Parisului… Cu siguranta, daca ar trai, ar fi pline de invidie fata de masinatiunile blondelor curtezane dambovitene. De aceea, poate, parizienii au si cele mai tari parfumuri. Pe atunci se purtau mirosurile grele. De parfum. Acum din ce in ce mai rafinate, de ai senzatia ca tragi in piept miros de apa chioara. Eco. La preturi de neimaginat ! Fost-am la Paris si n-am ajuns la Musée du Parfum [Tel. 33 (0)1 47.42.56; 9, rue Scribe, 75009 Paris]!?!

Avem inspiratia sa mergem la Trianon pe jos. Strabatem linistitul orasel Versailles. Biserica, primaria, scoala, biblioteca publica, magazin filatelic, o florarie superba, politia… Inceputul imensului domeniu al Mariei-Antoneta. Undeva, sus, se zareste Micul Trianon. Norii se destrama si soarele ne mingaie cu razele sale aurii. Rascolesc primele frunze ruginii si gandul imi zboara la Chitocul de odinioara. La biserica singurateca de la marginea padurii seculare, cu un tablou si policandru asemanatoare cu cele vazute cu numai o ora in urma! Si de aceeasi varsta!?! Chitocul era in Europa. Atunci!

Ma trezesc in fata portilor din fier forjat. Cladirea, de mici dimensiuni, cu incaperi ca niste celule. Aici vor fi fost tinute delegatiile care trebuiau sa semneze celebrul tratat?! Parcurgem salile in tacere, fiind indrumati apoi spre Marele Trianon. Suntem nerabdatori sa vedem mult pomenita sala, careia ii datoram existenta zdruncinata de tot soiul de ultimatumuri, cu jertfe imense si rapturi teritoriale nerecunoscute, oficial, nici in ziua de astazi. Doar timpul e de partea noastra. E un palat, in toata regula. Trecem din sala in sala, citim povestile afisate sau ascultate in casca… Brusc, apare iesirea. Mais, où est la salle? O muzeografa draguta ne spune scurt: Ici. Si arata, cu degetul mare, usa din spatele ei. Vrem sa o vedem. Pas posible! Era inchiriata pentru o receptie. Emotii, adrenalina, nervi. Bine, bine, dar noi suntem romani! J’ai cru que vous êtes hongrois! (sic!). Nu era prea departe de adevar. Usa se deschide pentru cateva secunde. Un vifor trece prin noi si usa se inchide la fel de repede. Zeci de curiosi vroiau sa vada. Sa nu le scape ceva. Reusesc poze ale interiorului, prin laterala dreapta. Acasa vad ca mi-a iesit un efect fantastic. Paranormal!?

Multi ani mi-am inchipuit ca parcurile englezesti sunt pigulite, trase la linie, fiecare copacel, arbust e plantat dupa nenumarate masuratori. Nicio floare, fir de iarba nu creste fara voie de la gradinar. Aiurea. Aici, la Paris, sa vezi parcuri si gradini. Ordine si aranjamente! Florale. Totul parca e facut de prietenii mei de la Politehnica. Cu rigla, compasul, teul, sublerul… Nu sauvage-ul de la Londra, unde seara se strang zeci de saci cu hartii… Acolo e voie sa calci iarba! Chiar e indicat. Capodoperele contemporane, plastic si aluminiu eloxat, erau prezente si in spatiile deschise de la Versailles. Nu e singurul loc unde kitsch-ul isi da mana cu arta! Trenuletul astepta, ca un aligator la panda, sa ne duca prin vastele gradini. Coada. Cardul nu a are, aici, putere de seductie. Si totusi, soferul ne ia in… cabina lui. Sunt convins, si acum, ca ne-a mirosit ca suntem romani. Dupa ce confirm, ma turie tot drumul cu „un tigan de-al vostru m-a taiat pe obraz, la metrou, in Paris” si, apoi trece, fulgerator, la marile probleme din… Romania. Ca din cauza noastra o sa sufere toata Europa!… Ca suntem asa, ca facem asa, ca nu ne purtam asa… Imi trebuie mult calm sa nu-l strang un peu de gat. La sfarsit, a fost enchanté ca ne-a cunoscut! Sunt asemanatori cu taximetristii Micului Paris. Cu o diferenta. Ai nostri te informeaza doar despre starea interna. Si ce-au facut echipele de fotbal cu certificate de nastere pe la Kremlin, urmarite de blestemul sovromului si de complexul tatucilor. De care nu au cum scapa pana nu fac schimbarea la fata. Nu-s internationalisti ca Pierre, versaillez get-beget. Era cat pe ce sa cred ca e roman, daca n-ar fi vorbit atat de repede. Auzi! Sa nu ne primeasca astia in spatiul Schengen? Sa ramana ei fara stiri fierbinti? Pas posible!?!

