Adrian BOTEZ: Recenzie la „FLUTURELE DIN FÂNTÂNĂ”, de ADRIAN MUNTEANU

Adrian Botez

ÎNCĂPĂŢÂNATUL MEŞTER VIZIONAR ŞI TRANSFIGURATOR: „FLUTURELE DIN FÂNTÂNĂ”, de ADRIAN MUNTEANU[1]

 

…A fost odată un autentic şi mare sonetist – îndrăgostit de lume, de păsări, de Femeie…

…Şi acest îndrăgostit sonetisto-lunar s-a deşteptat, parcă dintr-odată, într-o lume-nelume. Pe care a privit-o cu atenţie îndurerată: unde va fi fiind, oare, acum, lumea-lume, unde vor fi rămas păsările elanului dumnezeiesc, unde se mai poate afla Femeia Celestă?…

De ce mai scriu sonete azi, când veacuri/De gesturi tandre-au devenit istorii,/Când melosul suavelor prigorii/A fost ucis în silnice atacuri?” (cf. De ce mai scriu sonete azi, p. 121).

converted PNM file
Coperta  cărții recenzate

…Şi, astfel, a apărut sonetistul volumului nou/”ALES întru nouă mărturie” (de după cele şapte volume ale desfătării tihnite şi senin-armonice…): „Fluturele din fântână – sonete alese” – al şcheio-braşoveanului ADRIAN MUNTEANU (…minunate sonetele închinate, ca prinos de slavă, locului natal – locului născător de Poezie „împătimită”!). Dacă desfătarea a fost dată uitării, în schimb au crescut (întru aceleaşi armonii perfecte, dar, acum, parţial, cernite…), peste Noul Chip de Poet  mugurii sfinţi ai vizionarismului. „Suferinţa înnobilează”, se ştie şi se spune – dar puţini au curajul lui ADRIAN MUNTEANU: să şi experimenteze acest Adevăr fioros…

…Cumplit şi sublim, în acelaşi timp, este să ai şi curajul de a te confrunta, „faţă către faţă”,  cu întunecările, cu jalnicele tulburări mundane, cu lenevirile întru duhnitorul, înjositorul rău, din mlaştina lumii contemporane, din care părea c-a dispărut Manole (…şi, atunci, firesc, Poetul ia locul „Meşterului Divin”!): „Sonetul meu s-a ridicat pe schele,/A ros din tihna anilor şi-a minţii./Şi-a ascuţit cu-nverşunare dinţii,/Tânjind să smulgă lenea din prăsele” (cf. Sonetul meu s-a ridicat pe schele).

Nu a pierdut nimic din vigoare – ci a crescut, urieşesc, întru militantismul heruvic (al Ordinii Interioare!), întru înverşunarea Marelui Orb Vizionar de „înzeciţi îngeri”: „Îndoi întreaga înduminecare./Învăpăiat înfrângeri înmurgesc/Încremenite-nalturi. Înzecesc/Îngeri întorşi întâia împăcare” (cf. Îndoi întreaga înduminecare, p. 120). Repetarea, obsesivă, a slovei iniţiale (şi mediane!) „Î/î” marchează încăpăţânarea, decizia de neîntors a Poetului,  de a nu ceda în faţa urgiei vestejirii eonilor – ci, dimpotrivă, de a-şi situa spiritul în poziţia supremei viziuni de izbândă: slova „Î/î” devine, prin sugestia de „acoperişsolaro-zenital – armură de ocrotire, pentru esenţele lumii de altădată, viselor şi cugetărilor, „împătimirilor” de altădată, pe care Poetul are de gând să le „care” cu el, într-o altă întruchipare fiinţială – o lume în care, însă, „scrisul” este echivalentul pătimirilor cristice, soteriologice: „Înaripând întregul, încordează//Îmbietor întins împătimit./Îndemnul îmblânzit însângerează/Înduioşat, înscrisul înzidit” (ibidem).

Volumul are opt secţiuni (precedate de o autobiografie, de referinţe critice şi de o Prefaţă a lui Paul Aretzu):

ITot alergând de mine, alergând;

IIBântuie bobul binele bizar;

IIIPlonjez în gol şi mă strivesc de glod!;

IVPe Tâmpa duhuri se aştern la pândă (Sonetele Braşovului);

VÎneacă-mă-n sărutul ce ucide!;

VIUn inorog prin jarul clipei scurmă;

VIIAprins sonet, urzit în cerul gurii!;

VIIITu, fiul meu, să afli că am fost! (…iată că nici Văcăreştilor-Poeţi, urmaşi de Sfânt Martir, nici cvasi-apostatului genial Arghezi – nu le-a fost uitată grija, religioasă, faţă de urmaşii-ucenici întru Înaltă Lucrare!).

