Dan Puric – UN DĂRUIT ÎNTRU ILUMINARE

by Traian-Suteanu Badulescu

Aşa cum nordul ţării în partea luminoasă a Bucovinei eterne ne-a dat marii zicători ai sufletelor noastre, – Mihai Eminescu şi Ciprian Porumbescu-,   mijlocul curburii buzoiene ni l-a adus, contemporan nouă, pe neobositul expri-mător, actorul original, unic în pantomimă, DAN PURIC.

Văzându-l şi auzindu-l pe acest dăruit exprimării puiblice mă simt întărit spiritual ştiind că suntem milioane de fraţi întru acest neam, cel al dacienilor, rămaşi majoritari în etnia de bază. Acest semn ni-l dă existenţa a multe asociaţii şi fundaţii înregistrate la peste o mie de ONG-uri, majoritatea având ca preocupare principală reînvierea şi păstrarea demnităţii strămoşilor noştri, prin care ne menţinem sentimentul şi convingerea că am rămas stăpâni la noi acasă. Acest adevăr este piatra fundamentală care ne menţine neclintiţi în aceste vremuri extraordinar de tulburi, aduse şi lăsate nouă inerţial de către educaţia materialist-dialectică a naţional-comunismului lui Ceauşescu, prin care s-a scos din mare parte a masei de neiniţiaţi sentimentul naţional şi conştiinţa de sine, credinţa tradiţională creştină, prin limitarea învăţământului istoric la date insignifiante. Dispariţia partidului naţional ţărănesc,- păstrătorul tradiţiei creştine, a regalităţii şi a statului naţional-ţărănesc, – slăbirea principială a liberalilor, care au scindat această latură a ideologiei şi sociologiei româneşti, menţinerea cu obstinaţie a social-democraţiei, ca prim pas spre socialism şi largă hălăduire comunistoidă, a făcut ca cel mai autorizat exprimător public, – actorul complex DAN PURIC-, să iasă în faţă, dincolo de spectacolele sale, organizate de fundaţia care-i poartă numele , şi să zică, ca nimeni altul, pe cele care pleacă din adâncului sufletelor noastre. Ieşirile sale publice sunt un regal prin care Zamolxe vorbeşte dacienilor de acum, fie că sunt ei costobocii şi carpii Moldovei,-geţii Munteniei, Dobrogei şi Olteniei sau direcţii daci ai lui Burebista şi Decebal din Banatul, Transilvania şi Maramureşul actual, spaţii emblematice privind fiinţa naţională. Apăsarea pe latura creştină ţine de adevărul indubitabil al rolului imens al credinţei creştine, al bisericii sale, în menţinerea spiritului dacic în acea vreme de peste o mie de ani de „istorie necunoscută”, cum a denumit istoricul Gheorghe Brătianu perioada de după plecarea romanilor la anul 271. Biserica a jucat atunci rolul statului iar astăzi tot ea menţine starea naţională în larga lume a satului şi în toate cartierele oraşelor. Aceasta este de o importanţă capitală în aceste zile ale celui de al 28-lea an de la ruperea formală de statul socialist, stat care şi-a menţinut funcţionărimea şi modalitatea de manifestare şi gândire din zona învăţământului şi culturii, cu deraparea imensă a dării spre păstorire a celor două ministere al învăţământului şi cel al culturii tocmai neromânilor, ba mai mult, tocmai contestatarilor drepturilor şi moştenirilor noastre asupra Transilvaniei. Exprimătorul magistral n-o spune, dar vede, simte şi trăieşte deraparea naţiei sub vorbologia unei doamne inginer, fostă de două ori ministru al învăţământului, (când a făcut din acest sector un haos), „zicerile” arogante şi perverse ale „academicianului” comunistoid Răzvan Teodorescu, autorul recunoaşterii noţiunii de „oportunist de geniu”, când această caracterizare i-a fost dată de domnia sa, în faţa unuia dintre aceştia, (celălalt academician colaboraţionist total cu regimul revolut-Eugen Simion), când a spus despre Arghezi că ar fi fost ”primul oportunist de geniu”. Faptul că în aceste două ministere de bază, privind fiinţa naţională, au fost mai mulţi miniştri de câţi ani au trecut de la aşa zisa revoluţie, arată neseriozitarea, dar mai ales trecerea cu bună ştiinţă peste menirea colosală şi definitorie a acestor instituţii centrale ale statului de care ţine educaţia- care înseamnă comportament şi exprimare, -dar mai ales cultura, – care arată gradul de cunoştinţe ale unei colectivităţi, în cazul nostru, al întregului popor român, cu etnia lui de bază, cea a DACIENILOR. La derapați intră cei din gruparea „dilematicilor” a „filozofitorului” Pleşu , (cel care, când aude de naţionalism zice arogant: „A!…încă o ieşire a la Dan Puric” și menține totul în aleatoriu, în dileme, nimic sfânt, nimic temeinic, nimic de bază în existența milenară a neamului). Aici s-au înghesuit, – ca într-o evidentă gașcă,- un alogen numit el Patapievici, (primul contestatar public al lui Eminescu), incertul Cărtărescu, (care scrie romane în serie, ca pe un fel de basme moderne, fără loc şi fără identitate naţională a personajelor) şi neromânul Liiceanu,(cel căruia i s-a dăruit editura partidului, în care publică manuale jucărie, cu un soldăţel de plumb pe copereta albăstruie a unei cărţi de istorie și un labirit fără ieșire în care este introdus un copil cu ghiozdanul în spate, împietrit în neputința de înțelegere pe coperta unui manual de limba română), cu mai tinerii „juristici” Niculicea şi Şerban Nicolae, incertul și incalificabilul rătăcit Tăriceanu şi acoliţii lui „ALDE trădătorii”,cum li se spune, rătăciţii în megalomanie şi tulburare a apelor din gruparea Gâdea-Badea, (cel care vrea să scoată pistolul când aude de justiție și a zis: „ tot auzim pe unii şi alţii tot dând-o cu dacii: cine o mai fi fost şi Burebista ăla?” … Barim Gâdea, – ca fiu sau nepot al ultimei ministru al culturii de sub Ceauşescu -celebrisima limitată Suzana Gâdea), are banii lui Voiculescu,  (omul cu fondurile securităţii comuniste), este făcut, – la Londra,- cel mai bun ziarist al momentului de nişte cumpăraţi de voicuileşti, pentru felul cum apără sistematic întreaga pleiadă de foştii , cărora li s-au adăogat mai tinerii lor fii şi nepoţi, acestui fel arogant şi agresiv de a face vorbire publică prin mijlocirea marii descoperiri a minţii omeneşti – televiziunea.

