Rememorez cu putere clipele când copil fiind obisnuiam sa cutreier la întâmplare strazile orasului în care m-am nascut. Eram fascinat de noutatea lucrurilor ce mi se ofereau la fiecare pas. Perspectivele inedite si unghiurile neasteptate ale cartierului în care locuiam ma determinau sa caut o astfel de experienta. Nu de putine ori ma rataceam în labirintul de strazi si alei înguste, pentru ca în final sa disting din nou un drum cunoscut.
Uneori, pentru a nu relua experienta panicii celui ce se simte ratacit, îmi notam pe o bucata de hârtie numele strazilor si îmi întocmeam o mica schita a locului, astfel încât sa evit unele situatii neplacute. Cel mai dificil era sa tin piept animalelor ce vagabondau pe trotuare sau gastilor de cartier, formate din copiii la fel ca mine, dar care te agresau imediat ce nu le îndeplineai cerinta de a plati dreptul de trecere.
Cu bune sau rele, vârsta copilariei a trecut mai repede decât mi-as fi dorit, iar maturizarea precoce adusa de feluritele evenimente din viata mea a lasat în urma una dintre cele mai frumoase perioade ale vietii. Astfel, nu pot sa uit senzatia de mirare în fata necunoscutului pe care o experimentam în fata oricarui lucru nou si uimirea ca un anumit lucru exista sau este posibil. Toate aceste trairi am continuat sa le simt cu putere de-a lungul vietii, dar niciodata ca atunci.
Revad cu privirea mintii cladirile vechi de câteva secole din centrul orasului si strazile pavate cu piatra cubica datând din perioade de multe apuse. Este ca si cum ieri am fost pe acolo, desi au trecut peste patruzeci de primaveri. Nu pot sa nu fiu nostalgic privind timpul care a trecut, dar care a lasat urme adânci în mine, în fiinta mea. As vrea uneori sa fac sa renasca acea perioada, sa traiesc din nou mirarea în fata unei lumi coplesitoare, precum si credinta ca întotdeauna Cineva, chiar nevazut, intervine în favoarea mea, îmi vorbeste si ma ia de mâna pentru a merge mai departe.
Când suntem mici comunicam usor aproape cu orice lucru. Obiectele din jur ni se par însufletite, animate de o viata tainica pe care numai noi stim sa o privim. Adultii sunt insensibili la astfel de detalii. Viata i-a batucit si au pierdut facultati pretioase în genul celei de a se bucura pentru o noua zi sau de a tresalta interior la vederea copacilor înfloriti si a cerului nespus de albastru. Inocenta pe care oamenii maturi au avut-o si-a pierdut albul imaculat, capatând o culoare tot mai cenusie.
Într-o societate care treptat, dar sigur, îti ucide sufletul prin o mie si una de reguli, imaginea copilului începe sa paleasca, sa se estompeze si în cele din urma sa dispara. Adolescentul va mai pastra pentru o vreme amprenta copilariei, dar în scurt timp asa zisa maturitate îl va împietri sub forma unei anumite masti, pe care o va purta tot mai ferm pâna la sfârsitul zilelor.
Dar a ramâne în atmosfera copilariei, a avea în continuare prospetimea simturilor în fata unei realitati aflate în continua miscare, reprezinta o performanta la care putini oameni ajung. Fiindca aici este o taina mare, si anume ca în adâncul sufletului ramânem pâna la capat copii. Undeva, acea bucurie a începutului de viata ramâne vie, însa ascunsa sub straturi groase de „steril” prafuit, ce ne îmbatrânesc si ne curma în cele din urma puterea de a mai trai, de a mai fi viu.
Puterea de a fi copil, de a renaste în ciuda vicisitudinilor vietii, reprezinta un lucru necesar pentru a putea intui sensul existentei, al rostului nostru pe acest pamânt. Ei bine, o mare bucurie am avut-o, atunci când eram copil, sa întâlnesc o persoana a carei inocenta a ramas aceeasi de-a lungul existentei terestre.
La început am simtit-o asemenea unui fior launtric ce îmi zicea prin idei si gânduri lamurite, as putea spune chiar din primele momente ale constiintei mele, ca nu ma va lasa singur vreodata. Mai târziu, aceasta persoana m-a însotit când ma jucam cu diferitele obiecte din jur si a stat lânga mine în zilele când febra ma determina sa vad deformat toate lucrurile. Ulterior, l-am redescoperit când ma plimbam pe strazile si aleile nenumarate din cartierul în care locuiam.
