Poemele Vavilei Popovici: În lectura Denisei Popescu, la Centrul Cultural din Pitești

Dacă ai da, Doamne…

Doamne, dacă ai da aripi gândului,
de a scăpa de coliviile pregătite,
să poată zbura departe,
luminând trecutul,
deslușindu-i „strălucirea aurului din adâncuri”,
viitorul, cu ceea ce nu a fost vreodată,
intuindu-l…
Dacă ai mai da, Doamne, aripi gândului…

Este târziu, prea târziu pentru aripi,
prea târziu pentru zbor, Doamne?

If You give, God…

God, if you give the wings to thought,
to get rid of the prepared cages,
so it can fly far away,
illuminating the past,
revealing “the glow of gold from the deep”,
the future, with what he has never been,
intuit it…
If you give, God, the wings to thought…

It’s late, too late for wings
too late for that flight, God?

Speranța oferită…

Inima zgomotos bate,
gândurile odihnă cer,
vorbele – au tăcut demult.
Ochii refuză realitatea obositoare
strânsă-n ghemul zilei ce-abia a trecut.
Iertarea și uitarea sunt chemate
a ridica zidul înalt,
genele se unesc strângând și ascunzând
lacrimi cristaline căutătoare de libertate.
Pleoapele precum fluturii aripile-și strâng,
cuminți așteptând zâmbetul zorilor
când,
harfele copacilor se vor auzi cântând.
Îngerul dimineții va veni zâmbitor,
cu speranța pusă pe-o tavă de-argint,
oferită drept – ceașcă de cafea.

Hope offered…

Heart beats loudly,
the thoughts require rest,
the words – have been silent for a long time.
Eyes refuse the tiring reality
closed into the clew of the day that just passed.
Forgiveness and forgetting are called
to raise the high wall,
the lashes are united by gathering and hiding
crystalline tears seeking freedom.
The eyelids gather their wings like the butterflies,
waiting patiently the smile of dawn
when,
harps of trees will be heard singing.
The Angel of Morning will come smiling,
with hope placed on a silver tray,
offered as – a cup of coffee.

Aud clipele plecând…

Undele văzduhului înghit clipele prezentului,
aruncându-le-n adâncul trecut,
din care niciodată nu vor mai ieși.
Sau, poate…

Vremelnicia leagă grăbit
clipa de astăzi de cea de mâine.

Eternitatea se-arată lipsită de zbucium,
calmă, străvezie și plată,
ca apa oceanului peste pământ așezată.
Sau, poate…

Aud clipele plecând…

 

I hear the moments going away…

Waves of the air swallow the present moments,
throwing them into the depths of the past,
from which they will never come out again.
Or, maybe…

The transitoriness quickly binds
today’s moments to those of tomorrow.

Eternity reveals itself without struggle,
calm, tranquil, flat,
like ocean water seated over land.
Or, maybe…

I hear the moments going away…

 

Am iubit prea mult, Doamne?

Din preaplinul iubirii mereu se revărsau
lacrimi de fericire și durere.
Ele, treptat îmi furau
văzul, puterea, speranța …

Din eter, într-un dans nevăzut al tăcerii,
plăsmuiam chipuri, întâmplări fericite,
și din culorile verzi ale frunzelor,
primăvara renășteau puteri ale iubirii
metamorfozate-n poeme.

Am iubit prea mult, prea multe Doamne?
Am rătăcit prea mult printre străini
pierzând mereu iubiri?
Prea mult în multe jocuri ale vieții m-am risipit,
de se termină totul atât de pripit,
atât de stupid?

 

Did I love too much, Lord?

From the fullness of love always flowed
tears of happiness and pain.
They gradually stole me
vision, strength, hope …

From the ether, in an unseen dance of silence,
Inventing faces, happy events
and from the green colors of the leaves,
spring love’s powers were reborn,
metamorphosed in poems.

Did I love too much, too many, Lord?
Did I stray too much among strangers
always losing love?
Too much in many games of life I wasted,
why does everything end so quickly,
so stupidly?

Ia seama!

