Culesul fructelor de dupa Mircea Micu

Portocali si privighetori, hirtie extrafina made in
Michinokuri pentru scrisorele de amor si poezele tanka, magnolii, lespezi de Khondalit, gresii de Kliwa, havuzuri de marmura, sculpturi de Praxiteles, „nuduri de Rubens pe coperti de jurnale absurde”, silene si satyri, Shiva de la Ellora, figurine de Tanagra, un autoportret cu piele levantina, „o valiza plina de nori” a la Magritte, pantofi de antilopa, Sutra Toiegelor, „icoane violete de iarna”, glicine, petale rosii de lotus nashiwara, salcimi albi de Kamciatka, „trecerea unei papadii mari / cit un templu in
straie albe prin cartea lui Milan Ryzl”, goetia kahunei chemind magic Sufletul Gaiei, Folies Bergeres si plumbul Senei, nopti pluviale in Tahiti, luna iscodind Arcadia si gaunosul Cyllene din grotele caruia iesise ca din pusca zgimboiul Hermes abia nascut, Cronos parasit „in Atlantida unei gari de provincie”, lectia despre zbor si aripi a lui Anteu (matahala „depanata” de Hercule prin taierea „impamintarii”, stramosul stecherului Schuko de
azi), zei stochastici, taietori de lemne povestind despre Aziyade, licurici fantomatici, sopirle intinse pe stilobati, „iedera crispata pe cumpana unui / panou diptic / din care cresteau pietre si aripi batute in cuie” etc. etc. Luat
in ansamblu, tarimul liric al Luminitei Petcu iti readuce aproape reflex in fata ochilor naucitorul, flamboaiantul bazar mitologic din Jupiter si Semele sau din Argonautii al arhimisoginului Gustave Moreau, cu aglomerarile lor
insolite si sofisticate de ornamente si simboluri. Sa fie insa justa, oare, aceasta prima impresie de decorativism, pe care gurile rele ar putea-o lesne taxa ca pe o parada ? S-ar zice mai degraba ca e vorba, pur si simplu, doar de caleidoscopica tatonare a unor decoruri, de experimentul scenografic al unei poetese careia asociatiile culturale luxuriante ii sint la indemina – situatie mai rar intilnita in ziua de azi printre tinerii barzi, contemporani cu actuala indobitocire a tranzitiei de la Hyperion la Hypermarket.
E un spectacol liric conceput dupa tehnica dioramelor din muzeele de stiinte naturale, cu exemplare impaiate din varii specii de meditatii autoscopice, regresii erotice, tribulatii savante si ratiocinari, asociate unui simulacru de ambianta conform cu mediul lor de provenienta. Totul
apare ca si cum imageria ajutatoare din fundal ar servi unei nevoi irepresibile de autentificare si circumstantiere, respectiv unei abordari de domeniul diarismului sau de tip epistolar : „Am toate motivele sa-ti raspund / pentru ca momentul prezent este asa cum este/…/ si cel mai bine
vezi cu ochii altuia / cum se-ntoarce gindul meu spre tine,/ de data asta chiar port podoabe si mirodenii / intocmai ca un personaj din Kobo Abe / o portiune de palma, de incheietura,/ un nor subtire peste fata lunii / la
ceasul cind se crapa de ziua / as putea oare sa nu ma simt fermecata ? / un suspin, ai zis, nu eram sigura…/ precum tinguirea muezinului / in dimineti care ard cu atata sfiala / incheietura de taina a gindurilor” (Dincolo, pina