În acest spaţiu ostil neamului vocea lui DAN PURIC rămâne unică în a aduce adevărurile noastre în faţă şi a renaşte încrederea în puterea DACIENILOR de a se exprima pentru revenirea la ceea ce am fost mii de ani, până la marea lovitură de stat de la 30 decembrie 1947, despre care de aproape 28 de ani nu se mai vorbeşte deloc în aceşti termeni inexorabili ai istoriei.

BĂIATUL MĂMĂICĂI DE LA NEHOIU

Pentru a-l cunoaşte „aşa cum este” pe acest neobosit slujbaş al Taliei, îi vom folosi zicerile personale din cartea sa „SĂ FII ROMÂN !” care sunt de o sinceritate copleşitoare, într-o mărturisire curată ca aerul de munte.

„Eram mic, să tot fi avut vreo şase anişori,- zice el într-un capitol-, când, mămăica, mama mamei, m-a luat de la ţară, din mica comună pe atunci din munţii Buzăului, Nehoiu, ca să mă ducă la Bucureşti să învăţ carte.”Menţionăm că bunica domnii sale era pe atunci profesoară de limba română la unul din liceele capitalei, despre care nepotul ei spune: „Tot ce ştiam atunci era că familia mea, adică mama şi tata, hotârâseră că, spre binele meu, era necesar să fiu luat în grijă de mămăica, care locuia la Bucureşti şi-acolo să-ncep şcoala, pentru a putea învăţa mai bine”…În capitolul “Marx, Engels şi…mămăica”, extraordinarul menestrel ne spune în 12 pagini cine a fost bunica lui şi care i-a fost rolul în formarea lui şi mai ales în cunoaşterea realităţii nemiloase în care a trăit anii de până acum… Acest moment a fost definitoriu pentru soarta acestui copil, arătat încă de pe atunci, de o receptivitate care uimea. Ne vine greu să sintetizăm acest moment autentic, redat cu mijloacele reportajului literar. Totuşi vom folosi tot citate pentru a reda contactul copilului deosebit cu capitala dar mai ales cu lumea stricată de atunci, a începutului perioadei comuniste.

