by Issabela Cotelin

Pe Marin Rotaru, Didi pentru familie, prieteni, cunoștințe, pentru un sat întreg și dincolo de el, l-am cunoscut bine, mi-era unchi.

Era tatăl verișorilor mei, Larisa și Dragoș, cu care am bătut dealurile și râpele Moldovei.

Era soțul pe care îl trimiteai în fundul curții după un lemn de foc și venea ore bune mai târziu cu sculptura nepremeditată sub braț. Văzuse el o bucată de lemn care-i spunea ceva.

Cât a fost învățător în sat a creat și condus cercuri de pictură și a plimbat copiii la expoziții, în tabere și în excursii prin toată țara, vară de vară. Neobosit, generații întregi.

În timpul liber, pasionat de arheologie și istorie, a scris numeroase articole prin reviste locale de cultură, acestea fiind rezultatul plimbărilor și săpăturilor lui nesfârșite pe dealurile țării după „oase, cioburi, pietricele” pe care personal nu le-am înțeles niciodată, mie doar pietricelele îmi plăceau, dar le-am privit mereu cu evlavie ascunsă, ca pe ceva sfânt și misterios.

Toate oasele, cioburile și pietricelele respective s-au întrupat până la urmă, din holul lung al casei lui, prispă și vitrine, într-un muzeu din Vaslui, Elanul, în 2015.

Pasiunea asta a lui, aflu și eu abia acum din acte, că nu-l priveam așa, se traduce oficial printr-un atestat de arheolog care a donat patrimoniului cultural național 2900 de piese descoperite în siturile și necropolele cercetate, descrise în articole aferente.

Elanul se numește si revista lunară pe care a înființat-o în 1998, care acum scrie despre el articolul final… Și asociația culturală aferentă, Academia Rurala Elanul, ambele ființând încă.

Poate într-o zi vor vedea lumina unui alt muzeu și toate tablourile si sculpturile lui din lemn si fier. Pun aici link-ul cu ele, adunate.

Dincolo de faptele rămase prin care s-a definit irevocabil, Didi a fost un Om.

Un om înalt și solid, chiar dacă anii bătrâneții îl subțiaseră mult orizontal și vertical și îi albiseră părul. Spiritul i-a rămas intact și demn până la sfârșit.

Cu mustață, mucalit până-n măduva oaselor lui de artist, cu voce joasă și gravă. Intrai în pământ dacă știai c-ai făcut o prostie de copil. Mai bine dispăreai subit, știai sigur că-i trece și veți râde împreună puțin mai încolo.

Curios, cercetător a toate, admirator necontenit al misterului oricărei vieți din jur. Țin minte anul în care am studiat cârtițele profund înainte de-a le îmbuiba bine cu furtunul cu apă în găurile lor. Operațiune meticuloasă, cărți prealabile, instrumentar bine pregătit, repercusiuni asupra mediului, filosofie curată…

Alta dintre amintirile de neșters e Mobra lui Didi. Didi n-a avut niciodată mașină și mergea cu ale altora doar de nevoie. Zeci de ani a mers cu Mobra lui peste tot și nu era extaz de copil mai mare decât să ne plimbe și pe noi cu ea. Vântul mersului pe motoretă care-ți taie fața veri în care afară nu adie fir de frunză e neregăsibil în alte senzații.

Sau dragostea de albine. Anii dedicați stupăritului. Mierea nu e o afacere. Nu poți să faci miere dacă nu respecți albinele și nu le-nțelegi.

Anii de după ’89. Sau când a descoperit internetul. În tot ce a putut s-a implicat. Țin minte etapa ajutoarelor străine, legăturile lungi în timp cu organizații de englezi, am cunoscut și eu câțiva – ce ciudat și frumos mi se părea să-i văd acolo, în casa lui – care ajutau copiii orfani, săraci, bolnavi din Moldova. Și Moldova geme încă de ei.

Casa lui era o casă deschisă oricui, oricând, oricât. Vara, când musafirii erau prea mulți, dormea pe un pat pus special pe prispă.

Anii de pensie, când, mai liniștit în vorbe, nu și-n fapte, a reușit, cu ajutorul celor din jur, să-și adune creațiile de toate naturile și să-și dedice mai mult timp scrisului.

Am multe amintiri cu el, cu prezența lui de spirit, cu personalitatea lui. Umplea aerul unde stătea. Dar acum mi se-nvălmășesc în minte grămadă, nu pot să le disting, să le clarific, clasific.

Continue reading issabelacotelin.home.blog

Portretul unui visător incurabil