la marginile timpului). Si nu intimplator acest procedeu al nuantarii extreme intrebuinteaza atit de frecvent termeni de comparatie din artele plastice : rasuflarea dragostei ca „o tremurare de fluturi dupa Klimt” (specialistul numarul unu in probleme de cuplu), niste flori albe „ca siluetele din pinzele lui Piero di Cosimo”, niste „inorogi casti de neviata ca si surisul Giocondei”, „culoarea lui Bosch”etc. In fond, aici este o rigoare descriptiva inrudita nu prea de departe cu ilustratiile haijinului Hokusai aduse poemelor erotice. Or, daca admitem in principiu alaturi de un Paul Ricoeur ca pretentiile descriptive ale poeziei lirice (recte, ale metaforei) „par slabe, daca nu inexistente”, atunci un potential de vizualizare net superior precum cel al comparatiei explica de la sine preferinta autoarei pentru exercitiile „la paralele”. Undeva, scriindu-se chiar despre acest potential, aproape ca se face ars poetica : „Aceasta suferinta poate fi cuprinsa oricind cu privirea/ in anunturi mortuare /…/ lut ars de Tanagra, de parca as fi nimerit / intr-unul din acele romane rusesti in care / nu poti avea vocatia echilibrului / nici povara culpei / sau frica de propria frica,/ premise de alienare neverosimila intr-o memorie straveche / a genelor, indeosebi bucuria de durere / a femeilor indoliate din Correze,// departe de
Viata si de Dragoste…” (Numele tau, absenta…) Paralela culturala insa, atentie, e totusi o unealta cu doua taisuri, a carei manipulare neatenta iti poate reteza nasul ! Ea da rezultate numai cu conditia ca modelul de referinta sa fie recognoscibil, in caz contrar va avea efect de bumerang.
Spre pilda, daca e intr-adevar o luminare rezonabila sa descrii povara urii altcuiva evocind pe „Laertes in grava seriozitate a intoarcerii”, in schimb cu „un Mea Sharim luminind sub stresini fara margini”, ori descrierea vietii
ca „Trivandrum Kerala unei nopti fara margini” – poc ! i-ai ars omului toata instalatia. Ca o fi el romanul „nascut poet”, dar azi, in epoca navetei spatiale, poporul asta de poeti –conform statisticilor– crede inca in geocentrismul
anticului Ptolemeu in proportie de 40 %, in vraji si-n Baba Cloanta. Si-atunci, oare nu risca cititorul un atac cerebral sfortindu-si mintea cu asemenea savanterii si parascovenii ? Un caz tipic de suprasolicitare a retelei prin abuz descriptivist il prezinta Himere de Pharos : „acest exil cu gust amar de migdale/ in care ma ingrop ca un paing prin agora / adesea confundat cu leii epigonici / la citirea cartilor sfinte / in timp ce buzele de calcar surid, ele insele / vrajite de steaua halebarda / singura care ne salveaza din neant si ramine / cu o glorie egala cu aceea a lui Leonardo / nu, nu vreau sa-ti explic” etc. Si bine face, ca daca mai baga in priza multe explicatii, cadea curentul in tot orasul. Ce izbitor contrast intre pretiozitatile de soiul asta si simplitatea atit de eleganta si expresiva a altor stante ! Miniaturi precum „gesturi intrate adinc in carne”, „indoi genunchii doar cit sa te strig”, sau pasajul subteran „prin mine trec demoni cu
nume celebre”, ori finalul apendicular din Cercuri albe („numai prin rana mea se vede cerul frumos si pustiu”) si alte asemenea rafinarii dau adevarata masura a talentului Luminitei Petcu.
