Nadegè Ragaru & Antonela Capelle-Pogacean
Vie quotidienne et pouvoir sous le communisme. Consommer à l’Est
Editura Karhala
Paris, 2010, 464 p.

A aparut la Editura Karthala din Paris o carte de mare interes pentru intelectualii din Est, fie ei cercetatori, oameni din mediile culturale sau simpli cititori, autoarele tratand cu maxim interes si cu remarcabila inteligenta, la care as adauga si tactul necesar, citeva, nu putine, chestiuni de mare importanta pentru  o mai buna cunoastere a vietii de zi cu zi si a posibilitatilor de a se cultiva a locuitorilor de diverse nationalitati din Est in regimul comunist.

Doua mentiuni se impun si anume: cele doua autoare sunt tinere cercetatoare  la un  Centru de Studii  si Cercetari Internationale (CERI) pe langa Institutul de stiinte politice (Sciences Po) din Paris si provin din Franta si  respectiv din Romania. In plus, Antonela Pogacean – intr-un amplu interviu din 2009 aparut in revista Teatrul Azi,  explica  mai detaliat cu ce se ocupa la Paris –  s-a nascut la Oradea, aici a urmat liceul, la Cluj o facultate, asa incat exemplificarile si observatiile  ei legate de Teatrul oradean ne-au interesat in mod expres.

Sustinatori convinsi ai Proiectelor legate de studierea mutatiilor produse in viata locuitorilor din tarile din Estul Europei sub comunism, au sprijinit si incurajat aparitia acestui volum, domnii Christian Lequesne, director CERI, precum si predecesorul sau, Christophe Jaffrelot, dar si responsabilul Colectiei „Cercetari internationale”, Jean-Francois Bayart. Respectiva colectie publica studii si eseuri ce trateaza „mutatiile produse in sistemele internationale si in societatile politice, la ora globalizarii, cu accent pe datele fundamentale ale acestui timp: interfata intre relatiile internationale sau transnationale si procesele interne ce au loc in aceste societati care pot simboliza cumva faimoasa curba a lui Mobius”. De asemenea, Colectia propune analize originale si riguroase, exigente din punct de vedere intelectual, scrise  intr-o limba clara, nedepinzand de mode si puteri, indiferent care ar fi ele.

Volumul – peste 450 de pagini structurate in trei parti – reuneste contributii semnate de cercetatori provenind atat din tarile estice (Bulgaria, Polonia, Romania, Rusia, Ungaria), cat si din Vest (Franta, Elvetia) si SUA. Partea intai este o ampla prezentare a societatilor de tip socialist si comunist care chestioneaza existenta unei culturi socialiste de consum; studiile  poarta titluri incitante ca: „Stiintele sociale socialiste si problema consumului” (Liliana Deyanova), „Fiecaruia dupa munca depusa sau despre consumul imposibil in RDG” (Sandrine Kott), „«Reclama» sau «propaganda»? Vicisitudinile sistemului publicitar socialist in Cehoslovacia comunista” (Bradley Abrams), „A inversa alchimia. Rolul banilor in RDG-ul lui Eric Honecker” (Jonathan R. Zatlin), „Expertii in «societatile statului la coada». Sansele consumismului in Polonia comunista din anii 1980” (Malgorzata Mazurek).

Partea a doua cuprinde alte cateva studii de mare interes, cum ar fi: „Interzicerea ofertei ilicite de bunuri de consum in URSS” (Gilles Favarel-Garrigues), „In cautarea locuintei socialiste ideale in Ungaria post-stalinista: blocuri prefabricate sau casa familiala construita cu propriile maini?” (Virág Molnár). „Ecranele socialismului: micro-puteri si cotidian  in cinematografia bulgara” (Nadege Ragaru).

