Liiceanu, „filosoful cu misiuni de la PCR”

de  Ștefania Brândușă

Într-un drept la replică publicat de site-ul contributors.ro, decanul Facultății de Filosofie din București, Romulus Brâncoveanu, face un rechizitoriu la adresa lui Gabriel Liiceanu, în urma unor articole denigratoare ale acestuia pe site-ul menționat. Decanul Facultății de Filosofie spune că,  prin „articolele denigratoare la adresa instituției unde a fost student, ani de zile profesor, și din care a plecat, mai demult, fără să se uite în urmă, sunt de fapt o diversiune jurnalistică”.  Brâncoveanu explică modul în care ”lupta pe baricade” Liiceanu în perioada comunistă, când funcționa „controlul intelectual”. Și când mașinăria de forfecare ideologică funcționa în așa fel încât lăsa un spațiu mai larg de intrare elementelor culturale practic inofensive, dar închidea robinetele celor pe care le considera un pericol prea mare pentru regim.  Astfel, spune decanul Facultății de Filosofie, în perioada ceaușistă, totul, inclusiv ”disidența” s-a aflat sub protecția ”tutorilor” din sistem.

„În Epoca de Aur, acest tip de tutor și erou public a fost ilustrat nu doar de Păunescu, sau de figuri emblematice din sfera literaturii, istoriei etc., ci și de mulți alți „șefi de mici” ca el. „Șefii de mici” din anii comunismului, cum spune Ion Cristoiu, incluzându-se (adică oamenii care au primit sau au fost lăsați să se bucure de tineri de autoritate instituțională și culturală, să tutoreze bula de viață publică ce li se lăsa pe mână, în mod formal sau informal, fie că au condus ziare și reviste, fie că au fost iubitori de muzică pop sau universitari), au fost partea cea mai consistentă a establishment-ului intelectual din perioada comunistă ce s-a reprodus, aproape fără pierderi, după 1989. Faptul că Liiceanu a rămas singur la tribuna societății civile și că nu se mai lasă dus de acolo e un rezultat al acestui proces”, spune Brâncoveanu.

Publicăm mai jos textul integral:

„După ce a renunțat la războiul său care nu se mai termina cu foști colegi alături de care a gravitat în jurul personajelor de vază ale marxismului autohton din anii șaizeci și șaptezeci ai secolului trecut, Gabriel Liiceanu se războiește acum cu Facultatea de Filosofie și cu mine, decanul ei. Discursul cunoscutului editor, traducător și filosof se află în pierdere accelerată de atractivitate, de relevanță ideologică, de influență culturală și de capacitate instituțională, într-un cuvânt, de autoritate. După treizeci de ani de la căderea comunismului, generațiile s-au reînnoit, publicul cititor s-a schimbat, iar stilurile de filosofare nu mai au nicio legătură cu moralismul practicat de el. Acum, după numeroasele demisii ale unor membri fondatori și apropiați ai săi, Grupul pentru Dialog Social e pe cale să-i scape de sub control. Mai mult, unele dintre personajele politice și culturale pe care le-a servit sau în care a investit, Traian Băsescu și Lucian Boia, se dovedesc a fi fost colaboratori de nădejde ai Securității. Consecvența în acțiuni i-ar fi impus lui Liiceanu să-și regăsească de îndată vorbele grele pe care le-a turnat vreme îndelungată în capul altor informatori, activiști și securiști, și care, prin comparație cu personajele pe care le-a cultivat și promovat, par, astăzi, fără pată. În loc să se tânguie asemenea Hecubei pentru pierderile casei sale și să-și revizuiască inconsistențele în aprecierile și pozițiile publice, el a ales, în schimb, cu frica irelevanței în sân, să pună la cale un tărăboi publicistic fără precedent împotriva Facultății de Filosofie. Articolele sale denigratoare la adresa instituției unde a fost student, ani de zile profesor, și din care a plecat, mai demult, fără să se uite în urmă, sunt de fapt o diversiune jurnalistică. Prin intermediul ei și al amenințărilor pe care le proferează, el speră să acopere, pentru moment măcar, eșecul său în cauzele celor pe care i-am amintit și să-și mai învioreze discursul elitist, vetust și parohial, din care și-a hrănit ani de zile succesul intelectual și puterea.