Parasim masivele constructii cu imense gradini pline de secole de istorie intre pereti si pe aleile inconjuratoare. Sub clar de luna sau pe vijelii, cand muschetarii rezolvau probleme dintre cele mai dificile. Un egilet, o batista… O buna parte din cartile si filmele copilariei aveau decorul strabatut in zilele si noptile petrecute pe aici, pe malurile Senei plina de poduri uimitoare. Unul, Le Pont Neuf, vechi de vreo patru secole, pastreaza, inca, urmele potcoavelor bidiviilor purtatori de nelinstitii muschetari ai lui de Tréville sau de umbrele cardinalului cel rau, care se tot duelau pe aleile du Jardin de Tuilleries sau alte locatii. O luam, incet-incet spre gara. Adio, Aramis, Porthos, Athos si d’Artagnan! La RER, baiete! Soarele stralucea si ni se pregatea o alta seara de vis in Marele Paris.

Parisul turistic

Nu am intalnit, pana acum, vreun alt oras mai bine semnalizat. Orientarea e atat de bine realizata, incat e imposibil sa te ratacesti. Fie ca esti in Montparnase, fie ca esti in Montmartre sau alt cartier al Parisului. Reteaua metroului e ca o sita, incat deplasarea pare cel mai simplu lucru. Pe un kilometru patrat ai, la dispozitie, cel putin cinci-sase statii. Transferul de la o linie la alta te poate face, insa, sa bati kilometri buni. Pe sub Paris. Esti, insa, recompensat, ascultand tot felul de rapsozi. Foarte buni. Am ascultat miniconcertul unui cor barbatesc ucrainian. Suna celest. Pentru statiile centrale, autorizatia, pe diverse genuri muzicale, inseamna examene grele. Dar care statie nu e centrala? La Paris. Un viorist roman, da, roman, canta muzica clasica la statia Champs Elysée. Verificati, s’il vous plait! Tot prin tuneluri iti poti clati privirea cu mii de reclame. Multe, adevarate realizari artistice.

E pacat, insa, sa mergi cu metroul sau autobuzul! La Paris. Doar daca ai obiective de vazut, undeva, la periferie sau in afara lui. In zona centrala, pe o raza de cinci-sapte kilometri, ai peste 90% dintre obiectivele turistice, pe care ar vrea sa le vada orice planetar. Am spus, fara o buna documentare, picioare zdravene si un bun simt de orientare, in timp si spatiu, poti avea usoare probleme. Repet. Iti stau la dispozitie zeci de mijloace de transport, care fac turul orasului in tot felul de variante. Iar filialele bibliotecii publice parieziene iti ofera toate informatiile necesare, inclusiv turistice. Mii de informatii, pliante, harti, reclame, oferte… iti stau la dispozitie. Gratis! Ai vreo problema, intreaba! Nu pe cei care sunt cu harta in mana. Iti vor veni imediat doua-trei raspunsuri, insotite de zambete intelegatoare. Din pacate, parizienii vorbesc foarte repede, mestecand si scurtand cuvintele. Gramatica pentru multi e o mare necunoscuta. La fel ca si multilateralele noastre vedete nationale, care se dau, nonstop, in spectacol pe canalele din Micul Paris! Obisnuit cu dictia actorilor francezi sau a celor de la TV 5 intelegeam, mai mult din gesturi, ce vroiau sa spuna. Lasam sotia sa discute cu ei. Intre timp, vedeam, deja, indicatorul, sageata, panoul…

