CONVORBIRI CU SCRIITORUL ȘTEFAN DUMITRESCU – INTERVIU DE EMILIA ȚUȚUIANU, FRAGMENT

emilia_tutuianu_1482508119Ana Blandiana: ,,O țară în văile cosmice ale căreia înfloresc păsări, al cărui cer este susținut de corul fecioarelor, ale cărei steaguri sunt sufletele strămoșilor plecați la luptă, o țară halucinantă, un pământ cântător și orbit de lumină proslăvește în versurile sale recente Ștefan Dumitrescu, poet straniu, cu sufletul lansat riscant, punte peste prăpastia lirică, căreia nu i se cunoaște țărmul de dincolo. Spun că această lansare este curajoasă și riscantă pentru că ea se produce în afara drumurilor bătătorite ale poeziei, pentru că Ștefan Dumitrescu nu versifică frumos și cu talent în cadrele unui lirism știut sau bănuit numai, ci își creează propriile sale cadre, propriile sale sisteme de referință. Fiecare din poeziile sale este o deschidere către o lume creată de el, o lume în care păsările umblă înarmate și se cântă din ruine ca din fluiere. Talent în afara oricărei îndoieli, spirit neliniștit și în continuă ardere, autor de eseuri reinterpretând miturile și de poeme reclădind universul, Ștefan Dumitrescu este un poet mai dur, mai abrupt, mai supus suferinței și neliniștii, decât limpedele Dan Verona, dar la fel de cert, la fel de Adevărat”.  

,,….

Emilia Țuțuianu.: Când ați scris primele poezii?

 Șt. D.: Poezii am început să scriu din clasa a treia, dar nu voiam să arăt nimănui ce scriu. Înainte de a mă apuca de teme, compuneam o poezie, îmi frământam mintea să găsesc versul cu rimă. Ca un făcut, toate poeziile îmi ieșeau în stilul lui Coșbuc. Înrâurirea lui George Coșbuc asupra mea era atât de mare, atât de mult și de total îl interiorizasem, încât acum poeziile mele nu ieșeau din tiparul poeziilor lui.

În anii care au urmat, am umplut zeci de caiete de dictando cu poezii. Multe din acesta caiete le mai am și astăzi. De exemplu, am rămas uimit ce poezii frumoase și profunde, care rezistă și azi, am scris pe când aveam 13, 14, 15 ani. Îmi face mare plăcere să vă împărtășesc una dintre ele :

 Visătoare

„Visătoare plângea seara
Până dincolo de mare,
Visătoare plângea marea
Visătoare.
Visător stătea străinul
Lângă țărmul ei de dor,
Visător murise țărmul
Visător.

Visători coralii mării
Au iubit de atâtea ori
Visători îi bate marea
Visători.”

 Ei bine, poemul acesta pe care îl știu pe de rost, l-am recitat de multe ori în minte. Îmi plăcea pentru lumina și melancolia inefabilă pe care le exprimă. Imaginează-ți, dragă Emilia, poemul acesta scris la 14-15 ani îmi place și astăzi!

Pe la 16 ani, pentru că citeam pe vremea aceea toate revistele, am trimis la revista Urzica un număr de epigrame. Mi-a răspuns la Poșta redacției, Rodica Toth, așa o chema pe doamna care răspundea de Poșta redacției, publicându-mi această strofă: „E viața lungă, Urzica Mare / Și eu pe lume n-am ce să fac, / Ah, arătați-mi o arătare / Să iau penița și s-o atac.

Nu socotesc strofa aceasta un debut, deși ea îl anunța pe gazetarul care va apărea mult mai târziu, după 1990, care, cu penița, va ataca cele mai grave teme ale vieții sociale și politice de la noi. Înainte de 1990, nu mă puteam în nici un caz manifesta ca un mare gazetar. În perioada comunistă, apariția unui mare gazetar era imposibilă datorită cenzurii și șabloanelor ideologice.

