Bokrijk – cel mai mare muzeu in aer liber din Europa

Un trecut animat
Domeniul provincial Bokrijk, situat in comuna belgiana Genk, este cunoscut in special pentru muzeul in aer liber, cel mai mare din Europa. Fosta proprietate de Herckenrode este amenajata in  jurul unui castel din secolul al XIX-lea, acopera 550 de hectare, inclusiv 150 de ha de padure si 40 de ha de iazuri. Initial fostul guvernator al provinciei Limbourg, Louis Roppe, a impiedicat disparitia cladirilor locale cu valoare culturala si istorica si le-a transferat pe domeniul Bokrijk, formand astfel un muzeu al satului, compus astazi din trei localitati, Hesbaye, Campine si Flandra orientala si occidentala, iar in timp si-au gasit locul aici cladiri destinate distrugerii si din alte provincii, fiecare cu propria sa personalitate. Cele mai importante contructii (o moara de vant, o biserica,un hambar, o ferma, o scoala, conace si locuinte ale taranilor) dateaza din secolul al XIX-lea si isi continua existenta aici.

Oaza de verdeata si liniste
Tot in Bokrijk gasim si cel mai mare loc de joaca gratuit din Belgia, amenajat cu leagane, tobogane, piste de ciclism si promenada precum si un sat al copiilor cu ponei si masinute.
Parcul de distractii Bokrijk pune la dispozitie doua terenuri de paint-ball, un teren de golf, un perete pentru alpinism si multe alte activitati de stimulare a adrenalinei in conditii de siguranta si cu asistenta profesionala. Gradina, o oaza de verdata si liniste de 250 de ha, este aidoma unui festival al aromelor si culorilor cu lacuri, zone de relaxare amenajate cu pergole si flori utilizate in fabricarea parfumurilor.

Momente unice si distractive
Este mai mult decat evident ca la Bokrijk se poate explora trecutul intr-un mod distractiv si interesant. Tinerii vor descoperi felul in care au trait stramosii lor, unde au trait, ceea ce au facut, cum s-au deplasat, ce animale aveau in preajma. Gratie jocurilor oferite de muzeu, tururilor ghidate si animate, exponatelor interactive si povestilor, elevii invata istoria din placere. Bokrijk are toate ingredientele necesare pentru a atrage copiii si adolescentii. Acestia sunt captivati de povestile naratorilor, povestile actorilor, lucrul manual din atelierul de ceramica si joaca din parcul de distractie.

Tatiana Scurtu-Munteanu

DARUL INDRAGOSTITULUI

De ce sa-ti spun, de Dragobete, prea firesc,
Cuvinte dulci, si daruri sa iti fac,
Cand mai ales, iubita mea, cand  tac,
Si dar iti sunt eu insumi, te iubesc?

Stiu, prea devreme parca-mbatranesc…
Si dragostea-mi demult carnala nu e,
Ci doar parfumul galben de gutuie
Din tot ce-a fost in noi, copilaresc…

Si totusi, ce suntem, decat parfum
Al florilor ce am murit odata,
Sa simta trecatorii de acum
Mireasma amintirilor, curata?

Si nu-ndraznesc nici mana sa-ti ating…
Doar firul unor versuri, la ureche
Sa iti anin, ca plasa de paing,
In care suntem victime pereche…

Jianu Liviu-Florian

EDUCATIA ACASA (HOMESCHOOLING) IN ROMANIA: DA SAU NU?

Interventia pe care AFR a facut-o acum o saptamina la CEDO in sprijinul drepturilor parentale, in special acela de a-si educa copiii acasa, a atras atentie. Atit in Romania cit si in media crestina internationala http://www.lifesitenews.com/news/pro-family-group-puts-pressure-on-european-court-over-notorious-homeschooli/ Ca atare gasim potrivit sa discutam astazi despre homeschooling (adica aducatia la domiciliu) in Romania.
AFR sprijina dreptul parintilor de a-si educa copiii acasa. Acest drept face parte, afirmam noi, din manunchiul de drepturi fundamentale pe care parintii trebuie sa il aibe in relatia cu copiii lor. Notiunea de homeschooling, insa, este destul de noua la romani si ca atare mai putin inteleasa. In Romania deja exista o miscare in favoarea educatiei la domiciliu. La nivel european, insa, situatia e mai complexa si oscileaza intre doua extreme. In Marea Britanie, unde mai mult de 100.000 de copii sunt educati acasa, se poate vorbi despre un drept autentic al parintilor de a-si educa copiii acasa. Pe de alta parte, anul trecut Suedia a adoptat cele mai draconice legi din Europa impotriva educatiei la domiciliu, interzicind-o in toate circumstantele cu exceptia celor „extraordinare.” Iar in Germania unii parinti care au incercat sa-si educe copiii acasa au fost arestati. De fapt, anul trecut, Statele Unite au acordat azil politic unei astfel de familii.
In afara Europei, SUA si Canada sunt tarile cu cei mai multi copii educati acasa. Recent au fost emise statistici in SUA dupa care la ora actuala peste 2 milioane de scolari americani, sau 4% din toti elevii de varsta scolara, sunt educati acasa. In Canada numarul este cu mult mai modest, in jur de 70.00, dar in crestere. Acum 30 de ani doar 20.000 de copii americani erau educati acasa. http://www.christianpost.com/article/20110106/homeschooling-community-grows-beyond-2-million/
Cui se datoreaza cresterea aceasta vertiginoasa a numarului copiilor americani educati acasa? Motivele sunt multiple si pragmatice. Multe din scolile publice americane sunt infesatate de droguri, imoralitate, relatii sexuale ilicite, propaganda homosexuala, pornografie, pedofili, invatatori homosexuali, violenta, bullying, sau presiunea de grup (peer pressure) care rezulta in comportamente vicioase, etc. Parintii preocupati de educarea morala a copiilor lor, in special cei crestini, isi educa copiii acasa intr-un mediu alternativ, moral, departe de droguri si imoralitate. Care sunt rezultatele? Extraordinare. Fara exceptie toate studiile facute pe acest subiect indica ca scolarii educati acasa sunt mai bine pregatiti si dotati academic decit cei educati in scolile publice. Un exemplu remarcabil sunt copiii educati acasa in Canada. Ani la rind echipele de dezbateri (debate teams) britanice, formate la Oxford, au detinut titlul mondial la dezbateri. In ultimii ani, insa, an dupa an titlul mondial a fost cucerit de elevi canadieni educati acasa. Iar in SUA s-a format o universitate speciala pentru copiii educati acasa, prestigiosul Patrick Henry College din Virginia. Absolventii acestei universitati sunt mult cautati ca stagiari sau angajati (staffers) in cercurile parlamentare conservatoare din Washington.
Va prezentam 3 comentarii pe marginea subiectului de astazi. Primul e din partea AFR si a fost pregatit de catre d-l Bogdan Mateciuc, Director Executiv AFR. Celelalte doua constituie o dezbatere pe aceasi tema publicata de HotNews pe 13 septembrie 2009 si care a avut loc intre doi protagonisti, d-l Stefan Vlaston, argumentind impotriva educatiei la domiciliu, si d-l Mircea Platon, argumentind pentru. Din motive de spatiu redam doar citeva paragrafe din argumentele fiecarui expert, iar aici puteti citi ambele articole in intregime. http://think.hotnews.ro/mai-are-valoare-scoala-romaneasca-scoala-de-stat-vs-homeschooling.html

Educatia la domiciliu (homeschooling)
Un material realizat de Alianta Familiilor din Romania (Bogdan Mateciuc)
In Romania, legea prevede ca obligatoriu si gratuit invatamantul de 11 clase (patru ani de invatamant primar, cinci ani de gimnaziu si doi ani de liceu). Ca si alte domenii, cum ar fi cel al sanatatii, Statul social porneste de la dorinta de a-i ajuta pe cetateni, de a veni in intampinarea lor punandu-le la dispozitie servicii si facilitati care, undeva pe parcurs, au devenit obligatorii. Educatia, ca si asigurarile sociale (pensie si sanatate), nu le mai sunt oferite acelor cetateni care, in lipsa de alternativa, ar dori sa apeleze la serviciile Statului, ci le sunt impuse pe considerentul ca Statul administreaza si presteaza cel mai bine aceste servicii.
In realitate insa, atat in domeniul educational, cat si in cel medical, se pot vedea marile probleme cu care se confrunta sistemul gestionat de Stat si servit cu titlu obligatoriu cetatenilor. Pe de-o parte, serviciile de sanatate sunt ineficiente, de o calitate indoielnica, corodate de coruptie si spaga. Prin sistemul asigurarilor obligatorii de sanatate, cetatenii sunt fortati sa cumpere aceste servicii proaste, desi astazi exista disponibile servicii private de sanatate. Pe de alta parte, sistemul de invatamant, mostenitor in mare masura al sistemului comunist in care se punea accent pe cantitate, nu pe calitate, a devenit dupa lovitura de stat din 1989 tot mai rupt de realitatile socio-economice ale tarii si ale mapamondului. Invatamantul romanesc actual produce, in cel mai bun caz, olimpici ale caror merite de pe bancile scolii nu influenteaza in nici un fel performantele economice ale companiilor romanesti dupa absolvire. Statele cele mai dezvoltate ale lumii nu au sisteme de invatamant cu atat de multi elevi olimpici, dar au specialisti capabili sa sustina cu cunostintele lor economia nationala – privata sau de stat. Invatamantul romanesc nu este in masura sa produca specialistii si profesionistii care sa asigure dezvoltarea economica a tarii. Volumul de informatii predate in scoala este foarte mare si reprezinta o povara pentru copii. Directorii scolilor, in intelegere cu unele edituri scolare, le impun invatatorilor si profesorilor sa foloseasca anumite manuale. Acei elevi sau studenti care, ajutati din alte directii – eventual de familie – reusesc sa asimileze cu discernamant acele informatii si cunostinte utile din uriasul bagaj informational de tip balast promovat de invatamantul de stat, parasesc tara indreptandu-se spre alte orizonturi unde considera ei ca au sanse mai mari sa aplice acele cunostinte invatare. Noua Lege a invatamantului promovata in anul 2010 nu a adus o reforma substantiala in domeniu, ci a implementat doar unele schimbari de suprafata.
Expresia „educatia la domiciliu” a aparut pentru prima data in Dreptul roman in anul 2003, in Legea Invatamantului, dar se refera la educarea acasa a copiilor care se nu se pot deplasa. In alte state insa, expresia defineste acea educatie pe care parintii o asigura copiilor lor acasa, prin ei insisi sau prin terti. Conceptul a aparut in secolul XIX in Statele Unite, unde astazi reprezinta o forma legala de educare a copiilor. Aproximativ doua milioane de copii sunt educati acasa in SUA. In Europa, sistemul este legal in Austria, Franta, Irlanda, Slovenia si Marea Britanie.
Atitudinea statelor fata de educatia la domiciliu variaza. Statele cu o atitudine mai liberala le recunosc parintilor dreptul de a dispune de educatia copiilor si de a alege forma considerata de ei potrivita. In cazul educatiei la domiciliu, manualele scolare greoaie sunt inlocuite cu lectii practice si vizite pe teren (la muzee). La final, dupa un numar de ani in care au fost educati acasa, copiii merg si sustin aceleasi examene la institutiile superioare de invatamant, ca si elevii proveniti din scolile de state. Filosofia este una practica: conteaza ce cunostinte ai, nu de unde le ai.
Acest sistem are niste avantaje certe. Ca parinte, cunosti cel mai bine inclinatiile copilului si ritmul in care invata el. Predarea fata in fata permite intrarea in profunzime, acolo unde este nevoie. In acelasi timp, avand in vedere manifestarile periculoase din ultima vreme din scolile romanesti, educarea acasa a copiilor pare o alternativa mult mai sigura.
Statele cu o atitudine mai „sociala” nu doar ca nu le recunosc parintilor dreptul de a-si educa la domiciliu copiii, dar au si o legislatie in baza careia parintii sunt trasi la raspundere pentru aceasta „infractiune”. Mentionam aici doar exemplul Suediei[1] si al Germaniei[2]. Desigur, autoritatile din aceste state au propria explicatie atunci cand interzic educatia la domiciliu, explicatie care este rezonabila intr-o masura limitata. Ele pretind ca, interzicand educarea copiilor la domiciliu, in cadrul familiei, previn astfel formarea unor persoane inadaptate social sau cu comportamente antisociale, care ulterior pot crea probleme societatii si Statului prin atitudinile extremiste sau segregationiste pe care le-au dobandit in cadrul educatii la domiciliu. Acest rationament nu este neaparat corect pentru ca nici sistemul educational de stat nu este in masura sa asigure integrarea sociala a elevilor ca cetateni ai tarii.
Pentru acei parinti ce doresc sa-si educa copiii la domiciliu, pozitia Statului de a-i obliga sa-si trimita copiii la scoala de stat este un abuz. Statul isi aroga dreptul de a le educa copiii nu dupa valorile pe care le impartasesc parintii, ci dupa setul de valori creat de Stat, valori care nu intarzie sa vina in conflict cu valorile din familie, odata ce copilul incepe sa se miste intre educatia si valorile de acasa si educatia si valorile de la scoala. Pentru a fi mai specifici asupra acestui conflict, mentionam doar Educatia pentru sanatate (unde copiii afla despre perversiunile sexuale), Biologia (unde copiilor li se spune ca omul a evoluat din maimuta) si Educatia civica (unde copiii invata despre o morala si o etica artificiale si discutabile, care nu izvorasc din morala crestina, ci din spiritul trecator al epocii).
In Romania, conceptul de educatie la domiciliu ramane cvasi-necunoscut. Exista o asociatie care are ca obiect de activitate promovarea educatiei la domiciliu, insa progresele realizate sunt foarte reduse. Singura initiativa legislativa in acest domeniu, ramasa fara rezultate, a apartinut deputatei Carmen Axenie (PD-L) in cursul anului 2010. Potrivit declaratiilor ei, „homeschooling-ul este formula care lipseste din lege… Este necesara legiferarea pentru a avea o reforma reala. Trebuie stimulat pluralismul educational prin sustinerea invatamantului particular, confesional, a alternativelor educati¬ona¬le.” Doamna Axenie a luat decizia de a promova acest concept dupa ce a aflat ca o familie crestina dintr-un sat refuza sa-si mai trimita copilului la scoala cu autobuzul pentru ca in statia de autobuz sunt expuse reviste pornografice.
In afara de motivatia religioasa, unii parinti ar opta sa-si educe acasa copiii din cauza calitatii proasta a invatamantului de stat si din dorinta de a-si feri copiii de influenta unei educatii puternic ideologizate si de mediul violent prezent in multe scoli publice.
In incheiere, va prezentam cateva date din Statele Unite, tara de origine a educatiei la domiciliu.
O cercetare realizata in 2009 a aratat ca acei copii educati acasa au obtinut scoruri cu 34%-39% mai mari decat elevii din scolile publice la testele de cunostinte. Ei frecventeaza bibliotecile mai des, au mai multe activitati de socializare, folosesc computerul mai mult, se uita la TV mai rar, 71% merg la universitate, fata de 69% dintre absolventii din scolile publice, performantele sunt mai putin influentate de venitul parintilor si de educatia acestora, iar rezultatele la teste sunt la fel de bune in statele cu control ridicat din partea autoritatilor ca si in cele cu cerinte minime. Nu in ultimul rand, costul educatiei la domiciliu este de zece ori mai mic pentru un elev decat intr-o scoala publica (550 de dolari pe an, fata de peste 5.300 de dolari).