De ani buni, Liiceanu încearcă să se facă plăcut celei mai tinere părți a intelectualității și a publicului cititor, dar mai ales acelei părți ce nu se sfiește să se arate atrasă de valorile post-materiale, de stânga culturală și de noile stiluri de viață, să militeze și să vizeze leadership-ul discuției publice în numele acestora. El nu mai poate face loc cu ușurința din trecut temelor sale pe agenda generației noi, interesată cu precădere de subiecte precum egalitatea de gen, feminism, încălzire globală, dezvoltare, migrație, etica roboților și altele, probleme reale, dar care intră toate, după el, în sfera a ceea ce cataloghează a fi doar „corectitudine politică”. Neavând nici interesul și nici răgazul unei înnoiri, Liiceanu ar vrea să preia cu totul subiectele integrității academice și plagiatului, aflate la loc de cinste pe agenda generației noi, și să le arunce în blenderul moralist al intereselor sale. Așa se face că și-a scos de la naftalină roba academică, și-a pus toca și cheamă la luptă cu Răul. Universitar! Cu tot viitorul în față, ca om venit ieri pe lume, neatins în vreuna dintre vârstele sale, a tinereții, a maturității și a senectuții, nici de comunism, nici de păcatele tranziției, și care se tratează pe sine și se înfățișează celorlalți asemenea unui personaj de Bildungsroman, Liiceanu și-a găsit drept primă țintă un „reciclat” ca mine, tânăr profesor de filosofie în ultimii ani ai comunismului într-un Liceu industrial de Petrol, astăzi decan al facultății, și mă arată și altora, tuturor celor dispuși să-l urmeze, pentru a mă suprima, chiar fizic, așa cum o spune cu claritate, într-un comentariu pe care îl face el însuși pe contributors.ro sub ultimul său articol. Gabriel Liiceanu este nemulțumit că „reciclatul” ce-i stă în cale n-a pierit încă „pe cale biologică” și, trecându-și în patrimoniu dreptul de viață și de moarte asupra lui și al altora ca el, se întreabă ce s-ar putea face dacă nu „scăpăm …de ‘reciclați’, prin moartea lor bună?” Cu această amenințare, gonflând iarăși și iarăși adjectivele care în scrisul său au proptit întotdeauna conceptele, Liiceanu se ascunde din nou în spatele așa-zisului său „stil literar”, despre care declară că n-a reprezentat pentru el niciodată „mai mult decât o cârjă pentru o idee”, pentru a ataca. Chiar dacă o face stând în cârje literare, îi iau amenințarea în serios. Totuși, dacă eu sunt un reciclat din vremuri comuniste, atunci cu siguranță el trebuie văzut ca o relicvă.