Romanii isi amintesc ca dupa celebrele Teze din iulie, in Romania cenzura, urmata mai apoi de infinit mai parsiva autocenzura, cand la noi Programul televiziunii s-a redus la doua ore si acelea dedicate Ceausestilor, urmaream cu mic cu mare posturile tv bulgare. La ei se mai putea vedea un film, un spectacol de teatru.

Partea a treia consacrata „vietii sociale a bunurilor si istoriei sociale a consumatorilor” dezvolta subiecte legate de tema propusa: „Teatrul si publicurile sale sau societatea socialista oglindita in reprezentatii la Oradea” (Antonela Pogacean), „Pe drumul abundentei materiale in URSS-ul lui Hrusciov. Consum rationalizat sau urmarirea unei mode?” (Larissa  Zakharova), „Vilele de vacanta din Bielorusia si din Rusia in anii 1970-80: acces, forme, folosire diferentiata”(Ronan Hervouet).

Autorii, toti, fara exceptie, produc analize pertinente, cu bogate trimiteri bibliografice, asupra mecanismelor societatii socialiste-comuniste prin observarea fina a vietii cotidiene, a experientelor omenesti de tot felul, dar si a mecanismelor de dominatie la diferitele nivele ale societatilor. Demersul incearca sa integreze abordari disciplinare diferite, facand sa converseze istoria materiala, culturala, sociala si politica. Tematica consumatiei si a consumului apare in aceasta perspectiva pretioasa, caci invita la traversarea frontierelor disciplinare, pentru a integra politicul, economicul, dar si istoria si sociologia  in teritoriul sensibil al sociologiei culturii. Una dintre concluzii ar fi ca regimurile comuniste au numeroase puncte comune, toate avand punctul de pornire in fosta Uniune Sovietica. Ele prezinta in acelasi timp si diferente, alimentate de experiente istorice de durata medie si lunga, diferite. Aceste regimuri pareau in vremea lor eterne, nimeni neindraznind sa viseze la o schimbare de anvergura celei care s-a produs. In acelasi timp cartea pune in lumina existenta, in acea perioada, a unor circulatii de idei, imagini, oameni si bunuri intre Est si Vest care invita la o revizie a imaginarului maniheist al razboiului rece,  structurat pe opozitia blocurilor.

Viata cotidiana  de oriunde si oricand inseamna  putere de cumparare, viata de zi cu zi, scoala, munca, posibilitati de instruire, de culturalizare, de distractie (lecturi, filme, spectacole, concerte, expozitii, etc. Putem vorbi, in cazul nostru si de formarea unor noi elite, unele reprezentand o patura de activisti privilegiati ai regimului si de decalajul enorm creat intre „masele populare” si acesti indivizi deveniti peste noapte „intelectuali de tip nou”. Vestul a fost si din nefericire (sau din fericire?) ramane un model perpetuu si o alternativa imbietoare, atractiva: abundenta produselor de tot felul, vitrinele elegante, un anume lux si o eleganta  a comportamentului venita din acumulari culturale si de civilizatie de veche traditie, toate acestea insemnand cu adevarat un nivel de viata ravnit. La care se adaugau, fireste, libera circulatie si libertatea gandirii. Nu intra aici, privirea din afara fiind sumara, superficiala, nici volumul imens de munca, nici calificare, nici valoarea reala, nici spiritul competitiv, nici multe altele aflate in spatele aparentei abundente, „amanunte” de care se vor lovi esticii abia dupa caderea comunismului.

Cartea revine asupra ipotezei (sau certitudinii, pentru unii) ca consumismul (sau, mai degraba absenta tot mai acuta –  nu in toate tarile estice la fel – a produselor de larg consum), a constituit principala cauza a epuizarii regimurilor comuniste si a detestarii conducatorilor lor. Ipoteza e nuantata, fiind considerata in parte reductionista:  cetatenii est-europeni puteau avea si alte motive de a sustine sau detesta regimurile in care traiau. In plus, dincolo de asemanarea experientelor de viata ale societatilor estice (dovada importarii lor din U.R.S.S), traiectoriile diferitelor state comuniste in anii 1970 si 1980 prezinta contraste (de pilda, in Ungaria se putea calatori mai usor in  Vest, iar penuria era mult mai putin prezenta in Cehoslovacia, Bulgaria, RDG, Ungaria anilor 1980 decat in Romania sau Polonia).