Paranormalul?! Desi fac atatea scurtaturi fata de DEX-ul lor, nu sunt deloc grabiti. Nicaieri. Nici in magazine, nici la restaurant, bodega, bistrou si, mai ales, pe strada! Au o placere vizibila de a comunica. Cu oricine, oricand! Parizienilor nu le ploua tot timpul, ca-n Micul Paris. Desi am auzit ca, la Paris, burniteaza mult mai des! Ori te grabesti, ori nu, vorba inteleptului nea Gelu din Iancului, tot la Bellu ori Straulesti ajungi! Dupa caz. Nu e cinism. Pragmatism. Plimbarea pe Sena, nu are, nici pe departe, farmecul celei de pe Dunare, la Budapesta. Igen!? Din cauza malurilor inalte, pe alocuri, Insa reteaua fluviala superdezvoltata te atrage cu oferta diversificata. Dupa aceea, tragi singur concluzia! Nema gulas, nema Tokay! E clar! Farmecul Marelui Paris e dat de vastele gradini cu arbori seculari, bulevardele cu adevarat bulevarde si vastele piete mobilate cu splendide fantani cu povesti fermecatoare. Iluminatul rareori la inalta inaltime, mai mult la nivel mediu. Cu lampi de epoca si stalpi cu o personalitati distincte. In functie de cartier, de strada, de cladirile din jur… Stalpii, banalii stalpi cenusii din Micul Paris, la ei sunt verzi. Nici nu-i prea vezi, ascunzandu-se pe dupa copaci. Care cresc liber pe strazi. Fara a fi hacuiti in fiecare primavara. Se vede ca au specialisti in conducerea arboretului. Au specialisti si in plasarea toaletelor publice conectate direct la canalizarea orasului. Cladirile, extrem de variate arhitectural, par a fi varuite ieri. Nici o cladire noua, fara stridente. Un variat mobilier stradal, la care se adauga bistrouri, berarii, braserii, restaurante cu mii de mesute asezate direct pe trotuar fara sa deranjeze trecerea pietonilor. Cochet, cochet! Parizieni, ce vreti?

Sergiu GABUREAC
Bucuresti
5 ianuarie 2011
—————————————–
GABUREAC D. Sergiu (ca autor si Sergiu-Marian D. GABUREAC), scriitor roman, nascut la Poienesti (Jud. Vaslui), la 9 septembrie 1947. Absolvent al facultatii de filologie (1968-1972) din cadrul Universitatii „Al. Ioan Cuza” din Iasi. Bibliotecar la Biblioteca Metropolitana Bucuresti. Lector-formator la Centrul de Pregatire Profesionala in Cultura din cadrul Ministerului Culturii si Cultelor. A publicat 11 carti si sute de articole, materiale de specialitate, comunicari si referate, stiri, interviuri in presa de specialitate si mass-media romaneasca. Face parte din conducerea Federatiei Filatelice Romane.

UN DEMERS POETIC SI MUZICAL NEOBISNUIT

On January 5, 2011 By nelursIn ArtLeave a comment

„Poezia colindelor noastre” in interpretarea poetei Lucia Olaru Nenati

Lucia Olaru Nenati a realizat un nou album audio, cel de-al treilea, intitulat „Poezia colindelor noastre” cu o compozitie cu totul originala si neobisnuita. Astfel poeta isi recita aici, cu real talent actoricesc, cateva dintre poemele despre iarna, alese din cartile sale aparute de-a lungul timpului si, mai ales, despre „Starea de sarbatoare” (titlul unui poem), sintagma care reprezinta, de fapt, definitia acestui intreg construct artistic. Insa poemele, desi purtatoare de sens autonom si magie lirica, isi dubleaza acum functia si devin si elemente prefatatoare ale unor cantece aflate intr-o corespondenta structurala cu acestea, interpretate de poeta care, schimband registrul creativ, devine si interpreta de muzica. Ea canta aici, acompaniata de un inspirat aranjament orchestral, in primul rand, fireste, colindele vechi ale copilariei noastre romanesti: „O, ce veste minunata”, „Sus crestini”, „Trei pastori”, „Sus la poarta raiului”, „Din an in an”, dar si atat de pretentiosul lied al lui Hubic intitulat in versiunea romaneasca „Floricica, floricea” sau doua piese nelipsite din orice praznuire internationala a Craciunului: „O, Tannenenbaum” si „Stille Nacht” pe care le putem auzi oriunde in atatea interpetari celebre si in atatea limbi. Doar ca aici, poeta romanca le canta in mai multe limbi de mare circulatie alternand strofele in acelasi cantec si incheind cu strofele in limba romana pe care o adauga astfel acelui demers poliglot.

Cum nu se putea altfel in cazul celei supranumite candva “Muzeita de la Ipotesti”, la loc de cinste se afla o colinda dintre cele reconstituite de ea cu concursul instrumental al dirijorului Ioan Cobala, ca fiind cantata odinioara chiar de Mihai Eminescu, acum reconstituita prin suprapunere si colationare stiintifica cu colectia de folclor stravechi bucovinean a lui Alexandru Voevidca, operatiune din care a rezultat o piesa muzicala deosebita, complet necunoscuta astazi.