Suferința se sprijină pe gardul iubirii,
îl înconjoară asemeni mătrăgunei
cu fructe negre, lucioase, ademenitoare …
N-o lăsa să treacă de gard,
să intre-n ograda ființei tale,
oricât ar fi de stăruitoare.
Și dacă, totuși, este peste puterile tale
să o alungi,
încearcă s-o privești ca pe un dar,
împacă-te cu gândul că poate,
nu e venită-n zadar.

Dar, ia seama, oricât ar fi de stăruitoare,
n-o lăsa să treacă de gard,
să intre-n ograda ființei tale.

Take heed!

Suffering rests on the fence of love,
surrounds it like a mandrake
with its black, shiny, alluring fruits …
Do not let go of the fence,
to enter the yard of your being,
no matter how earnest she is.
If, nevertheless it is over your powers
to banish,
try to look at it as a gift,
reconcile to the thought that maybe
It did not come needlessly.

But take heed, no matter how earnest.
Do not let go of the fence,
to enter the yard of your being.

 

Așteptare zadarnică

Când vei hotărî să revii,
urmele pașilor rămase-n iarba romanticei grădini
vor fi semnele care, te vor aduce la mine.
Firele de iarbă, umile, înțelepte și triste,
pași-ți vor aștepta
și-n dimineți calde, câte o lacrimă curată
pe trupurile lor vor păstra.
Eu le voi privi și, seamă atunci îmi voi da,
c-au trecut zile și nopți
făr’ a te avea.

Waiting in vain

When you’ll decide to return
the footsteps left on the romantic garden’s grass
will be the signs to lead you back to me.
The grass, humble, wise and sad
will await your steps
and in the warm mornings, a pure tear
will remain on their bodies.
I will watch them and hold them accountable
for so many nights and days
have passed without you.

 

Mai mult ca oricând

Mai mult ca oricând nevoie-aș avea
de zâmbetul tău, de șoapte de iubire,
de fraze terminate, neterminate,
întotdeauna cu blândețea dragostei spuse.
Tu știi că trăiesc doar cu tine,
că tu-mi prefaci întunericul în lumină
când gândul iubirii mă-nlănțuie…
Tu știi că am nevoie de tine,
de brațul tău, de înțelegerea ta.

Mai mult ca oricând,
de tine, nevoie-acum aș avea.

 

More than ever

More than ever I need these now
your smile, your loving whispers
the full and incomplete sentences
as always told with the gentleness of love.
I only live with you, you know it
for you turn my darkness to light
when I’m chained up by the love’s thoughts…
You do know that I need you
your arm, your understanding.

More than ever,
you are, my present need.

 

Poeme s-au scris și se scriu

.        „Un visător este cineva care își poate găsi calea
 .         numai sub lumina razelor lunii,
.        iar pedeapsa lui este că zărește zorile înaintea restului lumii.
.                                                            – Oscar Wilde

Un poem se scrie când inima se zbate
ca pasărea în colivie.
Un poem se scrie când nu poți vorbi
fiindcă vorbele tale sunt inundate de gând.
Poeme s-au scris și se scriu
când ești captivul unui timp fără de speranță,
la lumina soarelui de-abia ivit se scriu,
a lunii pline, sau la lumina unui bec
ce luminează doar foaia ta de hârtie,
sau la lumina stranie și binecuvântată
a unei lumânări.
Poeme s-au scris, se scriu și se vor scrie…
Și omul le va asculta fermecat,
precum de cântul păsărilor e veșnic încântat.

 

Poems were written and are written

      .A dreamer is someone who can find its path
.           under the moonlight only,
 .        and his punishment is to see the dawn before the rest of the world.
..                                                                           – Oscar Wilde

A poem is written when the heart is beating
like a bird in a cage.
A poem is written when you can’t speak
for your words are flooded by thoughts.
Poems were written and are written
when you are the captive of a hopeless time,
are written in the newly risen sunlight,
of the full moon, or the light of a light bulb
that only lights your sheet of paper
or at the strange and blessed light
of a candle.
Poems were written, are written and will be written…
And man will listen to them charmed
as the song of birds is his eternal delight.

