Când pică Paștele ortodox și cel catolic în anul 2016: DATA E SIGURĂ – de ce diferă totuși (Ortodoxie VS. Catolicism)?

calendar-ortodox-2016Paștele Ortodox 2016 va fi în 1 Mai

Paştele Catolic 2016 va fi în 27 martie

Biserica Ortodoxă titrează sec: 

“Paștele ortodox va fi sărbătorit, în anul 2016, în data de 1 mai, potrivit calendarului creștin ortodox. Paștele catolic va fi sărbătorit  în data de 27 martie, potrivit calendarului romano-catolic.

Post PastePaştele este o sărbătoare a cărei dată este variabilă şi în jurul căreia sunt fixate alte sărbători, precum Rusaliile. Regula după care se calculează ziua exactă a fost stabilită la Sinodul Ecumenic de la Niceea, în 325 e.n. Astfel, Paştele Ortodox este sărbătorit, în fiecare an, în duminica imediat următoare lunii pline de după echinocţiul de primăvară. Dacă această duminică se suprapune Paştelor iudeilor (14 Nisan – a şaptea lună a anului ecleziastic şi prima lună a anului civil în calendarul ebraic), sărbătoarea va fi mutată în duminica următoare.” –  cf. http://ziarulunirea.ro

cristian_badilitaCristian Bădiliță (teolog, eseist, traducător și poet român contemporan) în articolul Unificarea datei Paştilor: o chestiune de normalitate şi bun simţ  – postat pe Oglindanet.ro  – are la rândul său un punct de vedre deosebit de pertinent:

Doi din cei patru coordonatori ai Septuagintei, traducerea pe care am iniţiat-o la Colegiul Noua Europă, sunt catolici: excelentele ebraizante şi clasiciste Francisca Băltăceanu şi Monica Broşteanu. Nu există oameni lângă care să mă simt mai bine şi cu care să-mi placă să stau mai mult la taclale; până şi „disputele” ştiinţifice devin un exerciţiu de bună dispoziţie în compania lor. Singura umbră aruncată, de nu ştiu unde, peste paradisiaca noastră comuniune, şi care suscită un fel de indispoziţie obiectivă în tustrei, este umbra datei Paştilor.

Uneori, din pură întâmplare astronomică, marea sărbătoare a ortodocşilor coincide cu cea a catolicilor. De cele mai multe ori însă ea ne dezbină crud şi nemeritat. Anul acesta Francisca şi Monica se aflau deja pe „ultimii metri” ai Postului, în vreme ce eu abia îl inauguram, duminica Ortodoxiei a coincis cu Duminica Floriilor şi aşa mai departe. Acum câteva săptămâni ele mi-au urat un însufleţit „Hristos a înviat!”, iar eu, din politeţe, m-am văzut obligat să le răspund cu un pleoştit, „ambarasat” „Cu adevărat a înviat”, dat fiind că mă aflam, spiritual şi temporal, cu multe leghe în urma evenimentului.

Absurditatea situaţiei devine şi mai evidentă, pentru mine, familia şi prietenii mei care trăim în Occident. Majoritatea creştinilor din Franţa sunt catolici. Paştile lor au căzut, anul acesta, pe 27 martie, în vreme ce noi, minoritarii, asistăm, ca într-un scenariu kafkian, venirea altor Paşti, după un alt calendar, „al nostru”. Din ce în ce mai mulţi credincioşi sunt iritaţi de acest scenariu schizoid, fără nicio legitimitate teologică sau logică, în fond. Evreii sărbătoresc, cu toţii, un singur Paşte, musulmanii, cu toţii, oriunde s-ar afla pe planetă, un singur Ramadan. Numai noi, creştinii, propunem Paştile noastre în doi timpi, anulând, prin chiar această schismă, caracterul sacru şi universal al sărbătorii.

Un strop de istorie

Întâi, o precizare terminologică! Tradiţional, în jargonul teologilor români, sărbătoarea evreilor este numită „Paşte”, la singular, iar sărbătoarea creştinilor, „Paşti”, la plural. Voi adopta în text această convenţie comodă.