A nu se confunda insa descriptivismul insistent si predispus la excese al acestei scriituri cu confesivitatea. Oricit de fotografic si-ar developa autoarea melancoliile, pozind bovaric „numai pentru a intelege si mai bine / cit de necesara imi este aceasta foame, a inimii”, discursul e de fapt cu precadere filozofard si chiar sapiential, marcat de porniri aforistice. Spre exemplu, retorica din Oratio mentis : „Totul e sa dam fiecarui lucru / sensul
cuvenit /…/ poate ca Burckhardt avea dreptate,/ se poate vorbi despre moarte / fara sa intindem mina spre ea ?” Aceasta perspectiva impersonala face ca marturia poetei sa apara ca un „studiu de caz” servind ilustrarii ori
verificarii unor adevaruri de ordin general, adesea formulate ca parimii : „Mai precis sintem departe de noi insine /…/ nu imprumuta de la ziua de miine / ceea ce nai in ziua de azi, spune inteleptul / in realitate este mult
mai greu / sa tii o balanta care cintareste propriul tau destin” (Matase chinezeasca). Altfel spus, niste lectii de viata la care se mediteaza – oarecum paregoric – prin prisma propriilor experiente : iata un repertoriu nu tocmai frecventat de tinerele sperante ale liricii de azi. Si intocmai ca in cazul abuzului descriptivist, se face si aici simtita ostentatia modelelor, insuficient filtrate de sabloane si truisme : „A invata sa ai rabdare / este de
fapt cea mai grea lectie de viata / asa cum si moartea este doar un somn” etc. etc. (Strigat pe valuri) Dar fabula propriu-zisa ce alimenteaza aceste morale ramine in sine enigmatica, la fel ca nunta Giocondei de ne-o cinta Dan Spataru, aflai cum ca fatuca „se marita”, ca „e nunta-n cartier”, haidem degraba deci sa apucam si noi o sarma – „dar cine e alesul, ramine un mister”(n-am mai auzit-o de mult, pesemne o fi divortat). De altfel, tot greu se lasa dezghiocata povestea si in privinta tehnicii compozitiei. Poemele se articuleaza indeobste in chip imprevizibil, prin parataxa si prin enumeratii volatile, constructiile fiind nu arar derutante (cam in acelasi fel ca surprizele pe care ti le rezerva, sa zicem, hiperbatul) cita vreme proiectul lor de ansamblu ramine, voit sau nu, obscur : „Labirinturi absurde / pina
la sacrificiul unei fugi in trecut / ochiul meu strivit melancolic / ingerul c-o singura aripa intr-o zi de sabat / cind te-apasa plictisul si gasesti / scrisorile celui drag / dupa asfintit intr-o arta perfecta,/ pamintul / solemn
viscolit de cintecul sirenelor undeva in apropiere -/ in locul unde zburatacesc de-a valma licuricii /…/ raiul, drumul corabiilor,/ o casa frumoasa cu gradina arsa pina la lacrimi / dupa raceala miinilor toti stiau / ca se facuse noapte in odaia lauzei / de culoarea florii palide de prun /
darul cocorilor / Cit de frumosi eram dinspre Toamna,/ incapeam amindoi sub aripile unui / fluture !” (Sublim de Samara). Prolixitatea, desigur, sta mereu la pinda, cu atit mai abitir cu cit astfel de insailari se prelungesc mai
mult, parca verificind pe de-a-ndoaselea clasica scuza horatiana a imposibilei concizii.
Oricit ti-ai bate insa capul cu agregarea acestor mozaicuri, cert este ca te afli in fata unui debut editorial ce-si scuteste semnatara de penibilul menajamentelor ori al criticii augmentative, un volum in masura sa atraga
atentia inca de la primele pagini prin scriitura originala de un intelectualism delicat, anuntind o poeta cu destula experienta si evidente disponibilitati. Acest debut aduce, fara doar si poate, certificatul de calitate al unuia din
fructele de soi ale cenaclului si revistei Literatorul pe care regretatul Mircea Micu a avut intr-adevar dreptate sa le cultive. „Cred ca e pe drumul potrivit, fiind geografa, n-a muncit in pustiu”, anticipa mucalit si Iulian Neacsu cu vreun an in urma. De fapt, ai de partea ta toate sansele sa gasesti calea cea buna atunci cind iti faci din „libertatea-mi de-a rataci in pustiu /(…)/ un fel de-a tatona spatiul in care / atitea lucruri au ramas neintimplate” (Asa de frig si de liniste). Altminteri, in vremea de azi, daca te lasi cumva in seama drumului sa te duca el singur ca in antichitatea romana, se cheama ca esti nu poet, ci mecanic de tren.
Emil Lungeanu

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s