Interpeta mai apare intr-o ipostaza in cadrul acestui album si anume in aceea de compozitoare, mai exact de cantautoare, in cazul colindului-urare „Flori de mar”, unde ii apartin deopotriva, versurile, melodia si interpretarea.

Dincolo de toate aceste informatii despre acest produs artistic sincretic special, se cuvine remarcata imbinarea armonioasa, profunda si subtila dintre poeziile inspirate si muzica interpretata cu un elevat fior impresionant si care impreuna reusesc sa creeze un corpus liric si spiritual omogen deosebit, cu adevarat o stare de sarbatoare, adica, asa cum se declara pe coperta albumului, “sa recreeze acea stare curata, inalta si fericita a sarbatorilor copilariei cand cerul ne era atat de aproape iar miracolul facea parte in chip firesc din viata noastra si mai ales, cand Craciunul nu devenise inca o afacere comerciala.”

Carmen ANDRONACHE
Decembrie 2010

COLIND BUCOVINEAN: DUMNEZAU CU PETRU SFANT

On January 4, 2011 By nelursIn poetryLeave a comment

Dumnezau, cu Petru Sfant,
Coborat-au pe pamant,
In mijlocul satului,
La casa bogatului.
Buna sara, om bogat,
Gata-i cina de mancat?
Gata, gata-i mai acusi,
Dar nu-i pentru voi, adusi.
Dumnezau cand o aflat,
Tare s-o mai suparat
Si la drum iar o plecat,
Spre capatul satului,
La casa saracului.
Buna sara om sarac,
Gata-i cina de mancat?
Gata-i, gata-i dar putana,
Insa tati om prinde-otara.
S-o-ntampla si n-o ajunge
Noi, din sat, vom mai aduce.
Dumnezau cand o aflat
Tare mult s-o bucurat
Si totul s-o luminat,
In casa saracului,
La capatul satului.
——————————————–
*Colind romanesc cules din Bucovina detrunchiata de Tara – din zona Storojinet/Cernauti

Tiberiu COSOVAN
Suceava
ianuarie 2011

E JALE PRIETENE, E JALE!

On January 4, 2011 By nelursIn OpinionsLeave a comment

Draga prietene,

Tie si familiei tale LA MULTI ANI !
Sa nu cunosti tristete, batranete si saracie !

As fi dorit sa-ti scriu doar lucruri frumoase, dar… vreau sa-ti spun ca in anul care vine, noi cei care suntem afara din tara, trebuie sa facem ceva… oamenii sunt in mare disperare, copiii nu mai merg la scoala, prostia e floarea pe care o gasesti oriunde: prin birouri, prin metrou, prin scoli, prin ministere… E JALE! PRIETENE, E JALE!

Minciuna Si furtul este la ordinea zilei. Lumea de rand moare pe la usile spitalelor. Copiii sunt facuti parca la comanda, fara dragoste, fara ca parintii sa se gandeasca la promiscuitatea in care acestia vor trai. Eu am vorbit si cu alti prieteni si am ajuns la concluzia ca ar fi cazul sa gasim o solutie pentru a ajunge cu emisiuni radio si Tv in casele oamenilor pentru ca acesti copii dezanvantajati sa poata primi macar o instruire la domiciliu, daca la scoala tot nu pot merge, caci profesori nu sunt, iar daca sunt… sunt foarte multi nepregatiti, iar pe altii nu poti sa-i urnesti de la vechiul sistem de invatamant.

Cu 10-20 euro pe an scolar am putea instrui un copil care sta acasa si nu isi permite sa mearga prin paduri sau locuri salbatice, 4-5 km pe jos pana la scoala. Ar fi destul o data pe saptamana, sau in conditii precare chiar si o data pe luna pentru a fi monitorizati si pentru a li se da note. Stiu ca aceasta situatie o putem intalni si in alte tari (chiar dezvoltate, precum in Australia!) unde copiii sunt instruiti de la distanta prin radio sau internet din cauza locurilor indepartate in care locuiesc.