La începutul începutului, Paştele este o sărbătoare nomadă, probabil legată de transhumanţă. Ritul sângelui, practicat de evreii nomazi (ungerea uşorilor cu sânge), avea o semnificaţie apotropaică: ţinea deoparte Îngerul exterminator. În religia israelită, cel care „trece” (sensul cuvântului „paşte”) este Dumnezeu (YHWH): El „trece” pentru a proteja casele evreilor de exterminare (episodul plăgilor din Egipt, descris în Exod). Ulterior, tot în tradiţia iudaică, Paştele devine sărbătoarea eliberării din robie, a trecerii de la statutul de sclav la cel de om liber. Această a doua semnificaţie a prevalat asupra celei dintâi, iar Philon din Alexandria, în Legile speciale II,147, notează: „Sărbătoarea Paştelui este o comemorare şi o mulţumire [sărbătorind ieşirea] din Egipt a mai bine de două milioane de bărbaţi şi femei. Ei au lăsat atunci în urmă o ţară plină de neomenie, unde străinii erau prigoniţi, şi unde, lucru mult mai groaznic, se dădea cinstire dumnezeiască unor animale lipsite de raţiune, nu doar domestice, ci şi sălbatice.”

Isus a murit răstignit la 14 Nisan, de Paştele evreilor. Coincidenţa a marcat, fireşte, tradiţia creştină. Încetul cu încetul, Vinerea Sfântă în care a avut loc Răstignirea se „pascalizează”. La început, Paştile creştinilor comemorează Cina cea de taină; ulterior, Pătimirile şi Învierea. Cele trei momente se condensează.

Savanţii disting două subtradiţii în Biserica timpurie, una „asiatică”, a doua „alexandrină”, după numele provinciilor de referinţă. Tradiţia „asiatică”, reprezentată de o predică recent descoperită, a lui Meliton de Sardes, subliniază Pătimirile Mântuitorului: sărbătoarea comemorează mai cu seamă suferinţa în aşteptarea sfârşitului lumii şi a Judecăţii universale. Viziunea „naturalistă” sau „realistă” asiatică este contrabalansată de cea alexandrină, care interpretează Paştile în raport cu ideea „trecerii”: trecere a omului vechi spre omul nou, a vieţii prezente spre cele viitoare etc.

Această tendinţă, spiritualizantă, se poate remarca în textele lui Clement din Alexandria (sec. II) şi Origen (sec. III). Tradiţia latină, puternic influenţată la început de comunităţile iudeo-creştine (şi implicit de concepţia pascală „asiatică”), se „alexandrinizează” treptat, mai cu seamă începând din secolul al IV-lea, prin puternica personalitate a episcopului Milanului, Ambrozie, maestrul lui Augustin.

Iudaizanţi şi antiiudaizanţi

Primele controverse legate de data sărbătoririi Paştilor apar în a doua jumătate a secolului al II-lea. Comunităţile creştine, numeroase, mici şi dispersate pe toată suprafaţa Imperiului Roman, nu beneficiază de o coordonare legitimă, drept pentru care „mecanismul” anului liturgic funcţionează, o vreme, după vechiul adagiu: „câte bordeie atâtea obicee”.

Bisericile asiatice, nedesprinse total de matricea iudaică, sărbătoresc Paştile odată cu evreii, pe 14 Nisan, data la care Isus a fost răstignit „ca un miel”, indiferent în ce zi din săptămână pica această dată.

De la numele zilei în latineşte („paisprezece”), credincioşii respectivi au fost numiţi, de către adversarii lor, „quartodecimani”. Practica respectivă avea două consecinţe discutabile, pe care alte biserici nu le puteau accepta: ea relativiza sacralitatea duminicii; conform hotărârii mai multor sinoade locale, Paştile trebuiau sărbătorite obligatoriu într-o zi de duminică („ziua Domnului”); dat fiind că sărbătoarea, la quartodecimani, putea avea loc în orice zi din săptămână, postul se întrerupea automat, înainte de încheierea săptămânii sfinte. Quartodecimanii, acuzaţi de reiudaizare a creştinismului, au fost combătuţi mai cu seamă de Biserica romană. Finalmente, ei au acceptat mutarea sărbătorii în ziua de duminică.

