by Petronela Rotar

Aveam 16 ani cînd l-am cunoscut și era cel mai mișto tip de la noi din liceu. Venise din Germania, asculta muzici deștepte și îi bubuia capul de inteligent și cool ce era. Voia să se facă regizor. De la el am aflat, toată gașca, despre Tarantino și Jarmusch și Von Trier și Wenders și Kusturica și Greenaway. La noi acasă, în anul dinante de accident, se făceau cinemateci de artă, unde casetele noastre video rulau continuu pînă învățaserăm zeci de replici din Underground, de exemplu, pe de rost, în original. Sigur, el studiase în Capitală, era mai cu moț decît noi toți. Era pe vremea de dinaintea internetului, cînd mă suna prin centrală la un telefon al unui vecin, și printre suspine se mai auzea la răstimpuri regulate vocea metalică și iritantă a centralistei, alooo, aloo, Satu-noul, vorbiți? Bine! Continue reading “pînă cînd moartea ne va despărți. (povestea tatuajului de pe omoplatul drept)” →