Un debut semnificativ a fost acela pe care l-am trăit pe când aveam 17 ani și eram elev la Liceul din Bălcești. Cum citeam revista Ramuri, (de fapt citeam toate revistele culturale care apăreau atunci) la care poetul Miron Radu Paraschivescu ținea rubrica „Povestea vorbei”, care era un fel de Poșta redacției, dar mai mult decât o simplă poștă a redacției și frumos concepută, m-am gândit să îi trimit câteva din poemele scrise până atunci. Se adunaseră mai multe caiete cu poezii, pe care nu le arătasem nimănui.

Am ales trei poeme care mi s-au părut mai frumoase, i-am scris poetului Miron Radu Paraschivescu o scrisoare în care îi spuneam că sunt elev la liceu, că scriu demult poezie, și îl rugam frumos să îmi spună dacă am talent. Până să concep acea scrisoare, m-au trecut toate apele de emoție. În cazul în care aveam talent și poemele mele erau bune, îl rugam să publice una din ele, sub pseudonimul pe care mi-l alesesem eu. Nesperat de repede, M. R. Paraschivescu mi-a răspuns cu o scrisoare caldă, plină de încurajare, în care îmi spunea că am talent, și că, ,,dacă vei merge pe drumul acesta, dragul meu, vei ajunge departe.” În numărul următor al revistei Ramuri, M. R. Paraschivescu mi-a publicat două dintre cele trei poeme pe care i le trimisesem! Deși știam că am talent, cred că orice adolescent sau tânăr care scrie poezie știe lucrul acesta, aveam mare nevoie de confirmarea unui poet care știa ce este aceea poezia.

Scrisoarea lui M. R. Paraschivescu, care era studiat în manualele școlare cu „Cânticelele lui țigănești” și care trecea drept un poet important și chiar a și fost în epocă, m-a făcut atât de fericit și mi-a dat atât de multă încredere în mine, încât mai multe săptămâni am fost parcă, pe o altă lume.

Acum știam, acesta este drumul pe care să merg, că voi fi poet, voi fi scriitor.

Nu a fost nici acesta debutul meu. Peste numai doi ani, aveam să reușesc la Facultatea de Filosofie din București, întâiul la Secția mea, și în toamnă, când am mers la facultate, după ce m-am instalat la cămin, am selectat un număr de poeme din multele mele caiete de poezii și le-am dus la redacția revistei Amfiteatru, unde, redactor la poezie, era omul minunat și poeta de mare talent, Ana Blandiana. M-a primit frumos, surâzând, m-a întrebat la ce facultate sunt, de când scriu, și m-a rugat să las poeziile și să revin peste două săptămâni. Când am revenit, Ana Blandiana m-a primit și mai fericită și mi-a spus că a oprit mai multe din poezii care vor apărea în numărul viitor. Din poemele oprite, doamna Ana Blandiana a publicat o parte din ele, la rubrica Lira de aur, în ianuarie 1970, care era o rubrică permanentă.

Acesta a fost adevăratul meu debut și el s-a petrecut sub binecuvântarea și îndrumarea Anei Blandiana.

În anii aceia am publicat multă poezie în Amfiteatru, dar și în revistele Luceafărul, Viața Românească, (unde redactor la poezie era minunatul om, poeta delicată, Florența Albu), România Literară. În revista Contemporanul am publicat foarte multe cronici literare sub pseudonim.

Peste numai un an, în numărul 12 al revistei Amfiteatru, Ana Blandiana îi făcea poetului Ștefan Dumitrescu o prezentare extraordinar de elogioasă în care îl prevestea pe scriitorul de mai târziu. Iată cum îl vedea Ana Blandiana pe poetul Ștefan Dumitrescu, în perioada studenției, pe când săracul avea 21 de ani:

