De ce sunt pe pămînt, care este sensul vieţii mele?

de Wilhelm Busch

Totul se învîrte în jurul acestei întrebări: De ce sunt în această lume? Care este sensul vieţii mele?

Un industriaş din Essen mă cheamă foarte agitat într-o zi la telefon:
„Domnule pastor, veniţi!“ Mă duc imediat la el. La sosire, mă întîmpină cu cuvintele: „Fiul meu s-a împuşcat cu un foc de revolver“. Îl cunoşteam pe băiat. Era student. Avea tot ce-i poftea inima. Era sănătos, bine clădit, chipeş, tînăr şi bogat. Poseda de mult propriul lui automobil. Şi nici nu fusese vreodată implicat într-o afacere dubioasă. Şi acest tînăr îşi trage un glonte în gură! Într-o scrisoare, pe care a lăsat-o în urmă, stă scris doar: „Nu văd ce rost are să trăiesc mai departe. De aceea, pun capăt vieţii mele, căci e fără sens!“ O mărturie tulburătoare, nu-i aşa?

Vedeţi: Chestiunea sensului vieţii este extraordinar de importantă, e
primordială. Cu atît mai mult, cu cît nu avem decît o viaţă de trăit. V-aţi gîndit
vreodată ce înseamnă faptul că avem de trăit o singură viaţă?

Cînd am mers la şcoală, nu eram un as la matematică. Profesorul nu arăta nici o înţelegere pentru modul meu de a rezolva problemele. Iar cînd îmi făceam temele, atunci – fără să recunoască talentul meu pentru rezolvări greşite – simţea uneori  o  plăcere deosebită să-mi mîzgălească caietul cu cerneală roşie. Era groaznic la  vedere. Cînd un asemenea caiet era plin de corecturi roşii, adesea îl aruncam, chiar  dacă nu era complet scris, şi-mi cumpăram unul nou, frumos şi curat. Atunci  puteam să încep din nou de la zero. Dacă s-ar putea face tot aşa şi cu viaţa! Puteţi să mă credeţi: milioane de fiinţe omeneşti, în clipa morţii, îşi zic: „Ah, de-aş mai putea începe încă o dată de la început! Aş face lucrurile cu totul altfel!“

Poţi să-ţi cumperi un caiet nou şi să începi totul de la zero, dar nu poţi să faci
la fel cu viaţa. Noi nu avem decît o singură viaţă de trăit. Cît de îngrozitor
trebuie să fie s-o fi ratat, pentru că am trăit-o rău! Noi n-avem decît o singură
viaţă. Dacă am pierdut-o, e pierdută pentru eternitate! Ceea ce am să vă spun
trebuie luat în modul cel mai serios. Este o chestiune de viaţă sau de moarte!
Azi dimineaţă a trecut o lungă cireadă de vite prin faţa hotelului în care stau.
Cum tocmai cugetam la ceea ce urma să spun la conferinţă, m-am gîndit: „Ce
fericite sunt aceste vaci că n-au nevoie să se întrebe pentru ce sunt pe această
lume. Pentru ele, lucrul e clar: să dea lapte, iar la sfîrşit să dea carne. Înţelegeţi
ce vreau să spun: animalul nu trebuie să cugete la sensul vieţii. Prin aceasta se
deosebeşte omul de animal. Din nefericire, există o mulţime de oameni care
trăiesc – şi care mor – fără să-şi fi pus măcar o dată întrebarea: „În fond, care e
scopul vieţii mele?“ Ei nu se deosebesc de animal. Astfel, graniţa dintre om şi
animal e repede trecută. Da, un om nu e cu adevărat om decît cînd se întreabă:
„De ce sunt pe pămînt? De ce sunt om?
Care e scopul vieţii mele?“

