Corneliu Simuț – Interviu despre religie

Realizator: Otniel Vereș

Corneliu Simuţ este conferenţiar în teologie dogmatică şi istorică la Facultatea de Teologie din cadrul Universităţii Emanuel, Oradea. După finalizarea studiilor de teologie la Universitatea Emanuel, în 1998, a continuat cercetarea teologică în străinătate obţinând două doctorate de specialitate. Astfel, în 2003 obţine titlul de doctor în teologie la Facultatea de Istorie, Teologie şi Filozofie a Universităţii din Aberdeen, Scoţia, UK, iar în 2005 primeşte doctoratul în teologie la Facultatea de Teologie a Universităţii din Tilburg, Olanda.

Autor a nouă cărţi, dintre care cinci publicate la edituri internaţionale prestigioase, Corneliu Simuţ este unul dintre cei mai profilaţi teologi evanghelici din România. Dintre lucrările sale amintim: Richard Hooker and his Early Doctrine of Justification. A Study of His A Learned Discourse of Justification (Aldershot: Ashgate Publishers, 2005); The Doctrine of Salvation in the Sermons of Richard Hooker (Berlin: Walter de Gruyter Verlag, 2005); The Ontology of the Church in Hans Küng (Oxford: Peter Lang, 2007); A Critical Study of Hans Küng’s Ecclesiology. From Traditionalism to Modernism (New York, NY: Palgrave Macmillan, 2008); Critical Essays on Edward Schillebeeckx’s Theology. From Theological Radicalism to Philosophical Non-Realism (Eugene, OR: Resource Publications/Wipf and Stock Publishers, 2010); Doctrina mântuirii în teologia lui Philipp Melanchthon, ediţie bilingvă româno-maghiară realizată în colaborare cu Facultatea de Teologie Reformată a Universităţii Babeş-Bolyai din Cluj-Napoca, trad. Peter István (Cluj-Napoca: Editura Risoprint; Oradea: Editura Universităţii Emanuel, 2007).

Otniel Vereş: – Stimate domnule Corneliu Simuţ, aţi urmat studiile doctorale în Marea Britanie şi Olanda. Cum aţi resimţit mediul academic teologic şi climatul religios general în aceste ţări? Se cunosc destule cazuri în Apusul creştin în care teologii nu mai cred în Dumnezeu, miracole, învierea lui Cristos şi alte „daturi” teologice tradiţionale şi se poate spune că, în linii mari, teologia a devenit strict o disciplină academică, fapt cu totul acceptabil până la un anumit punct. Totuşi, cât de ruptă este în Vest Academia teologică de Biserică, raţiunea de credinţă, mintea de inimă? 

Corneliu Simuţ: – În Marea Britanie şi Olanda, ca de altfel pretutindeni în Occident, teologia se studiază cu mare seriozitate, chiar dacă fără credinţa presupusă, în mod tradiţional, de creştinism. Societatea occidentală este secularizată până în măduva oaselor, prin urmare se poate spune că aproape nimeni nu mai crede în Dumnezeu potrivit învăţăturilor tradiţionale ale creştinismului. Aceasta înseamnă că occidentalul de pe stradă nu crede în existenţa unui Dumnezeu transcendent care trebuie înţeles, după cum ne spun Scripturile, în termeni supranaturali. Singura concesie în privinţa lui Dumnezeu se referă la conceptul în sine, care poate fi folosit până şi într-o societate seculară, atâta vreme cât rămâne un concept purtator de semnificaţii şi, uneori, soluţii existenţiale. Această modalitate de înţelegere a ideii de Dumnezeu se reflectă şi în educaţia teologică, deoarece atât în Marea Britanie, cât şi în Olanda, învăţământul teologic universitar nu este organizat pe criterii confesionale. Iată de ce, la o facultate de teologie de la oricare universitate din Marea Britanie, veţi întâlni, pe lângă anglicani de toate culorile, şi catolici, ortodocşi, baptişti, reformaţi, prezbiterieni, penticostali şi aşa mai departe. Există, e adevărat, şi şcoli confesionale, dar acestea nu sunt finanţate de stat. Ar fi interesant de văzut dacă o astfel de organizare a învăţământului superior teologic ar funcţiona şi în România… Trebuie spus însă că alte ţări, precum Germania şi Austria, acceptă facultăţi organizate pe criterii confesionale în universităţile de stat, însă acestea sunt atât de secularizate încât diferenţele confesionale chiar nu mai contează. Un caz aparte îl constituie Italia, unde teologia se studiază – cu diplome recunoscute de stat – exclusiv în universităţile pontificale, universităţile de stat neavând, încă din secolul al XIX-lea, dreptul să organizeze facultăţi de teologie. Puţinele cursuri de teologie care se predau în universităţile de stat italiene sunt mascate în fel şi chip, iar nu puţine dintre acestea există sub oblăduirea facultăţilor de filozofie. Problema este că, în general, în Occident, secularizarea societăţii este atât de puternică încât teologia rămâne strict la stadiul de disciplină academică, iar puţinele locuri în care creştinismul tradiţional încă mai supravieţuieşte pot fi numărate pe degetele de la o mână ciungă… Deci, ca să răspund şi la a doua întrebare, raţiunea este aproape totalmente ruptă de credinţă – cel puţin aşa văd eu lucrurile.