DIN NOU DESPRE SCOALA ACASA –DEZBATEREA HOTNEWS (13-9-2010)
http://think.hotnews.ro/mai-are-valoare-scoala-romaneasca-scoala-de-stat-vs-homeschooling.html

Contra –  de Stefan Vlaston, profesor, presedintele Asociatiei Profesionale pentru Educatie si Cercetare – Edu Cer
Discutia aceasta este veche si pasionala. Cel mai vehement studiu contra educatiei de stat este Impotriva socialismului educational, scris de Murray N. Rothbard. Autorul argumenteaza ca invatamantul public gratuit este un mijloc utilizat de guvernanti pentru a indoctrina si modela tineretul unei natiuni in directia dictata de interesele pe care acestia le slujesc.
Care este, totusi, rolul statului?
Statul este  responsabil in fata cetatenilor de legalitatea, calitatea sau cel putin nenocivitatea bunurilor si serviciilor aflate in piata la un moment dat. De exemplu a serviciilor medicale si farmaceutice. Cu serviciile de educatie si formare profesionala  este mai simplu, ca din lipsa de educatie nu se moare. Statul mai este responsabil de o egalizare, pe cat posibila, a sanselor, a echitatii accesului la educatie, a solidaritatii sociale. Faptul ca anumiti copii s-au nascut si traiesc in familii sarace nu este vina lor, fara interventia statului ar trebui sa refaca destinul parintilor, adica sa traiasca si ei in saracie si ignoranta. Solidaritatea sociala ii ajuta sa depaseasca aceasta conditie.
Prin instrumentele pe care le are la indemana, statul inlocuieste (sau ar trebui sa inlocuiasca) parintii, in alegerea traseelor educationale ale copiilor. In functie nu de dorinte, de sperante si iluzii desarte ci de inclinatiile, talentele, potentialele copiilor, cerintele pietei muncii, adesea ignorate de parintii cu mai putina educatie. Statul certifica studiile, prin examene de absolvire. Sau da dreptul institutiilor de invatamant private acreditate sa le certifice. Fara diplome de absolvire, care sa confirme obtinerea unor competente specifice programelor de studii urmate, este greu de vazut cum se pot continua studiile la un nivel superior, respectiv intrarea in piata muncii.
Experienta invatamantului superior privat.
Profitand de explozia cererii de diplome universitare dupa 1990, invatamantul superior privat a devenit o afacere profitabila, indiferent la rezultatele activitatii, profitand de naivitatea tinerilor, de lipsa de control din partea organismelor de stat, de complicitatea parlamentarilor, ministrilor si  decidentilor, direct interesati prin bani si influenta in transformarea universitatilor private  in “fabrici de diplome” si de bani. Fenomene negative, de genul universitatii Spiru Haret au distrus increderea publicului in invatamantul superior privat, mai ales de cand diplomele emise de aceasta universitate, la programele de studii neacreditate, nu sunt recunoscute in piata muncii.
Invatamantul prescolar privat
Gradinitele private au avut si au un nesperat succes, banii mai multi provenind din taxe si controlul nemijlocit, aproape zilnic, al parintilor au  condus la o prestatie multumitoare. Lucrand adesea cu un numar mic de copii, rezolvand criza de spatii pentru invatamantul prescolar din sistemul de stat, oferind solutii pentru parintii ocupati toata ziua la slujbe grele dar bine platite, invatamantul prescolar privat reprezinta o poveste de succes in plina dezvoltare. Inclusiv prin oferta de “after school” pentru elevii din invatamantul primar sau gimnazial.
Ce s-ar intampla in situatia in care educatia ar deveni un sistem in intregime privat?
(a) Fara un control institutional, din partea statului sau poate a unor agentii independente, fara competitia generatoare de calitate, interesele materiale ale furnizorilor ar predomina si ar transforma tot invatamantul in ceeace este acum cel superior: o fabrica de diplome. (b) Este posibil sa nu functioneze solidaritatea sociala, astfel incat copii proveniti din familii sarace sa nu poata depasi conditia sociala a parintilor lor. (c) Parintii fara prea multa educatie ar fi tentati, in multe cazuri, sa nu-si trimita copiii la scoala, condamnandu-i la munca de supravietuire in sanul familiei, in special in mediul rural. (d) Un curriculum national, instrumentat si controlat de stat, daca ar urma modelele europene de succes, ar fi mai eficace, obligand scolile sa-si upgradeze resursele umane si materiale pentru a face fata obiectivelor scolare europene. Suntem in situatia de a arde etapele, nu ne permitem sa evoluam liniar, pentru ca n-am ajunge niciodata din urma statele cu un invatamant si economie performante.
Concluzii
Statul are obligatia de a supraveghea in continuare, cu mai multa fermitate, sistemele de educatie si formare, sa protejeze cetatenii de actiuni nocive, precum cele intamplate la Universitatea Spiru Haret, sa autorizeze, acrediteze si sa controleze  unitatile furnizoare de astfel de servicii. Util ar fi ca evaluarea periodica a calitatii sa fie de terta parte, realizata de agentii independente, pentru a micsora tentatia statului, ca furnizor principal de servicii educationale, sa inchida ochii si sa ascunda gunoiul sub pres, cand e vorba de prestatia propriilor unitati. Gestionarea de catre societatea civila a acestor agentii si evaluatori independenti ar fi binevenita, ca o garantie a corectitudinii, profesionalismului si credibilitatii.
Totusi, invatamantul superior si o parte din invatamantul preuniversitar, cel de foarte buna calitate, ar putea fi concesionate sau privatizate cu avantaje evidente. Alaturi de finantarea de la stat, prin vouchere educationale sau prin alte mijloace, invatamantul superior ar beneficia de o piata libera nedistorsionata de diferenta de finantare, s-ar instaura competitia generatoare de calitate, totul sub un control al agentiilor de stat si private de evaluare a calitatii, autohtone sau europene, inscrise in EQAR, Registrul European al Agentiilor de Evaluare a Calitatii in Educatie. Elevii si studentii performanti, dar lipsiti de resurse materiale ar urma sa beneficieze de burse sociale, care sa le asigure taxele si intretinerea completa pe parcursul scolaritatii, conditionat de promovarea cu note mari a examenelor sau obtinerea de credite. S-ar elibera astfel importante resurse pentru asigurarea unui invatamant obligatoriu de buna calitate.
O dezbatere publica pe aceste teme trebuie inceputa si continuata, 20 de ani de invatamant care ne trimite la coada clasamentelor internationale fiind deja prea multi.
PRO:de Mircea Platon, scriitor, istoric
Dupa 1989, in loc sa recladim un sistem de invatamant clasic, al carui scop ar fi educarea elevilor in spiritul a ceea ce are mai bun traditia culturala romaneasca si universala, s-a trecut la un invatamant alternativ, facultativ, futurist si vag. Scoala de acasa e o alternativa la “alternativa” care, dupa 1989, a transformat sistemul de invatamant romanesc intr-o centrifuga furnizoare de vata de zahar pe bat. Scoala de acasa e o forma de rezistenta si de protest impotriva unui sistem de educatie care nu isi mai indeplineste menirea.
In conditiile existentei unui invatamant normal, bazat pe un curriculum si pe metode pedagogice clasice, pe gramatica, logica, retorica, istorie universala, limbi clasice, asa cum era scoala in Romania anului 1947, scoala de acasa nu si-ar avea rostul decat in cazul unor comunitati etnice, religioase sau ideologice inchise, care ar dori in acest fel sa-si perpetueze identitatea. Dar acolo unde scoala promoveaza continuu, deliberat sau involuntar, prin programa sau prin atmosfera din scoala, analfabetismul si imoralitatea, atunci scoala de acasa devine un mod legitim al majoritatii de a protesta impotriva caderilor sistemului educational public si de a asigura transmiterea acelor valori care ajuta la perpetuarea unei natiuni de oameni integri. Scoala de acasa e deci o forma de protest si un remediu. Ea nu poate inlocui sistemul de invatamant public, dar, ca forma de invatamant privat, poate ajuta copiii sa scape urmarilor nefaste ale unui sistem de invatamant public nociv din punct de vedere intelectual si moral. Scoala de acasa nu e un mod de a dezerta de la batalia pentru un sistem de invatamant public sanatos. Din contra, scoala de acasa e un mod de a rupe cercul vicios care sustine invatamantul public de proasta calitate.
Scoala de acasa e redescoperirea invatamantului la scara umana, un refuz al modului in care sunt “procesati”, pe banda rulanta, elevii de azi. Scoala de acasa nu creaza consumatori si nici rotite ale sistemului, ci oameni care pot sta pe propriile picioare, educati sa fie liberi si responsabili. Scoala de acasa nu submineaza insidios relatia dintre parinti si copiii in folosul profesorului-agent de indoctrinare (comunista, neoliberala, politic corecta etc.). Ceea ce nu inseamna ca scoala de acasa consta intr-o mama, fanatica religios, facand intr-o debara exercitii de aritmetica cu patru copii desculti.
De regula, scoala de acasa, in S.U.A. si in Europa de Vest, presupune efortul concertat al mai multor familii care se grupeaza pentru a-si educa impreuna copiii, mai ales cei din clasele I-VIII. In acest fel, copilului nu ii lipseste socializarea. Dar aceasta socializare se face organic, in comunitatea centrata pe familia exinsa, intr-un mediu ocrotitor, fara droguri, sex si violenta. Copilul, si parintii, descopera astfel virtutile comunitatii, ale vecinatatii, lucru important intr-o lume altminteri dominata de solidaritati mecanice, nu organice, de mobilitate motivata economic (te duci unde gasesti de lucru) care distruge familii si comunitati.
Anchetele si studiile efectuate in Occident arata ca scoala de acasa e practicata de parinti de cele mai diverse optiuni politice si identitati etnice si religioase: de la evrei sau atei la musulmani si crestini, de la ecologisti la baptisti, de la stanga anarhista la dreapta traditionalista. Copiii educati acasa obtin de regula rezultate cu 15-30 la suta mai bune la examene decat copiii educati in scolile publice. Materiile, obiectivele asumate si examenele sunt aceleasi. Difera insa calitatea programei si unghiul de abordare. Daca parintii nu se pricep la anumite materii, pot angaja preparatori, mai ales in cazul in care se grupeaza mai multe familii. Statul ofera reduceri de impozite familiilor care isi educa acasa copiii. Scoala de acasa e un mod de a redeveni responsabili in privinta educatiei copiilor nostri. Cred deci ca ar trebui tratat cu toata seriozitatea si legalizat ca forma de invatamant nu alternativ, ci de rezistenta.

ALIANTA FAMILIILOR DIN ROMANIA

„Polidor, baiatul de aur”

Fundatia “Paul Polidor” pentru UNESCO
prezinta luni, 14 febr.2011, orele 18.30,
de Valentine’s Day, la Complexul Turbotequila, Bucuresti,
Recital de Evergreen-uri
Paul Polidor & Eugen Cristea
dedicat prietenilor de la ICECON
Lansarea volumului semnat de Eugen Cristea:
„Polidor, baiatul de aur”
Editura Fundatiei “Paul Polidor”
Amfitrioni: Polidor Bratu & Paul Polidor
De Valentine’s Day si de Ziua Femeii, va invitam sa petreceti alaturi de noi o seara speciala, cu multa muzica si veselie, cu un antren deosebit sustinut de oameni profesionisti.

Condorul din trenul caprioarelor

Nu stiu de ce, dar trenurile mi-au intors calea spre mine, fara a face vreo halta in prezent spre viitor. Cateodata avem nevoie de o reintoarcere a privirii spre ieri, sa avem puterea sa albim intunericul voit sau nu, si sa ne scuturam de visele urate. Deunazi, in acelasi tren de… buenas tardes, traseul pe care-l caut atunci cand ma simt infrigurat de raceala dintre noi, doi tineri si-au facut simtita prezenta, cu cel mai sincer si curat bun simt, cerandu-ne scuze pentru deranjul facut.
Ce deranj, era o incantare, o dumnezeire de-o clipa, in care muzica incalzea inimile putinilor calatori din acel tren de ocol, trenul caprioarelor, cum avea sa-i zica un prieten atunci cand m-a luat de mana si mi-a zis ca pe aici am ce vedea. Uite ca am si ce… trai! Sunetul muzicii scos de cutia de pe culoarul vagonului acompania docil vocea celor doi tineri ce pareau coborati dintr-o fresca brancoveneasca, iar melodia plutea peste capetele noastre ca o dulce mangaiere de alean si dor, poate dorul de tinerete cand ma simteam un condor deasupra unei mari involburate, viata! Condorul lor se inalta acolo de unde plecam in drumul timpului. In fata mea, in cel mai frumos grai moldovenesc, doua femei isi povesteau ziua de lucru, aruncand din cand in cand, auzul spre mijlocul vagonului de unde se inaltase condorul.
„Cantecul tineretii mele”, gandii eu cu glas tare, timp in care cele doua femei  uitasera subiectul discutiei si devenira partase la ceea ce simteam eu.
De fapt, in fiecare dintre noi exista un condor care se inalta alb spre cer, cand mai sus, cand mai jos, si cauta din ochi o insulita in care sa-si spele visele, sperantele si deznadejdile. Suntem condorii unei lumi incercuite de intolerante, nepasare, aroganta, mojicie si lipsa de bun simt, niste condori care zboara drept spre nemarginire, cateodata… spre nicaieri!
Muzica se derula in mintea mea, punctand statiile in care ma simteam sus, dar si cele de cadere. Ultimele m-au determinat sa intorc privirea spre fereastra si sa devin o salcie plangatoare, un arin langa o apa secata, sau poate un condor obosit de atata prefacatorie. Noroc cu ochelarii care devenisera un scut intre „apa ochilor” si aerul din jur si nu lasau sa se vada gandurile inmugurite sub tample. Zburam cu melodia celor doi acolo unde nu mai putea atinge nimeni, zburam cu mine spre mine, ca-ntr-un bob de paine rumenita la jarul din cuptorul copilariei, falfaiam din bratele, cand mai vanjoase, cand mai obosite, apoi ma asezam sa respir pe o frunza de salcam inflorit in luna mai. Se spune ca muzica este darul lui Dumnezeu pentru oameni, pentru alinarea sufletului, doar sa ai urechile acordate la sensibilitatea clipei calcate cu piciorul si rasfirata de nisipul clepsidrei intoarse regulat de Creator.
Am plecat de acasa condor si am obosit inainte de a vedea geana de pamant a SPERANTEI. Micimea sufletului celui in care ai avut puterea sa-l inviti in viata ta te indoaie de mijloc, iti taie respiratia si nu-ti ramane decat sa-ti mesteci cuvintele.
Ramai fara vin in cana, fara alean la rana, fara sange-n vine, fara azi si maine, fara trecutul de ieri, cu amintirile poveri, ramai pe dinauntru gol, cu lacrimile rostogol, ucizi in tine copilul balai si scalzi pamantul cu ochii lui mari, te-mpaci cu gandul c-ai imbatranit si lasi pamantul la intinerit, te-nchizi in tine cum o  face scoica si-ti plangi pe infundate si laptele, si doica!
Condorul din tren si-a luat zborul spre alte inaltimi de unde poate vedea suferinta de jos, albita de dorul copilariei.
Picioarele imi amortisera de atata colindat prin mine insumi, incat uitai sa cobor, pluteam in continuare pe aripa unei aduceri aminte, a unei realitati abstracte de mine si ma simteam copil batran al neputintei de a intelege… neintelesul!
Se spune ca, atunci cand ramanem singuri, este bine sa ne luam tovaras gandul cel bun, la cele mai frumoase amintiri ale noastre, sa facem abstractie de rautatile din jur si sa ne facem plapuma din geana zorilor de pe vremea cand zburam nestingheriti in ale lumii, fara nici un pas. Cand vom invata de la pasari zborul lin peste toate apele involburate ale unui segment de viata si sa ne asezam pe piept platose ,vom vedea ca pasul inainte va fi mai sigur. Niciodata nu am vrut de la viata saltul, nu am vrut sa depasesc anumite bariere, dar am cerut, cel putin, pasul inainte, oricat de mic ar fi fost acesta. Cateodata l-am avut, de multe ori, nu, dar m-am multumit cu mine insumi si nu am incercat sa fiu altul. Cand vrei sa fii pe placul tuturor, sfarsesti in a nu fi nici pe al tau, asta daca esti prea sever cu tine.
Viata unui om este aidoma un zbor de condor care scruteaza pamantul pentru a-si anina privirea, pentru a-si odihni oscioarele, sau pentru a sta de vorba cu el insusi, deasupra celorlalti, in singuratatea lasata de Dumnezeu doar celor care au curajul sa si-o asume. Poate de aceea,ori de cate ori imi intra in simturi viersul melodiei arhicunoscute, ma incearca sentimentul inaltului, singuratatii si , de ce nu, al optimismului inca nevindecat dupa atatia ani de  pribegie. Culoarea sa alba, sau poate asa ne place sa-l vedem, se regaseste in puritatea gandurilor ce ne mai populeaza mintea, inaltul, este visul la care aspiram, dar cand vine vorba despre melodie, ea este cand lina, ca o asteptare resemnanta a vremurilor viitoare, cand tragica, asa cum sunt momentele cand nu ne mai  regasim pe noi insine. Cand vrei sa stai de vorba cu altcineva decat cu cei din jur, condorul este un bun tovaras de discutie, el te inalta, el te aduce cu picioarele pe pamant, fara sa-ti ceara nimic in schimb, poate doar un pic de sinceritate, un pic de curaj si, de ce nu, un pic de poezie.
Poate cineva sa afirme ca nu s-a simtit deasupra realitatii, atunci cand a trecut prin momente grele? Poate cineva sa nu recunoasca faptul ca, atunci cand ne pierdem increderea in oameni, privim in sus a ruga, iar ochii se reazama in zborul condorului singuratic? Acesta ni se pare altfel decat in vremuri obisnuite, dorul de libertatea de a sta pe pamantul reavan al lui aprilie de dinaintea Pastelui, dorul de a chiui si a injura in limba alor tai, doul de a-ti strange la piept copiii ramasi dincolo de zare, dorul de a zbura prin ganduri ca printr-un lan de paine, plangand un azi la gandul lui miine, sunt asezate pe linia franta in zare de zborul condorului. Cum calul alb, in vis, este frumusetea si statornicia, zborul condorului ramane stacheta intre ceea ce visezi si ceea ce poti.