1. Răspunsuri superficiale şi pripite
Acum, prieteni, la întrebarea: De ce trăiesc? există îngrozitor de multe
răspunsuri superficiale şi pripite. Cu mulţi ani înainte, mi s-au pus toate aceste
întrebări superficiale şi pripite dintr-odată. Era în 1936, deci în plină perioadă
hitleristă. Nişte studenţi din Münster mă rugaseră să le vorbesc despre tema:
„Care este sensul vieţii noastre?“ M-au făcut să înţeleg de la început că nu
vroiau să audă o expunere, ci să discute cu mine pe această temă. „Bine“, am
spus, „atunci daţi-i drumul! Care e sensul vieţii noastre? De ce trăim?“
Deoarece discuţia – cum am mai spus – avea loc în perioada hitleristă, s-a
ridicat imediat un tînăr şi a explicat: „Eu sunt aici pentru poporul meu. E cam
ca frunza cu copacul. Frunza nu e nimic, copacul e totul. Eu trăiesc pentru
poporul meu!“ La aceasta i-am răspuns: „Bine. Dar, ia spune-mi, copacul,
respectiv poporul, pentru ce este pe pămînt, ce rost are?“ Pauză! Asta n-o ştia.
În loc să rezolve problema, a înlăturat-o, a pus-o pe planul al doilea. Am reluat: „Prieteni, nu trebuie să daţi acest gen de răspunsuri care nu fac decît să înlăture, să amîne problema!“

„Acum: care este sensul vieţii noastre? De ce suntem pe pămînt?“ întreb eu
din nou. Atunci un altul a explicat: „Eu sunt în lume ca să-mi fac datoria!“
„Acum: care este sensul vieţii noastre? De ce suntem pe pămînt?“ întreb eu
din nou. Atunci un altul a explicat: „Eu sunt în lume ca să-mi fac datoria!“
„Omule!“ am spus eu, „tocmai aici e problema: care e datoria mea? Pentru
mine, eu cred că datoria mea este să vă vestesc Cuvîntul lui Dumnezeu
Mathilde Sudendorff crede că datoria ei este să nege existenţa lui Dumnezeu.
Ce este datoria?“ Un înalt funcţionar mi-a spus odată: „Domnule pastor, între
noi fie zis, de dimineaţă pînă seara nu fac decît să semnez documente. Dar ştiu
că dacă într-o zi ar fi puse toate pe foc, lumea ar merge mai departe. Sufăr că
trebuie să fac o activitate aşa lipsită de sens“. Ce înseamnă datoria? Mii de SSişti au ucis în al treilea Reich sute de mii de oameni. Iar cînd sunt traşi la
judecată, ei spun: „Ne-am făcut datoria. Ni s-a poruncit să facem aşa“. Credeţi
că datoria unui om este să omoare pe alţi oameni? Eu unul nu pot s-o cred. Am
spus deci studenţilor: „Tocmai aici e problema: care este datoria mea? Cine
poate să mi-o spună? Iată-ne din nou în impas!“

Acum tinerii aceştia au luat un aer gînditor. Apoi s-a ridicat unul şi a declarat
cu mîndrie: „Eu aparţin unei vechi familii nobile. Pot să trasez linia strămoşilor
mei pînă în urmă cu şaisprezece generaţii: nobili de spiţa cea mai pură. Nu ai
avea cu ce umple o viaţă, dacă vrei să perpetuezi un aşa nobil neam?“ Nu i-am
putut răspunde decît: „Îmi pare rău. Dacă nu se ştie pentru ce au trăit aceste
şaisprezece generaţii, nu văd de ce s-ar merita să adaugi o a şaptesprezecea!“
Vedeţi bine; există aşa multe răspunsuri superficiale şi pripite. La noi se
citeşte adesea în ziare, cînd se fac anunţuri de deces, formula aceasta care te
înfioară:
„Doar muncă a fost viaţa ta,/ La nimic nu te-ai gîndit,/
Pentru ai tăi te-ai cheltuit,/ Datoria ţi-ai împlinit“.

De fiecare dată cînd citesc aceste rînduri, mă revolt. Nu pot să nu mă gîndesc:
„Acesta-i un anunţ de deces pentru un cal!“ Nu-i aşa? Un cal nu face altceva
decît să muncească. Dar nu cred că un om se află pe lume ca să muncească din
greu. Ar fi jalnic. Dacă numai acesta ar fi sensul vieţii noastre, mai bine ne-am
sinucide de la vîrsta de zece ani. „Doar muncă a fost viaţa ta…“ Asta mă
înfioară! Nu, nici acesta nu e sensul vieţii noastre.

