CARTEA LOCUIRII ÎN SINE – Recenzie de Liviu Martin la „Dumnezeu ne aude!” de Vavila Popovici

CARTEA LOCUIRII ÎN SINE

Tipărită peste ocean la sfârșitul Primăverii, anume pentru a ajunge în România de ziua Înălțării Domnului, noua carte de versuri a distinsei scriitoare Vavila Popovici aduce, în acestă societate confuză și peste măsură de anxioasă, mângâiere și un soi de bucurie în stare să prindă rădăcini. 

„Dumnezeu ne aude!” reunește poeme-rugăciune vibrante, rostite cu fruntea sprijinită cu palme împreunate ale cuiva care a trait din plin și care din plin le-a pertrecut pe toate.

Călătoria printre amintiri, derulată poem cu poem, rugăciune după rugăciune este insolită cu formula lirică pentru doamna Vavila Popovici. Desigur, tonul măsurat, atmosfera de reculegere, grija pentru cuvânt, pentru noblețea lui rămân aceleași. Impresionantă este sugestia de sfârșit de lume, care se insinuează de la o pagină la alta, astfel încât odată ce-ai ajuns la capătul volumului, începi să te întrebi în ce măsură ți-ai aparținut în viață, în ce măsură le-ai aparținut celorlalți, în ce măsură ai trăit inconștient, adică fără să te gândești la consecințe la pierderi, la răni: Doamne dacă ai da aripi gândului,/ să scape de coliviile pregătite,/ să poată zbura departe, luminând trecutul,/ deslușind „strălucirea aurului din adâncuri”,/ viitorul, cu ceea ce nu a fost vreodată,/ intuindu-l…/ Dacă ai mai da, Doamne, aripi gândului…?/ Este prea târziu pentru aripi,/ prea târziu pentru zbor, Doamne?

Dacă luăm în considerare convingerea profundă a lui Kierkegaard, aceea că a exista înseamnă a ieși din tine, dar nu ca să dobândești o libertate fără discernământ, ci ca să te îndrepți către Dumnezeu, atunci cartea de față este un foarte bun exemplu de viețuire în duhul Misterului. Experiența cunoașterii directe a lui Dumnezeu este practic imposibilă. Credința în El devine, în aceste condiții, intuirea existenței Lui, a unei prezențe care este, în același timp, o Absență. Fiorul unei astfel de raportări la toate alcătuirile-pământești – străbate cartea de la un capăt la altul. 

Poeta imploră încă de la început. Titlul cărții – „Dumnezeu ne aude!” – este o implorare. Altfel decât suntem obișnuiți, pentru că ea, poeta, știe de-acum că Dumnezeu există și că e suficient să I te adresezi. Atât. Și, cu puterile micșorate, chibzuite tocmai pentru că sunt pe sfârșite, doamna Vavila Popovici I se adresează lui Dumnezeu: Iubesc nopțile/ pentru libertatea pe care o dau gândurilor./ Privesc cerul întunecat,/ destrămarea lină a norilor în forme ciudate/ și gândesc la întunericul acestui timp…/ Las clipele presărate cu taine să curgă prin mine/ și aștept cu nerăbdare dumiriri,/ cu-acea cruzime a nerăbdării aștept./ Uneori mi-e teamă de trădarea timpului/ și-atunci încep să mă rog cu glas tare…/ Uimitor se sparg în acele clipe / tăcerile, temerile!/ Mă simt dintr-o dată ușurată, luminată,/ de prea multele întrebări iertată

Multă vreme am crezut că pentru a fi auzită rugăciunea trebuie rostită ca la carte. Nimic în plus, nimic în minus. Doama Vavila Popovici m-a convins că îți poți face rugăciune din propriile cuvinte. Totul e să te așezi în ele bine, corect, concentrat, cu sufletul ca săgeata în arc și vei zbura drept spre Dumnezeu. Pentru că, indiferent de de măsura rătăcirii noastre, când vrem să ne întoarcem acasă, adică în noi, în miezul ființei noastre de lumină, Dumnezeu ne aude

                                                                                              Prof. Liviu Martin

Website: vavilapopovici.com

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.