Marin Trasca

Culesul fructelor de dupa Mircea Micu

Portocali si privighetori, hirtie extrafina made in
Michinokuri pentru scrisorele de amor si poezele tanka, magnolii, lespezi de Khondalit, gresii de Kliwa, havuzuri de marmura, sculpturi de Praxiteles, „nuduri de Rubens pe coperti de jurnale absurde”, silene si satyri, Shiva de la Ellora, figurine de Tanagra, un autoportret cu piele levantina, „o valiza plina de nori” a la Magritte, pantofi de antilopa, Sutra Toiegelor, „icoane violete de iarna”, glicine, petale rosii de lotus nashiwara, salcimi albi de Kamciatka, „trecerea unei papadii mari / cit un templu in
straie albe prin cartea lui Milan Ryzl”, goetia kahunei chemind magic Sufletul Gaiei, Folies Bergeres si plumbul Senei, nopti pluviale in Tahiti, luna iscodind Arcadia si gaunosul Cyllene din grotele caruia iesise ca din pusca zgimboiul Hermes abia nascut, Cronos parasit „in Atlantida unei gari de provincie”, lectia despre zbor si aripi a lui Anteu (matahala „depanata” de Hercule prin taierea „impamintarii”, stramosul stecherului Schuko de
azi), zei stochastici, taietori de lemne povestind despre Aziyade, licurici fantomatici, sopirle intinse pe stilobati, „iedera crispata pe cumpana unui / panou diptic / din care cresteau pietre si aripi batute in cuie” etc. etc. Luat
in ansamblu, tarimul liric al Luminitei Petcu iti readuce aproape reflex in fata ochilor naucitorul, flamboaiantul bazar mitologic din Jupiter si Semele sau din Argonautii al arhimisoginului Gustave Moreau, cu aglomerarile lor
insolite si sofisticate de ornamente si simboluri. Sa fie insa justa, oare, aceasta prima impresie de decorativism, pe care gurile rele ar putea-o lesne taxa ca pe o parada ? S-ar zice mai degraba ca e vorba, pur si simplu, doar de caleidoscopica tatonare a unor decoruri, de experimentul scenografic al unei poetese careia asociatiile culturale luxuriante ii sint la indemina – situatie mai rar intilnita in ziua de azi printre tinerii barzi, contemporani cu actuala indobitocire a tranzitiei de la Hyperion la Hypermarket.
E un spectacol liric conceput dupa tehnica dioramelor din muzeele de stiinte naturale, cu exemplare impaiate din varii specii de meditatii autoscopice, regresii erotice, tribulatii savante si ratiocinari, asociate unui simulacru de ambianta conform cu mediul lor de provenienta. Totul
apare ca si cum imageria ajutatoare din fundal ar servi unei nevoi irepresibile de autentificare si circumstantiere, respectiv unei abordari de domeniul diarismului sau de tip epistolar : „Am toate motivele sa-ti raspund / pentru ca momentul prezent este asa cum este/…/ si cel mai bine
vezi cu ochii altuia / cum se-ntoarce gindul meu spre tine,/ de data asta chiar port podoabe si mirodenii / intocmai ca un personaj din Kobo Abe / o portiune de palma, de incheietura,/ un nor subtire peste fata lunii / la
ceasul cind se crapa de ziua / as putea oare sa nu ma simt fermecata ? / un suspin, ai zis, nu eram sigura…/ precum tinguirea muezinului / in dimineti care ard cu atata sfiala / incheietura de taina a gindurilor” (Dincolo, pina
la marginile timpului). Si nu intimplator acest procedeu al nuantarii extreme intrebuinteaza atit de frecvent termeni de comparatie din artele plastice : rasuflarea dragostei ca „o tremurare de fluturi dupa Klimt” (specialistul numarul unu in probleme de cuplu), niste flori albe „ca siluetele din pinzele lui Piero di Cosimo”, niste „inorogi casti de neviata ca si surisul Giocondei”, „culoarea lui Bosch”etc. In fond, aici este o rigoare descriptiva inrudita nu prea de departe cu ilustratiile haijinului Hokusai aduse poemelor erotice. Or, daca admitem in principiu alaturi de un Paul Ricoeur ca pretentiile descriptive ale poeziei lirice (recte, ale metaforei) „par slabe, daca nu inexistente”, atunci un potential de vizualizare net superior precum cel al comparatiei explica de la sine preferinta autoarei pentru exercitiile „la paralele”. Undeva, scriindu-se chiar despre acest potential, aproape ca se face ars poetica : „Aceasta suferinta poate fi cuprinsa oricind cu privirea/ in anunturi mortuare /…/ lut ars de Tanagra, de parca as fi nimerit / intr-unul din acele romane rusesti in care / nu poti avea vocatia echilibrului / nici povara culpei / sau frica de propria frica,/ premise de alienare neverosimila intr-o memorie straveche / a genelor, indeosebi bucuria de durere / a femeilor indoliate din Correze,// departe de
Viata si de Dragoste…” (Numele tau, absenta…) Paralela culturala insa, atentie, e totusi o unealta cu doua taisuri, a carei manipulare neatenta iti poate reteza nasul ! Ea da rezultate numai cu conditia ca modelul de referinta sa fie recognoscibil, in caz contrar va avea efect de bumerang.
Spre pilda, daca e intr-adevar o luminare rezonabila sa descrii povara urii altcuiva evocind pe „Laertes in grava seriozitate a intoarcerii”, in schimb cu „un Mea Sharim luminind sub stresini fara margini”, ori descrierea vietii
ca „Trivandrum Kerala unei nopti fara margini” – poc ! i-ai ars omului toata instalatia. Ca o fi el romanul „nascut poet”, dar azi, in epoca navetei spatiale, poporul asta de poeti –conform statisticilor– crede inca in geocentrismul
anticului Ptolemeu in proportie de 40 %, in vraji si-n Baba Cloanta. Si-atunci, oare nu risca cititorul un atac cerebral sfortindu-si mintea cu asemenea savanterii si parascovenii ? Un caz tipic de suprasolicitare a retelei prin abuz descriptivist il prezinta Himere de Pharos : „acest exil cu gust amar de migdale/ in care ma ingrop ca un paing prin agora / adesea confundat cu leii epigonici / la citirea cartilor sfinte / in timp ce buzele de calcar surid, ele insele / vrajite de steaua halebarda / singura care ne salveaza din neant si ramine / cu o glorie egala cu aceea a lui Leonardo / nu, nu vreau sa-ti explic” etc. Si bine face, ca daca mai baga in priza multe explicatii, cadea curentul in tot orasul. Ce izbitor contrast intre pretiozitatile de soiul asta si simplitatea atit de eleganta si expresiva a altor stante ! Miniaturi precum „gesturi intrate adinc in carne”, „indoi genunchii doar cit sa te strig”, sau pasajul subteran „prin mine trec demoni cu
nume celebre”, ori finalul apendicular din Cercuri albe („numai prin rana mea se vede cerul frumos si pustiu”) si alte asemenea rafinarii dau adevarata masura a talentului Luminitei Petcu.
A nu se confunda insa descriptivismul insistent si predispus la excese al acestei scriituri cu confesivitatea. Oricit de fotografic si-ar developa autoarea melancoliile, pozind bovaric „numai pentru a intelege si mai bine / cit de necesara imi este aceasta foame, a inimii”, discursul e de fapt cu precadere filozofard si chiar sapiential, marcat de porniri aforistice. Spre exemplu, retorica din Oratio mentis : „Totul e sa dam fiecarui lucru / sensul
cuvenit /…/ poate ca Burckhardt avea dreptate,/ se poate vorbi despre moarte / fara sa intindem mina spre ea ?” Aceasta perspectiva impersonala face ca marturia poetei sa apara ca un „studiu de caz” servind ilustrarii ori
verificarii unor adevaruri de ordin general, adesea formulate ca parimii : „Mai precis sintem departe de noi insine /…/ nu imprumuta de la ziua de miine / ceea ce nai in ziua de azi, spune inteleptul / in realitate este mult
mai greu / sa tii o balanta care cintareste propriul tau destin” (Matase chinezeasca). Altfel spus, niste lectii de viata la care se mediteaza – oarecum paregoric – prin prisma propriilor experiente : iata un repertoriu nu tocmai frecventat de tinerele sperante ale liricii de azi. Si intocmai ca in cazul abuzului descriptivist, se face si aici simtita ostentatia modelelor, insuficient filtrate de sabloane si truisme : „A invata sa ai rabdare / este de
fapt cea mai grea lectie de viata / asa cum si moartea este doar un somn” etc. etc. (Strigat pe valuri) Dar fabula propriu-zisa ce alimenteaza aceste morale ramine in sine enigmatica, la fel ca nunta Giocondei de ne-o cinta Dan Spataru, aflai cum ca fatuca „se marita”, ca „e nunta-n cartier”, haidem degraba deci sa apucam si noi o sarma – „dar cine e alesul, ramine un mister”(n-am mai auzit-o de mult, pesemne o fi divortat). De altfel, tot greu se lasa dezghiocata povestea si in privinta tehnicii compozitiei. Poemele se articuleaza indeobste in chip imprevizibil, prin parataxa si prin enumeratii volatile, constructiile fiind nu arar derutante (cam in acelasi fel ca surprizele pe care ti le rezerva, sa zicem, hiperbatul) cita vreme proiectul lor de ansamblu ramine, voit sau nu, obscur : „Labirinturi absurde / pina
la sacrificiul unei fugi in trecut / ochiul meu strivit melancolic / ingerul c-o singura aripa intr-o zi de sabat / cind te-apasa plictisul si gasesti / scrisorile celui drag / dupa asfintit intr-o arta perfecta,/ pamintul / solemn
viscolit de cintecul sirenelor undeva in apropiere -/ in locul unde zburatacesc de-a valma licuricii /…/ raiul, drumul corabiilor,/ o casa frumoasa cu gradina arsa pina la lacrimi / dupa raceala miinilor toti stiau / ca se facuse noapte in odaia lauzei / de culoarea florii palide de prun /
darul cocorilor / Cit de frumosi eram dinspre Toamna,/ incapeam amindoi sub aripile unui / fluture !” (Sublim de Samara). Prolixitatea, desigur, sta mereu la pinda, cu atit mai abitir cu cit astfel de insailari se prelungesc mai
mult, parca verificind pe de-a-ndoaselea clasica scuza horatiana a imposibilei concizii.
Oricit ti-ai bate insa capul cu agregarea acestor mozaicuri, cert este ca te afli in fata unui debut editorial ce-si scuteste semnatara de penibilul menajamentelor ori al criticii augmentative, un volum in masura sa atraga
atentia inca de la primele pagini prin scriitura originala de un intelectualism delicat, anuntind o poeta cu destula experienta si evidente disponibilitati. Acest debut aduce, fara doar si poate, certificatul de calitate al unuia din
fructele de soi ale cenaclului si revistei Literatorul pe care regretatul Mircea Micu a avut intr-adevar dreptate sa le cultive. „Cred ca e pe drumul potrivit, fiind geografa, n-a muncit in pustiu”, anticipa mucalit si Iulian Neacsu cu vreun an in urma. De fapt, ai de partea ta toate sansele sa gasesti calea cea buna atunci cind iti faci din „libertatea-mi de-a rataci in pustiu /(…)/ un fel de-a tatona spatiul in care / atitea lucruri au ramas neintimplate” (Asa de frig si de liniste). Altminteri, in vremea de azi, daca te lasi cumva in seama drumului sa te duca el singur ca in antichitatea romana, se cheama ca esti nu poet, ci mecanic de tren.
Emil Lungeanu

Cantec la marginea Satului…

“Se gata oamenii”, imi spune Mama
Stergandu-si gandurile cu naframa,
Gandurile ei ostenite de-acum
Tot mai rar urca din Vale pe drum…

Nu mai sta “nime” acolo pe cranguri
Si vulturii parca sunt tot mai sanguri,
De sub zapada si ea putrezita
Iarba m-asteapta demult necosita…

Linistea roade flamanda din stele,
Fantanile ard suparate si ele,
De la marginea vietii pana la margina Satului,
Mama simte toate durerile lui…

„Macar tu din cand in cand sa te duci
Acolo in Satul ramas langa cruci-
Se gata oamenii, carari nu mai sunt
Intre casele lor locuite de vant…”

Nicolae Nicoara Horia

MOROMETII – ULTIMUL CAPITOL

Dupa 20 de ani de ezitari, documentare si nopti de meditare, Sorin Preda si-a prezentat noua creatie:
MOROMETII – ULTIMUL CAPITOL
la Biblioteca Metropolitana Bucuresti.
Scrierea constituie un adevarat best-seller, interviurile cuprinse fiind proza de 24 de carate.

Sergiu Gabureac
BIBLIOTECA METROPOLITANA BUCURESTI
Serviciul DEZVOLTARE SERVICII PUBLICE.
EVALUARE PROSPECTIVA. MARKETING.
Sectorul 1: Str. Tache Ionescu, 4
010354 BUCURESTI – 22
Tel. / fax 04 021 316.83.00;
04 021 539.65.00; 0744 175431
http://www.bibliotecametropolitana.ro