Într-adevăr, după terminarea facultății, câțiva ani, am fost profesor de filosofie într-un liceu de petrol, și nicidecum cercetător într-un institut de filosofie marxistă, aflat sub îndrumarea Partidului Comunist Român, așa cum a fost Gabriel Liiceanu. De altfel, acesta ar putea oricând alcătui un volumaș cu paginile sale net marxiste pe care le-a înlăturat din scrierile pe care și le-a retipărit după 1990. Oricine a trăit epoca știe însă că, măcar la repartiția de la terminarea facultății, filtrele ideologice pentru a preda filosofie, istorie și ce se mai învăța pe atunci în sfera științelor sociale și umaniste în licee, adică pentru a deveni profesor de liceu, erau practic inexistente. Dacă ar fi existat vreunele, ele nu se puteau compara cu selecția ideologică severă prin care trecea oricine era angajat într-un institut de filosofie marxistă pentru a o „dezvolta creator”, singura manieră de a practica instituțional filosofia în toată perioada comunistă. Filosofia marxistă era nu doar doctrina PCR, baza ideologiei și a propagandei acestuia, ci și a statului. Cred că nu-și închipuie nimeni că pentru a deveni cercetător într-un asemenea institut, la sfârșitul anilor șaizeci ai secolului trecut, nu aveai nevoie de aprobarea explicită din partea partidului. Dar nu doar Institutul de Filosofie era unul comunist. Și celălalt institut, de artă, la care știu că a ajuns cunoscutul filosof, era tot unul marxist. Marxismul era fundamentul oficial al oricăror studii în domeniul științelor sociale și umaniste, iar cercetarea în domeniul artei nu făcea excepție de la această regulă în comunism. Este adevărat că într-o vreme, dar nu în anii în care Liiceanu și-a început cariera de cercetător marxist în filosofie, ci mai târziu, în anii optzeci ai secolului trecut, atunci când istoria națională devenise ingredientul de bază al doctrinei și propagandei partidului, filosofia marxistă părea să-și fi pierdut rolul de principal instrument de control intelectual al societății, iar unii dintre cei care o practicau au profitat și s-au bucurat de aceasta. Nu trebuie să-i spun eu unui cercetător cu o experiență de decenii în institute de filosofie și științe umaniste marxiste, fie că se revendică sau nu ca aparținând acestui curent filosofic, așa cum este Gabriel Liiceanu, că în etapele sale târzii comunismul își perfecționase metodele de coerciție ideologică. Mai blânde, dar nu mai puțin constrângătoare! Libertatea de expresie de care a profitat el și din care își face acum un merit moral propriu pentru a elimina, cică, „reciclații” și „clonele”, a fost, de fapt, rezultatul și elementul unei strategii de control intelectual mai sofisticat, mai eficient și mai adânc decât represiunea ideologică și culturală pe care partidul o practicase până atunci. Privind retrospectiv, trebuie spus că activitatea filosofică a lui Gabriel Liiceanu nu s-a desfășurat nici în afara, nici împotriva acestei strategii de control intelectual.

Astfel, începând cam de la mijlocul anilor șaizeci ai secolului trecut, strategii PCR au decis înlocuirea represiunii ideologice și culturale comuniste, bazată pe marxismul revoluționar și pe o cultură propagandistică de masă, cu o mașinărie de control intelectual și de propagandă aptă să utilizeze în paralel naționalismul și elemente preluate din cultura occidentală, înaltă și populară. Naționalismul și așa-zisa deschidere către Occident au mers aproape mână în mână, de la Declarația din aprilie 1964 a PMR, care a marcat o anumită desprindere de Moscova și renunțarea la internaționalismul proletar ca valoare ideologică centrală, până la Teze din iulie 1971, de unde începe epoca de cult deșănțat al personalității lui Ceaușescu. Începând cu Tezele din iulie, a existat o asimetrie tot mai evidentă între creșterea în intensitate a naționalismului, revenirea culturii de masă propagandistice de tip comunist (Cântarea României), pe de o parte, și reducerea deschiderii către cultura occidentală, dar mai ales către unele forme liberale indezirabile pentru ideologia comunistă pe care le luase cultura înaltă și de masă, populară, dincolo de Cortina de fier. Prin această forfecare ideologică, PCR a căutat să oprească, iar acolo unde nu a fost posibil, să domesticească sau să autohtonizeze, toate acele componente ale culturii occidentale considerate prea atrăgătoare și periculoase pentru construirea socialismului și edificarea omului nou – începând cu muzica rock și terminând, de exemplu, cu filosofia politică renăscută în forme liberale la începutul anilor șaptezeci și care luase locul central, deținut până atunci de filosofia științei, în dezbaterea filosofică internațională. Această mașinărie de forfecare ideologică a funcționat în așa fel încât a lăsat întotdeauna un spațiu mai larg de intrare elementelor culturale practic inofensive, dar a închis robinetele, uneori până la refuz, față de acelea pe care le considera un pericol prea mare pentru regim. Astfel, în ultimii ani ai comunismului, cultura populară și simbolurile stilului de viață occidental ajunseseră să pătrundă în România aproape exclusiv în mod clandestin (discuri, casete, receptarea de programe de televiziune străine, blugi și țigări), în timp ce Editura Politică, editura Partidului Comunist Român, îi alătura, în 1988, în același plan editorial, pe Nicolae Ceaușescu și pe Martin Heidegger. Cum a fost posibil?