 „O țară în văile cosmice ale căreia înfloresc păsări, al cărui cer este susținut de corul fecioarelor, ale cărei steaguri sunt sufletele strămoșilor plecați la luptă, o țară halucinantă, un pământ cântător și orbit de lumină proslăvește în versurile sale recente Ștefan Dumitrescu, poet straniu, cu sufletul lansat riscant, punte peste prăpastia lirică, căreia nu i se cunoaște țărmul de dincolo. Spun că această lansare este curajoasă și riscantă pentru că ea se produce în afara drumurilor bătătorite ale poeziei, pentru că Ștefan Dumitrescu nu versifică frumos și cu talent în cadrele unui lirism știut sau bănuit numai, ci își creează propriile sale cadre, propriile sale sisteme de referință. Fiecare din poeziile sale este o deschidere către o lume creată de el, o lume în care păsările umblă înarmate și se cântă din ruine ca din fluiere. Talent în afara oricărei îndoieli, spirit neliniștit și în continuă ardere, autor de eseuri reinterpretând miturile și de poeme reclădind universul, Ștefan Dumitrescu este un poet mai dur, mai abrupt, mai supus suferinței și neliniștii, decât limpedele Dan Verona, dar la fel de cert, la fel de Adevărat” … Ana Blandiana, Amfiteatru, nr I2, 1971.

 În timpul facultății, între anii 1969-1973, am publicat foarte mult. Este posibil să fie cea mai fertilă perioadă literară din viața mea. În primul rând am publicat poezie în mai toate revistele de cultură de atunci. Eugen Barbu m-a remarcat și el în revista lui Săptămâna, și a dorit să mă cunoască personal, după care m-a publicat de mai multe ori în revista pe care o conducea. M-a publicat foarte mult un poet de la Săptămâna, Dan Mutașcu, el m-a remarcat și la el mergeam să-i las poeziile, care apăreau în numerele viitoare. Băiatul acesta durduliu și fălcos, parcă îl văd în fața ochilor, care se lăuda că este macedonean, a ținut foarte mult la mine. Nu știu ce s-o mai fi întâmplat cu omul acesta, n-am mai auzit deloc de el, a dispărut deodată total din peisajul literar. Acum, uitându-mă în urmă realizez că de mulți dintre poeții și scriitorii generației mele, Generația 70, nu mai știu nimic. În ziare am publicat reportaje și articole de ziar, în Contemporanul, Luceafărul, în Revista învățământului, Argeșul, am publicat poezie și cronici literare.

Alături de Dan Verona eram cei mai buni poeți pe care i-a dat Amfiteatru în perioada aceea. Mă anunțam printre poeții importanți care veniseră în literatură. Pentru că Adrian Păunescu a văzut în tânărul poet Ștefan Dumitrescu un mare poet de mâine m-a invitat, încă de când a devenit redactor șef la Flacăra, asta era prin februarie-martie, 1973, să citesc poezie la prima ședință a Cenaclului Flacăra. Prima ședință a cenaclului Flacăra a fost și va rămâne un eveniment în istoria literaturii române. Cenaclul Flacăra a început ca un cenaclu extraordinar, ca un cenaclu al artelor, care promitea să adune tot ce are țara aceasta mai bun în materie de cultură. După ce am citit, emoționat și patetic, un volum întreg de poezie, intitulat „Nicolae Labiș – portret cosmogonic”, am făcut o impresie extraordinară! În discuțiile lor mai toți cei care au luat cuvântul au vorbit la superlativ despre poetul Ștefan Dumitrescu. Bătrânul critic literar Șerban Cioculescu, participant la cenaclul Zburătorul, al lui Eugen Lovinescu, (1919) a afirmat despre Ștefan Dumitrescu: „Ștefan Dumitrescu este un poet interesant și îl voi urmări cu toată atenția.” Ceea ce a și făcut.

Iar Adrian Păunescu, amfitrionul cenaclului, a afirmat despre subsemnatul: „Ștefan Dumitrescu este o șansă a literaturii române. Ștefan Dumitrescu este o mare șansă a literaturii române”.

Acum, conștientizând ce a spus Adrian Păunescu la acea primă ședință a Cenaclului Flacăra, mă întreb: eram marea șansă pe care o avea literatura română de a se îmbogăți, de a accede la premiul Nobel? În ce sens eram eu în anii aceia, șaptezeci, marea șansă a literaturii române ?