O observatie critica importanta: cu cat discordanta intre discursul oficial al Puterii legat de capacitatea de consum a populatiei crestea, realitatea de pe teren spunand altceva,  cu atat scadea si mai  vizibil  increderea maselor in legitimitatea sistemului socialist demagogic. In acelasi timp insa, paradoxal, au existat destule forme de adeziune (unele false, altele parand pornite din convingeri sau din interese abil mascate) la programele autoritatilor locale; paralel cu acestea intalnim nu putine incercari de respingere, interpretate de cei vizati ca forme de abatere de la disciplina de partid sau ca manifestari ale unor indivizi cu grave probleme psihice. Internarile fortate in ospicii stau marturie.

Interesanta perspectiva din care sociologul rus stabilit in Statele Unite Alexei Yurchak, de pilda, a nuantat dihotomia intre „cultura oficiala” si cea asa-zisa neoficiala, intelegand sa includa unele forme de cultura – cum ar fi de pilda, rock-and rollul, atat de iubit de tineret – nu numai in categoria actelor de rezistenta, ci si ca un stil de viata care nu avea in mod constient o dimensiune politica. La fel de interesanta mi s-a parut si studierea rolului relatiilor de favoare care operau in diverse forme, cu beneficii certe pentru cei care aveau puterea interventiei. In Romania exista chiar formularea glumeata: acronimul PCR devenea Pile, Cunostinte, Relatii.

In legatura cu omul, pe seama caruia se perora enorm si fara nicio acoperire in planul realitatii, lucrurile stateau cam asa: un regim socialist sau comunist nu ingaduia decat OMUL asa-zis armonios, emancipat, educat in spiritul propagandei comuniste, adica indoctrinat, fidel pana la moarte sau sacrificiu suprem regimului respectiv. E limpede ca disfunctionalitatile interveneau si din modul cum era organizata „economia  planificata”, obiectivele celor putini care incercau sa „modernizeze” cat de cat ce se mai putea,  parand de-a dreptul utopice in cadrul respectiv.

Din studiile prezente razbate demagogicul slogan al „rolului culturii si artei” in „formarea omului nou”, de fapt fiind limpede pentru toata lumea ca e vorba despre rolul propagandistic al artelor; cenzura si amestecul fortelor oculte ale temutei Securitati – daca vorbim de Romania – in toate formele culturii si artei: tiparituri, spectacole, lucrari muzicale si de arta plastica; nimic nu scapa ochiului vigilent al cenzurii. Toate, dar absolut toate trebuiau sa vorbeasca despre „realizarili” de exceptie ale regimului comunist. Fie si in treacat, se aminteste „contributia” nefericita a unor creatori la propaganda mincinoasa, de pe urma careia unii s-au imbogatit, au dobandit functii inalte sau pur si simplu au dorit sa bareze, din invidie, drumul unor colegi talentati si valorosi.

Desigur mie una mi-a trezit un mai mare interes capitolul  destinat stilului de viata individual si colectiv din Ardeal; nu atat modului cum se facea teatru in regimul socialisto-comunist (pe care, traindu-l pe piele proprie, il stiam foarte bine), ci, mai ales modului cum „vede” lucrurile un om tanar, mai mult, o oradeanca ce iubea enorm teatrul, nelipsind de la nicio premiera, ba chiar „ucenicind” prin arhivele teatrului si prin  secretariatul literar. In plus, fiind bilingva (tatal roman, mama maghiara) ea a urmarit permanent si spectacolele sectiei maghiare.