Sinodul de la Niceea: dată universală a Paştilor

Abia Sinodul de la Niceea (325) fixează modalitatea de calculare a Paştilor, impunând data stabilită întregii Biserici. Paştile creştin va fi sărbătorit, spun Actele Sinodului, în prima duminică după prima lună plină urmând echinoxului de primăvară. Dacă Paştele evreiesc ar urma să pice în acea duminică, atunci Paştile creştinilor va trece în duminica imediat următoare.

Două lucruri se cuvin spuse în legătură cu decizia sinodală: nu are o acoperire în cuvintele Fondatorului, ale lui Isus Hristos. Isus legitimeazăconţinutul Paştilor, consacrând Cina cea de taină, nu însă data sărbătorii, pe care o stabileşte, iată, un Sinod ecumenic, după trei sute de ani de la Răstignire.

Al doilea lucru, mai sensibil: data respectivă este fixată de Părinţi pe criterii polemice, vădit antiudaice. Ea nu trebuie să pice în aceeaşi zi cu Paştele evreilor (14 Nisan), ci într-o „duminică” (adică în „ziua Domnului”, nu într-un „sabat”). Iar dacă prima duminică de după luna nouă este „ocupată” de Paştile evreilor (calculat, amintesc, după calendarul lunar, nu solar), atunci Paştile creştinilor trebuie deplasat. Orice „contaminare” sau „recontaminare” cu practicile evreieşti trebuie, aşadar, evitate.

Fără a face o judecată de valoare asupra acestor aspecte, mă întreb în ce măsură au ele o legitimitate intrinsecă. De ce, obiectiv vorbind, acum, măcar acum, în secolul XXI, Paştile creştinilor n-ar putea fi celebrat odată cu Paştele evreilor?

Dilema românilor ortodocşi: Moscova sau/şi Occident?

Tipicul „niceean” nu s-a schimbat, el funcţionează şi astăzi. De unde vine însă decalajul dintre Paştile catolic şi Paştile ortodox? Fireşte, schisma de la 1054 a jucat şi aici. Dar numai o vreme. În 1582, lumea catolică adoptă calendarul gregorian (13 zile sunt adăugate la calendarul iulian). Lumea ortodoxă rămâne „pe stilul vechi”. Sinodul Bisericii Ortodoxe Române va accepta reformarea calendarului abia în 1924, după modelul occidental, spre onoarea ei şi înfruntând riscul de a provoca răzmeriţe în rândul clerului de jos şi al credincioşilor (Damian Stănoiu a descris, cu pitoresc inimitabil, consecinţele reformei într-un sat din Muntenia, în nuvela Necazurile părintelui Ghedeon).

Aşadar, din 1924 până în 1927, catolicii şi ortodocşii români au sărbătorit Paştile la aceleaşi date. Doar că, în 1927, surorile ortodoxe din Balcani ne-au readus la ordine, forţându-ne să acceptăm ca măcar Paştile să fie sărbătorite laolaltă cu ei, după „stilul vechi”, „neevropinesc”. Hotărârea s-a întărit definitiv sub regim şi presiune sovietică, în 1948, la Consfătuirea interortodoxă de la Moscova din 1948. De atunci BOR sărbătoreşte Crăciunul privind spre Europa, iar Paştile privind spre Moscova, într-un fel de duplicitate plină de evlavie.

Anul liturgic se stabileşte în funcţie de data Paştilor. Prin urmare, anul liturgic al românilor ortodocşi demarează şi se scurge, „ca Donul liniştit”, în „dulcele stil vechi”, cot la cot cu fraţii pravoslavnici de peste Prut.