„Ce mirare pentru copilaşul acela de şase ani, care eram pe atunci, venit brusc din mijlocul munţilor… şi de pe marginea acelui râu furtunos, Buzăul, …atunci când în fața lui se aşternu o lume total străină. El văzu în oameni „un fel de tristeţe tăcută ce semăna cu suspinul înfundat al unei suferinţe îngropate într-un mare adânc de amar sufletesc. Uriaşi trişti, născuţi suferinzi şi condamnaţi definitiv să triască o viaţă cenuşie, erau blocurile! Case imense, puse una peste alta, cutii de ciment pline de igrasie sufletească ce adăposteau jucării singure, aruncate de cei care le folosiseră în groapa unui cumplit destin comun al suferinţei. Ferestrele blocurilor aveau ceva din privirea ultimă a bolnavilor desnădăjduiţi. Dincolo de ele , în tăcere, pâlpâia cu vulnerabilitatea candelei rămasă fără ulei, existenţa nefericită a oamenilor… Ajunsesem în Bucureşti capitala ţării”. Urmează episodul cu oferirea de către mama lui a acelei punguţe cu bani metalici, daţi expres să plătească biletul la tramvai. Redăm acum chipul inexorabil al mamei. „Reţin figura ei: blândă, frumoasă ca o zână blondă coborâtă din poveste ce avea în priviri o lumină, care în timp ce-mi vorbea, mă invada ca un soare de vară în faţa căruia sufletul meu se odihnea lin ca într-o pace nemaigăsită până atunci. Mai târziu aveam să aflu că lumina care-mi dăruia atât de firesc acea mică pace, era dragostea mamei. Aşa am plecat eu în lume atunci , cu dragostea ei şi cu punguţa de bani”…După ce se cutremură de lumea neprielnică şi mai ales neplăcută în care se pomenise, ne arată că a doua fiinţă care îl veghea era acum alături. „Şi totuşi nu eram singur, în faţa acestei situaţii neaşteptate stătea ca un zid neclintit , mămăica !…Ea ”Înfrunta cu o tărie fantastică venită cumva din adâncul neamului , ţinându-mă strâns de mănă ca nu cumva valurile acelea de necumplită tristeţe sufletească să mă smulgă de lângă ea. Instinctiv, la rândul meu, o strângeam şi eu cât puteam de tare cu mâna mea mică de copli. Nu vroiam să mă pierd , dar simţeam cu toată fiinţa , că mai presus de toate , nu vroiam s-o pierd ! Ţineam în mâna-mi tremurândă trecutul meu!”
Urmează proza fantastică a descrierii „coşciugului” numit tramvai dar mai ales ciocnirea cu lumea aceea „nouă” a periferiei sociale, adusă în viaţa publică în forma de „decidentă a soartei tuturor”. Începând cu oprirea lui brutală de către bunici  de „a plăti la comunişti!” sfârșind pe loc intenţia copilului de a plăti biletul cu banii de la mama, până la confruntarea directă a doamnei profesoară de română cu tovarăşa taxatoare dar mai ales cu coteiaşii aceea de mahala făcuţi „controlori la ITB”, cu deosebire confruntarea directă a unei „doamne”, adică daco-româna dintotdeauna, în persoana formatorului de dacieni demni şi responsabili şi „tovarăşul” miliţian, aranjat ca beneficiar cu burtă a noii societăţi care destructurase neamul. Prins cu o greşală gramaticală în procesul verbat încheiat de miliţian, pentru că mamaia şi copilul fuseseră găsiți fără bilet în tramvai, aceasta scoate creionul roşu şi face marea corectură pe text cu exclamaţia. „- Cum scrii, mă, nenorocitule „s-a găsit” cu „sa”legat, când trebuia să-l desparţi?! Doi!… Ai nota 2 (doi)”, spune ea furibundă corectând nervoasă greşala fatală şi scriindu-i mare de tot în colţul de sus al pagini nota anunţată… Miliţianul rămase înmărmurit. În mintea lui se răsturna o lume. Valorile pe care le învăţase să le suprime fără să clipească, pentru o secundă îi vorbeau… El era istoria revoluţionară, mămăica era răspunsul firesc al vieţii. El era produsul revoluţiei mondiale, mămăica era expresia liberă a unei istorii adânci, neconfiscate! El era instrumentul unei autorităţi ilegitime, mămăica era expresia unei instanţe ce rostuia lumea în matca ei firească! Căci corect ar fi fost ca noi să fi plătit biletul, dar cinstit ar fi fost ca ei să nu fie la putere! Nota aceea fatală lăsa repetent nu atât un om, ci o întreagă ideologie , ca şi cum ar fi obligat pe cei care au făcut-o să o studieze şi să înveţe mai serios de la viaţă şi apoi să mai nască încă o dată, în speranţa că vor fi mai oameni.”