Un alt student îmi explică în cursul discuţiei noastre: „Vedeţi, vreau să devin
medic. Şi dacă pot salva vieţi omeneşti, nu e aceasta o frumoasă raţiune de a
trăi?“ Atunci i-am replicat: „Bine! Dar dacă nu ştii de ce trăieşte omul, atunci nare nici un sens să salvezi vieţi omeneşti. Mai bine ai da oamenilor o injecţie ca
să moară imediat“. Să nu interpretaţi greşit ceea ce am spus adineauri. Şi mai
ales nu mergeţi şi povestiţi că eu încurajez eutanasia! Ce vroiam să spun este că
răspunsul dat nu era, la urma urmei, o soluţie la problema noastră, problema
sensului vieţii.

Înconjurat de toţi aceşti studenţi, am luat cunoştinţă cu groază de faptul că tocmai omul cultivat din vremea noastră trăieşte mai departe fără să ştie în fond pentru ce o face.

Permiteţi-mi să fac o observaţie. Poate vă supără felul meu de vorbire. Aş
putea folosi şi propoziţii extrem de prelucrate, cu multe neologisme, dar atunci
aţi adormi precis într-o jumătate de oră. Fiindcă mă tem de aceasta, vorbesc aşa
cum se vorbeşte pe stradă. Cred că înţelegeţi! Mulţumesc!

Vedeţi, cînd ai trăit toate aceste lucruri, eu le-am amintit numai, eşti tentat să
răspunzi, ca unii studenţi din Münster: „Viaţa nu are de fapt nici un sens adînc.
E o pură întîmplare că m-am născut, nu trebuie să se mai caute după un motiv.
Să ne bucurăm la maximum de viaţă: iată ce putem face cel mai bine“. Aceasta
este poate ispita cea mai puternică care poate veni peste un om cînd îi trece
deodată prin minte: Viaţa mea e absurdă. N-are nici un sens. Dacă părinţii mei
nu s-ar fi căsătorit, nu aş fi fost conceput şi nu m-aş fi născut. E cu totul
întîmplător că exist. În fond, viaţa mea e cu totul absurdă. Iar dacă acest om are
greutăţi în viaţă, nu este decît un pas pînă la sinucidere. „De ce să continui să
trăiesc? Dacă totul nu e decît hazard şi absurditate, atunci mai bine să sfîrşesc
cu ea!“

Ştiţi că numărul de sinucideri în Germania Federală e mai mare ca numărul
de accidente mortale rutiere? Ştiţi că circa 50% dintre victime sunt tineri sub
treizeci de ani? Este dovada cea mai tulburătoare că în epoca noastră nu mai
găsim sensul vieţii.

Adesea am vorbit cu oameni care mi s-au plîns: „Viaţa e aşa de absurdă. O
voi ruina prin plăceri şi distracţii, sau îi voi pune capăt prin sinucidere“. Atunci
am întrebat: „Dar dacă viaţa ar avea totuşi un sens?! Şi dvs. aţi trăi ca şi cum nar avea? Ajuns la capătul vieţii, ce credeţi că vi s-ar întîmpla?“

Există în Biblie un cuvînt care poate să ne înspăimînte. El spune aşa: „Căci
oamenilor le este rînduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata“.
Vedeţi: trebuie să cunoşti acest cuvînt al Bibliei, ca să-ţi pui în mod foarte
serios întrebarea: „De ce sunt pe pămînt?“ Cum să murim şi să ajungem în faţa
judecăţii lui Dumnezeu, dacă ne-a scăpat însuşi sensul vieţii? E clară acum
chestiunea? Atunci merg un pas mai departe:

2. Cine poate să ne dea un răspuns?
Cine în lumea aceasta poate să-mi dea un răspuns la întrebarea pe care mi-o
pun: „De ce trăiesc?“ Cine? Biserica? Nu! Preotul sau pastorul? Nu! El este în
aceeaşi situaţie ca şi mine. Savanţii? Filozofii? Nici ei nu pot da un răspuns la
întrebarea: „De ce trăiesc?“! Numai Unul singur poate să ne spună de ce trăim:
anume Cel căruia Îi datorăm viaţa, Cel care ne-a creat: Dumnezeu.