În sfera proprie de interes, de fapt sfera cea mai sensibilă pentru perpetuarea puterii, ideologia, partidul comunist a îngăduit o anumită dezghețare în unele domenii cum ar fi istoria filosofiei și epistemologia și a permis anumite exerciții filosofice în forme nu neapărat marxiste, dar irelevante ideologic, cum ar fi cele de tip literar, asigurând în același timp cadrul și resursele pentru dezvoltarea și întărirea prestigiului cultural al unora dintre ele. Partidul comunist a permis o asemenea evoluție nu de dragul dezbaterii de idei, căci marxismul a rămas până la sfârșit singura formă de filosofare permisă, ci cu scopul de a ocupa dinainte locul ce revenea filosofiei în discursul public, atât cât era și cât se întindea pe atunci, cu teorii filosofice lipsite de relevanță politică, și de a abate privirea de la ceea ce se întâmpla cu adevărat în lumea occidentală a ideilor: emergența și proliferarea noilor filosofii politice ce arătau că viitorul politic va fi liberal, și nu comunist. Îmi aduc aminte că în colecțiile Editurii Politice erau combătute toate așa-zisele curente filosofice nemarxiste, dar ignorate noile orientări din filosofia politică, inclusiv din cadrul marxismului. Partidul nu dorea nici măcar să aducă la cunoștința unui public mai larg existența lor. Așa se face că atât cei însărcinați cu „dialogul de idei” cu așa-zisele curente contemporane nemarxiste din filosofie, cum au fost profesorii de filosofie combătuți ulterior de Liiceanu, cât și cei care au încercat să le promoveze fără a plăti un tribut ideologic prea mare, cum făcea el cu traducerile sale din Heidegger, au ignorat ce se întâmpla în lumea filosofiei politice de limbă engleză. Rawls și Nozick, deja niște clasici la începutul anilor optzeci din secolul trecut, când eram student, erau nume practic necunoscute în mediul academic și în discuția publică de idei. În locul unei cărți precum Societatea deschisă și inamicii săi, din Popper s-a tradus atunci Logica cercetării, iar în vreme ce de Leo Strauss nu părea să fi auzit cineva, Heidegger ajunsese pe buzele tuturor. Ca să nu ne mai aducem aminte că lucrări clasice cum ar fi Despre libertate sau Al doilea tratat despre guvernare erau intruvabile, chiar în biblioteci. Aceasta explică, de fapt, misterul publicării lui Heidegger la Editura Politică a PCR.