O realizatoare de televiziune din Romania m-a contactat si i-am dat proiectul meu de invatamant, prezentat, acceptat si sustinut la Academia Romana in februarie 2010. La ICCV (Institutul de Cercetare a Calitatii Vietii al Academiei Romane) sociologul Moraru si academicianul Catalin Zamfir mi-au spus ca lucrarea este foarte buna si am putea sa-l dezvoltam si in Romania. Ministerul imi ofera scoli, dar din pacate si profesorii pe care ii vor ei, fara drept de a alege… Iata de ce imi este teama ca in scurt timp ministerul ar face UN NIMIC din proiectul meu, iar copiii nu ar avea nici un beneficiu. Astept de la tine o parere, o idee…

Am scris cartile pentru citirea rapida, lucrez la plansele pt limba italiana si la schemele matematice. Pentru METODOLOGIA DIDACTICA pregatesc lucrari pentru copiii intre 5-10 ani pentru a invata mai usor algebra. Am verificat metoda pe un baietel din clasa a IV-a si de la 70 cuvinte pe minut la prima citire, schimband pozitia cartii a citit peste 100 fara sa fi practicat inainte citirea rapida. Dupa doua saptamani de instruire a citit 400 de cuvinte pe minut. Tot acelasi copil a facuse pana atunci doar trei exercitii pe zi spre disperarea mamei sale care era profesoara… Dupa o saptamana de lucru cu mine, a facut 60 exercitii pe ora cu ecuatii de gradul intai, iar dupa doua saptamani a ajuns la 120 exercitii pe ora. Sora acestui baietel, a invatat tabla inmultirii si impartirii (cls. II-a) intr-o ora. Deci… se poate! Trebuie sa gasim o portita sa nu fie ignorati atatia copii!
Iti multumesc pentru intelegere si eventual ajutor,
Cu toata prietenia,
Mariana POP-MION
Venetia
24 Decembrie 2010

***

Draga prietene,

Cateva completari!

Important este sa ne gandim ca ACASA sunt copii care nu au cum sa invete carte fara ajutorul nostru. Guvernul mananca banii si cultura se duce pe rapa. Ce popor este acela care nu are cultura sau renunta la traditie… fara posibilitatea de a se uita in curtea vecinului cum acesta se emancipeaza, cum se comporta sau cum gandeste…?

E grav prietene, foarte grav! Este vorba de un popor, de copiii nostri, de pamantul nostru! Ce fel de romani suntem noi daca nu avem grija nici de tara si nici de popor?
Dacii au ajuns pe Columna din Roma ca robi, dar nu si-au vandut tara; nu si-au vandut copiii. Pe Columna lui Traian sunt reprezentati cu demnitate chiar daca au fost invinsi in razboi…

Suntem multi afara! Multi si „multi luminati”! Nu putem sa-i lasam pe ignoranti sau rau-voitori sa intunece mintile copiilor nostri, a celor ce trebuie sa fie stapaniti sau sa devina carne de tun. Invatatura si cultura ii va trezi pe cei care azi nu au un viitor!

Ti-am povestit ca atunci cand am ajuns in Italia, toti ma priveau la catedra ca o vulpe rosie cu coada alba. Am demonstrat ca „am luminat” mintea multor italieni chiar daca veneam din Romania! Nu este posibil sa nu vedem ca multi ROMANI lucreaza in cele mai emancipate proiecte din LUME. Majoritatea vorbim cu usurinta mai multe limbi straine, suntem chiar si cei mai buni chelneri… sau ingrijitoare de batrani. Stim sa le facem pe toate si … incercam sa le facem bine! De ce totusi trebuie sa ne afirmam in strainatate si nu putem fi recunoscuti in TARA NOASTRA?

Poate acest 2011 sa ne ajute sa schimbam ceva.

Mahnita,
dar plina de speranta,
Mariana POP-MION
Venetia
31 Decembrie 2010

DE SARBATORI, PROHIBITIE LA… MAZARE

On January 4, 2011 By nelursIn Life and HealthLeave a comment

Nici de Craciun si nici de Anul Nou nu ne-a lipsit niciodata de la masa celebra salata de boeuf. Facutul ei cadea in sarcina noastra, adica a mea si a surorii mele, Valeria-Ana. Invatasem la scoala sa preparam maioneza, fara sa se taie. Secretul unei maioneze fara surprize neplacute este… mustarul. Separam albusul de galbenus. Galbenusului ii adaugam o lingurita de mustar. Se amesteca bine si se toarna uleiul care, spre deosebire de reteta fara mustar, nu trebuie pus picatura cu picatura. Pot sa spun cu mana pe inima ca de atunci nu am mai patit rusinea sa mi se taie maioneza! Eram la concurenta cu sora mea, Valeria, care invatase reteta maionezei fara mustar, dar cu un galbenus moale si unul fiert. Cand am invatat sa prepar maioneza, am deprins si felul in care trebuie tocate ingredientele pentru salata de boeuf. Domnisoara Aurelia Pasca este vinovata!