Care ar fi, în opinia dumneavoastră, cauzele pentru care acest decalaj, acest autentic dualism este caracteristic în special în Apusul catolic şi protestant, mai puţin (încă) în Răsăritul ortodox?

Cauzele sunt complexe, fără îndoială, dar dacă ar fi să caut un singur „vinovat”, atunci cu siguranţă aş alege raţionalismul iluminist, la care fac referire mai toţi teologii contemporani de orientare liberal-radicală. Scoaterea raţiunii umane de sub tutela Bisericii, dar mai cu seamă a dogmelor acesteia, pentru a îndrăzni să gândească, zice-se, singură, fără oprelişti dogmatice, a fost unul dintre marile deziderate ale lui Kant. Occidentul a simţit din plin impactul Iluminismului – Revoluţia Franceză fiind o dovadă concludentă în această privinţă – ceea ce nu se poate spune şi despre Răsăritul ortodox. Nu în ultimul rând, dezvoltarea economică şi culturală a Occidentului catolic şi protestant a contribuit în mod decisiv la răspândirea idealurilor iluministe, pe când Răsăritul ortodox – care, să recunoaştem, păleşte în faţa Occidentului cel puţin din punctul de vedere al numărului de universităţi existente în această parte de lume în secolele XVII şi XVII – a fost oarecum ferit de consecinţele gândirii raţionaliste.

Sunteţi specialist în istoria şi dogma Reformei, rodul cercetării concretizându-se, printre altele, în două lucrări asupra teologiei lui Richard Hooker. Prin ce se particularizează Hooker în peisajul gânditorilor reformaţi şi care este contribuţia lui perenă în istoria gândirii creştine, având în vedere că teologul britanic continuă să fie intens studiat?

Richard Hooker este primul teolog englez care a reuşit să sistematizeze gândirea protestantă în contextul specific al eforturilor reformatoare ale Bisericii Angliei, lăsându-ne cele opt volume ale Rânduielilor conducerii bisericeşti (Laws of Ecclesiastical Polity). Ignorat multă vreme în favoarea primilor şi mai cunoscuţilor reformatori englezi precum William Tyndale, Robert Barnes şi Thomas Cranmer, Hooker a ajuns să fie studiat cu sârg în perioada Mişcării de la Oxford care, sub abila conducere a lui John Keble, a încercat în prima jumătate a secolului al XIX-lea să apropie cât mai mult Biserica Angliei de Biserica Romei. După mai bine de un veac, adică după 1950 şi mai cu seamă după 1970, au început să apară studii din ce în ce mai serioase despre teologia şi viaţa lui Hooker, acesta ajungând să fie revendicat din toate părţile. La ora actuală, discuţiile teologice referitoare la Hooker se învârt în jurul etichetării dogmatice a teologiei lui Hooker. Cu alte cuvinte, ce este Hooker: reformat, anglican, catolic sau puţin din fiecare? Credeţi-mă că, deşi pare ridicol – încadrarea teologică a lui Hooker sau a oricărui alt teolog nefiind neaparat o chestiune de viaţă şi de moarte, se scriu nu puţine teze de doctorat cu acest subiect. Deşi poate părea de-a dreptul ciudat, doar eu am scris două… A meritat însă pentru simplul motiv că Hooker a produs o teologie care a reuşit să stabilizeze Biserica Angliei într-o perioadă în care disputele dintre protestantism şi catolicism erau departe de a se fi rezolvat, iar problemele din interiorul Bisericii protestante a Angliei care au dus la apariţia mişcării puritane începeau să devină presante.

