rușine, vinovăție, durere

(Fragment din roman)

Tîrziu de tot, am înțeles că relația cu corpul meu era impregnată cu rușine. Fiecare centimetru de epidermă, fiecare organ, fiecare membru purta pecetea rușinii. Iar, după episodul violului întîmplat în adolescență, că m-am deconectat complet de la corpul meu și am început să trăiesc în cap, suprimînd complet emoțiile.

În satul în care am crescut, eram două fete între copiii de pe stradă. Băteam mingea împreună, mergeam să înotăm împreună, ne urcam în copaci împreună. Băiat de-al lor eram și eu. Tunsă scurt, musculoasă, bătăioasă, băiețoasă, mereu cu picioarele julite. Mama-mare mă striga băiată. Am fost ferită, o vreme, acolo în satul nostru mic, de hărțuieli, băiată cum eram, tovarăș de joacă și de pozne. Firește, au fost jocuri de descoperire a diferențelor dintre noi, dar la care am acceptat bucuroasă să particip, ca orice copil curios, nu am fost forțată. Eram mici, însă știam că facem ceva interzis atunci cînd ne arătam corpurile unul celuilalt, mirați că nu suntem identici. Știam că facem ceva greșit fiindcă, deși nu ne spusese nimeni, înțelesesem că trupurile goale sunt ceva rușinos, de ocară, din felul în care se purtau părinții noștri acasă. Atitudinea lor față de propriile corpuri, dar și față de trupurile noastre mici, ne transmitea rușinea și tabu-ul. Nu ne era clar ce înseamnă să fii fetiță sau să fii băiat, era ceva vag legat de ce aveam acolo jos, locul acela în care dacă te atingeai din greșeală cînd făceai pipi sau spuneai ceva despre, părinții holbau ochii, pe care apoi îi roteau speriați, încurcați, îngroziți și primeai maximum un nu e voie, e rușine, fără vreo explicație, iar vinovăția cu care închideau subiectul ajungea instant la tine, te rușinai tu și te învinovățeai tu, copilul, că ți-ai pus părintele în situația de a fi atît de rușinat. Iar de vinovăția și rușinea aia nu mai reușeai să te descotorosești vreodată, rămîneau lipite de epiderma ta, de zona aia interzisă, mai ales.

Cînd a venit adolescența peste mine, cu turbulențele ei cu tot, nu știam nimic despre sex, despre corpul meu, despre drepturile și granițele mele firești. Nici nu aveam cum, nu îmi vorbise nimeni. Din șușotelile femeilor din casă, aflasem că fetele devin femei atunci cînd se îmbolnăvesc, iar asta bănuiam că are ceva de a face cu vata plină de sînge pe care o mai vedeam în baie, cînd intram peste mama. Iar cînd se întîmpla asta, auzeam că e bolnavă, iar să fii bolnavă, dedusesem din tonalitate și atitudinea lor, era echivalent cu a fi murdară, fiindcă atunci cînd erai bolnavă nu puteai face foarte multe lucruri, nici măcar să pui murăturile. Nu pot, sunt bolnavă, auzeam adesea spus pe ton scăzut în casă, ba mama, ba mătușa erau mereu bolnave în felul acela straniu și murdăritor și dedusesem că va veni și vremea cînd și eu voi sîngera, voi fi murdară și bolnavă, iar asta va însemna că sunt și eu mare. Iar perspectiva asta mă speria și fascina deopotrivă, mi-era și rușine, și frică, dar îmi și doream să intru și eu în rînd cu toate femeile. Nu s-a întîmplat decît foarte tîrziu, după 16 ani, cînd deja toate colegele mele de clasă erau deja sătule de povestea asta lunară a menstrei și multă vreme am crezut că nici nu se va mai întîmpla niciodată, că poate eu sunt defectă și pur și simplu nu voi avea ciclu precum restul femeilor pe care le cunoșteam, ba chiar ajunsese să îmi fie mai rușine că nu am și să mă eschivez cînd eram întrebată de așa manieră încît să pară că și eu sunt deja sastisită de a fi femeie.

Însă granițele nu mi le-am cunoscut decît prea tîrziu. Nu mi-a fost clar că trupul meu îmi aparține mie, nu doar fiindcă nimeni nu m-a învățat asta, ci tocmai pentru că am fost învățată foarte devreme contrariul. (…)

Continue reading petronelarotar.ro