Cineva ar putea spune că aprecierea de mai sus este rău intenționată. În vremuri complicate, Liiceanu a făcut „cultură adevărată” nu neapărat prin traducerile la care a contribuit, valoroase în sine și oricum având un impact cultural independent de rațiunile celor care au permis publicarea lor, ci mai ales prin Jurnalul de la Păltiniș, o carte-cult, cum cei mai de pe urmă admiratori ai săi nu se sfiesc să-i întoarcă laudele primite în avans. Nu contest intențiile generoase și nici meritele acestui volum. Știu foarte bine eforturile acelora, inclusiv ale lui Liiceanu, care au făcut ca atmosfera culturală, filosofică, din acei ani, să devină mai respirabilă prin mutarea accentului de pe filosofia marxistă oficială pe teme mai îndepărtate de nucleul dur, revoluționar și ideologic al acesteia. Și nici nu-mi trece prin cap să susțin că aceia care nu aveau interese profesionale și culturale în filosofia politică ar fi trebuit să contribuie la difuzarea unei asemenea filosofii! Dimpotrivă, gândindu-mă la cât de îngrădită era filosofia atunci, cred că trebuie prețuiți toți aceia care au putut face ceva valoros și onest în acel context, și nu au fost puțini, neapărat. Ar fi absurd ca privind în urmă să vedem, de exemplu, traducerea celei mai mari părți din opera lui Hegel drept o concesie făcută politicii partidului, de exemplu.

Într-adevăr, în ultimii ani de comunism, Jurnalul de la Păltiniș a reprezentat pentru mulți adolescenți și tineri o carte-cult, dar cultul ei, ca fenomen social, nu se deosebea, în esență, de cultul Cenaclului Flacăra. Dacă ar fi să le comparăm strict ca forme-cult, păstrând proporțiile în primul rând în privința numărului aderenților, amândouă ofereau adolescenților și tinerilor modele normative vii de selectare și filtrare a influenței occidentale din cultura înaltă și populară. Ambele, prin felul de configurare a narațiunii sau a scenariului din centrul lor, fixau norme paternaliste și anti-pluraliste de receptare, preluare și înțelegere a culturii occidentale și atașau elementelor pe care le lăsau să treacă dincolo de pâsla filtrelor și supapelor pe care le conțineau instrucțiuni severe de folosire. Ți se arăta nu doar ce e bun și poate fi ales din Vest, ce ni se potrivește, ce ne-ar face rău, ce trebuie respins și ce trebuie aprobat, ce cărți trebuie citite, ce muzică ascultată, ci și cum trebuie trăite adevărata cultură, ca și adevărata muzică hard rock, și până unde se poate merge în plan individual cu asimilarea și cu practicarea acestora. Cineva ar putea spune că, la scara lor, ambele forme de cult au avut un rol important în ruperea sigiliului de pe anumite canale de preluare a culturii occidentale, poate și de pe anumite circuite ale tradiției naționale, că au contribuit la o anumită sincronizare culturală cu Occidentul și chiar la un fel de progres cultural fără de care societatea românească ar fi fost mai puțin pregătită să evolueze după prăbușirea comunismului. Cei care le-au trăit și au rămas legați de ele, care le mai păstrează gustul, ar putea adăuga că Jurnalul de la Păltiniș n-a fost un instrument de propagandă, cum a fost Cenaclul Flacăra, și că, în definitiv, acea carte a fost percepută de toată lumea ca având ceva subversiv, împotriva regimului.