 E.Ț.: Din păcate, Adrian Păunescu a făcut mai târziu din Cenaclul Flacăra o caravană de propagandă și educație socialistă, care s-a terminat prost…

 Șt. D.: Adevărat, după ce Păunescu a fost prins cu afaceri cu biletele la intrarea spectacolelor Cenaclului Flacăra și după întâmplarea de la Ploiești, când în urma unei furtuni spectatorii s-au călcat în picioare și au fost mai mulți morți, Cenaclul a fost interzis de Ceaușescu. Megalomanul Adrian Păunescu și-a compromis și și-a distrus singur cenaclul.

Să revenim acum la strofa cu care am debutat în revista Urzica. Acum constat că strofa aceasta nu este o Epigramă, cit mărturisirea unei intenții, un început de program al unui gazetar, în această viață și lume în care visul meu era să devin gazetar, care are o legătură directă cu visul din subconștientul meu. În liceu visul meu a fost acela de a fi ziarist.

Mai târziu, după ce am citit volumul de articole al lui Eminescu, dorința mea a devenit mai precisă și mai puternică și anume aceea de a deveni un mare gazetar, precum Eminescu. Un gazetar care va lupta cu pana, ca marele poet, și care va demasca și va ataca toate relele și racilele din societate. „Ah, arătați-mi o arătare / Să iau penița și s-o atac”. Abia în această viziune explicativă strofa acesta devine foarte interesantă și aș putea-o socoti un debut. Este o strofă profetică într-un fel, pentru că, dacă visul meu de licean și de student a fost să fiu ziarist, mai bine spus gazetar (e o diferență între aceste două noțiuni) acum în perioada postcomunistă chiar am devenit gazetar…

 E.Ț.: Sunteți autorul unei cărți de articole de gazetărie de mare valoare: Experimentul Mihai Eminescu, în care mergeți pe urmele marelui gazetar Eminescu, dezvăluind marile și dureroasele adevăruri ale acestei epoci cumplite, crâncene. De ce ați părăsit presa?

 Șt. D.: După terminarea Facultății de Filosofie, nu am putut să lucrez în presă, deși pe timpul facultății colaborasem la mai toate revistele de cultură din București, mă remarcasem ca un condeier talentat și mă anunțam ca un scriitor de valoare. La terminarea Facultății nu am putut să iau o repartiție în presă pentru că Nicolae Ceaușescu dăduse prin luna martie a anului 1973 un decret prin care se interzicea repartizarea absolvenților de învățământ superior în presă.

Ba mai mult, în primăvara aceea s-au făcut mari restructurări în mass-media. Îmi aduc aminte că la ziarul Scânteia, organul de presă al Partidului Comunist, unde lucrau peste trei sute de oameni (parcă ar fi fost o uzină) au fost dați afară peste o sută de ziariști, care ,,tăiau frunze la câini.” Oricum, în anii aceia se mânca o pâine foarte bună în presă, fără să faci mai nimic.

Și, deși în timpul Facultății colaborasem la mai toate publicațiile acelui moment istoric, este vorba despre anii 1970, și erau mai multe publicații care m-ar fi dorit, n-am putut să ajung în presă pentru că Ceaușescu a dat acel decret, acum fericit, cred eu. Pentru că, dacă aș fi lucrat în presă toată viața, nu aș mai fi fost scriitorul de azi cu o operă literară profundă și vastă, propus pentru Premiul Nobel. M-aș fi risipit în sute sau mii de articole sau articolașe. De unde se vede că tot răul este spre bine.

Așadar, soarta a făcut deci să fiu primul poet care a citit la cenaclul Flacăra. Păcat că la noi, la români, minunile țin trei zile! Cenaclul Flacăra a început frumos, ca în Eminescu, și a terminat prost, ca în Caragiale, vorba unui mare om de cultură.