CARTEA AUTODEFINIRII UNUI ÎMPĂTIMIT LEGAT DE ȚARĂ

Această carte de doar 174 de pagini are în ea ceea ce DAN PURIC simte și trăiește zilnic, gânduri, convorbiri, adnotări, interviuri și imagini din lumea în care se mișcă de mai bine de o jumătate de secol. Vom poposi asupra acelor fapte, idei și întâmplări care-i redau personalitatea și întreaga preocupare de limpezire cât mai grabnică a Neamului în acest haos comandat de cel ce stă ascuns în vila dată de stat, Ilici Iliescu, stricătorul de credință și de ființă a românului simplu, lăsat în ultima vreme cu aproape nici un fel de cunoștințe reale asupra realității, mințit mereu și dus de nas cu fondurile statului, cum au făcut în toată perioada de 42 de ani cât a durat nefastul experiment marxist făcut pe simțirea chinuită a Neamului românesc al dacienilor.

Cerința supremă din existența sa publică este ”SĂ FII ROMÂN”! preluând zicerea lui Eminescu: ”Sau țara aceasta să fie în adevăr românească sau nici nu merită să fie!” ”A fi român este o excelență în fond, a fi român – spirit de jertfă excepțională contra la o sfântă neseriozitate românească, – românul degenerat, șmecherul descurcăreț, profitorul ce vânează neatenția clipei, locatarul veșnic al contingentului, contra profunda credință a țăranului, rasa aceea superioară de români, pe care o iubea Eminescu, zice el cu repetiție. ”Ordinea lumească este relativă și precară, numai cea dumnezeiască este absolută. Românul care a știut să se crucifice în istorie, ridicând veche dinaintea lui ordine la nivelul trăirii absolute”, preluând acea tendință supremă la care a tins și filozoful nostru țărănesc Petre Țuțea. Despre ce se întâmplă astăzi el vede cum că: ”Trăim spânzurați veșnic de părerea altora și nicidecum pe verticala neamului.”

În scurta însemnare ”Mici exerciții de identitate” își notează câteva fraze de o indeniabilă cuprindere. ”Ezistă atâtea demnități neștiute ale acestui popor, tocmai în zilele acestea de slăbiciune sufletească a noastră, când, mai mult ca oricând, am avut nevoie de ele. ..Samuil Micu Klain căuta să traducă în limba română de atunci , prea crudă și neformată, ca să filozofeze cu propriile-i cuvinte dimensiunea termenului de ”gândire profundă”și, negîsind nici un echivalent în biata limbă română, asuprită și ea ca întregul popor român din Ardeal, a strigat cu de la sine puterte, cu tot ce a avut la îndmână în sfântul grai românesc ”ne trebuie țapăna cunoștință!” pe care o formulează doct doctorul Ion Rațiu în Procesul memorandiștilor, definind expresia ”conștiința noastră , care este conțiința națională a poporului român”…

Din ”nobila lui povară de a fi român”, Dan Puric își notează în cutremurătoarea compunere de o pagină jumătate intitulată ”Singurătatea țării mele” starea singurătății lui Hristos, după plecarea enoriașilor de la slujbă, ca fiind ”Singuirătatea de azi a poporului român …aruncat în lume și mângâiat doar de Marea Neagră, s-a aflat întotdeauna într-o tragică părăsire” a Mântuitorului părăsit pe cruce. După exclamația: ”Ce popor aparte acest popor român, ce-și murmură atât de discret, sub zgomotul lumii de azi, destinul lui din ce în ce mai tragic”. Ca apoi să vină cu paragraful istoric, mai mult decât edificator: ”Imediat după înfăptuirea Marii Uniri istoricul Ioan Lupaș, făcând niște cercetări …a putut sta de vorbă cu o bătrânică ca să-i spună ce știe ea. ”Ce să știu, maică?…Bag samă numai un ceas să fi zăbovit Horia și venea Româneanul nostru, Crăișorul Iancu și mi-l salva și pe el!”…La care înfioratul notabil încheie: ”Deci Horia trebuia să mai aștepte un pic, atât cât să poată fi salvat, nu de o instanță lumească, ci de către tot de unul de-ai lui , un martir român, țăranul acestui neam care merge desculț pe ”rămășița” aia de infinit rămasă între viață și Dumnezeu, ducând pe umeri, pe cont propriu, nobila povară de a fi român!”…

