PROF. IOANA NANCU: Misterele unui concurs din 1982

Am urcat emoționată scările în formă de melc ale bătrânei săli Dalles, într-o seară încruntată de joi.

Simțeam că mă îndrept spre (o) Cunoaștere rară, mediată de un artist. Că mă voi desprinde binefăcător, pentru cîteva zeci de minute, dintr-un sfârșit de noiembrie cam depresiv, cu alegeri prezidențiale ratate și cu lideri politici meschini. Dar și că voi reveni obligatoriu, în același loc, în fiecare joi seara. Citisem întâmplător anunțul despre un curs de cinematografie și am îndepărtat, în zilele premergătoare, toate piedicile inerente, problemele, obligațiile care se cereau a fi rezolvate, pentru a fi acolo. Nu reținusem subiectul anunțat pentru seara respectivă, ci doar că vom viziona săptămânal, sub o baghetă specială, filme de marcă. Nu o cunoscusem înainte pe Elena Dulgheru, cea care-l citise cândva într-un mod unic pe Tarkovski și care descifrase taine și cărări neștiute până la ea, dar așteptam demult această întâlnire.

Ca o gazdă desăvârșită, ne-a creat cu delicatețe cadrul pentru a intra în Povestea aleasă pentru prima seară a cursului. A stat cumva, de la început, în semi-umbra subiectului: Concurs nu este un film care merge povestit sau poate fi pregătit în culise, Concurs este un film care se privește, care te trage de mânecă și care, în mod obligatoriu, se trăiește.  Doamna Dulgheru ne-a vorbit despre regizor, despre afinitățile cu filmografia lui Tarkovski a peliculei din seara aceea și ne-a avertizat că vom întâlni o pleiadă impresionantă de simboluri. A zâmbit apoi, și ne-a lăsat singuri în pădurea din film pentru a participa, fiecare, conform propriei conștiințe spirituale, artistice și emoționale, la traseu.
***

Capodopera realizată de regizorul Dan Pița în 1982, în plin regim ceaușist, are o distribuție de excepție și un scenariu care, datorită simbolurilor prezente la tot pasul, se pliază pe diferite interpretări. Când filmul a început să se deruleze, de pildă, eram fixată în clișeele cvasicunoscute: o creație de critică socială, o peliculă curajoasă care scoate în evidență ipocrizia discursului oficial al Partidului Comunist Român, limbajul de lemn și  închistarea cadrelor de partid.

Subiectul este banal: un colectiv de oameni ai muncii participă la un concurs de orientare turistică ținut într-o pădure. Sosesc aici, aduși într-un autocar galben, sosesc însoțiți de toată clișeistica din gând și din faptă a oamenilor muncii. Acțiunea, dacă se poate numi astfel, constă în descoperirea indiciilor din pădure care ajută grupul să parcurgă traseul prestabilit astfel încât să ajungă la destinație înaintea altor echipe  competitoare.

Colectivul de oameni ai muncii este condus de șeful de secție a cărui soție, inițial înscrisă-n competiție, renunță inopinat să mai participe la concurs din motive de naturel simțitor (se cuplase cu șoferul autocarului sfidând, oarecum, morala socialistă). În lipsă de soluții, șeful apelează la un puști aflat prin zonă și care, pe nesimțite, se transformă în Călăuza grupului. În planul prozaic, asistăm la tot felul de incidente mărunte: ba scapă niște găini dintr-un tir, ba se rătăcește cineva, altul își luxează piciorul (știți cum vine treaba, incidente de parcurs). Fiecare din membri avea câte o însărcinare: unul controla busola, altul ducea rațiile de mâncare iar altul deținea o condiție fizică superioară, asigurând celorlalți securitatea în traseu.

Am dat deoparte primul văl și am descoperit că, întocmai ca Mircea Eliade, și Dan Pița introduce în film semne care ne decriptează realitatea din spatele jocului, deseori grotesc, pe care ni-l înfățișează aparențele.

Pasagerii autobuzului galben, vizitatorii pădurii erau, dintru început, trăitorii banalului cotidian înțesat de truisme, de lozinci și de falsitate. Niciunul din ei nu părea  pregătit să parcurgă Drumul. Mens sana in coropore sano. Orientarea e o dovadă că omul e stăpân pe natură: trăiau după prescripțiile simțului comun, neavând acces la o experiență proprie și la o trăire autentică.

Busola reprezintă un instrument, o invenție, o mașină. E o expresie a raționalismului științific iar a o urma orbește stă într-o opoziție evidentă cu a urma o Călăuză (expresie a Adevărului întrupat în Persoană). Într-un concurs de orientare busola este determinantă fiindcă îți arată direcția și te ajută să nu te rătăcești. În planul realității profunde, unde cursa este însăși viața, direcția reprezintă sensul vieții. Tocmai de aceea, în cursa în care se angajează pasagerii autobuzului galben, ei participă la inițierea într-o realitate superioară. Atunci când avem acces la sacrul camuflat în profan, busola (instrumentul rațiunii științifice) este de prisos.

Nu știi semnele? Îl întreabă Mitică (Gheorghe Dinică în film), arogant, sigur pe cunoașterea lui rațională, pe Puștiul – călăuză (un alt Andronic din Șarpele lui Mircea Eliade). Ce fel de semne? întreabă Puștiul. Mitică îi transmite șefului că noul membru al Grupului nu poate merge cu ei fiindcă nu are acces la semnele cunoașterii profane.

Continue reading activenews.ro

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.