După ce am citit la prima ședință a Cenaclului Flacăra, am venit la postul meu de profesor la Liceul Pedagogic din Tulcea. În orașul acesta de la marginea țării am avut și suferința și liniștea și marginalizarea care m-au ajutat ca, în cei 40 de ani, cu ajutorul Domnului, să dau o operă literară întinsă, bogată și profundă, cutremurătore. Pentru care, așa după cum se știe, am fost primit în Uniunea Scriitorilor și am fost dintre scriitorii români propuși pentru Premiul Nobel.

 E. Ț.: Ce lecturi ați îndrăgit în copilărie, în tinerețe?

 Șt. D.: În primul rând poeziile lui George Coșbuc și Mihai Eminescu. Nici nu ne dăm noi seama cât de recunoscători ar trebui să le fim noi, românii, acestor mari poeți. Desigur, cu trecerea anilor, a deceniilor, Coșbuc rămâne, ca să spunem așa, în trecut, pe când Eminescu urcă pe bolta culturii române și a veșniciei devenind cu fiecare an și cu fiecare contestare mai mare. Eu am crescut la umbra acestor poeți, ei au fost cei care m-au fascinat, m-au hrănit spiritual și mi-au deschis porțile largi ale acestui ținut fabulos care este poezia și literatura. La început am luat cunoștință cu literatura, mă refer la poezie și la basme, din lecturile mamei mele Aurelia Dumitrescu, o femeia harnică și cinstită, cu un simț al dreptății extraordinar, foarte curajoasă și muncitoare, că nu putea să stea o clipă locului. Dar, după ce am învățat să citesc, asta însemnând clasele a doua și a treia, am citit toate cărțile de basme care se găseau în biblioteca de la căminul cultural din satul nostru.

Eram atât de avid de lectură, încât abia așteptam să vin de la școală să arunc ghiozdanul ca să mă apuc că citesc cartea pe care o începusem a lectura. După ce biblioteca s-a mutat la Căminul de la Mărgineni, acesta fiind un sat aflat la trei sau patru kilometri de satul nostru, unde mai trebuia să mai urc pe o uliță, după care să fac la dreapta către Bătășani, mi-am luat o traistă cu mine în care să încapă cât mai multe cărți. Mi-o aduc aminte și acum pe doamna bibliotecară Graur, cu chipul ei luminat de un zâmbet cald. Și pentru că biblioteca era departe, când mergeam la Căminul de la Mărgineni să iau cărți mergeam, cum spuneam, cu o traistă în care luam zece, cincisprezece cărți. Pentru că, citind tot timpul, când eram cu vitele mai ales, sau seara, la lumina lămpii, cărțile se terminau repede. În anii aceia, 1958-1962, am citit foarte multă literatură rusă. Uite, de exemplu, și acum îmi vine în minte subiectul unui roman care se chema Mesteacănul alb. Numele autorului nu-l mai țin minte, însă romanul m-a impresionat foarte mult.

Am citit desigur și Tânăra gardă, despre care se spunea că este un roman extraordinar, dar mie nu mi-a plăcut, cartea aceasta nu m-a impresionat. M-a cutremurat, în schimb, sinuciderea autorului acestui best-seller sovietic care, în anii aceia, trebuie să fi fost publicată în toate fostele țări socialiste. Cu siguranță, zeci de milioane de copii și de tineri din Uniunea Sovietică și din fostele țări socialiste au citit acest roman. Astăzi romanul pare fals și bineînțeles că a fost uitat. Îmi aduc aminte când citeam Război și pace, de Tolstoi. Nu era o carte cursivă, incitantă, dar mie îmi plăcea pentru că era o carte de război și pentru imaginile panoramate, văzute de sus. Ochiul scriitorului era undeva în văzduh de unde privea trupele cum se deplasează, regimente cum se repliază pe câmpul de luptă. Și, bineînțeles, l-am citit în perioada aceasta și pe marele Dostoievski. Îmi amintesc când citeam Amintiri din cartea morților, vedeam aievea totul în fața ochilor, iar noaptea aveam coșmaruri…