”Conștiința românească” este notația emblematică prin care definește, – după constatările lui,- conștiința națională. Eseul se referă la marele simbol care ne-a rămas prin ființa acelui prim jurist cu studii la Viena, ridicat ca luminător, ființă și glas al neamului, Avram Iancu, cu numele dezmierdător-simbolic ”Crăișorul Munților”. Și iată cum sună constatarea:
”Conștiința românească, proiectată astăzi pe fondul unei masive degenerări cronice sufletești a neamului, pe spațiul fizic dureros al unei Românii vândute fără scrupul străinilor, devastată și jefuită în mod public de elementul autohton al unei clase politice iresponsabile, lipsită congenital deopotrivă de credința în Dumnezeu și de dragostea de țară, umilită public și istoric față de lume și redusă încet și sigur la condiția de simplă regiune, are, de departe, dimensiunea tragică a singurătății cutemurătoare pe care o fi simțit-o Avram Iancu în 1855 pe Câmpia Libertății de la Blaj”…”Cu mințile luate, înnebunit de durere de țară și de popor român, umilit, desculț, a-ngenuchiat cu căciula în mână, ca în fața uni altar, acolo unde numai cu șapte ani în urmă, în acel unic 15 mai 1848, – înconjurat de zeci de mii de moți, a strigat către cer, din pieptul lui de român: ”Suntem mulți și tari!” Dar de data aceasta era singur, cutremurător de singur! Încerca să audă, parcă din nou, vocile acelea ale moților ce-și murmurau, mai mult ca oricând, puterea și demnitatea neamului lor. Sufletul lui prins în cușca nemiloasă a bolii devastatoare se zbătea tragic, fără de nădejde, în speranța redobândiri libertății de odinioară. Așa arată conștiința românească astăzi! Singură și înnebunită pe Câmpia Libertății de odinioară!”