De la temnita, spre sinaxare – cateva consideratii si reflectii

By Drd. Stelian Gombos

Iata ca, de doua milenii incoace, adica de la intemeierea credintei crestine, ne straduim sa ne cinstim si sa ne omagiem eroii istoriei sau martirii credintei, precum si personalitatile marcante, universale si nationale, care au amprentat istoria, veacurile si locurile cu activitatea, cu viata si cu invataturile ori scrierile lor multfolositoare.
Am parcurs zilele acestea, ca intr-un itinerar si pelerinaj duhovnicesc, cartea recent aparuta si intitulata sugestiv: „Din temnite spre sinaxare” editata de Grupul Areopag, coordonata de teologul si marturisitorul Danion Vasile si publicata la Editura Egumenita din Galati, in anul 2008, cu binecuvantarea Episcopului duhovnicesc Iustinian Chira al Maramuresului si Satmarului. Am citit, cu multa luare-aminte, materialele semnate de catre Parintii: Iustin Parvu, Gheorghe Calciu Dumitreasa, Ioan Negrutiu, Gheorghe Dragulin, Demian Tudor, Moise de la Oasa, Augustin de la Aiud, precum si cele semnate de catre Razvan Codrescu, Dan Puric si Danion Vasile.
Dupa cum citim, observam si constatam, volumul de fata este tiparit intru pomenirea sfintilor din inchisorile comuniste. Rostul sau este de a atrage atentia crestinilor romani asupra valorii jertfei inaintasilor lor. Textele sunt variate, de la conferinte si predici, pana la poezii si rugaciuni catre noii marturisitori. Nu toti cei care au trecut prin inchisori sunt sfinti, dar toti cei care au murit pentru Hristos in inchisorile comuniste pot fi canonizati. De asemenea, pot fi canonizati si cei care, dupa ani de grele patimiri in inchisoare, au murit in libertate, traindu-si insa aceasta libertate in nevointa si rugaciune.
In Biserica Ortodoxa, Biserica cea adevarata, canonizarea oficiala a unui sfant este precedata de asa-numita canonizare populara, de cinstire evlavioasa din partea poporului. Cinstire pe care Sfantul Sinod o pecetluieste prin slujba canonizarii.
Mare parte din textele adunate aici nu fac altceva decat sa marturiseasca faptul ca, deja, poporul isi cinsteste noii mucenici. Si asteapta canonizarea lor. Asteapta intrarea lor in Sinaxare.
Dintre toate relatarile despre inchisori si vremurile de prigoana traite de acesti oameni in secolul trecut, din toata investigatia psihologica a atator autori, toti inzestrati cu duhul marturisitor, cartea aceasta este una dintre cele mai duhovnicesti, una dintre cele mai patrunzatoare, „cea mai in masura sa inteleaga impreuna cu toti sfintii ce este latimea si lungimea, adancimea si inaltimea, sa cunoasca iubirea lui Hristos cea mai presus de cunoastere si sa se umple de toata plinatatea lui Dumnezeu (cf. 3, 18–19).” Asa incat, afirmatiile Parintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa, de pilda, facute in alte imprejurari, se potrivesc foarte bine si aici, caci, „daca ai indoieli asupra mantuirii, asupra jertfei sau asupra biruirii vrajmasului vazut si nevazut prin puterea credintei si a rugaciunii, daca te indoiesti de iubirea lui Hristos si de eficienta pocaintei” acest volum, acest document duhovnicesc, te va convinge, deoarece protagonistul lucrarii acesteia si toti eroii inchisorilor comuniste si politice, in general, au cautat in primul rand, sa-si puna in ordine propriile vieti, sa inteleaga si sa traiasca experienta comunitara din Biserica primara, sa-si slefuiasca incet dar sigur, caracterul pentru iubire, jertfa, bunatate si trairea dragostei comunitare, si, asta, pentru ca toti acesti mucenici contemporani ai veacului al XX-lea „locuind in aceeasi celula (ori la propriu, ori la figurat), au incercat sa faca din spatiul ei o biserica a lui Hristos, dincolo de toate ispitele, piedicile si poticnelile inerente convietuirii multora la un loc, intr-un spatiu impropriu, mizer si insalubru. Si pana la urma, lucrarea cu pricina dezvaluie cititorilor „treptele descoperite de Duhul lui Dumnezeu acestor tineri nestiutori (la inceput), dar dorind arzator dupa Dumnezeu: mai intai, ei constata ca omul este mereu atacat de duhurile rele, dar ca omul are puterea sa le primeasca ori sa le respinga dintru inceput sau mai tarziu, fiindca aceste duhuri rele il razboiesc pe om, dar cineva care are darul trezviei si al privegherii, poate cunoaste stadiile atacurilor si poate lupta impotriva lor, chiar daca lupta este complexa si de durata, insa nu imposibila. Daca cineva nu este determinat sa opreasca gandul rau de la inceput, acesta patrunde in mintea lui si-i argumenteaza ca nu este chiar atat de rau. Daca omul accepta si acest stadiu, gandul devine pofta si-i hraneste mintea, imaginatia si simturile. Pana aici fiind razboiul nevazut” – iata Scoala Filocaliei si a Spiritualitatii Rasaritene autentice, pe care acesti cultivatori ai Duhului si staruitori intr-ale Rugaciunii si Ascezei au invatat-o acolo unde te asteptai, probabil, cel mai putin, adica in temnitele „cruciadei rosii”. Altfel spus, deprinderea persoanei in lupta duhovniceasca, parcurgand toate treptele ascezei crestine, in cadrul razboiului nevazut si vazut in care au fost angrenati acesti slujitori ai lui Iisus Hristos si iubitori ai aproapelui, duce la o asemenea analiza ce „nu putea fi facuta de catre acesti tineri decat numai prin prezenta Duhului Sfant, Care i-a asistat pe toata durata vietii lor in inchisoare”.
Drept pentru care „cititorul care se va apleca asupra acestei carti nu o va sfarsi fara a fi macar cutremurat, daca nu intors spre credinta, caci viata acestor oameni deosebiti este un model moral si o scara de suire spre cele inalte, o chemare staruitoare de a iesi macar pentru o vreme din mlastina acestei vieti si de a urca spre Soarele Dreptatii, spre Rasaritul cel de Sus, Care este Domnul nostru Iisus Hristos. Oare nu este cutremurator ceea ce spune un teolog si un slujitor al altarului, care si-a asumat suferinta si moartea ca pe o curatire si o inviere (caci finalitatea vietii umane nu este moartea, ci invierea)? Si nu vreau ca cititorul de buna-credinta sa treaca fara atentie peste unele cuvinte ramase de la Parintii Iustin Parvu si Gheorghe Calciu, ce se arata a fi adevarate file de Filocalie si Patristica – si asta pentru ca amandoi vorbesc frumos si cu insufletire, oprindu-se cu precadere la tema lor preferata: aceea a apararii credintei stramosesti, curata, nealterata si autentica (potrivit Sfintei Scripturi si a Sfintei Traditii) si a sentimentelor curat nationale si patriotice, de cea mai buna calitate – pe care si le-au asumat in viata lor duhovniceasca la modul plenar, din convingere si din purtarea de grija a lui Dumnezeu, in pofida tuturor vicisitudinilor pe care le-au traversat din cauza sistemului si a regimului ticalosit, antihristic.
In alta ordine de idei, intr-o marturisire a sa consemnata intr-o alta carte de suflet, cuget si simtire autentica, Parintele Ieromonah Amfilohie Branza – Duhovnicul Manastirii Diaconesti, Bacau – recunoaste: „Am vorbit de acesti parinti mari ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinti, caci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost ca niste sfinti. Asa i-am simtit, asa i-am perceput. Fiindca i-am vazut implinind sub ochii nostri Evanghelia, pentru ca ne-au invatat crestinismul practic prin exemplul personal: au flamanzit ei ca sa sature pe cei flamanzi, au privegheat ei ca sa se odihneasca cei osteniti, au patimit ei ca sa ia mangaiere cei intristati, s-au sacrificat ei ca sa traiasca ceilalti. Bunul Dumnezeu sa-l odihneasca cu sfintii pe parintele Calciu si pentru rugaciunile lui sa ne miluiasca si sa ne mantuiasca pe noi, toti. Amin”.
Eu cred ca trebuie retinut si subliniat faptul ca interesul cartii nu sta atat in faptele relatate, cat in deschiderea duhovniceasca (de care am pomenit si mai sus): caci anecdotica se completeaza, se intregeste si se transcende prin adevarate pagini de Filocalie contemporana, relevand cu prisosinta ca in temnitele comuniste, in jurul unora ca: Valeriu Gafencu, Radu Gyr, Daniil Sandu Tudor, Mircea Vulcanescu, Nae Ionescu, Nichifor Crainic, Vasile Voiculescu, Ioan Gh. Savin, Dumitru Staniloae, Arsenie Papacioc, Iustin Parvu, Ioan Negrutiu, Nicolae Steinhardt, Mina Dobzeu, Sofian Boghiu, Constantin Voicescu ori Gheorghe Calciu Dumitreasa, s-a constituit, mutatis mutandis, o miscare spirituala corespunzatoare celei promovate, dincoace de gratii, de gruparea „Rugului Aprins” de la Antim (cumplit lovita, la randul ei, de teroarea ateismului oficial al epocii staliniste, artizanii acesteia fiind aceleasi persoane, trecute de aici acolo)”.
Prin urmare, lucrarea in sine este un complex, un tot graitor, alcatuita dintr-un sir intreg de evenimente, fapte, momente cruciale, de-a dreptul existentiale si determinante pentru eroii cartii, care, desi s-a urmarit acest lucru, nu au fost niciodata victime, ci intotdeauna vor fi consemnati de catre posteritatea ce trebuie sa fie cat mai obiectiva, drept eroii credintei, purtatorii Duhului Celui Dumnezeiesc in iadul lumii acesteia pamantesti, din a doua jumatate a secolului al XX-lea.
Scriitorul si publicistul crestin Razvan Codrescu atentioneaza si subliniaza faptul ca „Viata lor merita cunoscuta, nu pentru slava lor pamanteasca, ci ca oamenii din zilele noastre innegurate de atatea rataciri, urmari ale indepartarii de Dumnezeu, sa stie ca au existat in veacul al XX-lea asemenea alesi care s-au ridicat la puterea de credinta si de jertfa a primilor martiri crestini”.
Stiind, din propria-mi experienta, ca fiecare intalnire cu Parintii Iustin Parvu, Arsenie Papacioc ori Gheorghe Calciu Dumitreasa au fost prilejuri de mare inaltare sufleteasca si de sarbatoare, asemeni intalnirilor invataceilor cu marii filosofi ai vremii antice, precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pilda demna de urmat, de intelepciune, abnegatie si daruire, si totodata ma gandesc ce repede ii uitam pe acesti oameni, pe aceste personalitati ale culturii si spiritualitatii noastre, fiindu-le prea putin recunoscatori pentru toate cate ne-au facut si ne-au daruit. De aceea, cartea de fata (si celelalte care sunt si vor mai aparea) este foarte bine venita, remarcandu-se ca un omagiu si un prinos de recunostinta adus acestor persoane pline de har si de curaj marturisitor, dorindu-se a fi un pas catre revenirea la realitatea normala a cinstirii inaintasilor nostri, asa cum se cuvine, aducandu-ne astfel aminte „de mai-marii nostri”.
Marturisesc sincer ca, cel putin eu, ma simt foarte implinit din punct de vedere spiritual-sufletesc datorita faptului ca am avut fericitul prilej si marea sansa de a-i intalni si de a-i cunoaste pe acesti oameni ai lui Dumnezeu – care inca mai sunt in viata aceasta, iar pe ceilalti doar cu ajutorul cartilor si a relatarilor celor care i-au apucat aici, pe acest pamant – mari personalitati ale culturii si spiritualitatii noastre romanesti si nu numai, avand convingerea si nadejdea ca vom sti cu totii, pe mai departe, sa ne cinstim inaintasii potrivit meritelor si vredniciilor fiecaruia, cu toate ca, in aceste vremuri, pretuim mai mult pe altii, de aiurea, caci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculosi, mai senzationali. Insa ramanem convinsi ca ce este nobil ramane, iar ce este ieftin apune.
Asadar, cei alungati din turnurile babilonice pot bate la portile cetatii noului Ierusalim – cel bisericesc si ceresc ce „nu are trebuinta de soare, nici de luna, ca sa o lumineze, caci slava lui Dumnezeu a luminat-o, faclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referinta in domeniul istoriei si a spiritualitatii autentice, care ar trebui sa se afle la indemana tuturor celor ce cred ca „Biserica este cetatea pe care nici portile iadului nu o vor birui” si asta datorita si slujitorilor ei fideli care au aparat-o in vremuri in care altii au tradat-o si au pradat-o, facandu-se, in acest fel, vrednici de a ajunge, din temnitele comuniste, in sinaxarele acestei sfinte Biserici – ai carei fii nelasi si nefatarnici au fost, pana la sfarsitul vietii lor pamantesti.

„MANAGERIATUL” ZAPEZII

ARHIVELE DE LA HATEG: DE LA <<NEANTIA>> LA <<VALTOAREA>> SUFLETELOR , de CONSTANTIN STANCU

…Rafinatul intru ale sfintei evanescente POESIS, carturarul si Orfeul hategan,  CONSTANTIN STANCU, scrie, de data aceasta, o carte cu totul speciala, prin care dovedeste ca pana si zapezile Poetului si Poeziei si Scribului Vaticinar trebuie „managariate”, stocate si protejate in ARHIVELE SUFLETULUI LUI DUMNEZEU, pentru a nu fi luate de …noaroaiele vremurilor si ale lumii imunde.
Arhivarul indragostit, pana la delir, de Nichita, il si citeaza pe Inger, in acest sens: „pentru ca nu suntem noroi, noroi, noroi…” (cf. In loc de sfarsit, p. 142). Si aduce aminte despre definitiile evanescentei POESIS, date de Inger: „Asculta-ncoa, batrane: asta o sa fie toata viata ministru, noi o sa fim poeti toata moartea”; si: „Poetul nu este de baut, deci nu-l intelegem!/Poetul nu miroase cum floarea//Cum putem sa-l intelegem,/cum putem sa luam ceea ce nu miroase ca floarea / drept floare?” (Idem, p. 140-141).
Si chiar asa este, dupa vorba Ingerului: Poetii si Scribii Vaticinari, aceste fapturi spectrale, de la Marele Hotar privind si vazand ceea ce nimeni nu vrea sa vada, Acel Solemn si Transgalactic „DINCOLO” – trebuie stransi, cu grabire, intr-o rezervatie, pentru ca nu cumva corzile LIREI lor sa se strecoare printre degetele Ne-Atentiei Umane Institutionalizate intru Satana – si sa se scufunde, inapoi, complet si definitiv, in Calea Cea Fara de Intors, in Lumina Unica si cu Unic Sens – atunci cand vor baga de seama ca nimeni din aceasta saracita de Duh lume nu priveste intr-aceeasi directie cu ei…
Constantin STANCU asta face: se grabeste benefic, sa-i protejeze de strecurare din orbirile lumii, pe cei de-o fiinta si de-o umbra cu el. Si asta, pentru ca spatiul pe care-l „manageriaza” este unul teribil de predispus scurgerii spre Miracolul Razelor Lunii: TARA HATEGULUI. Acolo pe unde s-au scurs, spre Lumina Fara de Amurg – Regii Daci, in frunte cu Boirebista si Decebal…
Cartea de Prima Arhiva a Tarii Hategului („O Tara din Tara” Romanilor, cum imi scrie autorul, in fulguranta si misteroasa lui dedicatie…) are, deocamdata, 144 de pagini, si contine:

1-o Prezentare a Duhului Autorului, in traducerea celesta a altor Luminescente Duhuri: Eugen Evu,  Dumitru Huruba, Radu Igna, Ioan Evu. Apoi:

I-In loc de Introducere in Miracolul Tarii Hategului: Fruct Parguit din Iubire – in care Constantin STANCU dezvaluie ceea ce Gligor HASA a crezut ca poate fi dezvaluit oamenilor greu cuvantatori si neinceput intelegatori (in lucrarea sa, „parguita din iubire”, Minuni si enigme in Tinutul Hunedoarei), din Eternul Miracol al Hategului (Capitala de Miracol a Romaniei): Uriesii, Oceanul Primordial, Femeia Dacica a lui Solomon, Craisorii…

II-Argument – Peisajul cultural Hateg – in care lamuririle le da poemul Stergerea Memoriei (citata din volumul Pomul cu scribi, de Constantin STANCU): in clipa „aceea”, in „acea” diminata a Expresiei Ultime a Voiei Lui Dumnezeu, Cuvintele vor trece, pe nesimtite, la „viata lor secreta”; Poezia Suprema, vorba Ingerului, este Marea Calatorie…

III – Arhivele A-Texte, pretexte, ganduri ale autorului – toate, texte date spre luminare solar-lunara in acest veac XXI – intre 2001 si 2010 (publicate in princiara Provincia Corvina sau in Nova Provincia Corvina, cea iscata, intre nou si vechi, sub unghiul de truda si sub cel de zbor al Mesterului Eugen Evu!). Si incep sa se insiruie „sectoarele/pavilioanele” si „salile/camerele” si „rafturile” Arhivei Hategane, deocamdata, prin cuvantul Calauzei Constantin STANCU, care ne prezinta Logos-ul si Duhurile Logos-ului Locului: recenziile ( CARTILE „IN NUCE”!!!) la Aventurile in marele refuz, la Neantia, la Neviata lumii si Heralzii tacerii,  de Raul Constantinescu – apoi la Ca sa fii stea si Arhivele iubirii, de Iv Martinovici („Nu am fost un admirator infocat al poesiei scrise de acest scriitor, dar i-am admirat opera, am stimat-o si am inteles ca Poetii fac parte din acest popor sacru, in cautarea oracolului de la Delfi”) – …dupa care se insiruie, pe-ntaiul raft, alte miracole orfice: recenziile la Spinii florii de colt, de Danut Vrancila, la Ei mi-au programat moartea, la O calatorie enigmatica si Apus de mileniu, de Petre Dugulescu – urmand sa palpaie alti zori, cei vaticinari, ai lui Gligor Hasa: recenzia la Hateg – Adevarata Sarmizegetusa.
…Si, iar, Poetii Evanescentei Stelare: recenzii la Alb pe Alb si la In cautarea vechiului castel, de Ionel Amariutei, la Imersiune posibila („acest volum este legitimatia pentru realizarea imersiunii in propriul destin…”), de Felix Rian, la Magnetul care aduna suflete, de Ionel Draganescu…si, iar, recenzii la un alt Scrib Vaticinar (dar si mestesugar de crochiuri ale cvasi-realitatii prezente…) al Hategului: Radu Igna, din Vocatia culturala a Hategului („Eu cred ca viata noastra are un sens atunci cand luptam impotriva uitarii”), din volumul de schite si nuvele Armonia Snack-Bar, Lazar nu mai vine („Desi pare usor ironic in scrierile sale, autorul, de fapt, este trist – este tristetea unei generatii care a ratat sosirea, desi avea o sansa extraordinara, in decembrie 1989, este tristetea profesorului (…) care isi vede elevii cazuti in transeele vietii…”), sau din romanele Valea Proscrisilor si Condamnat, din miniromanul Nimic deosebit in timpul serviciului meu si in „fotografia unei jertfe umane”, din Valtoarea…

III – Arhivele B – Cronici si texte ale prietenilor despre scrierile lui CONSTANTIN STANCU. Aici, Scribul Ingerilor-ca-Pasari-care-Plang-cu-Aripi isi „stocheaza”, spre Neuitare, fotografiile/fotocopiile Poeziei sale – fotografii/fotocopii eoliene facute de Eugen Dorcescu  (Poezia lui Constantin Stancu sau despre trans-imanenta), Ioan Evu (Pasarile care plang cu lacrimi si Poeme de imblanzit fiara din om), Dumitru Huruba (Poeme despre roadele inimii si Responsabilitatea actului de creatie), Radu Igna (Alfabetul tacerii), Eugen Evu (Pasarile plang cu aripi: „Metafora, stralucitor filigran omniprezent, are acea rara prospetime, acea originalitate care cucereste si penetreaza prin vibratie rezonanta cosmic, orice blindaj, orice prejudecata. De oriunde am cita, calitatea unei acute constiinte poetice este revelatorie. Constantin Stancu se poate bucura ca, in cazul sau, rabdarea anilor, care pe cei mai multi ii invinge, a inflorit si mai viu, confirmand o inzestrare aparte, dublata de luciul cizelarii cu un inalt simt al valorii estetice si morale”), Al. Florin Tene (Pasarile plang cu aripi), Nicolae Utica (Pomul cu scribi), Ion Ariesanu (Sub lupa: Poeti din Hateg), Ioan Barb (Un aristocrat al bucuriei), Victor Sterom (A privi cu ochii inimii: „Toate  poemele de aici reprezinta o asumare afectiva si reflexiva a existentei, conceputa ca o eterna trecere prin vamile telurice, inspre cerul cerurilor. Autorul pare fascinat nu de realitatea imediata, ci mai degraba de umbra luminoasa a realitatii viitoare pe care o simte tot mai profund, cu toata fiinta cutremurata de teama, dar si de implinire” ), Miron Tic (Pomul cu scribi – Poezii), George Holobaca (Constantin Stancu: Pasarile plang cu aripi, sau Masca de fosfor a existentei), Adrian Botez (Orbul care vede fulgerul zapezii: Pomul cu scribi, de Constantin Stancu si A iesi dintre neuroni – spre pasare: Pasarile plang cu aripi, de Constantin Stancu).
…Fireste, Arhiva se va inmulti, Tara din Tara-HATEGUL  nu-si va pierde Ingerii, ci si-i va inmulti cu Lumina Sfanta…Si asta, de-a pururi, pana la Trambitarea de Intoarcere in Paradis!
Deocamdata, Arhivarul Extatic Constantin STANCU sta intr-un cot si zambeste stelelor sticlind din Primul Raft, gata umplut… – si se vor umple altele, si altele, iar munca Sacrului Lucrator al Lui Dumnezeu si al Zapezilor Vesnice, de peste toate noroaiele lumii, va da rod inmiit!