Pentru mine lectura a fost un drog, a fost marea plăcere și bucurie a vieții mele, a fost universitatea cea mai mare pe care am absolvit-o, a fost darul pe care mi l-a făcut Dumnezeu ca să mă bucur și să mă îmbogățesc ca ființă cu el toată viața! Îmi aduc aminte că, prin clasa a treia, am găsit în podul casei, rămasă de la bunicul Gheorghe Dumitrescu, om știutor de carte și povestitorul extraordinar, pe care cred că îl moștenesc puțin, o carte cu copertă colorată, cu o corabie pe copertă care se numea Comoara din insulă, de un autor englez, Stevenson, care m-a fascinat și mi-a deschis gustul pentru literatura de călătorii în ținuturi exotice, de aventuri. Există două cărți care m-au impresionat atât de mult încât am plâns, iar după lectura lor am fost trist mai multe săptămâni. Este vorba de romanul Tăunul, scris de un scriitor italian care se citește Voynich, pe care astăzi îmi este frică să-l mai citesc de teama de a nu fi dezamăgit, și romanul Întunecare al lui Cezar Petrescu, în perioada interbelică un scriitor prolix și în vogă, care trecea ca scriitor a fi mai mare decât Camil Petrescu. La a doua lectură, făcută mai târziu, a romanului Întunecare nu am mai plâns, iar romanul mi s-a părut a nu mai fi un mare roman…

Aceeași experiență dureroasă am trăit-o cu cărțile lui Mircea Eliade. Când am citit Domnișoara Cristina, am trăit o stare fantastică terifiantă. La fel am simțit și când am citit celelalte cărți ale marelui scriitor. Romanul Maitreyi m-a sedus, m-a fascinat… Ei bine, la a doua lectură făcută peste câțiva ani, nuvelele lui Eliade și romanul Maitreyi mi s-au părut desubstanțializate, lipsite de profunzime, de realism, de veridicitate. Nu pot să nu spun însă, că Mircea Eliade nu m-a fascinat, și că nu a jucat un rol extraordinar de important în formația mea ca scriitor. Vă mulțumesc foarte mult, domnule Mircea Eliade, vă mulțumesc din toată inima, dumneavoastră, scriitorilor, care mi-ați făcut viața frumoasă, și m-ați impresionat cu sufletul și cu simțirea dumneavoastră! Vă mulțumesc tuturor scriitorilor care ați bucurat și ați format acest popor și sunt convins că poporul român ar trebui să vă fie foarte recunoscător!

Și am mai trăit o experiență extraordinară cu un alt roman, este vorba de romanul meu Delirul, vol. II, continuare la romanul Delirul, vol. I, al lui Marin Preda, scris așa cum l-ar fi scris Marin Preda. De fiecare dată când îl recitesc sunt trei locuri în roman, unde nu pot să mă abțin și plâng. După unii, romanul acesta Delirul, vol. II, este mai bun decât romanul lui Preda, Delirul, vol. I. Afirmația îi aparține istoricului ieșean, prof. univ. dr. Gheorghe Buzatu, avocatul familiei lui Marin Preda, dar și al altor oameni de cultură.

 E.Ț.: Ar putea cineva să spună, că acest roman a apărut în istoria literaturii române, întâmplător?

 Șt. D.: Așa cum povesteam mai sus, la începutul anului 1992, iată au trecut de atunci 24 de ani, un sfert de veac deci, este mult, este puțin, dragă Emilia? O să demonstrez însă că nu este nimic întâmplător pe lumea aceasta. Dumnezeu este un Creator care nu face nimic la întâmplare.

În primul rând este argumentul că romanul acesta va dura mult, va fi viu, incitant, va pune întrebări și probleme, va cere răspunsuri și va declanșa dezbateri, dacă se citește și acum cu aviditate și cu o plăcere extraordinară. Deși până acum datorită slugilor de la Ministerul Culturii, din Guvern și de la Conducerea Uniunii Scriitorilor, romanul acesta a fost interzis datorită lașității și egoismului scriitorilor, criticilor literari! Gogorița cu libertatea de expresie este pentru proști, ca și gogorița cu Drepturile omului și respectarea drepturilor omului!