În uriașul interviu dat postului de televiziune, – cu evident caracter naționalist,- Ralitatea TV, la întrebarea ”cum arată România lui Dan Puric”, (adică aceasta, contemporană lui și nouă), preopinentul a răspuns magistral: ”La suprafață, politic și social, este o Românie mutilată, iar pe dedesubt, în ceea ce priveșteRomânia profundă, (adică cea eternă, zicem noi), e o Românie plină de amar sufletesc, cum ar spune Eminescu, este o Românie tristă. Dar, poporul acesta nădăjduiesc că mai are acea putere cu care a fost dăruit în istorie și pe care Jules Michelet o numea ”forța de a suferi”. Intuiția lui colosală asupra noastră ca popor, se exprimă astfel: ”Furtuna este esența istoriei sale. Popor născut pentru a suferi.Natura l-a dat cu două liucruri rare, care îi dau rezisența: răbdarea și sublima elasticitate care tot timpul îi permite să se ridice.” Și mai departe merge și explică, prin zicerile filozofilor neamului, cum că : ”Intotdeauna în istorie această putere a suferinței a devenit peste noapte un neașteptat și paradoxal capital de vitalitate sufletească cu care am putut înfrunta și în același timp înfrânge atrocitatea istoriei. Cei mai preocupați de destinul neamului românesc, generația de filozofi interbelici, începând cu șeful de școală – Nae Ionescu – și continuând cu Mircea Vulcănescu – și toată elita minților strălucite din acea perioadă,- aveau ideea de existență a poporului român în virtualitate și, conform acestei intuiții istorice, acest neam ar sta așa nemișcat într-un soi de latență ca la momentul crucial să se reverse în istorie, croindu-și destinul. Mircea Vulcănescu a avut teribila remarcă: ”poporul român se revarsă în istorie nu că poate, ci pentru că nu mai poate!”
În acest uriaș interviu, adunat în carte pe 38 de pagini, Dan Puric se hazardează în a explica de ce ne numim români, – adică cum s-a făcut ca să preluăm denumirea de neam a ocupanților sângeroși , învingători romani, făcând să dispară din istorie sfânta denumire de dac – dacian -, neamul dacienilor, ”cei mai drepți și mai viteji dintre traci”, cum ne-a denumit părintele istoriei, grecul Herodot. Chiar dacă pornește de la demurirea aceea de ”rumun”, pe care o recunoaște ca pe ”corerspondentul celei mai cumplite șerbii, unde rumânul era decăzut din drepturile lui legitime asupra propriului pământ, fiind rob în propria-i țară, – cu care explică facil, fără suport real, istoric, cum că – ”… apoi să te înalți la sublimul firii românești, la acel strigăt nepereche al acestui neam către univers, la acea nevăzută, strălucitoare și tainică lumină românescă, care a țâșnit ca o coloană de demnitate a acestui popor în plin deșert al istoriei și care s-a numit Eminescu.” …Este momentul cel mai propice de a ne reveni din această beatitudine romană, la oile noastre, care suntem de origine strict daciană, urmașii marilor figuri ale istoriei omenirii,semizeul Zamolxe, regele erou Decebal dar, mai ales, uriașul rege Burebista, care crease al doilea stat, cât un imperiu, în contrapondere cu imperiul bazat pe cuceriri sângeroase cel roman, în opoziție de neconcilat cu acest imperiu care urmărea să supună întreaga Europă, (precum peste ani Napoleon și apoi Hitler). Dan Puric,- ca de altfel și Eminescu,- n-au putut trece de această limită. Deși Eminescu are opere în care preamărește dacul nostru de la origine, precum ”Rugăciunea unui dac” dar mai ales capodopera poemului cel mai mare și cuprinzător ca întindere din lirica sa, nemuritorul și emblematicul ”MEMENTO MORI”, Eminescu însă nu a avut nici o tresărire la ideea de UNIRE, (adusă în față prima dată de Nicolae Bălcescu), alături de conceptul de sentiment național. Dacă Vasile Alexandrii a fost inițiatorul și creatorul ideii și înfăptuirii de UNIRE, Eminescu a fost și un antiregalist inexplicabl, deoarece fiecare dintre noi avem limitile noastre și neînțelegerile de moment. Dan Puric aruncă pe APUS toate derapajele noastre de ieri, dar mai ales pe cele de azi, neînțelegând esența contractului social dintre noi și Uniunea Europeană, unde nu se stipulează obligațiuni din partea Europei de a ne rezolva căderea și stricarea conștiinței de neam de către educația marxist-leninistă, păstrate ca ”tulbureală” de ”ciuma roșie”, care n-a murit subit la 21 decembrie 1989 , ci continuă și azi, făcând pe dracu-n patru să se mențină, iacătă acum de 28 de ani, la cârma țării, în locurile de decizie, mai ales în partea spirituală, ducând permanent lupta politică în jurul banilor, cu care ține de nas acea parte a poporului rămasă cu puține cunoștințe și nostalgică rău după perioada când ”ne făcurăm că muncirăm dar și ei se făcură că ne plătiră”, cum au explicat pe oltenește cei din tagma celor care l-au dat pe ultimul reprezentat al stângii comunistoide, inginerașul șmecheruț și dominat de pofte personale minore poreclit, tot de inteligența țărănească,”Lividu Dragânea” dar și mai plastic ”Musteațî ‘oațî”… De asemeni Dan Puric nu s-a oprit până acum la momentul istoric când Principatelor Unite trebuia să li se dea un nume de țară. Aici s-a greșit imens, tocmai de către cel care era prim ministru, intelectualul de marcă în persoana lui Mihail Kogălniceanu, care înființase revista ”Dacia literară”, istoricul care știa BINE și EXACT ce a însemnat DACIA primordială, cel care, (nu știm nici azi din ce rațiuni), se apucă ”și-i șoptește” domnitorului Cuza ca țării să i se dea numele de ROMÂNIA… Iacătă că nici peste o sută de ani n-am fost înstare noi să scoatem acest pietroi imens aruncat în apa mării, – și nu Apusul-, să revenim la ceea ce neamul a vrut permanent, – și domnitorul Mihai Viteazu a reușit la celebrul an 1600 să refacă teritorial Dacia. Tot aici se înscrie și marea greșală de a nu se fi inclus, prin tratatul de la Trianon, a teritoriilor daco-românești de până la marele râu Tisa, cum a fost granița statului dacienilor de sub ultimul rege erou Decebal, lăsându-ne această parte a pământului dar mai ales a dacilor noștri de aici sârbilor și ungurilor. Nu mai vorbim de Cadrilater,pe care l-am recuperat, cu toată Dobrogea, după victoria din razboiul de independență din 1877 și despre care nimeni nu scoate astăzi nici un cuvânt, cum nu se mai zice absolut nimic despre județele din sudul Basarabiei și cel din Bucovina de nord, lăsate ucrainienilor, pământuri niciodată foste ale acestui stat azi tulbure rău în această margine de Europă. Nu se poate admite, – nici măcar lui Dan Puric,- de a tot ridica în slăvi ”omul românesc”, ”românul european”, ””vocea românească”, atunci când susținem cu obstinație neprmisă că ”Suntem o regiune nenorocită, un penitenciar și o colonie condusă de afară prin securiști autohtoni obedienți”. Culmea! Aceasta este și gândirea intimă a lui Iliescu, și, deci, a întregului PSD, creația lui malefică. Ceea ce s-a tot clamat în comunism că , apusul vrea mereu să ne resubjuge, iacătă că ținerea pe loc a țării, din pnct de vedere spiritual de către toți foștii membrii, marcanți sau nu, ai partidului comunist, readunați în cel mai mare partid al momentului PSD-ul tulburător pemanent de conștiințe, se face motivând că ”așa ni se cere de la Bruxelles”. Apusul este vinovatul principal de toate acestea, crede cu strășnicie până și Dan Puric. Preopinentului nu i se atrage atenția că totul este făcut de goarnele marxistoide, precum un academician ca Răzvan Teodorescu, o profesoară de tehnologie Ecaterina Andronescu, un doctor pediatru Marius Ciuvică, fiul Suzanei Gâdea -Mihai Gâdea și cel al mamaiei invățătoare de partid și a profesorei de marxism, numit el Mircea Badea,  maidanagiul chel pușcă Codrin Ștefănescu, bucătarul șef-adjuncte din bucătăria PSD, jurișticii Niculicea și Șerban Nicolae, ”dilematicii” din jurul neromânului Pleșu, responsabilul cu relațiile gazetei Flacăra cu uteceul, gălăgiosul și plinul de el numit el azi ”nea Cornel”, de adulatorul lui pamfletaristul Radu Banciu ,(fiind vorba de direcorul ziarului Cotidianul înființat – culmea” – de dreptul și blândul Ion Rațiu, sub numele lui de necinste Cornel Nistorescu), Nicolae Manolescu, cu toată cohorta de scriitori comuniști în spate, academicianul ”oportunist de geniui” Eugen Simion, !”romalele” Victor Ciutacu și iapa sa din dreapta caleștii tulburătoare, Andreea Crețulescu, (fiică de general ceaușist), care este postul de teteviziune ”RomâniaTV”, mândri și emfatici că tocmai așa se numește postul lor de trimitere a șopârliosmelor zilnice către sufletele otrăvite ale uriașei pături de noi proletari născuți de comuniști în această interminabilă  ”periooadă de tranziție…  Apropo… despre ce perioadă este vorba, distinse domn Dan Puric?  Tranziție înseamnmă o trece de la ceva la altceva. De la ce către ce, domnule menestrel? …Și cine să ne-o facă: APUSUL ?!?