Adrian Botez

VIATA COTIDIANA SI PUTEREA IN COMUNISM

Nadegè Ragaru & Antonela Capelle-Pogacean
Vie quotidienne et pouvoir sous le communisme. Consommer à l’Est
Editura Karhala
Paris, 2010, 464 p.

A aparut la Editura Karthala din Paris o carte de mare interes pentru intelectualii din Est, fie ei cercetatori, oameni din mediile culturale sau simpli cititori, autoarele tratand cu maxim interes si cu remarcabila inteligenta, la care as adauga si tactul necesar, citeva, nu putine, chestiuni de mare importanta pentru  o mai buna cunoastere a vietii de zi cu zi si a posibilitatilor de a se cultiva a locuitorilor de diverse nationalitati din Est in regimul comunist.

Doua mentiuni se impun si anume: cele doua autoare sunt tinere cercetatoare  la un  Centru de Studii  si Cercetari Internationale (CERI) pe langa Institutul de stiinte politice (Sciences Po) din Paris si provin din Franta si  respectiv din Romania. In plus, Antonela Pogacean – intr-un amplu interviu din 2009 aparut in revista Teatrul Azi,  explica  mai detaliat cu ce se ocupa la Paris –  s-a nascut la Oradea, aici a urmat liceul, la Cluj o facultate, asa incat exemplificarile si observatiile  ei legate de Teatrul oradean ne-au interesat in mod expres.

Sustinatori convinsi ai Proiectelor legate de studierea mutatiilor produse in viata locuitorilor din tarile din Estul Europei sub comunism, au sprijinit si incurajat aparitia acestui volum, domnii Christian Lequesne, director CERI, precum si predecesorul sau, Christophe Jaffrelot, dar si responsabilul Colectiei „Cercetari internationale”, Jean-Francois Bayart. Respectiva colectie publica studii si eseuri ce trateaza „mutatiile produse in sistemele internationale si in societatile politice, la ora globalizarii, cu accent pe datele fundamentale ale acestui timp: interfata intre relatiile internationale sau transnationale si procesele interne ce au loc in aceste societati care pot simboliza cumva faimoasa curba a lui Mobius”. De asemenea, Colectia propune analize originale si riguroase, exigente din punct de vedere intelectual, scrise  intr-o limba clara, nedepinzand de mode si puteri, indiferent care ar fi ele.

Volumul – peste 450 de pagini structurate in trei parti – reuneste contributii semnate de cercetatori provenind atat din tarile estice (Bulgaria, Polonia, Romania, Rusia, Ungaria), cat si din Vest (Franta, Elvetia) si SUA. Partea intai este o ampla prezentare a societatilor de tip socialist si comunist care chestioneaza existenta unei culturi socialiste de consum; studiile  poarta titluri incitante ca: „Stiintele sociale socialiste si problema consumului” (Liliana Deyanova), „Fiecaruia dupa munca depusa sau despre consumul imposibil in RDG” (Sandrine Kott), „«Reclama» sau «propaganda»? Vicisitudinile sistemului publicitar socialist in Cehoslovacia comunista” (Bradley Abrams), „A inversa alchimia. Rolul banilor in RDG-ul lui Eric Honecker” (Jonathan R. Zatlin), „Expertii in «societatile statului la coada». Sansele consumismului in Polonia comunista din anii 1980” (Malgorzata Mazurek).

Partea a doua cuprinde alte cateva studii de mare interes, cum ar fi: „Interzicerea ofertei ilicite de bunuri de consum in URSS” (Gilles Favarel-Garrigues), „In cautarea locuintei socialiste ideale in Ungaria post-stalinista: blocuri prefabricate sau casa familiala construita cu propriile maini?” (Virág Molnár). „Ecranele socialismului: micro-puteri si cotidian  in cinematografia bulgara” (Nadege Ragaru).

Romanii isi amintesc ca dupa celebrele Teze din iulie, in Romania cenzura, urmata mai apoi de infinit mai parsiva autocenzura, cand la noi Programul televiziunii s-a redus la doua ore si acelea dedicate Ceausestilor, urmaream cu mic cu mare posturile tv bulgare. La ei se mai putea vedea un film, un spectacol de teatru.

Partea a treia consacrata „vietii sociale a bunurilor si istoriei sociale a consumatorilor” dezvolta subiecte legate de tema propusa: „Teatrul si publicurile sale sau societatea socialista oglindita in reprezentatii la Oradea” (Antonela Pogacean), „Pe drumul abundentei materiale in URSS-ul lui Hrusciov. Consum rationalizat sau urmarirea unei mode?” (Larissa  Zakharova), „Vilele de vacanta din Bielorusia si din Rusia in anii 1970-80: acces, forme, folosire diferentiata”(Ronan Hervouet).

Autorii, toti, fara exceptie, produc analize pertinente, cu bogate trimiteri bibliografice, asupra mecanismelor societatii socialiste-comuniste prin observarea fina a vietii cotidiene, a experientelor omenesti de tot felul, dar si a mecanismelor de dominatie la diferitele nivele ale societatilor. Demersul incearca sa integreze abordari disciplinare diferite, facand sa converseze istoria materiala, culturala, sociala si politica. Tematica consumatiei si a consumului apare in aceasta perspectiva pretioasa, caci invita la traversarea frontierelor disciplinare, pentru a integra politicul, economicul, dar si istoria si sociologia  in teritoriul sensibil al sociologiei culturii. Una dintre concluzii ar fi ca regimurile comuniste au numeroase puncte comune, toate avand punctul de pornire in fosta Uniune Sovietica. Ele prezinta in acelasi timp si diferente, alimentate de experiente istorice de durata medie si lunga, diferite. Aceste regimuri pareau in vremea lor eterne, nimeni neindraznind sa viseze la o schimbare de anvergura celei care s-a produs. In acelasi timp cartea pune in lumina existenta, in acea perioada, a unor circulatii de idei, imagini, oameni si bunuri intre Est si Vest care invita la o revizie a imaginarului maniheist al razboiului rece,  structurat pe opozitia blocurilor.

Viata cotidiana  de oriunde si oricand inseamna  putere de cumparare, viata de zi cu zi, scoala, munca, posibilitati de instruire, de culturalizare, de distractie (lecturi, filme, spectacole, concerte, expozitii, etc. Putem vorbi, in cazul nostru si de formarea unor noi elite, unele reprezentand o patura de activisti privilegiati ai regimului si de decalajul enorm creat intre „masele populare” si acesti indivizi deveniti peste noapte „intelectuali de tip nou”. Vestul a fost si din nefericire (sau din fericire?) ramane un model perpetuu si o alternativa imbietoare, atractiva: abundenta produselor de tot felul, vitrinele elegante, un anume lux si o eleganta  a comportamentului venita din acumulari culturale si de civilizatie de veche traditie, toate acestea insemnand cu adevarat un nivel de viata ravnit. La care se adaugau, fireste, libera circulatie si libertatea gandirii. Nu intra aici, privirea din afara fiind sumara, superficiala, nici volumul imens de munca, nici calificare, nici valoarea reala, nici spiritul competitiv, nici multe altele aflate in spatele aparentei abundente, „amanunte” de care se vor lovi esticii abia dupa caderea comunismului.

Cartea revine asupra ipotezei (sau certitudinii, pentru unii) ca consumismul (sau, mai degraba absenta tot mai acuta –  nu in toate tarile estice la fel – a produselor de larg consum), a constituit principala cauza a epuizarii regimurilor comuniste si a detestarii conducatorilor lor. Ipoteza e nuantata, fiind considerata in parte reductionista:  cetatenii est-europeni puteau avea si alte motive de a sustine sau detesta regimurile in care traiau. In plus, dincolo de asemanarea experientelor de viata ale societatilor estice (dovada importarii lor din U.R.S.S), traiectoriile diferitelor state comuniste in anii 1970 si 1980 prezinta contraste (de pilda, in Ungaria se putea calatori mai usor in  Vest, iar penuria era mult mai putin prezenta in Cehoslovacia, Bulgaria, RDG, Ungaria anilor 1980 decat in Romania sau Polonia).

O observatie critica importanta: cu cat discordanta intre discursul oficial al Puterii legat de capacitatea de consum a populatiei crestea, realitatea de pe teren spunand altceva,  cu atat scadea si mai  vizibil  increderea maselor in legitimitatea sistemului socialist demagogic. In acelasi timp insa, paradoxal, au existat destule forme de adeziune (unele false, altele parand pornite din convingeri sau din interese abil mascate) la programele autoritatilor locale; paralel cu acestea intalnim nu putine incercari de respingere, interpretate de cei vizati ca forme de abatere de la disciplina de partid sau ca manifestari ale unor indivizi cu grave probleme psihice. Internarile fortate in ospicii stau marturie.

Interesanta perspectiva din care sociologul rus stabilit in Statele Unite Alexei Yurchak, de pilda, a nuantat dihotomia intre „cultura oficiala” si cea asa-zisa neoficiala, intelegand sa includa unele forme de cultura – cum ar fi de pilda, rock-and rollul, atat de iubit de tineret – nu numai in categoria actelor de rezistenta, ci si ca un stil de viata care nu avea in mod constient o dimensiune politica. La fel de interesanta mi s-a parut si studierea rolului relatiilor de favoare care operau in diverse forme, cu beneficii certe pentru cei care aveau puterea interventiei. In Romania exista chiar formularea glumeata: acronimul PCR devenea Pile, Cunostinte, Relatii.

In legatura cu omul, pe seama caruia se perora enorm si fara nicio acoperire in planul realitatii, lucrurile stateau cam asa: un regim socialist sau comunist nu ingaduia decat OMUL asa-zis armonios, emancipat, educat in spiritul propagandei comuniste, adica indoctrinat, fidel pana la moarte sau sacrificiu suprem regimului respectiv. E limpede ca disfunctionalitatile interveneau si din modul cum era organizata „economia  planificata”, obiectivele celor putini care incercau sa „modernizeze” cat de cat ce se mai putea,  parand de-a dreptul utopice in cadrul respectiv.

Din studiile prezente razbate demagogicul slogan al „rolului culturii si artei” in „formarea omului nou”, de fapt fiind limpede pentru toata lumea ca e vorba despre rolul propagandistic al artelor; cenzura si amestecul fortelor oculte ale temutei Securitati – daca vorbim de Romania – in toate formele culturii si artei: tiparituri, spectacole, lucrari muzicale si de arta plastica; nimic nu scapa ochiului vigilent al cenzurii. Toate, dar absolut toate trebuiau sa vorbeasca despre „realizarili” de exceptie ale regimului comunist. Fie si in treacat, se aminteste „contributia” nefericita a unor creatori la propaganda mincinoasa, de pe urma careia unii s-au imbogatit, au dobandit functii inalte sau pur si simplu au dorit sa bareze, din invidie, drumul unor colegi talentati si valorosi.

Desigur mie una mi-a trezit un mai mare interes capitolul  destinat stilului de viata individual si colectiv din Ardeal; nu atat modului cum se facea teatru in regimul socialisto-comunist (pe care, traindu-l pe piele proprie, il stiam foarte bine), ci, mai ales modului cum „vede” lucrurile un om tanar, mai mult, o oradeanca ce iubea enorm teatrul, nelipsind de la nicio premiera, ba chiar „ucenicind” prin arhivele teatrului si prin  secretariatul literar. In plus, fiind bilingva (tatal roman, mama maghiara) ea a urmarit permanent si spectacolele sectiei maghiare.

Prin urmare am parcurs cu real interes observatiile si parerile Antonelei Pogacean,  legaturile adesea greu de urmarit dintre maruntele intamplari ale obisnuitei vieti cotidiene si Teatrul ca institutie de prima importanta intr-un oras de provincie ca Oradea. E vorba aici de teatru ca institutie sociala, traversata de relatii asimetrice de putere, institutie care nu poate fi, cel putin teoretic,   suspectata de a  nu fi  total  nici de partea „culturii oficiale” si  nici a „culturii disidente”. Chiar si supus unor constrangeri politice puternice, definitiile date teatrului apar multiple – cultura si cultura nationala, educatie, propaganda, divertisment, etc. Aceasta pluralitate face posibila diversificarea motivatiilor si a formelor de participare la spectacol, mai mult sau mai putin ceremoniale, modelate in parte de trecut si istorie.

Ea descrie cladirea construita in anul 1900 de celebrul cuplu de arhitecti Fellner si Helmer, in stil neo-clasic si baroc (in interior), cu scena italiana, apoi relateaza cateva amanunte importante legate de compozitia publicului (de la 1880 pana la Unirea Ardealului cu Romania, 1918, perioada horthysta, 1940, cedarea Ardealului, refugiul romanilor, trimiterea evreilor in lagarele de exterminare, date istorice care au marcat, desigur, si traseul institutiei teatrale. Importante pentru o justa intelegere a cititorului strain.

Autoarea sesizeaza cu sensibilitate si finete, dar si cu rigoare stiintifica, etapele parcurse de teatrul oradean in anii comunismului; e cu totul justa observatia ei, cum ca sectia maghiara incerca sa continue, pe cat se putea, traditia operetei si a comediei muzicale, incercand sa aduca pe scena si piese  capabile sa trezeasca ravnitul suflu patriotic.

In ce priveste sectia romana, devenita parte a  noului Teatru de  Stat, aici lucrurile par ceva mai simple: se joaca piese istorice, in ideea trezirii sentimentelor patriotice si a cunoasterii istoriei neamului, dar si comedii politiste sau pur si simplu comedii. In repertorii se mai strecurau cand si cand, inseland vigilenta cerberilor cenzori, piese oarecum subversive,  care incercau sa comunice in subtext mesaje contrare ideologiei de partid. Ea da exemple de piese ale unor autori ca D.R. Popescu sau Theodor Mazilu, sau uneori, cum observa si ea, limbajul spectacular esopic putea functiona chiar si prin intermediul pieselor clasice, Caragiale fiind pe primul loc. Sunt binevenite relatarile despre prezenta in repertorii a unui dramaturg ca Szigligeti, fondatorul dramaturgiei maghiare in sec.XIX, sau a lui Iosif Vulcan, dramaturg si redactor al revistei Familia, revista in care a debutat cel mai important poet roman, Mihai Eminescu. De altfel, in semn de omagiu, cele doua trupe poarta azi  numele lor. E vorba si despre o anume complicitate intre creatorii unui spectacol, capabil sa comunice mesaje secrete prin intermediul textului, dar si al imaginii scenice, al decorului si costumelor, etc.