Nu i-aș contrazice pe cei nostalgici. Aș adăuga doar că, încă de la apariția cărții, unii cu mai multă experiență politică decât adolescenții și tinerii acelor vremuri, cum ar fi N. Steinhardt, într-un articol celebru atunci, Catarii de la Păltiniș, întrezăreau multe dintre elementele ei instrumentalizate politic. Partizanii Jurnalul de la Păltiniș ar trebui să accepte că, în fond, concepțiile din paginile acelei cărți aveau o legătură chiar mai mică decât o avea Cenaclul Flacăra cu imaginea libertății specifică stilului de viață occidental al tinerilor, dar mai ales cu acele valori, poate nu înalte în ordinea unei filosofii ce vizează absolutul, dar tipice pentru societatea liberală: o înțelegere a libertății individuale ca non-interferență și independență exersată în contextele cotidiene ale vieții. Noi „nu am avut un Havel”, așa cum nu încetăm nici acum a ne plânge, nu pentru că nu s-ar fi putut întâmpla ca cineva să-și asume un asemenea rol, ci pentru că mașinăria ce forfeca ideologic influențele culturii occidentale, mai sus amintită, a fost una de continuă parohializare culturală în plină modernitate nu doar la nivel simbolic. Prin intermediul acestei mașinării și al modelelor furnizate de ea s-au croit tipare paternaliste și non-pluraliste pentru orice formă de viață publică în care libertatea indivizilor și-ar fi putut găsi loc, de la cenaclurile literare de sector, grupurile filosofice și admiratorii muzicii de jazz, până la Academie și s-au creat eroi locali ai occidentalizării de uz ideologic imediat. Acest mecanism proiectat, poate doar îngăduit, sau poate doar preluat și perfecționat de comunism (dacă vom socoti cauzele sale culturale mai adânci) a delegitimat din capul locului apariția unor forme de viață publică neaflate sub protecția unui tutor. Libertatea intelectuală în comunism nu a existat decât sub tutela cuiva. Acest mediu n-a favorizat, ca să nu spun că a îngrădit, apariția unui tip de intelectual public înzestrat în mod firesc cu simțul și vocația libertății, așa cum a fost Havel. La noi, căutare a avut numai tutorul, uneori un erou local al occidentalizării (poate și al anti-occidentalizării), și adeseori, în comunism, ca și acum, unul și același cu insurgentul de serviciu.

În Epoca de Aur, acest tip de tutor și erou public a fost ilustrat nu doar de Păunescu, sau de figuri emblematice din sfera literaturii, istoriei etc., ci și de mulți alți „șefi de mici” ca el. „Șefii de mici” din anii comunismului, cum spune Ion Cristoiu, incluzându-se (adică oamenii care au primit sau au fost lăsați să se bucure de tineri de autoritate instituțională și culturală, să tutoreze bula de viață publică ce li se lăsa pe mână, în mod formal sau informal, fie că au condus ziare și reviste, fie că au fost iubitori de muzică pop sau universitari), au fost partea cea mai consistentă a establishment-ului intelectual din perioada comunistă ce s-a reprodus, aproape fără pierderi, după 1989. Faptul că Liiceanu a rămas singur la tribuna societății civile și că nu se mai lasă dus de acolo e un rezultat al acestui proces.

Reproducerea establishment-ului, inclusiv a celui cultural, și demantelarea statului comunist au lăsat să se vadă mai bine formula de tip sultanist a exercitării autorității, în toate formele, în toate locurile și la toate nivelurile în anii comunismului, de la conducătorul suprem la președintele de CAP: legitimarea puterii prin norme generale și exercitarea ei după bunul plac. Mai ales în viața intelectuală, faptul că mulți „șefi de mici” își legitimaseră autoritatea prin discursuri de natură profesională și culturală, neasociate direct cu politica PCR, a făcut ca, după căderea comunismului, „șefii de mici” să-și păstreze statutul și rețelele. Modul în care s-au capitalizat, și-au refăcut resursele de autoritate, le-au extins, le-au „modernizat” și le-au dat ștaiful cerut de o societate democratică și de piață are în el ceva definitiv, insurmontabil. Îi înțeleg bine pe cei care sunt sufocați de acest proces, sunt revoltați de urmări și ar dori o schimbare. Nu-l prea înțeleg însă pe Gabriel Liiceanu. Discursul său nu este parte din soluție, ci parte din problemă. Căci prin modul de exercitare a autorității intelectuale cu care a venit din comunism și pe care a avut grijă să și-o rotunjească, cunoscutul filosof a jucat un rol, de la un punct încolo nu mic, în menținerea mentalităților și depinderilor parohiale în viața publică și intelectuală de după revoluție, caracterizate de câțiva, înainte ca eu să fi îndrăznit să o fac, drept sultanism.