Desigur nu lipseau nici aiturile (raciturile) de la masa Sarbatorilor de Iarna. Gospodinele casei le preparau din picioare, urechi si cap de porc. Se fierbeau bine, pana se desprindea pita (carnea) de pe cioante (oase). Se sfarma aiul (usturoiul) in mojerul de lemn. Aici simt nevoia sa fac o precizare. Este o mare deosebire intre tocatul usturoiului in mojer si presarea acestuia in ustensila de metal. Lemnul nu-i altereaza gustul, ci dimpotriva ii accentueaza aroma. Se adauga usturoiul pentru a fierbe impreuna cu pita. Secretul unor racituri limpezi ca lacrima este fiertul lor pe marginea sporului (masinii de gatit) cateva ore bune, la foc nu prea mare. In final, se strecoara si se pun la rece.

Pirosthile (sarmalele)!

Ce sa mai zicem despre nemaipomenitele pirosthe?! Mamica spune mereu ca nu se simte satula daca dumineca de dumineca nu sunt prezente la masa si acestea. Cu atat mai mult la Craciun si Anul Nou! In zilele de post ele se faceau din pasat, pthitoi (ciuperci) uscate si ulei, compozitie pusa in frunza de curecthi (varza). De sarbatori si mai ales dupa taiatul porcului ele contineau din abundenta carne, slanina, sorici, unsoare (untura de porc), dar si riscas (orez). Din cauza acestor ingrediente nu eram buna prietena cu sarmalele de sarbatori si intram in conflict armat cu mamica. Dumneaei nu intelegea asa-numitele mofturi de domnisoara.

Levesa (supa) pe gaina de casa, carnea fripta, cu morcovi si usturoi, pireul de cartofi cu unsoare de pe friptura de gaina si friptura de porc la tepse (tava) erau alte bunataturi. Las la urma carnatul (carnatul) deja afumat si calbasul (caltabosul) fript in tepse (tava), in ler. Acritura erau pepenii morati (castravetii) sau popricile (ardeii) umplute cu curethi. Am uitat ceva? Phitha (painea) de casa si cocii copti in cuptor, pentru copiii veniti cu… corinda (colindul). In atare conditii nu e de mirare ca era sa primesc bataie, cand satula de atatea bunatati am cerut, intre Craciun si Anul Nou, zupa de mazare (fasole uscata) cu ceapa. Nu stiam ca in saptamana dintre Craciun si Anul Nou era prohibitie la… mazare. Asadar, sa nu va fie teama ca va vom omeni cu… mazare, daca veti veni la noi cu buhaiul!

Noi va vom astepta cu acele bunataturi pe care le stim cu totii din pruncie!

Va asteptam…
Acum…
La Anul si la Multi Ani!
Florica BUD
Maramures
31 decembrie 2010

CUM A MURIT OCTAVIAN GOGA?

On January 4, 2011 By nelursIn HistoryLeave a comment

Recent, pe blogul unui domn Ion Ionescu , necunoscut mie, apar cateva consideratii cu titlul de mai sus (minus semnul intrebarii). Autorul acestei insemnari indica faptul ca aceasta consemnare ar fi apartinut unui oarecare Victor Tincu. Banuim ca e cineva apropiat de Bucur Tincu, scriitor si apropiat colaborator politic al „poetului patimirii noastre”. Aparent, consemnarea la care ne referim este corecta. Apar, insa cateva inadvertente sau inexactitati. Una dintre ele este legata de datare: Potrivit declaratiior Veturiei Goga lucrurile stau un pic altfel decat sustine autorul (respectiv dl. Ion Ionescu) sau cel citat de el (adica un anume Victor Tincu). Deci, plecarea la Cluj a avut loc in data de 4 mai (nu 5 mai, cum sustin cei amintiti). In afara de intalnirea de la avocatul Laurean Gabor, fost subsecretar de Stat in guvernul prezidat de Octavian Goga, poetul, dupa un mai vechi obicei al sau, a facut un popas la restaurantul New York unde a consumat bere. In exact acel moment au actionat agentii lui Moruzov, care, din insarcinarea personala a lui Carol al II-lea, il urmareau permanent pe fostul prim ministru, nu atat spre a-i cunoaste demersurile si contactele politice, cat pentru a duce la indeplinire planul suprimarii fizice a fostului premier.

Apoi, dupa cum precizeaza insasi Veturia Goga, ea nu se afla la Ciucea si nici nu a revenit acasa decat dupa decesul poetului. Octavian Goga nu a murit din cauze naturale. Pana in acest moment nu am inteles de ce Veturia Goga nu a tinut cont de constatarile marelui medic clujean Iuliu Hatieganu, sosit la Ciucea, la chemarea ei sau a apropiatilor poetului, si care l-a apostrofat dur pe medicul local Perciun pentru ca n-a sesizat ca era vorba de otrava, nicidecum de bolile invocate mereu dupa aceea ca fiind cauza decesului neasteptat si extrem de rapid.