Autoarea a studiat temeinic acte si documente de arhiva, state de functii si de salarii,  a consultat  Monografiile celor doua trupe teatrale, incercand sa descopere si alte cauze ale prezentei sau absentei temporare a publicului in sala de teatru, precum si evolutia (artistica, dar si civica) atat a interpretilor, cat si a spectatorilor. Dupa douazeci de ani de la caderea comunismului, autoarea ne invita cumva sa judecam fara partinire, fara patima, cu discernamant, ce loc mai ocupa experienta artistica si de viata, in traiectoria istorica a societatii europene. Ce preluam si ce trebuie sa uitam definitiv din bogata si dramatica experienta a trecutului. Fiindca, oricum timpul trece, iar intrebarile nu numai ca raman, ci parca se inmultesc…

Elisabeta POP
Oradea
8 februarie 2011

ROMANI GENIALI

Putem observa cu stupoare cum chiar unii romani afirma despre locuitorii acestei tari ca ar fi doar niste “barbari” inca de pe vremea dacilor, care n-ar fi stiut nici macar sa scrie (cum prezinta in unele articole “Academia Catavencu”) si ca romanii sunt si acum „codasii Europei”! Astfel de afirmatii pot fi semne de incultura crasa sau, de cele mai multe ori, de rea-vointa, ce apare ca un rezultat al oportunismului unor ziaristi care nu urmaresc altceva decat banii care vin din Vest sau de la Est.

Si pentru ca autorii celui mai popular dictionar occidental – Larousse – nu vorbesc deloc de romani ca natiune importanta pentru dezvoltarea civilizatiei umane, vom prezenta o serie de inventatori de marca originari din Romania, sau personalitati mondiale de prima marime care apartin acestui neam, dar care din pacate nu sunt cunoscuti, deoarece se pare ca mass-media romaneasca este mult mai preocupata de cazuri stupide care nu au nici o valoare umana si nationala.

Rachetele expediate de la Cape Kennedy si aripile “Delta” au fost inventate la Sibiu inca din 1555! Onest, Robert Charroux a semnalat acest eveniment, cu toate amanuntele necesare si cu o fireasca uimire ca “istoria oficiala” a “reusit” sa-l neglijeze… Racheta spatiala cu trei etaje de carburant solid (“model Cape Kennedy”) a fost inventata in 1529 si trimisa in spatiu cu succes in 1555, in prezenta a mii de spectatori. Performer: Conrad Haas, seful Depozitului de Artilerie de la Sibiu (1550- 1570).

Aceasta informatie si urmatoarele provin dintr-un vechi manuscris descoperit de prof. Doru Todericiu, in 1961, la biblioteca din Sibiu. Lista inventiilor mentionate in manuscris contine: racheta cu doua etaje de ardere (1529); racheta cu trei etaje (1529), baterie de racheta (1529), casuta zburatoare (1536), experimentarea principiului arderilor necesare la racheta cu mai multe etaje (1555), utilizarea aripioarelor de stabilizare avand forma literei delta (1555)… “Casuta zburatoare”, propulsata in aer de racheta, nu era nimic altceva decat anticiparea cabinei spatiale folosita de cosmonauti incepand cu
anii 50!… In lucrare erau mentionate si pulberile lui Ioan Romanul din Alba Iulia.

Radioactivitatea artificiala a fost descoperita de o savanta de la Facultatea de Stiinte Bucuresti, si insusita apoi de Marie Curie si intrebuintata pentru distrugere. Cerand un grad superior la facultate, savanta romanca ii scria regelui Carol al II-lea: “Numirea mea s-ar putea face pe aceeasi cale exceptionala ca si a domnilor recomandati de dl. Perrin, ca o recompensa a descoperirii radioactivitatii artificiale, care este a mea si de al carui fruct s-a bucurat d-na Joliot-Curie, recomandata de insusi dl. Perrin pentru Premiul Nobel. (… ) Domnul Decan al Facultatii de Stiinte si o parte din profesori ma sacrifica pentru a nu-i nemultumi pe dl. Perrin si pe sotii Joliot-Curie, de care, zic dumnealor, au
nevoie.” Vesnicile “plecaciuni” fata de cei de afara, bogati, deci destepti si merituosi! Nedreptatita savanta infiintase din proprie initiativa Catedra de Radioactivitate de la Facultatea de Stiinte Bucuresti…

1827 – Petrache Poenaru (secretarul lui Tudor Vladimirescu) – este inventatorul stiloului (tocul rezervor).
1858 – Bucuresti – primul iluminat cu petrol al unui oras din lume si prima rafinare a petrolului.
1880 – Dumitru Vasescu – construieste automobilul cu motor cu aburi.
1881 Alexandru Ciurcu – obtine un brevet din Franta prin care prevede posibilitatea zborului cu reactie.
1885 Victor Babes – realizeaza primul tratat de bacteriologie din lume.
1886 Alexandru Ciurcu – construieste prima ambarcatiune cu reactie.
1887 C. I. Istrate – Friedelina si franceinele.
1895 D. Hurmuzescu – descopera electroscopul.
1899 C.I. Istrate – o noua clasa de coloranti.
1900 Nicolae Teclu – becul cu reglarea curentului electric si gaz.
1904 Emil Racovita – biospeologia
1905 Augustin Maior – telefonia multipla
1906, 18.03 – Traian Vuia – avionul cu tren de aterizare pe roti cu pneuri; cu “Vuia I” acesta reuseste prima decolare fara sa foloseasca nici un mijloc ajutator, numai cu aparate aflate la bord (in fapt, primul avion din istorie). 1906 A.A. Beldiman – aparatul hidraulic cu dalta de percutie pentru sondaje adanci.
1908 Lazar Edeleanu – prima rafinare in lume a produselor petroliere cu bioxid de sulf.
1908 Acad. Nicolaie Vasilescu – Karpen – “pila Karpen”, care functioneaza inca, neintrerupt, de aproape 100 de ani!
1910 iunie – Aurel Vlaicu – lanseaza primul avion din lume fuselat aerodinamic.
1910 Tache Brumarescu – masina de taiat sulf.
1910 Stefan Procopiu – efectul circular al discontinuitatilor de magnetism.
1910 Gh.. Marinescu – tratamentul paraliziei generale.
1910 Henri Coanda reuseste primul zbor al unui avion cu reactie (fabricatie proprie).
1910 Ioan Cantacuzino – „fenomenul Cantacuzino” (aglutinarea unor microbi).
1913-1916 Ioan Cantacuzino – vaccinarea antiholerica (metoda Cantacuzino)
1916 D. Danielopolu – actiunea hipertensiva a digitalei
1918 Gogu Constantinescu – intemeiaza o noua stiinta: sonicitatea.
1920 Emil Racovita – pune bazele Institutul de Speologie Cluj (primul din lume)
1920 ing. Gheorghe Botezatu – a calculat traiectoriile posibile Pamant – Luna, folosite la pregatirea programelor “Apollo” (al caror parinte a fost sibianul Herman Oberth); el a fost si seful echipei de matematicieni care a lucrat la proiectul rachetei “Apollo” care a dus primul om pe Luna (ca un fenomen de sincronicitate Apollo a fost unul dintre Gemenii Divini)
1921 Aurel Persu – automobilul fara diferential, cu motor in spate (de forma „picaturii de apa”)
1921 Nicolae Paulescu – descopera insulina; pentru ca era un anti-mason virulent,  Premiul Nobel l-au primit canadienii F. Banting si J..R.J. McLeod pentru aceasta descoperire…
1921, decembrie Stefan Procopiu – Fenomenul Procopiu (depolarizarea luminii)
1922 C.Levaditi si Sazevac – bismutul ca agent terapeutic impotriva sifilisului.
1925 Traian Vuia – generatorul de abur cu ardere in camera inchisa si cu vaporizare instantanee
1930 Elie Carafoli – avionul cu aripa joasa
1933 Henri Coanda – aerodina lenticulara (farfuria zburatoare)
1938 Henri Coanda – efectul Coanda
1938 Henri Coanda – discul volant.
1952 Ana Aslan – gerovital H3

O sincronicitate uimitoare a fost sesizata de unele persoane: vehiculul descris de profetul biblic Ezechiel a fost asemuit cu ingenioasele centuri zburatoare testate de americani in 1961, dar, desi americanii au fost creditati ca autori ai inventiei, adevaratul inventator este Justin Capra care, in 1958 a proiectat, realizat si zburat cu un astfel de aparat. Acum, acest aparat a fost imbunatatit si este folosit (cu o autonomie de 30-40 minute) pentru salvarea rapida de pe platformele marine si pentru supravegherea zonelor forestiere…

Un crater de pe luna poarta numele lui… Spiru Haret. Aceasta deoarece savantul roman a demonstrat ca axa mare a elipsei pe care se deplaseaza Pamantul in jurul soarelui este de o marime variabila, creand premisele de baza ale astrofizicii moderne. Mai putem semnala existenta unor personalitati, adevaratele „varfuri de talie universala” aparute dintre minoritatile din Romania, in toate domeniile. Un exemplu de prim rang: prof. Herman Oberth, un sas din Sibiu, considerat „parintele navigatiei spatiale” si, de asemenea, profesorul lui Werner von Braun, seful programului rachetelor americane “Saturn”.

O alta idee propagata destul de puternic in societatea romaneasca de astazi este ca, deloc mandri cu originea lor, unii dintre romani afirma ca toate aceste prilejuri de mandrie nationala tin doar de domeniul trecutului, ca Romania de astazi ar fi… o “tara bolnava”, fara civilizatie, fara personalitati marcante, ea fiind mereu „codasa Europei”.

Pentru a contracara astfel de teorii negativiste, menite sa-i tina pe romani „la locul lor” (si departandu-i de traditia si sufletul neamului romanesc), teorii stabilite de cei ce se doresc „Atotputernicii Lumii”, vom oferi si o serie de realizari ale geniului romanesc ale ultimilor ani:

Dr.fiz. Eugen Pavel, de la Institutul de Fizica Atomica de la Magurele, a realizat un CD-ROM (din sticla) cu o capacitate de stocare de 15.000 ori mai mare decat a unuia obisnuit. Pe 5 astfel de CD-uri ar putea fi stocata intreaga Biblioteca a Academiei Romane, iar informatiile ar putea rezista… 5.000 de ani!!! In noiembrie 1999, inventia sa a fost premiata cu medalia de aur la Salonul Mondial al Inventiilor “Bruxelles Europa”, iar autorul doreste cu orice pret producerea de serie in Romania. Dar forurile din Romania intarzie la nesfarsit formalitatile…

Constantin Pascu a realizat in anul 2000, in premiera mondiala, un aparat care purifica aerul in spatiile de locuit: distruge bacteriile din aer, retine praful si fumul de tigara, atmosfera devenind „ca in salina sau pe litoralul marin”. Instalarea acestui aparat costa atunci doar 480.000 lei!…

Petrica Ionescu este cel mai important regizor de opera dupa Zefirelli (afirmatie facuta de George Astalos, in ian.2001)

Romania a castigat Campionatul Mondial de bridge (considerat de multi drept cel mai inteligent joc de carti) pe Internet, in 16.11.2000 (107-75 cu SUA in finala).

Hackerii romani sunt considerati printre cei mai buni (si mai periculosi) din lume. “Distractia” (conform declaratiei lor, ei nu fura informatii, ci doar doresc sa isi dovedeasca… valoarea) celor „5 magnifici de la Rasarit” a obligat CIA sa trimita o delegatie la Bucuresti… Printre site-urile „sparte” de ei: US Army, US Air Force, US Navy, NASA, Coast Guard, departamente federale, etc…

La salonul inventiilor de la Geneva (aprilie 2001), Romania s-a clasat pe locul I in privinta numarului de premii obtinute si pe locul II (dupa Rusia) ca numar de inventii prezentate. Adica a luat premii pentru toate cele 62 de inventii prezentate (22 premii I; 18 premii II; 22 premii III)!

Delegatia romana s-a mai intors de la Geneva si cu 4 premii speciale din partea delegatiilor altor tari, un premiu de creativitate (pentru Ionut Moraru – inventia “Biomer”), Medalia expozitiei si Diploma salonului pentru contributia exceptionala in promovarea inventiilor. Prof. Stefania Cory Calomfirescu a primit medalia de aur a mileniului din partea Universitatii Cambridge (ian. 2001), fiind aleasa si in Consiliul Director al prestigioasei institutii britanice. Posesoare a doua certificate de inovator, autoare a 8 tratate de neurologie, Sefa Clinicii de Neurologie din Cluj-Napoca este primul medic din lume care a scris un tratat despre edemul cerebral. In plus, medicul roman a primit si
medalia de onoare a mileniului din partea Institutului Biografic American, fiind numita si in conducerea acestei unitati.

Dr. Maria Georgescu, eleva prof. Ana Aslan si director al institutului cu acelasi nume, a avut o serie de pacienti celebri: Charlie Chaplin, Leonid Brejnev, Iosip Broz Tito, J.F. Kennedy, Charles de Gaulle, presedintii Suharto si Ferdinand Marcos, generalul Augusto Pinochet (1993), printul Agacan (cu sotia), contele Olivetti, contesa Zwarowskzy, etc.

La olimpiada internationala de matematica de la Washington (iulie 2001), elevii romani au obtinut o medalie de aur, doua de argint si trei de bronz. Ei sunt din Galati, Arad, Valcea si Constanta. Participarea la olimpiade internationale de matematica si fizica: 500 de elevi din 83 de tari… Mihai Manea, medaliatul cu aur (din Galati) are, la 18 ani, un palmares impresionant: medalii de aur timp de trei ani consecutiv la internationale si Balcaniada… Fireste, el a fost “racolat” imediat de americani, optand pentru Universitatea din Princetown (SUA)…

Stefan Cosmin Buca, Maria Popa si Mihai Ivanescu au fost nominalizati, in vara anului 2001, pentru Premiul Nobel de catre institutii din SUA! Primul este student la Economie, ceilalti participa la programe in colaborare cu NASA.

Nicu Mincu din comuna Ivesti (Galati) vindeca diverse boli cu leacuri si ceaiuri preparate din 170 de plante. La 81 de ani, arata ca la 50, pentru ca, spune el, a descoperit un (secret) elixir al tineretii…

Romania este pe primele locuri in lume la… exportul de inteligenta. De exemplu, la “Microsoft”, a doua limba vorbita este romana, iar la NASA multi dintre specialistii de prim rang sunt tot romani…

Radu Teodorescu este proprietarul celei mai renumite sali de gimnastica din SUA (Manhattan – New York). Emigrat in 1972, a ajuns cel mai celebru profesor de fitness de peste Ocean, printre clientii sai numarandu-se Robert Redford, Cindy Crawford, Candice Berger, Susan Sarandon, Mick Jagger, s.a. Celebrele casete video-lectii de fitness produse de Cindy Crawford incepand din 1992 au fost realizate impreuna cu antrenorul sau, Radu Teodorescu, care doreste sa infiinteze in Romania primul institut din lume de pregatire a profesorilor de educatie fizica in fitness pentru adulti…

Nicolae Balasa (39 de ani), un inginer mecanic din Dolj, socoteste mental mai rapid decat calculatorul (inmultiri, impartiri, ecuatii de gradul II, radicali de ordinul III si IV)! Fost inginer la Uzina Mecanica Filiasi, din 1994 Nicolae Balasa este actualmente somer…

Ion Scripcaru, strungar si lacatus mecanic din satul Uzunu (Giurgiu) nu gaseste de 4 ani, 15.000 USD pentru a-si realiza inventia epocala (pana la proba practica): motorul care nu consuma nimic! Acesta ar trebui sa functioneze pe baza gravitatiei, fiind in fapt “instalatie mecanica amplificatoare de putere, capabila sa transforme forta statica gravitationala in lucru mecanic”. „S-ar inchide toate centralele nucleare”, spune el. Numai ca OSIM (Oficiul de Stat pentru Inventii si Marci)a refuzat sa-i breveteze
inventia in lipsa unei machete functionale, doar pe baza schitelor. Petre Roman si Ministerul Cercetarii si Tehnologiei l-au tratat cu indiferenta (1997), iar sponsorii nu se inghesuie (ca si statul) sa-i asigure cei 15.000 USD necesari…

Sandu Popescu din Oradea este primul fizician din lume care a reusit teleportarea unei particule. O aplicatie a acestei inventii: criptografia, transmiterea mesajelor secrete. Acest eveniment epocal a avut loc in 4 iulie 1997, in laboratoarele din Bristol (Anglia) ale celebrei firme “Hewlett Packard”. Pe vremea lui Ceausescu, Sandu Popescu a reusit „performanta” de a fi somer in Romania…

Matematicianul Paul Pistea, impreuna cu Vasile Postolica, au unificat teoriile relativitatii si cuanticii – fapt cautat de fizicieni, inclusiv Einstein, de vreo 100 de ani incoace). A publicat faptul (printre altele) la al V-lea Congres al Matematicienilor Romani (Pitesti, 2003), http://stiinte.ub.ro/images/stories/documente/revista/18/pistea.pdf si a ramas cu publicatul!  Nu este bagat in seama… Trimite repetat articolul catre diversi cosmologi si nimic… Nu poate face faptul cunoscut in media!?