Voi lua un exemplu foarte simplu: Intru într-o zi într-un apartament. Un băiat
stă pe scaun şi meştereşte ceva cu un conductor electric şi cu nişte becuri. Îl
întreb: „Spune-mi, ce maşină infernală eşti pe cale să fabrici? Ce va ieşi de
aici?“ El încearcă să-mi explice, dar mărturisesc că nu pricep nimic. Şi mă
gîndesc: „Nimeni nu poate ghici ce va ieşi de aici. Doar cel ce îl construieşte
poate să-i cunoască scopul şi utilitatea“.

La fel e şi cu viaţa noastră: numai Cel ce ne-a creat poate să spună pentru ce
ne-a creat! Asta înseamnă că răspunsul la întrebarea: „De ce trăiesc?“ îl primim
doar prin revelaţie, prin descoperire. Dumnezeu trebuie să ne-o spună! Dacă naş fi deja un cititor asiduu al Bibliei, această întrebare m-ar obliga să o citesc.
Căci n-aş suporta să nu ştiu de ce trăiesc în acestă lume blestemată. Expresia
„lume blestemată“ vi se pare cumva prea dură? Ea se află în Biblie. Ar fi de
ajuns să petreceţi şase luni cu un pastor dintr-unul din marile noastre oraşe ca să
înţelegeţi ce vreau să zic cînd pretind că lumea stă sub un blestem groaznic. Şi
n-aş suporta să trăiesc în ea dacă n-aş avea răspunsul dat prin revelaţia lui
Dumnezeu. Da, în Biblie ne dă Dumnezeu răspunsul la întrebarea noastră
asupra sensului vieţii. De aceea este Biblia de o importanţă capitală. Cunosc
oameni care îşi iau un aer de superioritate şi spun: „Ei, dar noi nu citim Biblia!“
Nu pot decît să le răspund: „Pentru mine aceasta înseamnă, şi pot să v-o dau şi
în scris, că nu aţi cugetat niciodată cu adevărat serios la întrebarea: De ce
trăiesc?“! Dar prostia este o boală foarte răspîndită – şi dacă ar durea, lumea
întreagă ar fi plină de vaiete. Vreau să vă dau răspunsul Bibliei într-o frază:
Dumnezeu ne-a creat ca să devenim copiii Lui!

După cum unui tată îi place să se regăsească în fiul lui, la fel Dumnezeu a
făcut pe om „după chipul Său“. Dumnezeu vrea ca noi să devenim copiii Lui,
care să-I vorbească şi cărora să le vorbească, care să-L iubească şi pe care să-i
iubească. Vă rugaţi voi oare? E o grea încercare pentru un părinte cînd copilul
lui nu vorbeşte ani de zile cu el! Iar un om, care nu se roagă, nu vorbeşte cu
Tatăl lui ceresc! Vedeţi: Dumnezeu ar vrea ca noi să fim copiii Lui, care să
vorbească cu El, pe care să-i iubească şi care să-L iubească. Din pricina aceasta
suntem pe lume. Înţelegeţi-mă bine: nu vorbesc de biserică, de dogme, de
religie, ci vorbesc despre Dumnezeul cel viu. El te-a creat ca să devii copilul
Lui! Eşti tu deja copilul Lui?