Așa cum îl definește Weber în teoria sa a dominației, sultanismul este o formă de autoritate patrimonială. Și patrimonialismul și varianta sa, sultanismul, sunt forme de autoritate caracteristice societăților tradiționale. În patrimonialism, asociații inițial egali sunt transformați în supuși de către acela dintre ei care își aproprie puterea ca pe un drept personal. Dreptul de a conduce trece în proprietatea sa, în patrimoniul său, poate fi moștenit, transmis etc. Din acest drept derivă și autoritatea ce revine aparatului, birocrației, cu ajutorul căreia o administrează. În societățile tradiționale, atunci când normele autorității înstăpânite prin tradiție, și în care oricum bunăvoința și favorul joacă un rol important, sunt nesocotite și înlocuite în totalitate de bunul plac al deținătorului ei ne aflăm în sultanism. Sultanismul tutorilor mai mari sau mai mici din societatea noastră nu reprezintă, desigur, o formă de patrimonialism în sensul tare al acestui termen – deși tipul nostru de societate cu infrastructuri arhaice pronunțate îl face, până la urmă, posibil -, ci un derivat ciudat al eforturilor și procesului de democratizare și modernizare. Aceste procese au creat condițiile ca unii oamenii să-și treacă în patrimoniu dreptul exclusiv asupra unor domenii întregi din politică, din economie, din cultură și din învățământ. Sursa legitimității acestui tip de sultanism rezultat din tranziție nu se mai află însă în norme tradiționale nescrise, moștenite, ci în valorile și normele de tip rațional (liberal) concretizate în legi, în statute ale organizațiilor și în valorile societății democratice și de piață. Așa cum noul sultanism nu a avut nimic eroic în geneza sa, nici rezistența sa în timp n-a decurs și nu decurge din natura umană superioară sau din virtuțile acelor ce îl practică. Secretul persistenței se află în instrumentalizarea discursivă de către anumiți intelectuali publici, tutori mai vechi sau mai noi, a normelor și valorilor liberale care, deși proclamate cu tărie, sunt fluidizate, ignorate, redimensionate, reașezate etc., cu scopul de a constitui o bază pentru administrarea arbitrară a propriei autorități.

Unii deținători de autoritate culturală din comunism, scriitori, critici literari, profesori universitari, filosofi și lume bună, cărora Liiceanu li s-a alăturat, au fost maeștrii timpurii ai acestui tip de discurs. În 1990, dintr-o dată, autoritatea lor de scriitori, filosofi, profesori căpătase o pronunțată legitimitate politică. Dintre aceștia s-au ales primii critici radicali ai realităților sociale, economice și culturale de după revoluție. Cei mai vehemenți dintre ei nu au fost niciodată interesați de circumstanțe, de ceea ce nu se putea și de ceea ce trebuia într-adevăr făcut din punct de vedere politic în perioada aceea. Dimpotrivă, ei s-au dedicat din capul locului, și întotdeauna de atunci încolo, zugrăvirii de obiective ideale, în toate domeniile, unele dintre ele practic de neatins pe termen scurt și mediu, poate și cu scopul de a-și hrăni discursul din neatingerea lor și din muștruluirea celorlalți pentru incapacitatea de a o face. Orientați întotdeauna către idealuri și niciodată către realitate, cei mai inspirați dintre ei, din prima clipă a revoluției, și-au trecut în patrimoniu discursul moral. Gabriel Liiceanu și-a apropriat și el cu dibăcie acest discurs prin celebrul său Apel către lichele. Dar pe lângă inspirație, a avut și noroc. El a dat greș foarte devreme în politică, lista de oameni de cultură pe care a participat la primele alegeri în 1990 strângând un număr neînsemnat de voturi. Eșuând atât de repede în politică (cum ar fi arătat Liiceanu ca politician de tranziție?), a reușit să descopere, un pic mai târziu decât o făcuseră alții, farmecul profitabil al luptei de partea și din interiorul societății civile, căreia i se dedică, iată, și astăzi.