Ioan Davidoni (52 de ani), un banatean sarac material dar bogat in idei geniale, este un exemplu relevant pentru modul in care ne pierdem cea mai mare bogatie: inteligenta si inventivitatea. Angajat al fabricii de sticla din Tomesti (Timis), pentru care a realizat, in cativa ani, 45 de inventii si inovatii, el a fost disponibilizat cand a indraznit sa-si ceara drepturile (o parte din cele 4,3 miliarde de lei economii aduse fabricii la nivelul anului 1995, adica… de 4 ori greutatea sa in aur!) si apoi a fost reangajat ca muncitor… “din mila”! Ulterior, Ioan Davidoni a mai realizat doua inventii de exceptie: un recuperator
de pelicula de titei si pantofi magnetici antistress ce pot asigura o longevitate de peste 100 de ani… Prima inventie valoreaza miliarde de dolari in Vest, a doua a inregistrat-o inutil la OSIM, pentru ca atat chinezii cat si americanii i-au furat si folosit inventia cu un profit imens. De exemplu, in SUA s-au vandut peste 10 milioane de perechi, cu un profit de peste 1 miliard de dolari… In acest timp, statul roman ignora in continuare o inventie,
intr-adevar de miliarde…

Anonim nascut la 14.11.1902, in Campina este redescoperitorul tratamentului cu lumina. Prietenul sau, Albert Einstein l-a avertizat: „Esti un visator. Cine crezi ca o sa-ti permita sa distrugi intreaga industrie farmaceutica si sa revolutionezi medicina?” Mai tarziu, Elena Ceausescu i-a propus, prin intermediari, sa-i cedeze inventia… Pana la urma, avea sa ajunga prioritatea neuropatologului Peter Mendel, ca atatea alte inventii romanesti “pierdute” in strainatate…

In 1991, Carol Przybilla a inregistrat la OSIM brevetul unui aparat bazat pe inventia sa mai veche, neconcretizat nici pana acum. Intre timp, principii incluse in tehnologia aparatului au fost utilizate in realizarea hiperboloidului inginerului rus Garin, cu aplicatii militare malefice… Carol Przybilla a mai realizat si alte inventii deosebite: turbina cu combustie interna (1958, vanduta de statul roman firmei General Motors), termocompresor frigorific cu circuit inchis (1959), motor eliptic, fara biela (vanduta Japoniei si folosita in celebrele motociclete japoneze), arma defensiva antitanc (anii ’90).

Justin Capra este un inventator celebru al Romaniei, din pacate mereu tratat cu indiferenta (chiar ostilitate) de autoritatile statului, conditii in care nu e de mirare ca unele din inventiile sale (de miliarde de dolari) i-au fost pur si simplu furate de americani… In 1956, la nici 25 de ani, Justin Capra a inventat primul rucsac zburator, un aparat individual de zbor. Dupa 7 ani in care “semidoctii savanti” l-au tratat cu dispret pentru ca era doar tehnician si nu inginer, in 1963, americanii Wendell Moore, Cecil
Martin si Robert Cunings au preluat inventia din Romania si au lansat-o in fabricatia de
serie… In 1958, Justin Capra a realizat prima varianta a rachetonautului, cu care s-a ridicat de la pamant la… Ambasada SUA din Bucuresti. Rezultatul: inventia a fost si aceasta furata si brevetata in 1962 de Wendell Moore (“specializat” deja!), iar inventatorul… a fost arestat de Securitate pentru ca ar fi dorit sa fuga din tara cu aparatul sau… Justin Capra mai este si realizatorul celui mai mic autoturism din lume, “Soleta”, care consuma… 0,5l/100 km si al unei motorete unica in lume ce functioneaza cu acumulatori (37 kg, 30 km/h, 80 km autonomie cu o incarcare)

Mihai Rusetel a inventat motorul cu apa! „Cazul Rusetel”, este elocvent pentru geniul romanesc dar si pentru „talentul” cu care ne risipim fortele si putem sa ne pierdem valorile. Proiectul a fost depus la OSIM in 1980 si a fost brevetat in … ianuarie 2001. Pana atunci, Securitatea l-a sicanat pentru refuzul de a cesiona inventia statului, iar in februarie 1990, precaut, el a refuzat angajarea ca si consilier tehnic la “Mercedes” (2.500 DM lunar) pentru a nu pierde, eventual, proprietatea inventiei… Motorul sau se bazeaza, ca principiu de functionare, pe “cazanul Traian Vuia”, inventie folosita inca la locomotivele Diesel-electrice pentru incalzirea vagoanelor. Poate fi utilizat in domeniul transporturilor terestre si navale, in locul turbinelor din termocentrale, si chiar a centralelor termoelectrice. In lume, mai exista doua brevete in domeniu (Japonia si SUA), dar acestea nu depasesc nivelul locomotivei cu aburi, necesitand combustibil solid sau lichid. “Motorul Rusetel” foloseste drept combustibil doar apa, si are dimensiunile unui motor de Dacie, sursa de energie initiala fiind o banala baterie de masina. Datele tehnice preconizate de a patra sa macheta (10 l/100 km consum de apa, 70 km/h viteza maxima) pot fi imbunatatite la realizarea prototipului: un motor cu
apa montat pe o Dacie 1310. Directorul general al Uzinelor Dacia, ing.Constantin Stroe, care cunoaste acest proiect chiar din 1980, a afirmat ca este dispus sa ajute inventatorul cu orice are nevoie pentru realizarea prototipului si a declarat, incantat: „Reusita ar fi un miracol, si cred ca in asemenea caz ar trebui sa se inventeze pentru acest om Premiul Super-Nobel”.

Patru ani de la savarsirea din acesta viata, pamanteasca, a Parintelui Gheorghe Calciu Dumitresa

„Viata Parintelui Calciu dupa marturiile sale si ale altora”, Editie ingrijita la Manastirea Diaconesti, Cu o predoslovie a Inaltpreasfintitului Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Christiana, Bucuresti, 2007. 350 p.

