Petronela Rotar: Sinucideri

Am evitat să vorbesc și eu despre sinucidere. Au curs rîuri de biți, zilele astea. Unii l-au plîns pe cel care a ales să meargă cu luminile stinse pe contrasens și, ucigîndu-se pe sine, a mai ucis alți cîțiva oameni care s-au întîmplat în drumul lui spre moarte, alții l-au blamat, alții l-ar fi linșat, dacă nu s-ar fi autolinșat.

Eu, ca un om care s-a gîndit adesea la sinucidere și a încercat o dată, în adolescență, nu din dorința de a muri, ci de a atrage atenția, mi-am amintit că sinuciderea este un gest profund egoist, de neiubire de sine și de ceilalți.

Ernesto Sabato povestește în Înainte de tăcere că a trăit toată viața- un secol, adică – dorindu-și să se sinucidă. A supraviețuit morții fiului său și a murit la 100 de ani, de moarte bună. L-a împiedicat să își pună capăt zilelor iubirea pe care le-o purta celor din jur. Știa că le-ar fi făcut un rău iremediabil, așa că și-a dus pînă la capăt existența foarte lungă. Anii mulți pe care i-a trăit au fost dovada că Dumnezeu e un tip cu umor negru tăciune. Cum și cu mine și-a pus mintea de atîtea ori, mă aștept să îmi dea și mie, de să nu pot duce.

Cînd eram puștoaică și-l citeam obsesiv pe Cioran, credeam că sinuciderea e un act de mare curaj. Ce îți poate rezerva viața, la care să nu te aștepți?, mă întrebam. Să alegi moartea în locul vieții mi se părea vitejia supremă. Să pleci acolo de unde nu s-a întors nimeni să-ți spuie cum e– așa definea bună-mea moartea.

Aveam vreo 17 ani cînd m-am sinucis. Era o dimineață de primăvară. Cursurile începeau la 8, eu ajungeam la școală la 6.30, cu unchiu-meu și tușă-mea care făceau naveta la serviciu și mă lăsau și pe mine aproape, să nu merg cu rata și să întîrzii. În fiecare dimineață, aveam o oră jumate școala numai pentru mine. Stăteam în bancă și citeam, scriam sau cîntam. Uneori, învățam. Rareori.

Eram proaspăt repărăsită de răposatul, nu îmi amintesc motivul. Putea fi orice: altă fată, părinții care îl prinseseră că nu renunțase la mine și îl șantajaseră sau pur și simplu lipsa de chef de a se mai ascunde ca să se poată vedea cu mine. Nu cred că am vrut să mor. I-am furat mamii-mari tubul de Diazepam. Cînd am ajuns la școală, l-am dat peste cap, cu puțină apă. Apoi am așteptat să văd, mor sau ba? Cum stăteam așa, singură în clasă, m-au luat mai întîi amețelile, apoi o frică mare. Am sunat-o pe prietena mea și i-am spus ce am făcut. A venit repede, m-a luat împreună cu cealaltă prietenă a noastră cu care formam un trio de nedezlipit și m-au dus la spital. Nu mai știu cu ce. Îmi amintesc doar holul urgenței, întrebările precipitate ale medicilor. Mi-au făcut spălături. M-am trezit într-un salon la Mîrzescu.

Un an mai tîrziu, de Crăciun, s-a sinucis și el, răposatul. Medicii au zis că a avut inima tare, că a avut noroc că era cît un cal. Avea aproape 2 metri. L-am găsit palid, într-un salon al altui spital decît cel unde fusesem eu și unde nu venise să mă vadă. Eu făceam terapie de la sinuciderea mea, căci mă externaseră numai după ce semnasem că mă duc. Mă duceam. Făceam eforturi mari să înțeleg tot ce mi se întîmpla, așa că am avut pretenția că îl înțeleg și pe el. Eram o victimă care își înțelegea și iubea călăii. Lucky me! După externarea lui, eram la bunică-su acasă, cînd a venit ta-su și ne-a șuierat, scîrbit, printre dinți: ce faceți voi, mă? Sex, moarte și poezie. Habar nu avea cîtă dreptate avea. Doar cîțiva ani mai tîrziu, fiu-su se zdrobea de un copac, lăsînd un copil de un an orfan și pe mine năucită pentru multă vreme de atunci încolo.

Aia a fost vremea cînd m-am gîndit cel mai mult, serios, aprofundat, la sinucidere. După moartea lui. Aia a fost vremea cînd mi-a părut cel mai rău că viața nu e un documentar de pe discavări, să îi dai stop oricînd vrei. Vremea cînd am cochetat cu moartea cel mai abitir. Aș fi murit fără regrete, în orice clipă, dacă din pătuțul cu Albă ca Zăpada nu m-ar fi privit, inocenți, ochii copilului nostru. Atunci, deși mă zbăteam în ghearele disperării și ale unei depresii crunte, am înțeles că mamele nu pot da stop. Nu au acest buton de exit. Nu au decît o singură opțiune. Să playeze mai departe, tot filmul, pînă la capăt. Tot atunci am înțeles că să te sinucizi e simplu și un gest destul de laș. Că în anumite momente, să trăiești și să ieși din hăul ăla e curajul suprem. Cînd a crescut mai mare, i-am spus fiicei mele că îi datorez viața mea. Că ea mi-a salvat-o.

Continue reading  petronelarotar.ro 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s