Acum mai fac un pas. Noi trebuie să devenim copii ai lui Dumnezeu – căci de
la natură nu suntem copiii lui Dumnezeu. La începutul Bibliei, se spune:
„Dumnezeu a făcut pe om după chipul Său“. Iar apoi Biblia relatează despre o
foarte mare catastrofă. Omul fusese creat ca să fie deplin liber, capabil să aleagă
– şi omul s-a ridicat împotriva lui Dumnezeu. A mîncat din fructul oprit. Era
modul lui de a zice lui Dumnezeu: „Vreau să fiu autonom! Pot să trăiesc fără
Tine!“ Înţelegeţi: Adam nu s-a îndoit niciodată de existenţa lui Dumnezeu, dar
a vrut să scape de autoritatea Lui: „Vreau să-mi conduc viaţa cum doresc eu!“
Trebuie să vă povestesc aici o istorioară. Deunăzi m-a întrebat cineva pe
stradă: „Pastore Busch, dvs. vorbiţi totdeauna despre Dumnezeu. Dar eu nu-L
văd. Spuneţi-mi cum pot să-L găsesc!“ Atunci i-am răspuns: „Luaţi aminte la ce
o să vă spun! Imaginaţi-vă că există o maşină care face ca timpul să dea înapoi
şi că cu ajutorul ei putem derula timpul pînă la începutul istoriei omenirii. Mă
plimb într-o seară prin grădina Eden. Cunoaşteţi fără îndoială istoria căderii. Ei
bine, în dosul unui tufiş îl întîlnesc pe Adam, primul om. ,Bună seara, Adam!‘ îl
salut eu. ,Bună seara, pastore Busch!‘ îmi răspunde el. ,Te miri că mă vezi
aici?‘ îi zic eu, şi-i explic: ,Din greşeală, printr-o eroare de funcţionare a
decorurilor teatrului acestei lumi, am ajuns în grădina Edenului!‘ ,Da‘, spune el,
,pari gînditor. La ce meditezi?‘ Atunci îi răspund lui Adam: ,Ştii, tocmai mă
gîndeam la o întrebare pe care mi-a pus-o un om, anume: Cum pot să găsesc pe
Dumnezeu?‘ Adam izbucneşte în rîs şi-mi răspunde: ,Adevărata problemă nu e
cum să-L găsesc pe Dumnezeu! Căci El e aici. Fii sincer, pastore Busch, ceea ce
vă preocupă pe voi ceilalţi e mai degrabă cum să puteţi scăpa de El. Căci marea
problemă este că nu poţi scăpa de El!‘“

Are dreptate Adam? Dumnezeu e aici. Poţi să-L găseşti. Dar nu te poţi
debarasa de El. Cînd mă gîndesc la evoluţia gîndirii omeneşti în cursul acestor
ultime trei secole, constat că s-a încercat totul ca omul să scape de Dumnezeu,
dar nu s-a reuşit. În fond, prieteni, cu toţii credeţi că Dumnezeu există, dar nu-L
vreţi. Voi faceţi ca cei mai mulţi oameni: problema cu Dumnezeu se pune
deoparte. Voi nu-I negaţi existenţa, dar nici nu-I aparţineţi. Nu Îi eşti nici
duşman, dar nici prieten. Şi astfel omul lasă nerezolvată cea mai importantă
problemă a vieţii lui.

Un medic elveţian afirmă într-o carte că orice om suferă mari pagube psihice,
adevărate traumatisme dacă nu-şi rezolvă marile probleme ale vieţii. Şi el
continuă: „Noi occidentalii suferim de lipsa de Dumnezeu. Noi nu-I negăm
existenţa, dar nici nu suntem ai Lui, da, nici nu-L vrem. De aceea suferim noi
de lipsa lui Dumnezeu“. Şi eu cred tot aşa.

Cînd aud pretutindeni: „Omul modern nu se interesează de Dumnezeu“, nu
pot decît să răspund: „Starea omului modern e gravă. Şi eu sunt unul, totuşi mă
interesez de Dumnezeu. Şi nu cred că sunt demodat. Dar cînd omul modern nu
se interesează serios de mîntuirea lui, e foarte alarmant.

Voi folosi încă o dată un exemplu foarte simplu: Imaginaţi-vă un ucenic
bucătar. Într-o zi, şeful bucătar spune despre el: „Băiatul ăsta nu se interesează
absolut deloc de bucătărie“. Îl întreb: „Dar ce-l interesează atunci?“ Iar şeful
răspunde: „Discoteca şi fetele“. „Da“, spun eu, „va trebui să vă puneţi la nivelul
acestui băiat şi să nu-i vorbiţi în viitor decît de muzică uşoară şi de fete“. „Nu,
nu“, răspunde şeful. „Dacă el nu se interesează de bucătărie, şi-a greşit
chemarea“.