Problema decesului unei personalitati ca Octavian Goga, care a marcat profound istoria nationala si literatura romana, nu este una oarecare, lipsita de importanta. Spre a lamuri definitiv acest subiect si a elimina orice opinii contrare adevarului s-ar impune verificarea de catre expertii criminalisti a cadavrului poetului. Acesta se afla in sarcofagul din mausoleul pe care Veturia Goga l-a construit pentru el la Ciucea. Ministerul Culturii ar trebui sa-si asume efectuarea unor astfel de teste cu atat mai mult cu cat poetul a fost unul dintre primii ministri ai Cultelor si Artelor in guvernele formate dupa faurirea Romaniei Mari.

Rezultatele acestor teste, facute cu mijloacele tehnice moderne de care se dispune in prezent, ar clarifica, in opinia mea, odata si pentru totdeauna, aceasta chestiune: Octavian Goga a murit, subit si neasteptat, datorita unei congestii cerebrale si a unei complicatii pulmonare sau din cauza otravirii sale la comanda politica.

In interesul aflarii adevarului, nici un efort nu mi se pare nejustificat. Anul viitor se vor implini 130 de ani de la nasterea poetului. S-ar putea marca aceasta aniversare si prin comunicarea rezultatelor oficiale ale testelor pentru stabilirea cauzelor reale ale mortii sale.

Dr. Dan BRUDASCU

Intre Durere si bucuria ei…

On January 4, 2011 By nelursIn Bible, DevotionalLeave a comment

2 Ian. 2011.
Pruncul pierdut…
„Iar dupa trei zile L-au aflat in templu, sezand in mijlocul invatatorilor, ascultandu-i si intrebandu-i”
Luca 2, 46.

Doamne, ce durere si ce Dor cumplit,
Lacrima ei sfanta de Marie-Mama
Ii aud si astazi plansul cum Il cheama,
Isi pierduse pruncul, Pruncul preaslavit,

Cel iubit, Cel singur, Cel frumos si bun,
L-a aflat in templu Ruga ei inalta
Si de bucurie inima-i tresalta
Si cu ea deodata versul care-l spun…

Ii aud si astazi plansul cum Il cheama,
Fericita fie, fericiti sa fim
Pana mai exista un Ierusalim,
Pana mai exista pe pamant o Mama…