…Forma sonetelor este fluctuantă, urmând atât modelul italiano-provensal medioevic (în majoritatea ciclurilor volumului), cât şi modelul voiculescian (în ciclul Plonjez în gol şi mă strivesc de glod!) .

FLUTURELE este simbolul transfigurării-metamorfozei. În acest sens, FLUTURELE ar dobândi/ar trebui să dobândească valenţe soteriologico-cristice. Dar, în poemul care dă titlul volumului (şi al cărui ultim stih devine titlul ciclului…), FLUTURELE-Poetalunecă-n fântână” nu spre Revelaţia Paradisiacă ci, dimpotrivă, spre „spaima hâdă” şi spre contaminarea cu „vaier” infernal – plonjând în borboros-ul iadului/”Tălpii Iadului”, „GLODUL” (…formă gregar-infernală, mlaştina în care se întrezăreşte „penia” nadirului divin…), iar nu împlinindu-se întru „poros”-ul, ca mediator paradisiac[2]: „eu fluturele-alunec în fântână/ce spaimă hâdă-n trupul meu plăpândul/n-am timp să-mi chinui timpul întrebându-l/ce vaier lung pe-antene se îngână/n-am cal de foc pe care adăpându-l/să-l fac să urce-n sus pe ghizduri până/şi-ar împietri copita pe o rână/ca să ţâşnească-n aer pur cu gândul/ce-i până jos ce tihnă necurată/unde e luciul unde-i un năvod/să frâng în el căderea doar o dată/nu tremură nimic sub lânced pod/pe fund nu-i apă nu e nicio pată/plonjez în gol şi mă strivesc de glod”(cf. Fluturele din fântână, p. 129).

FÂNTÂNA ar trebui să înlesnească, precum un culoar mistic, trecerea înspre transcendenţă/Sinea Spirituală. Nu: ea a devenit, în contemporaneitatea vestitoare de Kali Yuga cea Grăbită – „lânced pod”, fără speranţă de evoluţie, întru minunea, apoi, a transgresării spirituale, „marele salt” în seninul celest, re-identificator de Sine Spirituală! Din păcate, Oglinda Fântânii/”Luciu” a dispărut, s-a opacizat total, fiind asimilată Glodului. Mlaştina, da, striveşte Spiritul Aristocratico-Priciar, îl înjoseşte-deformează-„striveşte” (în metafizicul sens blagian!) –  şi abia apoi, după ce-l umileşte-deformează deplin – îl aneantizează deplin!

…Şi Calul de Foc a dispărut şi el…sau ochii celui „strivit”, cu antene cu tot, ochii înmiiţi ai FLUTURELUI care-şi aşteaptă, de obicei, CRISALIDA METAMORFOZEI SUBLIME (conţinută în „năvodul” soteriologic al Mumei Cosmice şi Hristico-Umane!) – sunt orbiţi întru înjosire, umilire-alunecare…revelare nu a luminii purificate şi purificatoare, ci a …”tihnei necurate”!

Credinţa scade, în ciuda percepţiei Inorogului…şi, deci, în logică divină, creşte Noaptea, cresc „vălurile” orbirii ne-sfinte, creşte Somnul non-tranzitiv spre paradis, ci amorţilor de conştienţă umano-divină. Voinţa de a-şi alunga „nălucile”-năluciri demonice (care, de-o vreme, au înlocuit Iubirea/Iubita…) scade şi ea, proporţional – şi, fără să mai vrem, deschidem, somnambulic, zăbreaua care duce spre Temniţa Luminii/Luminării…pentru că, da, am devenit, cu toţii, o turmă „goală”/golită de Duh, am devenit, cu toţii, „nevolnici, sterpi şi lacomi”: „ (…) Credinţa-n mine nu mai e plămadă./Ascunde-te de noaptea ce se lasă!” (…)/Mi-am lepădat veşmântul. Gene grele/Te văd vârâbdu-ţi mâna prin zăbrele…/Nevolnic, sterp şi lacom, ţi-am deschis” (cf. Un glas mă strigă, p. 227).

După acceptarea Nălucii-Zăbrea Cosmică (derivare infernală din Scânteia-Femeie! – cf. Scânteia, p. 262) – nu mai urmează, oare, nimic? Cine ştie? Doar cei ce vor veni după noi vor afla mistica taină a dăinuirii sau a refuzului divin de continuitate întru „tihnă necurată” şi întru „strivire de glod”…!