By Drd. Stelian Gombos

Iata ca, de doua milenii incoace, adica de la intemeierea credintei crestine, ne straduim sa ne cinstim si sa ne omagiem eroii istoriei sau martirii credintei, precum si personalitatile marcante, universale si nationale, care au amprentat istoria, veacurile si locurile cu activitatea, cu viata si cu invataturile ori scrierile lor multfolositoare.
Drept urmare, mi-am adus si eu aminte, pentru cateva momente, cuprins fiind de emotie, respect si veneratie, de Parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, acum, la momentul implinirii a patru ani de la nasterea sa in viata cea cereasca, cand a avut venerabila varsta de 82 de ani, eveniment ce s-a savarsit in ziua de marti, 21 noiembrie 2006. De asemenea, am avut un prilej si un ragaz de reflectie si de reculegere si in timpul slujbei prohodirii care s-a desfasurat la Manastirea Radu Voda din Bucuresti sambata, 2 decembrie 2006, iar apoi in ziua inmormantarii sale in cimitirul Manastirii Petru Voda din judetul Neamt, la care am reusit sa particip si eu alaturi de foarte multi slujitori ai altarului bisericesc strabun, in frunte fiind un alt vrednic de pomenire – Prea Fericitul Parinte Teoctist – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, precum si alaturi de foarte multi fii duhovnicesti si ucenici, cunoscuti ori apropiati.
Pentru a fi sincer, doresc sa recunosc ca in iuresul acestor zile, am constatat cu oarecare strangere de inima ca nu este usor sa vorbesti ori sa scrii despre Parintele Calciu, mai ales pentru unul ca mine care l-am cunoscut de relativ putina vreme, adica de numai zece ani. De ce? Pentru ca Parintele Gheorghe s-a conturat si s-a identificat in mintea si in inima mea, prin cateva trasaturi si calitati distincte: in primul rand caracterul, onoarea si demnitatea parintelui; apoi vocea sa inconfundabila, cat se poate de sobra, dar si calda in acelasi timp; dupa aceea, cultura teologica (si nu numai teologica) pe care a cumulat-o datorita muncii si tenacitatii prea cucerniciei sale; luciditatea si spiritul sau critic insotit de foarte multa intelegere si condescendenta; pe urma spiritul de disciplina, in primul rand cu el insusi, de rigoare academica, doctrinara, liturgica si canonica revelata cu fiecare slujire a sa, ori cu fiecare predica sau cuvantare, toate fiind sustinute intr-un mod foarte coerent si elevat, in diferite imprejurari si cu diferite ocazii; comportamentul, felul sau de a fi si de a se raporta la semenii sai, la fiecare in parte, intr-un mod deosebit si unic, fiind foarte respectuos, accesibil si deschis, toate acestea ducand la descoperirea in persoana sa a eticii bunului simt, pe care a cultivat-o de-a lungul intregii vieti si care astazi o intalnesti tot mai rar. Parintele Gheorghe Calciu a mai avut si calitatea de a fi un om de o sinceritate, discretie si modestie iesite din comun, care mi-au inspirat foarte multa incredere, mi-au dat confort sufletesc si dragoste fata de valorile perene ale spiritualitatii si culturii noastre autentice.
Iar cartea aceasta se prezinta, in aceste vremuri, ca un omagiu si un prinos de cinstire si de recunostinta, tocmai acum, la implinirea a patru ani de la mutarea in vesnicele lacasuri a Parintelui Calciu Dumitreasa – acela care a facut parte „din generatia destinata nu doar temnitei, ci si sinistrei reeducari de la Pitesti, puse la cale si dirijate de tot ceea ce comunismul avea mai abject. Una era sa petreci ani grei de inchisoare laolalta cu camarazii aceleiasi suferinte, si chiar luni de tacuta recluziune intr-o celula izolata, si alta sa treci prin convulsiile fizice si morale provocate de propriii tai camarazi deveniti diavoli si, pana la urma, istovit, sa te pomenesti asemenea lor. Sunt traume sufletesti pe care numai un erou le poate depasi, dar care ii raman pe viata in carca, asemenea unei jivine cu ghearele infipte in grumaz. Parintele Calciu stia ca o cadere poate fi depasita numai prin asumarea ei constienta si responsabila, si aceasta l-a facut, pana la urma, victorios – potrivit aprecierii cuprinse in „Predoslovia” cartii, semnata de Inaltpreasfintitul Parinte Arhiepiscop si Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania.
Scopul si motivul aparitiei acestei lucrari este foarte bine reflectat in „Lamurire asupra editiei” unde se arata adevarul „ca nu poate o cetate aflata pe varf de munte sa se ascunda, nici o faclie aprinsa sa stea sub obroc. Tot astfel, nu se cuvenea ca viata Parintelui Gheorghe Calciu sa fie tainuita, ci pusa in sfesnic, ca sa lumineze tuturor celor din neamul sau”. In alta ordine de idei, scrierea de fata este alcatuita din „Predoslovie”, „Lamurire asupra editiei” si patru parti, intitulate: „Viata este Hristos”, „In prigoniri adeseori”, „Exilul”, „Moartea nu exista”, la care se adauga „Addenda” – cu „Testament”, „La un an de la adormire” si „Bibliografie – Gheorghe Calciu-Dumitreasa”. Cartea este completata, la urma, cu cateva fotografii ce fixeaza unele secvente si evenimente din viata Parintelui.
Lucrarea cuprinde, mai intai, inregistrarea unui interviu pe care Monahul Moise de la Manastirea Oasa i-l luase Parintelui Gheorghe Calciu cu patru ani si ceva in urma, pe parcursul a trei zile de impreuna-calatorie prin tara. Iar ostenitorii, mai bine spus, ostenitoarele Manastirii Diaconesti – Bacau, care au compus si structurat cartea au constatat „cu mare bucurie ca interviul, cu o durata de sase ore, era de fapt, o incursiune amanuntita in viata parintelui, din copilarie pana in momentul expulzarii din tara, in august anul 1985” – maicile nefacand altceva decat sa transcrie materialul, completandu-l cu informatii din alte interviuri si articole. Cercetandu-se fondul de manuscrise al Arhivelor CNSAS, au fost gasite si cateva fragmente de manuscrise ale Parintelui, confiscate in anul 1979, inainte de a doua sa arestare. „Ele cuprind relatari ale unor episoade din prima detentie si din timpul activitatii de preot profesor la Seminarul Teologic din Bucuresti. Le redam ca atare in partea a doua a cartii, ca o completare la informatiile cuprinse in interviu. Tot aici am inclus extrasele din dosarul de urmarire al Parintelui Calciu de la CNSAS, extrase, selectate si adnotate de Monahul Moise. Precizam ca scopul nostru a fost sa intregim, prin aceste informatii, anumite aspecte din viata si activitatea Parintelui Gheorghe Calciu, aratand ca drumul Parintelui spre Imparatie a urmat calea pe care Domnul Insusi a avut-o: Parintele Calciu Dumitreasa a fost in iad cu sufletul, dar l-a biruit in Iisus Hristos si s-a facut partas la Inviere. Ramanea sa mai acoperim perioada exilului in America. Pentru aceasta, ne-am adresat familiei Parintelui, precum si credinciosilor din Parohia «Sfanta Cruce» din Washington D.C., unde sfintia sa a slujit in ultimii aproape douazeci de ani. «Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca eti avea dragoste unul fata de altul». Si am cunoscut ca acestia erau cu adevarat ucenicii Parintelui Calciu. In cateva zile, toata comunitatea de la «Sfanta Cruce» s-a mobilizat. Fiecare avea ceva de spus despre Parintele. Doua suflete generoase s-au ostenit sa adune si sa ne trimita toate aceste marturii. Cu incuviintarea lor, ne-am luat libertatea de a selecta si organiza meterialul potrivit cu conceptia de ansamblu a cartii. Am adaugat la sfarsit scrisorile dictate de Parintele, inainte de moarte, catre familie, enoriasi, catre Inalt Prea Sfintitul Bartolomeu Valeriu Anania – caruia, printre altele i-a spus: «Dumnezeu sa Va dea taria cugetului si arma cuvantului sa evitati pe cat posibil unui om, rautatile care incep sa atace tot mai violent adevarurile credintei noastre ortodoxe si sa Va lungeasca zilele spre slava Sa. Amin»; apoi catre Parintele Arhimandrit Iustin Parvu si Manastirea Diaconesti, ultimele trei netiparite pana acum, precum si cateva insemnari facute de cei apropiati, la un an de la adormire”, cum ar fi: preotii Iustin Parvu, Amfilohie Branza, Adrian Beldianu, Nicolae Tanase, Monahul Filotheu, apoi domnii Demostene Andronescu, Erast Calinescu, Lucian Popescu. Asadar, aceasta carte – ce are cate un citat scripturistic drept motto la inceputul fiecarei parti – ne ofera noua, celor obisnuiti cu o viata comoda, prilejul de a medita la jertfa, la suferinta si la cruce. Si asta, pentru ca nimic nu se poate realiza fara efort, fara jertfa. Tendinta, tentatia si ispita omului contemporan, spune Sfantul Paisie Aghioritul, este de a dobandi totul fara jertfa, asa incat si noi crestinii, am dori sa ne mantuim fara sa ne nevoim, ceea ce este, de fapt, imposibil. Asa stand lucrurile, cartea de fata este un memento, o aducere aminte a vremurilor extraordinare si teribile in care cei ce au vrut sa se mantuiasca au avut foarte mult de suferit, adica atunci cand statul roman, comunist si ateu, foloindu-se de institutii diabolice si draconice precum securitatea si inchisoarea, i-a chinuit pe cei mai buni crestini, aflati atunci printre noi; caci „comunismul a umplut cerul de Sfinti” – zice Parintele Arhimandrit Arsenie Papacioc. In alta ordine de idei, lucrarea aceasta, cu adevarat marturisitoare si folositoare, mai cuprinde o scrisoare deosebita adresata de catre Ioan Ianolide Parintelui Gheorghe Calciu, la 8 august 1985, avand o valoare inestimabila si de-a dreptul profetica si testamentara, drept pentru care, in memoria, si a unuia, si a celuilalt, o redam in cele urmeaza, in intregime: „Frate Calciu, Preamarit sa fie Hristos prin miile de sfinti si martiri ai acestui veac, in randul carora ne-am aflat, si pe unii dintre ei i-am vazut si-i marturisim lumii spre pocainta. Preamarit sa fie Hristos pentru milioanele de victime crestine ucise de furia caiafica, pe care-i purtam in sufletele noastre si-i marturisim lumii, spre trezire. Preamarit sa fie Iisus Hristos prin zecile de milioane de victime omenesti, cel mai cumplit genocid al istoriei, pe care lumea nu-l ia in considerare. Dar noi vrem sa salvam lumea de un asemenea destin, deci o chemam la realitate. Crestinatatea si omenirea intreaga trebuie sa se trezeasca, cat timp nu e prea tarziu. Oamenii sa se teama nu de aceia care ucid si iau viata, ci de aceia care ucid sufletele, transformand viata in iad vesnic. Trebuie facuti sa inteleaga realitatea cruda si incredibila a vremurilor noastre. Iisus Hristos si Antihrist disputa puterea acestei lumi. De nu vom fi vrednici de Hristosul ce vine, de Hristosul ce este, de Hristosul inflacarat in lupta cu Antihrist, vom fi pierduti si omenirea va cunoaste un rau si mai grav, de o intindere catastrofala. Crestinatatea are deplina raspundere pentru mantuirea intregii lumi si trebuie sa si-o asume… Domnul Iisus, Maica Preacurata, toti sfintii dintotdeauna sa fie cu tine, spre slujirea lui Iisus Hristos si a oamenilor!” – Ioan Ianolide, 8 august anul 1985. Cu alte cuvinte, aceasta scriere constituie o adevarata odisee a spiritului, o introspectie abisala facuta cu multa umilinta si finete dar si constiinta misionar-apologetica, pe care numai un om trecut prin chinurile iadului si iesit curat pe malul inalt al sfintirii le-a putut primi de la ingerul care l-a vegheat pe toata calea incercarilor”, caci acesti martiri contemporani au supravietuit in arena „leilor comunisti” datorita credintei lor nestramutate in Dumnezeu – Cel Care „toate le poate celui ce crede”, dandu-le celor smeriti Harul ce sfinteste, stapaneste si ocarmuieste toata faptura.
Dintre toate relatarile despre inchisori si vremurile de prigoana traite de acesti oameni in secolul trecut, din toata investigatia psihologica a atator autori, toti inzestrati cu duhul marturisitor, cartea aceasta este una dintre cele mai duhovnicesti, una dintre cele mai patrunzatoare, „cea mai in masura sa inteleaga impreuna cu toti sfintii ce este latimea si lungimea, adancimea si inaltimea, sa cunoasca iubirea lui Iisus Hristos cea mai presus de cunoastere si sa se umple de toata plinatatea lui Dumnezeu (cf. 3, 18–19).” Afirmatiile Parintelui Gheorghe Calciu facute in alte imprejurari, se potrivesc foarte bine si aici, caci, „daca ai indoieli asupra mantuirii, asupra jertfei sau asupra biruirii vrajmasului vazut si nevazut prin puterea credintei si a rugaciunii, daca te indoiesti de iubirea lui Iisus Hristos si de eficienta pocaintei” acest volum, acest document duhovnicesc, te va convinge, deoarece protagonistul lucrarii acesteia si toti eroii inchisorilor comuniste si politice in general, au cautat in primul rand, sa-si puna in ordine propriile vieti, sa inteleaga si sa traiasca experienta comunitara din Biserica primara, sa-si slefuiasca incet dar sigur, caracterul pentru iubire, jertfa, bunatate si trairea dragostei comunitare, si asta pentru ca toti acesti mucenici contemporani ai veacului al XX-lea, „locuind in aceeasi celula (ori la propriu, ori la figurat), au incercat sa faca din spatiul ei o biserica a lui Iisus Hristos, dincolo de toate ispitele, piedicile si poticnelile inerente convietuirii multora la un loc, intr-un spatiu impropriu, mizer si insalubru. Si, pana la urma, lucrarea cu pricina dezvaluie cititorilor „treptele descoperite de Duhul lui Dumnezeu acestor tineri nestiutori (la inceput), dar tanjind arzator dupa Dumnezeu: mai intai, ei constata ca omul este mereu atacat de duhurile rele, dar ca omul are puterea sa le primeasca ori sa le respinga dintru inceput sau mai tarziu, fiindca aceste duhuri rele il razboiesc pe om, dar cineva care are trezvie poate cunoaste stadiile atacurilor si poate lupta impotriva lor, chiar daca lupta este complexa si de durata, insa nu imposibila. Daca cineva nu este determinat sa opreasca gandul rau de la inceput, acesta patrunde in mintea lui si-i argumenteaza ca nu este chiar atat de rau. Daca omul accepta si acest stadiu, gandul devine pofta si-i hraneste mintea, imaginatia si simturile. Pana aici fiind razboiul nevazut” – iata scoala Filocaliei si a Spiritualitatii Rasaritene autentice, pe care acesti cultivatori ai Duhului si staruitori intr-ale Rugaciunii si Ascezei au invatat-o acolo unde te asteptai probabil cel mai putin, adica in temnitele „cruciadei rosii”. Altfel spus, deprinderea persoanei in lupta duhovniceasca, parcurgand toate treptele ascezei crestine, in cadrul razboiului nevazut si vazut in care au fost angrenati acesti slujitori ai lui Iisus Hristos si iubitori ai aproapelui duce la o asemenea analiza ce „nu putea fi facuta de catre acesti tineri decat numai prin prezenta Duhului Sfant, Care i-a asistat pe toata durata vietii lor in inchisoare”.
Drept pentru care „cititorul care se va apleca asupra acestei carti nu o va sfarsi fara a fi macar cutremurat, daca nu intors spre credinta, caci viata Parintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa si a celorlalti ca el este un model moral si o scara de suire spre cele inalte, o chemare staruitoare de a iesi macar pentru o vreme din mlastina acestei vieti si de a urca spre Soarele Dreptatii, spre Rasaritul cel de Sus, Care este Iisus Hristos. Oare nu este cutremurator ceea ce spune un teolog si un slujitor al altarului, care si-a asumat suferinta si moartea ca pe o curatire si o inviere (caci finalitatea vietii umane nu este moartea, ci invierea)? Si nu vreau ca cititorul de buna credinta sa treaca fara a le da atentie peste unele cuvinte ramase de la Parintele Calciu, ce se arata a fi adevarate file de Filocalie si Patristica – si asta pentru ca vorbea frumos si cu insufletire, oprindu-se cu precadere la tema lui preferata: aceea a apararii credintei stramosesti, curata, nealterata si autentica (potrivit Sfintei Scripturi si a Sfintei Traditii), si a sentimentelor curat nationale si patriotice, de cea mai buna calitate – pe care si-a asumat-o in viata sa duhovniceasca la modul plenar, din convingere si din purtarea de grija a lui Dumnezeu, in pofida tuturor vicisitudinilor pe care le-a traversat din cauza sistemului si a regimului ticalosit, antihristic.
Daca vom spicui cateva dintre aprecierile si caracterizarile unor cunoscuti si apropiati ai Parintelui, acum, la implinirea unui an de pomenire intre cei trecuti in viata fara de sfarsit, vom vedea ca „Felul in care parintele isi exprima dragostea fata de ceilalti era cu totul special. Impartasea dragoste de la inima la inima, niciodata exprimata prin cuvinte, ci de multe ori prin gesturi. In conditiile in care, impreuna cu familia, avea domiciliu fortat (inainte de plecarea in SUA), depusi fiind din drepturi, traind din milostenii, parintele era mult milostiv: purta de grija elevilor orfani ai Seminarului (de la Manastirea Radu Voda – Bucuresti, unde era profesor), le achita bursele, le cumpara haine si carti, si pe toate le stie Dumnezeu. Parca urma randuiala Sfintilor neadormiti, care opreau in manastire cat le era de trebuinta pentru hrana zilnica si restul imparteau pana seara” – dupa marturisirea facuta in aceasta carte, la ultima rubrica a ei, de catre Parintele Adrian Beldianu, Parohul Bisericii Mihai Voda din Bucuresti, fost elev seminarist de-al Parintelui Calciu.
Scriitorul Demostene Andronescu – un vechi prieten – marturiseste ca „Despre parintele Calciu nu se poate marturisi decat tacand. «Caci sunt cuvinte care nu cuvanta, si sunt taceri ce pot sa spuna tot». Mai ales in cazul lui. Dar cum nu tot muritorul poate capta muzica sferelor pentru a i se talmaci pe intelesul lui rosturile firii si deci si ale omului, va trebui totusi sa-l evocam, acum si aici, in cateva lumesti cuvinte, pe care insa le vom rosti in soapta, spre a nu-i tulbura odihna intru Domnul. Curand vom praznui un an de cand acest rugator de performanta si ziditor de suflete a plecat sa se odihneasca putin in Lumina Cea Dintai si sa depuna marturie in fata Celui Atotputernic si a celor ce nu mai sunt aici, ci s-au mutat in vesnicie, despre sine si despre nevrednicia si neputintele noastre. Cu aceasta ocazie, noi, cei ce l-am cunoscut si i-am fost aproape, ne vom intalni cu el in duh si poate, de vom fi in stare de gratie, il vom insoti, tot in duh, intr-o ultima «calatorie prin duhul Romaniei». Pentru mine, apropierea acestei praznuiri are si o alta incarcatura. Una speciala. De aproape cincisprezece ani, in fiecare toamna, la sfarsitul lui septembrie si inceputul lui octombrie, prietenul meu, parintele Ghita – asa ii spuneam noi in intimitate – imi era oaspete. Venea si se instala la mine ca la el acasa. Si ne simteam bine. Si eu, si el. Uneori, cand ramaneam singuri, dadeam in mintea copiilor: ne zbenguiam, ne bateam cu perne si faceam fel de fel de trasnai. Asta poate pentru ca nici eu, nici el nu am avut tinerete. Cu prilejul acestor vizite, casa mi se transforma in chilie de duhovnic si in loc de pelerinaj. Venea multa lume sa-l vada si sa-l «pipaie» pe parintele. Unii o faceau doar din snobism, pentru a se putea lauda in cercurile lor ca l-au vazut si au vorbit «cu popa Calciu», dar cei mai multi veneau sfiosi, manati de reale nevoi sufletesti. Si parintele avea pentru fiecare un sfat, o vorba buna, un indemn duhovnicesc. Unii, mai ales cei in varsta, dar si multi tineri, veneau pentru spovedanie. Si parintele nu refuza pe nimeni. Se inchidea cu fiecare intr-o camera si acolo se sfarsea aceasta Sfanta Taina. Dupa spovada, se intretinea indelung cu omul, dandu-i povete si spunandu-i vorbe de incurajare. Unora le dadea dezlegare, altora canoane si tuturor sfaturi. Pe toti ii indemna sa-si gaseasca un duhovnic la care sa mearga des. Parintele acorda o atentie deosebita tinerilor, pentru care avea o aplecare speciala. Considera ca ei sunt «sarea pamantului» dar ca, in acelasi timp, sunt si cei mai vulnerabili la capcanele si smintelile acestui veac. Considera, de asemenea, ca noua, celor mai in varsta, ne revine datoria de a le indruma pasii si de a le veghea devenirea, fiindca – spunea el – «lumea de maine va arata asa cum vor rodi ei, si ei vor rodi numai daca noi ii vom plivi, adica daca vom starpi din jurul lor buruienile care-i sufoca». Acelasi interes l-a manifestat parintele Calciu si pentru tinerii romani «destarati», pe care i-a intalnit in exilul sau de peste Ocean. In cele cateva vizite pe care i le-am facut in America, am fost placut impresionat ca Biserica Ortodoxa Romaneasca «Sfanta Cruce» de langa Washington D.C., in care slujea parintele, era in fiecare duminica plina de tineri, in special, care veneau aici sa se intalneasca cu Tara. Multora dintre ei parintele le era si duhovnic, si protector, si sfatuitor, si uneori chiar si in instanta de judecata, iar ei se considerau, pe drept cuvant, fiii lui duhovnicesti” – toate acestea, conform relatarilor domnului Andronescu.
Un alt cunoscut – Lucian Popescu – subliniaza faptul ca „Parintele vorbea cu aceeasi deferenta cu oricine, fiind cu asta cateodata pricina de poticnire. Ii era la fel de drag sa zica vorba buna tigancii din parcarea Manastirii Voronet, sau politicianului de cel mai inalt rang, sau bogatasului care nu isi tinuse fagaduiala, sau celui ce si-o tinuse, sau ierarhului, sau duhovnicului inchis de comunisti mai mult ca el, sau intelectualului dezamagit in sinea lui ca dialogului i se refuzau posibilele subtilitati, sau deghizatului securist inmuiat ori neinmuiat inca de radiatiile nenumite ale parintelui, sau vamesului, sau desfranatei, sau lunatecului. Nu am vazut niciodata un om gasind atat de bine calea cea dreapta, care e totuna cu cea de mijloc, atunci cand ea exista, in drumul complicat ce duce, mereu in proximitatea iadului, catre Imparatia Tatalui. In anul 1990, a fost alungat cu violenta din Seminarul Teologic din Bucuresti, de unde in anul 1978 a fost arestat pentru Cuvantul lui Dumnezeu (cele „Sapte Cuvinte catre tineri”). In anul 2006, slujindu-i-se arhiereste de Prea Fericitul Patriarh Teoctist, a plecat pe ultimul drum din biserica Radu Voda a aceluiasi Seminar”.
Parintele Ieromonah Amfilohie Branza – Duhovnicul Manastirii Diaconesti, Bacau – recunoaste ca „Am vorbit de acesti parinti mari ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinti, caci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost ca niste sfinti. Asa i-am simtit, asa i-am perceput. Fiindca i-am vazut implinind sub ochii nostri Evanghelia, pentru ca ne-au invatat crestinismul practic prin exemplul personal: au flamanzit ei ca sa sature pe cei flamanzi, au privegheat ei ca sa se odihneasca cei osteniti, au patimit ei ca sa ia mangaiere cei intristati, s-au sacrificat ei ca sa traiasca ceilalti. Bunul Dumnezeu sa-l odihneasca cu sfintii pe parintele Calciu si pentru rugaciunile lui sa ne miluiasca si sa ne mantuiasca pe noi toti. Amin”.
Prin urmare, lucrarea in sine este un complex, un tot graitor, alcatuita dintr-un sir intreg de evenimente, fapte, momente cruciale, de-a dreptul existentiale si determinante pentru eroul cartii, care, desi s-a urmarit acest lucru, nu a fost niciodata victima, ci intotdeauna va fi consemnat (alaturi de ceilalti), de catre posteritatea ce trebuie sa fie cat mai obiectiva, drept eroul credintei, purtatorul Duhului Celui Dumnezeiesc in iadul lumii acesteia pamantesti, din a doua jumatate a secolului al XX-lea.
Scriitorul Razvan Codrescu atentioneaza si subliniaza faptul ca „Viata lor merita cunoscuta, nu pentru slava lor pamanteasca, ci ca oamenii din zilele noastre innegurate de atatea rataciri, urmari ale indepartarii de Dumnezeu, sa stie ca au existat in veacul al XX-lea asemenea alesi care s-au ridicat la puterea de credinta si de jertfa a primilor martiri crestini”.
Stiind din propria-mi experienta ca fiecare intalnire cu Parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa a fost un prilej de mare inaltare sufleteasca si de sarbatoare, asemeni intalnirilor invataceilor cu marii filozofi ai vremii antice, precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pilda demna de urmat, de intelepciune, abnegatie si daruire, ma (mai) gandesc ce repede ii uitam noi pe acesti oameni, pe aceste personalitati ale culturii si spiritualitatii noastre, fiindu-le prea putin recunoscatori pentru toate cate ne-au facut si ne-au daruit. De aceea, cartea de fata (si celelalte care sunt si vor mai aparea) este foarte binevenita, remarcandu-se ca un omagiu si un prinos de recunostinta adus Parintelui Calciu, dorindu-se a fi un pas catre revenirea la normalitatea cinstirii inaintasilor nostri asa cum se cuvine, aducandu-ne astfel aminte „de mai-marii nostri”.
 Eu personal, ma simt foarte implinit si onorat de faptul ca am avut fericitul prilej si marea sansa de a-l intalni si a-l cunoaste pe Parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa – mare personalitate a culturii si spiritualitatii noastre romanesti si nu numai, avand convingerea si nadejdea ca vom sti cu totii pe mai departe, sa ne cinstim inaintasii, potrivit meritelor si vredniciilor fiecaruia, cu toate ca in aceste vremuri ii pretuim mai mult pe altii, de aiurea, caci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculosi, mai senzationali. Insa, ramanem convinsi de faptul ca ce este nobil ramane, iar ce este ieftin, apune.
 Asadar, cei alungati din turnurile babilonice pot bate la portile cetatii noului Ierusalim – cel bisericesc si ceresc ce „nu are trebuinta de soare, nici de luna, ca sa o lumineze, caci slava lui Dumnezeu a luminat-o, faclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referinta in domeniul istoriei si a spiritualitatii autentice, o lucrare care ar trebui sa se afle la indemana tuturor celor ce cred ca „Biserica este cetatea pe care nici portile iadului nu o vor birui”.