Vedeţi unde vreau să ajung? Chemarea, menirea noastră este să devenim
copii ai lui Dumnezeu. Cînd omul modern nu se interesează de aceasta, el îşi
greşeşte chemarea de om. Este inutil în acest caz să discuţi orice lucruri posibile
şi imposibile, chiar dacă subiectul îl interesează. Ce trebuie făcut este să-i tot
spui: „Nu vei reîncepe să fii om, decît cînd vei fi devenit copil al Dumnezeului
celui viu!“

3. Răspunsul lui Dumnezeu la întrebarea întrebărilor
Repet: De la natură noi nu suntem copiii lui Dumnezeu, dar ne aflăm pe
pămînt pentru a deveni ai Lui. De aceea, trebuie deci să se petreacă ceva în
viaţa noastră. Acesta este obiectivul acestei conferinţe. Nu mă aflu aici ca să mă
întreţin un pic cu voi. Nu, singurul meu scop e să ajut pe cei a căror inimă e
dispusă să găsească un sens pentru viaţa lor.

Deci noi nu suntem copii ai lui Dumnezeu, nu-L iubim pe Dumnezeu, Îi
încălcăm poruncile, nu ne interesăm de El, nu ne rugăm – doar cînd suntem la
ananghie, atunci ni se întîmplă să tragem semnalul de alarmă! De aceea, e de o
importanţă vitală să răspundem la întrebarea întrebărilor: „Cum să devin un
copil al Dumnezeului celui viu?“ Mi-ar fi plăcut să vă dau la toţi hîrtie şi creion
şi să vă cer să scrieţi cum devine cineva, după părerea voastră, copil al lui
Dumnezeu. Cred că unii ar zice: „Fiind bun“, iar alţii: „Crezînd în ,bunul
Dumnezeu‘“. Dar toate acestea nu sunt de ajuns! Întrebarea întrebărilor rămîne
pusă: „Cum devin un copil al Dumnezeului Celui viu?“

Răspunsul la această întrebare capitală pot să-l aflu numai prin revelaţie.
Dumnezeu Însuşi trebuie să-mi spună cum mă primeşte ca pe copilul Său. Nici
chiar un pastor nu-şi poate imagina răspunsul. Ori, Biblia dă un răspuns foarte
clar. Iată-l: Numai prin Isus! Prieteni, cînd ajung să vorbesc despre Isus, inima
îmi bate mai tare, pulsul e mai rapid, căci e tema vieţii mele. Da, ca să devin un
copil al lui Dumnezeu, pot s-o fac numai prin Isus!

Există un cuvînt în Biblie care tradus literal sună aşa: „Isus a venit din lumea
lui Dumnezeu în această lume“. În zilele noastre ni se repetă neîncetat că Biblia
este întemeiată pe o imagine depăşită despre lume: cerul este sus, pămîntul este
jos. E greşit! Biblia nu are această viziune despre lume. Ea spune despre
Dumnezeu: „Tu mă înconjori pe dinainte şi pe dinapoi“. Este cu totul altceva.
Chiar dacă aş fugi sub pămînt, Dumnezeu ar fi şi acolo. Biblia are ceea ce am
putea numi în limbaj modern o viziune multidimensională. Noi trăim într-o
lume cu trei dimensiuni. Există lungime, lăţime şi înălţime. Dar există şi alte
dimensiuni. Şi Dumnezeu Se află în alte dimensiuni. El este foarte aproape,
lîngă noi. El ne însoţeşte. Ne vede cînd suntem pe căi rătăcite. Dar ne este cu
neputinţă să trecem zidul care ne separă de cealaltă dimensiune. Numai
Dumnezeu poate s-o facă. El l-a trecut şi a venit la noi în persoana lui Isus.
În Noul Testament un alt text, tradus literal, spune despre Isus: „El a venit în
proprietatea Sa – lumea, într-adevăr, Îi aparţine – şi ai Săi nu L-au primit“. Iată
întreaga istorie a Evangheliei pînă în zilele noastre: Isus vine – iar omul închide
uşa. „El a venit în proprietatea Sa, şi ai Săi nu L-au primit deloc“. În mod
normal, după aceasta ar fi trebuit să existe un punct final; văzut omeneşte,
aceasta trebuia să pună capăt legăturilor lui Dumnezeu cu omul. Dar, fapt
uimitor, există o urmare. Şi ce urmare! „Dar tuturor celor ce L-au primit, le-a
dat puterea să devină copii ai lui Dumnezeu“. Deci primindu-L pe Isus devine
cineva copil al lui Dumnezeu. Ai deschis deja uşa vieţii tale lui Isus? „Tuturor
celor ce L-au primit, le-a dat puterea să devină copii ai lui Dumnezeu“.
Eram tînăr ofiţer în primul război mondial, şi trăiam departe de Dumnezeu.
Pe atunci am descoperit acest lucru, şi I-am deschis lui Isus inima şi L-am
primit. Experienţa pe care am făcut-o mi-a schimbat toată viaţa. Dar n-am
regretat nici o clipă. Totuşi, ca să-L urmez pe Isus, a trebuit să merg pe drumuri
grele. Am făcut închisoare. Am suferit mult din pricina lui Isus. Dar chiar dacă
aş avea o sută de vieţi de trăit, de îndată ce aş putea să gîndesc, m-aş prinde tare
de acest cuvînt: „Tuturor celor ce L-au primit, El le-a dat puterea să devină
copii ai lui Dumnezeu“. Căci în clipa în care am devenit copil al lui Dumnezeu,
viaţa mea a primit un sens.