Așadar, după 1989 au existat două romane interzise în literatura română, romanul Delirul, vol. I, al lui Marin Preda și romanul Delirul, vol. II, scris de Ștefan Dumitrescu, așa cum l-ar fi scris Preda, continuare la romanul lui Marin Preda!

Romanul acesta a apărut în literatura română, așa după cum se știe, în urma Concursului organizat de revista Express Magazin, al cărui redactor-șef era Ion Cristoiu, și familia lui Marin Preda. Cu siguranță, mi-am spus că, prin acest Concurs, ei vor să-l omagieze pe Marin Preda și să-l aducă și mai mult în actualitate. Anunțul Concursului a apărut în revista Express – Magazin și, probabil, și în alte ziare, și prevedea condițiile în care trebuia scris romanul. În prima etapă a concursului trebuia trimis la redacția revistei Proiectul viitorului roman, Delirul, vol. II. Cine câștiga prima etapă, (șapte scriitori au fost cei care au trecut de prima etapă) putea să treacă la scrierea romanului. Romanul trebuia dactilografiat la două rânduri, și trimis la redacția revistei până la 30 aprilie 1993.

În Occident s-au mai făcut asemenea experimente, continuări la romane celebre, așa cum a fost continuarea celebrului roman Pe aripile vântului.

Romanul Delirul, vol. II, credem că este o reușită mai mare, pentru că nu a rezultat un roman comercial, ci o operă de artă de mare valoare. La noi se făcea pentru prima dată acest experiment literar, iar eu eram foarte interesat să studiez procesul psihologic al nașterii, al creației unui roman, după un mare roman scris de un scriitor consacrat, cu un stil inconfundabil.

În primul rând, doream să știu ce se întâmplă în mintea și în sufletul unui scriitor când creează un roman după o mare operă literară, așa cum l-ar fi scris autorul. Scriind romanul Delirul, vol. II, eu pătrundeam în psihologia, în sufletul lui Marin Preda, de unde priveam continuarea evenimentelor povestite în primul volum. Descriam lumea românească a anilor din timpul celui de-al Doilea Război Mondial, intram în sufletul personajelor care erau oamenii ai acelui timp și vedeam cum gândesc ei, simțeam ca ei, și descriam lumea și ce vedeau ei prin ochii și sufletul lor. Din acest punct de vedere scrierea romanului Delirul, vol. II, a fost unul dintre cele mai mari și mai interesante experimente literare care s-au făcut în istoria literaturii române și universale.

 E.Ț.: De ce a deranjat atât de mult apariția acestui volum?

 Șt. D.:Bineînțeles că bolovanii și nemernicii de critici literari și cancerigena presă românească, cea care a dus un război informațional și psihologic teribil, groaznic împotriva poporului român, pe care l-a năucit și l-a îmbolnăvit, nu au scos un cuvânt despre acest mare experiment literar, care a fost scrierea romanului Delirul, vol. II. O să spun mai în josul interviului povestea scrierii acestui roman, dragă Emilia, în detaliu, din care cititorii or să se convingă că acest roman a apărut în literatura română, nu întâmplător, ci pentru că așa a vrut Dumnezeu.

Marin Preda, așa cum se știe, a fost asasinat pentru că a îndrăznit să-l facă erou literar pe mareșalul Ion Antonescu, reabilitându-l astfel, în istorie și în conștiința românilor. Și în al doilea rând ca să nu scrie volumul al doilea, care, la fel, l-ar fi impus pe Ion Antonescu ca personaj literar, făcându-l o figură legendară a literaturii române și universale. Și iată că Domnul a vrut să se scrie romanul pe care nu a apucat să-l scrie Marin Preda, să se scrie și să apară, să existe de acum în literatura română! Cele două romane, al meu și al lui Preda, legate, puse unul lângă altul, sunt unul și același roman în două volume. S-ar putea face un film după cele două romane, Delirul, vol. I și vol. II. Domnul a prilejuit scrierea romanului „Delirul, vol. II”, punându-l pe ticălosul de Ion Cristoiu, gazetar slugarnic, sâsâit și bâlbâit, să organizeze acest concurs, fără de care romanul acesta nu s-ar fi scris. În al doilea rând, în acest concurs s-au angajat să scrie romanul Delirul, vol. II, cred că peste o sută de scriitori, mulți consacrați. Dintre toți, Domnul l-a ales pe bietul Ștefan Dumitrescu să continue el romanul de unde l-a lăsat Marin Preda, asasinat fiind de inamicii României și ai acestui popor.