Prin urmare am parcurs cu real interes observatiile si parerile Antonelei Pogacean,  legaturile adesea greu de urmarit dintre maruntele intamplari ale obisnuitei vieti cotidiene si Teatrul ca institutie de prima importanta intr-un oras de provincie ca Oradea. E vorba aici de teatru ca institutie sociala, traversata de relatii asimetrice de putere, institutie care nu poate fi, cel putin teoretic,   suspectata de a  nu fi  total  nici de partea „culturii oficiale” si  nici a „culturii disidente”. Chiar si supus unor constrangeri politice puternice, definitiile date teatrului apar multiple – cultura si cultura nationala, educatie, propaganda, divertisment, etc. Aceasta pluralitate face posibila diversificarea motivatiilor si a formelor de participare la spectacol, mai mult sau mai putin ceremoniale, modelate in parte de trecut si istorie.

Ea descrie cladirea construita in anul 1900 de celebrul cuplu de arhitecti Fellner si Helmer, in stil neo-clasic si baroc (in interior), cu scena italiana, apoi relateaza cateva amanunte importante legate de compozitia publicului (de la 1880 pana la Unirea Ardealului cu Romania, 1918, perioada horthysta, 1940, cedarea Ardealului, refugiul romanilor, trimiterea evreilor in lagarele de exterminare, date istorice care au marcat, desigur, si traseul institutiei teatrale. Importante pentru o justa intelegere a cititorului strain.

Autoarea sesizeaza cu sensibilitate si finete, dar si cu rigoare stiintifica, etapele parcurse de teatrul oradean in anii comunismului; e cu totul justa observatia ei, cum ca sectia maghiara incerca sa continue, pe cat se putea, traditia operetei si a comediei muzicale, incercand sa aduca pe scena si piese  capabile sa trezeasca ravnitul suflu patriotic.

In ce priveste sectia romana, devenita parte a  noului Teatru de  Stat, aici lucrurile par ceva mai simple: se joaca piese istorice, in ideea trezirii sentimentelor patriotice si a cunoasterii istoriei neamului, dar si comedii politiste sau pur si simplu comedii. In repertorii se mai strecurau cand si cand, inseland vigilenta cerberilor cenzori, piese oarecum subversive,  care incercau sa comunice in subtext mesaje contrare ideologiei de partid. Ea da exemple de piese ale unor autori ca D.R. Popescu sau Theodor Mazilu, sau uneori, cum observa si ea, limbajul spectacular esopic putea functiona chiar si prin intermediul pieselor clasice, Caragiale fiind pe primul loc. Sunt binevenite relatarile despre prezenta in repertorii a unui dramaturg ca Szigligeti, fondatorul dramaturgiei maghiare in sec.XIX, sau a lui Iosif Vulcan, dramaturg si redactor al revistei Familia, revista in care a debutat cel mai important poet roman, Mihai Eminescu. De altfel, in semn de omagiu, cele doua trupe poarta azi  numele lor. E vorba si despre o anume complicitate intre creatorii unui spectacol, capabil sa comunice mesaje secrete prin intermediul textului, dar si al imaginii scenice, al decorului si costumelor, etc.

Autoarea a studiat temeinic acte si documente de arhiva, state de functii si de salarii,  a consultat  Monografiile celor doua trupe teatrale, incercand sa descopere si alte cauze ale prezentei sau absentei temporare a publicului in sala de teatru, precum si evolutia (artistica, dar si civica) atat a interpretilor, cat si a spectatorilor. Dupa douazeci de ani de la caderea comunismului, autoarea ne invita cumva sa judecam fara partinire, fara patima, cu discernamant, ce loc mai ocupa experienta artistica si de viata, in traiectoria istorica a societatii europene. Ce preluam si ce trebuie sa uitam definitiv din bogata si dramatica experienta a trecutului. Fiindca, oricum timpul trece, iar intrebarile nu numai ca raman, ci parca se inmultesc…

Elisabeta POP
Oradea
8 februarie 2011