Si mare mi-a fost surpriza sa descopar involuntar acea persoana prezenta, dar invizibila pentru ochiul de adult, pe un chip, pe o idee, care m-a urmarit întreaga viata. De fapt era vorba de mai mult decât doar de o imagine, ci de o realitate a rastignirii de catre cei mari a Celui care a ramas mereu cu inocenta si bucuria de copil în fata marelui mister al universului.
Daca adultii ar ramâne cu inima plina de sensibilitate a unui copil, atunci multe dintre problemele cu care se confrunta ar disparea subit. Încremenirea în suficienta acelui „stiu eu mai bine” aduce dupa sine invariabil crucificarea lui Dumnezeu în interiorul tau, distrugerea a ceea ce este imaculat si de valoare.
Prin afectiuni gresit orientate, printr-o viata dezordonata si ambitii lipsite de masura, ajungem sa ne vindem puterea de a trai, acea capacitate de a da nume si sens realitatii în mijlocul careia evoluam într-un fel sau altul. Devenind mai putin divini, devenim de fapt mai putin umani, pâna când monstruozitatea devine o regula, iar aberatia un principiu.
Undeva, am crezut ca putem sa ne vindem puritatea simtamintelor pentru ca asa face toata lumea. Am crezut ca apostolul Iuda, ca putem controla acest proces al vinderii si cumpararii, fara sa realizam ca vom ceda pe nimic ceea ce este de cea mai mare valoare si anume frumusetea sufletului.
Alteori, am cedat de frica, asemenea lui Petru, dorind sa ne scapam „pielea”, fara a realiza nedreptatea cumplita pe care ne-o provocam atunci când acceptam doctrina compromisului. Sau poate, am fugit fara sa mai schitam un alt gest, când Maestrul era dat afara din viata noastra prin ateismul celor ce ne înconjurau si ne convingeau demagogic asupra faptului ca este mai bine asa.
Dar El nu are cum sa ramâna singur, ci doar noi ne-am însingurat. Când fugim de El, fugim practic de adevarata noastra identitate. Când Îl lasam singur, de fapt noi ajungem sa fim singuri într-un spatiu lipsit de viata, într-o existenta amorfa si lipsita de sens. El nu pierde nimic, însa noi pierdem totul.
De aceea, când privesti amintirea sacrificiului Sau de fapt te uiti în viitor la ceea ce va fi cu tine, daca nu revii la inocenta de copil pe care ai avut-o dar ai lasat-o prada uitarii. Cel care uita copilul din el va deveni în scurt timp un adult lipsit de viata. Este ca si cum trunchiul de copac si-ar uita radacina care îl tine. Sau ca lacul ale carei izvoare au secat.
Dar exista speranta. Niciodata ea nu dispare cu totul. Sa încercam prin urmare sa ne întoarcem cu o inima de copil la Cel care ne-a purtat cu bunatate si iubire de-a lungul întregii vieti si sa reluam legatura cu Acela caruia îi datoram totul. Sa nu uitam acest lucru niciodata si sa redevenim copii în simtire, purtând inocenta bucuriei în suflet.
„Ucenicii s-au apropiat de Isus si L-au întrebat: “Cine este mai mare în Împaratia cerurilor?” Isus a chemat la El un copilas, l-a pus în mijlocul lor si le-a zis: “Adevarat va spun ca, daca nu va veti întoarce la Dumnezeu si nu va veti face ca niste copilasi, cu niciun chip nu veti intra în Împaratia cerurilor. De aceea, oricine se va smeri ca acest copilas va fi cel mai mare în Împaratia cerurilor.”
Octavian LUPU
18 aprilie 2011
Bucuresti
– Pune-mi pe rani mâna ta !/ Pe glezne-avea urme de cuie si rugina/ parca purtase lanturi cândva./ Oftând si-a întins truditele oase/ pe rogojina mea cu libarci./ Luna lumina, dar zabrelele groase/ lungeau pe zapada Lui, vargi./ Parea celula munte, parea capatâna/ si misunau paduchi si guzgani./ Am simtit cum îmi cade capul pe mâna/ si-am adormit o mie de ani…/ Când m-am desteptat din afunda genune,/miroseau paiele a trandafiri./ Eram în celula si era luna,/ numai Iisus nu era nicaieri…/ Am întins bratele, nimeni, tacere./ Am întrebat zidul : nici un raspuns !/ Doar razele reci, ascutite-n unghere,/ cu sulita lor m-au strapuns…/ – Unde esti, Doamne ? Am urlat la zabrele ./ Din luna venea fum de catui…/ M-am pipait… si pe mâinile mele,/ am gasit urmele cuielor Lui.…