În preajma Crăciunului însă elanurile ecumeniste ale BOR ne întorc, printr-o acrobaţie magică, spre Occidentul catolic. Prietenii mei francezi nu mai pricep nimic şi mă privesc când amuzaţi, când debusolaţi, când intrigaţi. La Paşti, au priceput, suntem în decalaj, pentru că Bucureştiul nu vrea să supere Moscova; de Crăciun uită să mă felicite, întrucât află de la TV că lumea ortodoxă serbează Naşterea Domnului pe 7 ianuarie, „după stilul vechi”. Una peste alta, din pricina scamatoriilor de calendar, cele două mari sărbători ale creştinismului devin pentru mine măr al discordiei şi sursă de înveninare.

Am amintit adineauri, pe scurt, modalitatea calculării datei Paştilor. Conform estimărilor făcute la Niceea, data respectivă putea evolua între următoarele limite: 22 martie, prima zi de după echinox, şi 25 aprilie, cea mai îndepărtată duminică posibilă. Cum se face atunci că, în 1945 şi 1956, românii ortodocşi au avut Paştile pe 6 mai, în 1983, pe 8 mai, iar anul acesta, 2005, pe 1 mai? Pentru că, în urma diplomaţiilor pravoslavnice, noi, românii, adăugăm 13 zile la „stilul vechi”, ca să ne punem bine şi cu stilul nou (adică a nu încălca nici calendarul gregorian): astfel, data cea mai timpurie pentru sărbătoarea pascală devine 4 aprilie, iar cea mai târzie, 8 mai.

Mai descurcă-te, biet credincios ortodox român, dacă poţi, în acest lăstăriş de date şi comédii! Cu obiectivitate şi rigoare, trebuie să admitem că vina o purtăm noi, ortodocşii români, care nu ne hotărâm o dată pentru totdeauna în ce direcţie vrem să mergem. Şi nici măcar nu este vorba de direcţie, ci de o minimă coerenţă socială, morală. „Epoca iuliană” s-a sfârşit de mult; trăim, vrem nu vrem, cu toţii, în plină „epocă gregoriană”… de peste patru sute de ani. Noi spunem mereu „da” cu o jumătate de gură pentru a spune „nu” în clipa următoare, cu cealaltă jumătate. Duplicitatea aceasta, repet, nu poate fi decât păguboasă: ne mănâncă timpul, ne uzează nervii, ne destabilizează interior.

Sinodul BOR a sărbătorit recent autocefalia. La ce serveşte această independenţă juridică şi administrativă, dacă ea nu este pusă în slujba credincioşilor ortodocşi români? BOR trebuie să devină vârful de lance al comunităţii ortodoxe internaţionale spre unificare intraeuropeană. Aceasta este marea ei menire. Atunci, iubiţi Părinţi, ce mai aşteptaţi: „treceţi” cu ambele picioare pe malul cestălalt. Şi trageţi după voi şi „lumea iuliană”, încremenită în resentiment de atâtea sute de ani. Faceţi din Paşti o sărbătoare universal-creştină, precum era la început.

Text apărut în România liberă, 15 aprilie 2005, cu titlul „Data Paştilor: o problemă politică?” A fost reprodus, în versiune franceză, în revistaConnaissance des Pères de l’Eglise, decembrie 2005, şi preluat ulterior în volumul Orthodoxie versus ortodoxie, Editura Curtea Veche, Bucureşti, 2009.

Deşi au trecut şapte ani de la publicarea lui iniţială, nu s-a făcut absolut niciun pas pentru rezolvarea acestei chestiuni importante pentru toţi creştinii români (nu numai din România, ci de pe întreaga planetă). Mai mult decât atât, multe culte din România preferă să adopte data Paştilor după Biserica Ortodoxă Română, din motive strict diplomatice.

Sperăm ca în scurt timp Bisericile responsabile din România să organizeze întruniri de lucru şi, toate laolaltă, să decidă unificarea datei Paştilor după calendarul adoptat în Occident. Oglindanet sărbătoreşte anul acesta Paştile, cum e firesc şi creştinesc, duminică 8 aprilie.

Sursa: http://oglindanet.ro

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s