Puţin contează ceea ce sunt: pastor sau măturător de stradă, director general sau lăcătuş, menajeră sau învăţătoare – viaţa mea nu are sens decît din clipa cînd sunt copil al lui Dumnezeu. Deci, trebuie să-L primiţi pe Isus! Numai atunci va avea sens viaţa voastră! Şi numai atunci!

E foarte interesant să studiezi din această optică personajele din Noul
Testament. Unul dintre ele era de exemplu o femeie cu numele de Maria din
Magdala. Viaţa ei era total lipsită de sens. Se spune despre ea – singura aluzie la
trecutul ei – că era stăpînită de şapte demoni. Eu însumi cunosc mulţi oameni
care sunt posedaţi de doisprezece demoni! Trebuie să fi fost o viaţă groaznică,
dominată de simţuri, o viaţă de rob. Şi biata femeie a trebuit să suporte trăirea
unei vieţi aşa de absurde. Şi iată că, într-o zi, Isus Mîntuitorul, Fiul lui
Dumnezeu, intră în viaţa ei şi alungă demonii. El vrea şi poate s-o facă. Din
clipa aceea, Maria Îi aparţine lui Isus. De acum, viaţa ei are un sens. Dar vine
clipa în care trebuie să asiste la crucificarea şi moartea lui Isus pe cruce. Atunci
pune groaza stăpînire pe ea: „O să înceapă iarăşi existenţa absurdă de
odinioară!“ În dimineaţa zilei a treia după crucificarea lui Isus, ea plînge în
genunchi în grădina unde e mormîntul lui Isus. Căci, cînd venise la mormînt,
acesta era gol, şi piatra fusese prăvălită la o parte. Dar trupul Lui nu mai era
acolo. De aceea plînge ea. Pot s-o înţeleg bine pe femeia aceasta. Dacă L-aş
pierde astăzi pe Isus, aş ajunge în adîncimile unei vieţi lipsite de sens. Da, o
înţeleg: „Mîntuitorul nu mai e aici! Acum viaţa mea a devenit iarăşi fără sens“.
Dar iată că aude deodată un glas în spatele ei: „Maria!“ Ea se întoarce şi-L vede
pe El, Isus Cel înviat. O văd parcă înaintea mea cum pe faţa ei nu mai curg
acum lacrimi de deznădejde, ci de fericire şi bucurie, iar din străfundul inimii ei
ţîşneşte un strigăt: „Rabuni! Domnul meu!“

Exemplul acestei femei îmi confirmă faptul că nu are nimeni nevoie de
marile idei ale filozofiei ca să afle răspunsul la întrebarea după sensul vieţii.
Chiar omul cel mai puţin cultivat ştie că viaţa lui nu are sens. Şi el îşi pune
întrebarea: „De ce trăiesc de fapt?“ În clipa cînd această Maria Magdalena L-a
primit pe Isus, problema sensului vieţii ei s-a rezolvat, ea a devenit un copil al
Dumnezeului celui viu, viaţa ei s-a aflat în lumina unui sens profund şi măreţ.
De aceea, aş vrea să vă rog şi pe voi: Primiţi-L pe Isus ! El vă aşteaptă! Cînd
mergeţi acasă, puteţi să vorbiţi cu El. El este lîngă voi. Ar fi minunat dacă
vreunul din voi I-ar spune azi pentru întîia dată: „Doamne Isuse! Viaţa mea este
fără sens. Vino la mine cum ai venit la Maria Magdalena!“