Este foarte înrădăcinată la nivelul popular de percepţie ideea că principiul protestant sola Scriptura înseamnă automat o respingere a Tradiţiei, în special a Părinţilor Bisericii. Care a fost în realitate atitudinea reformatorilor faţă de Părinţii Bisericii? Ştim, ca să dăm un singur exemplu, că Jean Calvin cita frecvent şi extins din Părinţi.

Da, din păcate încă se crede că sola Scriptura înseamnă respingerea tradiţiei şi a teologiei Părinţilor Bisericii. Situaţia este însă cu totul alta, principiul sola Scriptura nefăcând altceva decât să repoziţioneze sursele de autoritate în teologie. Dacă mă întreabă cineva pe stradă care sunt sursele de autoritate în teologice, adică pe ce mă bazez atunci când fac teologie, îi răspund că, pentru a face teologie ai nevoie de mai multe, hai să le zicem, lucruri… Nimeni nu poate face teologie fără să-şi pună mintea la lucru, deci fără să gândească cel puţin într-o oarecare măsură. Apoi, e nevoie de propria experienţă personală, care poate confirma sau infirma experienţa de viaţă a altora. Mai apoi, cu siguranţă nu în ultimul rând, e nevoie de Scriptură, cel puţin pentru a face teologie creştină. Potrivit teologiei protestante, raţiunea şi experienţa, care au dus la apariţia scrierilor patristice şi a tradiţiei Bisericii în urma studierii Scripturii de către teologii creştini, se subordonează Scripturii. Asta înseamnă sola Scriptura, anume că autoritatea finală în teologie este Scriptura, adică Biblia, singura în măsură să judece atât raţiunea, cât şi experienţa personală şi, implicit, tradiţia bisericească. Repet,sola Scriptura se referă exclusiv la faptul că Scriptura este autoritatea finală, NU singura autoritate, în teologie. Respingerea oricărei autorităţi teologice cu excepţia Scripturii este dată nu de principiul sola Scriptura (numai Scriptura, adică numai Scriptura deasupra tuturor celorlalte surse de autoritate teologică), ci de expresia nuda Scriptura (Scriptura dezgolită de orice altă sursă de autoritate), aceasta din urmă fiind folosită de unele dintre grupurile protestante radicale (cum ar fi, de pildă, anabaptiştii care, dacă mă întrebaţi pe mine, nu sunt precursorii baptiştilor, cel puţin nu din punct de vedere istoric). Reformatorii au fost extrem de interesaţi de scrierile Părinţilor Bisericii pe care, spre deosebire de operele scolastice, le socoteau mult mai demne de crezare în privinţa interpretării Scripturilor. Iată de ce reformatorii au produs ediţii critice ale multora dintre scrierile Părinţilor Bisericii, mulţi dintre teologii protestanţi fiind interesaţi de tot ce însemna cultura antică. De fapt, după cum bine se ştie, reformatorii, cel puţin cei din prima generaţie, au fost şcoliţi în spiritul umanismului renascentist, al cărui slogan a fost dintotdeauna ad fontes (înapoi la origini, adică la sursele antichităţii greco-latine, printre acestea fiind şi scrierile care alcătuiesc Sfânta Scriptură). Aşadar, reformatorii au fost preocupaţi nu doar de teologia patristică, ci şi de filozofia clasică greacă şi latină. Melanchthon, de pildă, era extrem de preocupat de scrierile lui Seneca, Euripide si Plautus.

Continue reading Oglindanet.ro