Nicolae Nicoara-Horia

Durere de Nistru

On January 3, 2011 By nelursIn InspirationalLeave a comment

Nistru – rau cu apa indiferenta. Indiferenta la sentimentele oamenilor. Oare?
Soseaua este intrerupta … nu putem inainta cu autocarul. Oprim, cu vreo 200 de metri, departe de linia frontului. Da, front langa apa Nistrului! Coboram si inaintam pe soseaua libera, nicio masina. Ajungem la bariera. De dincolo de bariera, din imediata ei apropiere, ne priveste tancul rusesc cu teava indreptata spre noi. In preajma tancului, trei soldati severi la chip. Ni se permite sa mergem pana la Nistru. Ni se permite, destul de usor, noua, celor din Romania, sa mergem sa privim Nistrul. Nu ne sperie teava tancului. Oare de ce? Pentru ca nu stim ce inseamna teama de a avea permanent o … teava de tun indreptata spre noi, o teava de tun care ne ameninta permanent. Catorva dintre insotitoarele noastre moldovence le-a fost teama sa mearga spre Nistru. Le-a fost teama sa mearga prin dreptul tancului cu teava amenintatoare. S-au intors la autocar.
Ceilalti am mers mai departe. Curaj? Nici vorba. Nu stiam ce este acolo. Netraind mereu amenintarea, spaima razboiului, ci vietuind in afara lui, nu cunoastem o asemenea teama.
Auzim cateva focuri de arma. Vedem soldati prin strujenii de pe campul Nistrului. Sa tot fie pana la zece. Nu mai multi. Sau, poate, nu-i vedem noi. Cineva dintre noi spune: „Impusca ciorile!” Da, imi zic in gand, se joaca si ei, ce sa faca? Liniste. Ajungem pe pod. Nistru! Privesc in jos. O apa curgatoare mai mare… Parca as fi pe podul de peste Olt, la Sfantul Gheorghe, unde apa este mai putina, iar malurile mai abrupte. Acolo, acea apa curgatoare se afla la poalele Carpatilor. Carpatii o apara. Aici, Nistru isi unduieste apele in plina campie. Vadul lui e intins. Cateva terase. Cand apa e mare, rar sunt inundatii, deoarece involburata apa se poate intinde pana hat departe. Casele sunt ridicate pe culmea unor dealuri. Ca cele din Gura Bacului. Privesc in departare saracacioasele gospodarii cu case vopsite in albastru.
Imi doresc sa fotografiez Nistrul. Imi aminteste de Rusoaica lui Gib Mihaescu. Am fost anuntati sa lasam aparatele de fotografiat la autocar. Nu avem voie sa facem fotografii. Este front, razboi. Ma uit mai atenta sa inregistrez totul in suflet. Pe o terasa a Nistrului, vad o turma de capre. De ce mi-au atras atentia? Capre – langa ele, un pastor. Se sprijina intr-un ciomag.
Ajunsi la jumatatea podului, nu ne induram sa plecam. Toamna frumoasa. Soarele ne priveste palid, dar inca straluceste, pregatindu-se sa plece la odihna. Frunze galbene pe jos. Pe malurile Nistrului, de-o parte si de alta, smocuri de padure. Ingalbenita. Mi se opreste privirea pe niste insulite care s-au format pe malul dinspre noi. Partea opusa este abrupta. Imi fixez in suflet fotografiile. Sunt pe Nistru!
Pornesc spre autocar. Trebuie sa trec din nou granita. Vad sarma ghimpata si tarana proaspat arata, ca altadata marcarea hotarelor. Aici marcheaza hotare intre frati. Trec din nou pe langa tancul cu teava indreptata spre … Ce vad? Teava este indreptata spre trei copii care stau cuminti de partea cealalta a barierei. Unul langa celalalt. De inaltimi diferite. Nu formeaza scara magarului – cel mic este la mijloc. Ajung aproape de ei. Observ ca nu-i intereseaza teava tunului. Cei trei copii privesc in departare. Ma opresc in fata lor. Ii salut. Toti trei imi raspund frumos la salut. „Ce faceti aici?” Imi dau seama ca lor nu le pasa de teava tunului. Nu le este teama?! Desigur s-au obisnuit sa vada zilnic tancul. Nici nu luau aminte la teava. Priveau mai departe. „Asteptam”, imi raspunde cel mai mare. Auzisem ca locuitorii celor doua sate, aflate de-o parte si de alta a Nistrului, puteau trece granita. Aveau permisiunea armatei, daca dovedeau cu buletinul ca locuiesc in cele doua localitati. In gandul meu, mi-am zis ca baietii isi asteapta parintii. Dau sa plec. „Asteptam caprele!”, il aud pe cel mijlociu. Caprele!? Turma de capre pe care am privit-o de pe podul Nistrului?! „Voi aveti capre?” „Da, avem doua capre, un tap si un iedut”, imi raspunde, mandru, cel mare. Caut sa raspund mandriei lui: „Da?! Si le iubiti?” „Cum sa nu le iubim, daca ele ne tin?” Extraordinar – ele ne tin! Iubirea este motivata. „Cum ele va tin? N-aveti parinti?” Cel mare imi raspunde simplu, indiferent parca: „Tata ne-a parasit de mult”. „Saracii, ma gandesc, au parintii divortati, vai de capul lor in saracia asta!” „Mama lucreaza toata ziua pe la oameni”, il aud pe cel mare, numit de ceilalti Nicu. Mi se trezeste curiozitatea de a afla cat mai multe despre viata lor. Desigur o viata amarata. Le privesc ochii. Sunt inteligenti si curajosi. „Dar voi sunteti mici. Cine va face mancare?” Imi raspunde cel mare, indraznet, demn, uitandu-se in ochii mei: „Surioarele noastre. Maria e mai mare ca mine, iar Niculina e ca Gicu. Acu ele dereteca-n casa”. Vorbeste corect romaneste. Aflu ca Gicu este cel mijlociu. Pe cel mic il cheama David. Doamne! Cinci frati de varste atat de apropiate! Doi gemeni. Ma bucur ca au priviri inteligente, sunt curatei. Desigur traiesc intr-o gospodarie modesta, dar curata. Ma bucur mai ales ca stau fara teama in fata tunului cu teava indreptata spre ei.
Atunci noua de ce sa ne fie frica de o teava de tun? De ce sa nu vedem cand vrem si fara teama Nistrul? Totusi …