Cînd primim pe Isus, în viaţa noastră are loc o mare revoluţie: el mă face părtaş morţii Lui, pentru ca omul cel vechi să moară. Eu pot să învii cu El spre o viaţă cu totul nouă ca şi copil al lui Dumnezeu. El îmi dă Duhul Său, şi-mi schimbă astfel gusturile şi modul de a gîndi. Primiţi-L pe Isus, şi veţi cunoaşte toate aceste adevăruri din experienţă! Da, e adevărat, cel care Îl primeşte pe Isus începe o existenţă cu totul nouă. A deveni copil al lui Dumnezeu nu înseamnă numai schimbarea gîndirii, ci o existenţă cu totul nouă.

În secolul trecut trăia în Westfalia un cizmar cu numele de Rahlenbeck.
Fusese poreclit „pastorul pietist“ din pricina rîvnei lui de a merge pe urmele lui
Isus. Era un om cu o mare bogăţie spirituală, un om binecuvîntat de Dumnezeu.
Într-o zi, îl vizitează un tînăr pastor. Rahlenbeck îi spune: „Domnule pastor,
studiile teologice nu vă garantează că sunteţi un copil al lui Dumnezeu. Trebuie
să-L primiţi pe Mîntuitorul!“ Atunci pastorul răspunde: „Da, pe Mîntuitorul Îl
am. Am chiar şi un tablou cu El agăţat pe perete în biroul meu“. Atunci bătrînul
Rahlenbeck îi răspunde: „Da, pe perete Isus rămîne paşnic şi liniştit. Dar dacă L-aţi primi în inimă şi în viaţă, aceasta ar face zgomot!“ Îţi doresc ca şi în viaţa ta să fie zgomot. Fie ca să poţi trage o linie peste trecut şi să-L lauzi pe Tatăl tău ceresc că a făcut din tine copilul Său, că a dat astfel vieţii tale un sens şi că-ţi îngăduie de acum înainte să-L cinsteşti prin faptele, cuvintele şi gîndurile tale.

Aţi înţeles sper că ceea ce vă vorbesc nu e nici manie religioasă, nici opinia
personală a unui pastor, ci o chestiune de viaţă sau moarte, de viaţă veşnică sau
moarte veşnică.

Domnul Isus spune: „Iată, Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu
şi deschide uşa, voi intra la El şi voi cina cu el şi el cu Mine“. Domnul Isus îţi
spune şi ţie: „Iată, Eu stau la uşa inimii tale. Deschide! Eu voi da sens vieţii
tale!“

Odată a venit la mine un miner bătrîn şi mi-a zis: „Trebuie să vă vorbesc,
domnule pastor!“ Avea şaptezeci de ani şi mi-a povestit: „Cînd am avut 17 ani,
am ajuns într-o adunare de evanghelizare. Atunci am simţit că Isus mă chema.
Dar mi-am zis: Dacă iau în serios aceste lucruri şi-L primesc pe Isus, atunci toţi
tovarăşii mei îşi vor bate joc de mine. Nu, nu pot s-o fac! Şi am ieşit fugind“. Şi
a continuat: „Şi iată-mă la capătul vieţii. Sunt bătrîn şi recunosc că viaţa mea a
fost un eşec. Ea a fost aşa pentru că atunci n-am răspuns chemării lui Isus şi nu
I-am deschis uşa!“

Prietenii mei, noi nu avem decît o singură viaţă de trăit; de aceea, întrebarea:
„De ce trăiesc?“ este vitală. Dumnezeu a dat clar răspunsul la întrebare în Isus,
Cel crucificat şi înviat. Şi acum, acest Isus stă în faţa inimii tale şi bate.
Deschide-I viaţa ta – şi nu vei regreta niciodată!

by  Wilhelm Busch (1897-1966)

…………………..

Text din cartea Isus destinul nostru de Wilhelm Bush

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s