Romanul este captivant, fiind scris în stilul lui Preda – juri că este scris de Marin Preda. Multora nu le-a venit să creadă că nu este scris de autorul Moromeților, este cursiv, se citește cu plăcere și nu se mai lasă din mână. Și subliniez, romanul acesta, așa cum povestesc în Povestea romanului Delirul, vol. II, a fost inspirat din cealaltă dimensiune de spiritul lui Preda. Sunt doar câteva cazuri asemănătore în istoria literaturii universale. Unul dintre ele este cazul celebrului scriitor Charles Dickens, care a murit lăsând un roman la jumătate, neterminat. Peste câțiva ani romanul lui Dickens a fost continuat de un tipograf din Statele Unite, care l-a scris noaptea, în transă. În presa epocii acest eveniment parapsihologic a făcut o vâlvă extraordinară, care a ținut prima pagină a ziarelor ani de zile.

Patologia egoplasmului și a axiofagiei de care suferă scriitorii români a făcut ca romanul să fie marginalizat și să se vorbească foarte puțin despre el. Asta și din cauza lașității, le-a fost frică să nu aibă probleme. Cu așa lume literară, vai de noi!

 E.Ț.: Personal, consider că romanul Delirul, vol. II ar merita studiat și, din punct de vedere psihologic și chiar parapsihologic…

 Șt. D.: În timp ce scriam romanul, eram foarte obosit și nu știam cum să mai continui acțiunea. În noaptea aceea îl visam pe Marin Preda, pe care l-am cunoscut personal, cu care am vorbit cât a fost în viață, iar a doua zi mintea îmi era uimitor de limpede și știam foarte precis cum să continui acțiunea romanului. Da, l-am visat foarte mult în timp ce scriam pe Marin Preda și lucrul acesta îmi dădea putere și clarviziune. În timp ce scriam, îi simțeam sufletul prezent în aerul camerei în care scriam, iar atunci când ieșeam din bloc să merg la școală sau în oraș, îi simțeam sufletul deasupra umărului drept cum merge odată cu mine.

Și pentru că suntem la capitolul cărți îndrăgite, trebuie să spun că romanul acesta îmi este foarte drag. Deși nu l-am citit în copilărie, eu trebuie să-l fi purtat de atunci în subconștientul meu, în codul genetic. Îmi este drag romanul acesta pentru că el mi-a arătat mie că Domnul m-a înzestrat cu potențele creatoare care mă pot ajuta să dau opere mari literaturii române și universale. Și în al doilea rând, dragă Emilia, de câte ori recitesc romanul Delirul, vol. II, cum am mai spus, sunt trei locuri în care sunt atât de impresionat, încât îmi vine să plâng. Plâng de fiecare dată când citesc romanul, așa cum am plâns când eram copil citind Tăunul și Întunecare. Iată cum vedea acum aproape 20 de ani doamna Dumi Nedelcu, o jurnalistă de la ziarul Realitatea din Galați acest roman în anul 2000, pe care îl citea în manuscris: „Dacă citind versurile lui Ștefan Dumitrescu rămânem undeva între real și ideal, lecturând romanul său ,,Delirul”, continuarea capodoperei lui M. Preda, suntem stupefiați de talentul și originalitatea sa. Romanul va fi în curând tipărit și îl recomandăm tuturor iubitorilor de literatură adevărată[1].”

 Fragment din vol: Convorbiri cu scriitorul Ștefan Dumitrescu, autori: Emilia Ţuţuianu-Ştefan Dumitrescu, Editura Singur, 2016.

Note

[1]Dumi Nedelcu – revista Realitatea, Galaţi, iunie 2000

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s