Întrucât în lumea lui Dumnezeu nimic nu se face de la sine, credem că revenirea noastră la ceea ce am fost mii de ani se poate face numai dacă se împlică adânc și puternic, școala, biserica, armata și mai ales administrția, care este materializată de primării… De aici să se plece lumina care respinge conceptul de ”naționalism înseamnă legionarism criminal”, lansat de Iliescu de pe când era secretar cu propaganda în ceceul lor parșiv, adus în viața publică după cel aplicat de el constant de pe când era secretar general al uteceului, prin care a oprit tineretul de la viața normală a dacienilor, inventând conceptul de ”educație ateistă a tinerei generații”, prin care a clamat public minciuna că ”a crede în ortodoxie înseamă misticism, înapoiere, împotriva căruia uteceul trebuie să lupte cu toate forțele”. Și așa au făcut și iată rezultatul peste ani! … Da, refacerea se poate face repede și relativ ușor marșând pe datele pe care ni le oferă generos, deși extrem de dureros, istoria. Comportamentul marilor noștri intelectauali, implicați până la dăruire neamului, în speță exemplul cel mai luminos al Brătienilor, al ardelenilor, atât din școala ardeleană, care, deși a greșit enorm marșând pe zicerea puținului cunoscător cronicarul Grigore Ureche, cel care, exact ”după ureche” a decretat în scris că ”de la Râm ne tragem”…Ori aceasta este nu doar o indvertență, ci de-a dreptul ceva malefic și grav Cărturarii noștri ardeleni au vrut să le demonstreze ungurilor originea noastră măreață, că venim din chiar mijlocul Europei, contrar lor care au venit din stepele de dincolo de Urali, creind această greșală gravă, introdusă de Andrei Mureșanul în poezia care astăzi a fost aleasă de ultimii comuniști ca Imn de stat, text în care se premărește împăratul Traian și noțiunea de roman, fără a se scoate un cuvând de regele erou Decebal și de dacii noștri din care descindem direct și demn.