Dragoste de pianină

Pianina aceea de demult
astăzi nu mai există în casa mea.
Cineva a cumpărat-o
crezând în farmecul blândelor clape.
Dar, ele poate s-au răzvrătit,
de dorul degetelor mele
clapele poate s-au stricat,
corzile s-au rupt, au îmbătrânit
și nu mai sună ca-n trecut…
În final ce s-a întâmplat cu ea, nu știu!
Poate a rămas tot atât de tânără, melodioasă,
subtilă și tristă…
Eu însă nu pot s-o uit
și mă visez de multe ori clapele-i atingând
și ea, îndrăgostită,
cu tremurul sunetelor, ca al unor clopote,
răspunzând…

 

The piano love

That old upright piano
today is no longer in my house.
Someone bought it
believing in the magic of the old keys.
But, perhaps, they have rebelled
longing for my fingers
the keys are broken down maybe,
the strings tore and old
and the sound no longer the same…
What happened in the end to it, I know not!
Perhaps still as young, melodious,
subtle and sad…
But I can’t forget it
and I keep dreaming of touching its keys
and she, in love,
with the trembling of sounds, like bells,
answering …

Sunetele pădurii

Vântul trezește brusc copacii
din plăcuta lor melancolie,
provocându-i la dialog.
Speriați, treziți ca dintr-un somn adânc,
copacii răspund printr-un oftat adânc
și-un dans halucinant,
aruncând pe pământ podoabele lor.
Cu sufletul contaminat de spaima copacilor,
cu trupul înfiorat de atingerea neașteptată a vântului,
trec grăbită cărările pădurii,
printre undele sonore ale văzduhului –
preludiul unei tumultoase simfonii.

 

Forest sounds

The wind suddenly wakes up the trees
form their sweet melancholy,
challenging them to a dialogue.
Scared, awakened as from a deep sleep
the trees respond with a deep sigh
and through a delirious dance
throwing to the ground their own adornments.
With the soul infected by the terror of the trees,
the body thrilled by the unexpected touch of the wind,
I hastily cross the forest pathways;
through the sound waves of the air-
the prelude to a tumultuous symphony.

 

Doar atunci…

Iartă-mi Doamne tristețile,
neliniștile clipelor de singurătate,
în care sufletul meu se zbate…
Cum să mă vindec de amărăciune,
atâta timp cât îngerul tristeții
nu pleacă din lume?
Până și bucuriile trăirilor ascund
o teamă a tristeții lor…
E-adevărat, Doamne,
„când Tu ești la dreapta mea,
nu mă clatin”, doar atunci
„inima se bucură, sufletul se veseleşte
şi trupul în linişte se odihneşte”.
Iartă-mi, Doamne, clipele de tristețe!
Sunt clipele în care Tu îmi lipsești!

 

Just then…

Forgive, Lord, my sorrows
the uneasiness of lonely times
in which my soul has struggled…
How can I heal myself from bitterness
when the angel of sadness
refuses to leave the world?
Even the happiness of the moments
hide their sadness anguish…
It’s true, Lord,
“when Thou art on my right
I do not bow”, only then
“my heart is rejoicing, my soul is cheering
and my body in stillness is resting”.
Forgive, Lord, my moments of sadness!
It is the times in which I miss Thee!

 

Tu, unde ești?

Mi-e dor uneori de materia-n care
Dumnezeu ți-a pus acel suflet și gând minunat.
Plecat-au deodat’…

Ca un ecou glasul tău a rămas în mine
și icoana chipului acoperit de pleoape în rugăciune,
și cuvintele spuse și scrise în cartea vieții noastre…

Tu, unde ești? Dureros mă chinuie glasul tău
rămas ca un ecou în pieptul meu!

 

Where are you?

I sometimes miss the matter in which
God had placed that wonderful soul and mind.
They left at once…

Like an echo your voice remained in me
and the image of your face covered with eyelids in prayer
and the spoken and written words in the book of our life…

You, where are you? In angst your voice torments me
like an echo in my chest!

Din creația Vavilei Popovici …

_________

Vavila Popovici – Amazon

website: www.vavilapopovici.com

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.