Cum știu cei care au trăit vremurile, după revoluție, în primele luni, unii lideri intelectuali marcanți din perioada comunistă au ezitat să intre în politică și chiar au fost îngăduitori cu noua putere instalată. Alții au descifrat curând natura noii puteri și au intrat în politica reală, mai întâi prin intermediul Alianței Civice, iar mai apoi al Partidului Alianței Civice. Nu au reușit să se descurce în jungla politică a tranziției, iar cei mai mulți au revenit cu timpul în sfera lor de activitate profesională și culturală. Discursul lor mai pragmatic, dorința lor mai sinceră de a se implica în politica reală, de zi cu zi, dar mai ales liberalismul pe care l-au promovat tot timpul și contribuția pe care au avut-o la dezvoltarea unui cadru liberal de bază pentru societatea și cultura noastră par astăzi să nu mai fie apreciate de nimeni. Liberali sau mai liberali fiind, ei au renunțat la calitatea de tutor pe care o aduseseră cu ei din comunism. Au rămas aproape cu toții figuri publice, dar și-au pierdut adepții, iar discursul lor curge, din păcate, fără prea multă rezonanță politică.

În schimb, inspirații, cei care au monopolizat discursul moral de pe poziții conservatoare, iliberale pe termen lung, se aud și astăzi vorbind de schimbare, democrație, libertate și Europa. În mijlocul acestora și al publicului său, Liiceanu se bucură încă de o autoritate întreagă, dar ofilită, și speculează la nesfârșit inerția gramaticii unui discurs pe care îl mânuiește ca nimeni altul. Cu această gramatică a narațiunilor sale, el se pune pe sine în ordinea cristalină a Binelui, Adevărului și Frumosului, și îi coboară pe toți ceilalți în ordinea incertă a unei lumi în care cei care nu primesc favorul său ar fi sortiți pieirii. Pentru ca aburcarea sa din ce în ce mai vertiginoasă în sferele cele mai de sus să nu-i sperie pe apropiați și să nu-i izgonească adepții, chemând iară și iară la oficierea excelenței lui filosofice și a naturii sale umane incoruptibile, Liiceanu le mai arată din când în când și fața sa umană. Pentru aceasta, scrie jurnale în care le mărturisește cum își botează mașinile, care este locul unde a scris prima sa poezie, ce gel de duș și-a mai cumpărat, dar mai ales nu lasă pe vreunul dintre aceia care nu-i ies din cuvânt neîmbrățișat și nemângâiat. Printre atâtea îmbrățișări și mângâieri, Liiceanu n-a uitat, totuși, de Facultatea de Filosofie. La toamnă, sunt alegeri pentru toate organismele și pozițiile de conducere în universitate (directori de departament, consiliile facultăților, decani, senat, rector) și „trebuie făcut ceva cu această facultate”, cum a declarat recent într-un interviu.

În pofida lipsurilor sale, Facultatea de Filosofie din Universitatea din București a rămas singura din țară, poate chiar din această parte a Europei, care funcționează de sine stătător, fără să fie o anexă a facultăților de teologie, de comunicare, de sociologie sau de istorie. Față de multe alte facultăți similare, Facultatea de Filosofie nu este doar un alt nume pentru științe umaniste și puțină metafizică. Aici se regăsesc aproape toate orientările și stilurile de filosofare care înfloresc în cultura română de astăzi, de la filosofia analitică și filosofia continentală, filosofia limbajului și fenomenologie, la istoria filosofiei și filosofia aplicată. În ultimii douăzeci de ani, facultatea a dezvoltat domeniile filosofiei politice și eticii, făcându-le relevante pentru societatea românească. Facultatea de Filosofie este pluralistă, liberală și ține pasul cu vremurile. Peste această facultate de filosofie vrea Gabriel Liiceanu să-și reverse grația din care a dispărut noblețea”.

Sursa  activenews.ro

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s