În încheierea marelui interviu originalul Dan Puric găsește soluția revenirii noastre în formularea : ”Să rîmânem așa, pe poziție,  să ne afirmăm și să ne păzim cetatea sufletească creștină”. Tinerilor le recomandă ”Să învețe să-și întoarcă din când în când privirea sufletească spre mormântul eroilor și ale martirilor noștri, spre trecutul acestei țări atât de frământat de spaime, dar mângâiat de Dumnezeu. Să înceapă un exercițiu de de câteva secunde și pe urmă să devină minute, ore și când vor deveni ani , se vor trezi că în fața vieții vor fi o verticală de neînvins” … Natural, acest îndemn metaforic poate căpăta trăire aevea dacă întreaga structură statală este unitară și se înoarce la rolul și rostul ei de conducere prin iluminarea poporului și ducerea lui spre calea cea bună și adevărată, folosindu-se cât mai des și calificat cuvântul înțelepților de azi care, prin menirea lor, sunt acei care au forța să ”dea drumul la cer!” Se apropie vremea colindelor, aceea a bilanțurilor anuale, adică MARELE BILANȚ CREȘTIN pe care-l facem prin colinde. De aceea încheiem prezentarea aceasta a marelui iluminator Dan Puric prin redarea integrală a colindului de sub titlul : ”Dați drumul la Cer”, scris în temniță de fostul deținut politic Ovidiu Vasilescu, creație literară cu care se încheie deosebita carte, care ne îndeamnă să fim ceea ce suntem de milenii, ferindu-ne de denumirea celor care ne-au făcut primul și cel mai mare rău în istorie.

Dați drumul la cer!

Leru-i ler, leru-i ler

Și iar leru-i ler,
Doamne-n noaptea asta
M-am gândit să-ți cer
Să trimiți un înger
Tânăr și frumos
Cu fum de tămâie și de chiparos.

Să-mi sfințească, Doam,ne,
Temnița săracă
Și s-o scoată, Bunul, de sub promoroacă
Și să mai aducă, Doamne, pentru noi
Pentru cei rămași flămânziți și goi,
Aburul din pâinea pe care-o visăm
Care ne-ncălzește, când toți o gustăm
Pâinea Sfântă-n care, Doamne, Tu te frângi
Și aghiazmă-n care lacrimile-ți plângi.

Un amnar s-aduci dintr-o stea mai mare
Să ne încălzească lanțul la picioare
Și din scutecelu-n care-ai stat legat
Să ne-aducă, Doamne, bundă de iernat.

Leru-i ler, relu-i ler
Și iar leru-i ler,
Tu mă iartă, Doamne, pentru câte-ți cer
Dar în deznădejdea-n care suntem noi
Sfinții însiși, Doamne, ar avea nevoi
Și ți-ar face-n taină rugăciune-naltă
Prin Pruncul din iesle și cea Preacurată.
Leru-i, Doamne, ler și iar leru-i ler:
Vin colindătorii, dați drumul la cer !

—– * —–

prof. T. B. Șuțeanu

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s