Boala fizică devine înfrângere moral-spirituală. Niciun doctor nu mai poate veni cu folos, pentru cel care, tânjind, dă cu mâna, mereu, numai de durere – niciodată de Focul Sacru…ci, mereu, de agonia jarului! Din păcate, pierderea percepţiei ETERNITĂŢII aduce jalea pipăirii, întru neagră orbire, a CLIPEI (…iar tihna, în mod penibil, devine simbolul morţii satanice, adică a „celei mai dureroase iluzii”…jucată, dezinvolt, pe cenuşa orbirii umane, de către  Marele Iluzionist!) – din care Iubita iese, şi ea, înfrântă funcţional şi spiritual – regresează până la starea de „jar”, pe care degeaba îl mai scurmă Inorogul (devenit, cu adevărat, trist străin de acest pământ – altădată sacru!), pentru că „jarul” nu se mai înalţă, din nou, cu puteri de nou ciclu cosmic, spre Foc, ci „alunecă”, şi el, în „glodulFântânii…în „pustiul” şi-n cenuşa tuturor zădărniciilor: „(…)-Nu-ţi face griji, un doctor vine-n urmă/Să poţi curând tihnit să aţipeşti!/Dar eu tânjesc la mâna ta ce curmă//Dureri decinse din pustii caleşti./Un inorog prin jarul clipei scurmă./Arìpile-i se zbat, nepământeşti” (cf. Otravă, p. 263).

…În acest sfârşit de ciclu cosmic, fruntea Poetului ADRIAN MUNTEANU stă sus, precum o aureolă de martir. Poetul îşi asumă totul!

Răzvrătit, precum sublimul Prometeu, precum divinul Hristos – (ne) învaţă să trăiască/să trăim, numai pringrimasa clipelor de suferinţă” – şi „învăţulacesta va deveni (…nu se poate să nu fie aşa, pentru că şi PROMETEU, şi „firavul” HRISTOS  – EXISTĂ!  – în ciuda tuturor patibularilor stupizi ai lumii!!!) luptă pentru transfigurarea (…poate chiar ca miracol crisalidic al lumii…) cu TIMPUL ISTORIEI DEGENERATE/CLIPA şi cu PRAFUL DESCOMPUNERII SATANICE: „Izbit de haita timpului, setoasă,/În gândul meu firav mă răzvrătesc/Şi lupt să prind a clipelor grimasă.//Dar e doar praf pe care-n veci păşesc./Cu pofta mea, mereu nesăţioasă,/Abia acum învăţ ca să trăiesc” (cf. Mă biciuiesc secundele cu ură, p. 42). Ultimul stih din acest sonet echivalează, în valori relative, cu eminescianul, revelatoriu de Absolut: „Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată”…!

Atâta nobleţe, atâta înălţime regal-imperială a simţirii, a Duhului!

În mod sigur, se prefigurează (prin această atitudine Princiar-Poetică) un Nou Ciclu – dar unul CU TOTUL, ESENŢIAL înnoit (faţă de ceea ce percepem noi, acum, în contemporaneitate, întru înjosire îndurerat-infernală!): Ciclul Re-Înfiinţării/Re-Zidirii DEMNITĂŢII COSMICO-UMANE!

…De aceea, am dori, întru spiritul deplinei păstrări a ARMONIEI CELEST-SONETISTICE, să se volatilizeze orişice urmă, „cenuşă” steril-zburătoare, de bizară, cu totul dizarmonică vulgaritate (…pe care n-o justifică, pentru apariţia în Cartea-Byblos, printre bijuteriile golcondice cu care ne-am îmbogăţit nemăsurat, citindu-le cu sufletul! – nici înseşi supliciile Răstignirii!): poemele de la paginile 126, 127, 128…– …pentru noi, ele nici nu există. Frumosul nu trebuie să însemne „estetizare” – dar dacă Frumosul poate sta în aceleaşi hotare cu Violenţa Demiurgică –  în niciun caz, nu poate convieţui şi cu …”nestăpânirea plebeiană”. Pentru noi, numai astfel (adică, Armonic cu Sinele Său de Halucinant Zbucium Sacru-Demiurgic!),  pentru pururi va rămâne Superbul Sonetist, Sacrul SonetistADRIAN MUNTEANU.

Este, şi aceasta, o formă de luptă contra preagrăbitei Epoci Finale a Înjosirii Duhului Cosmico-Uman KALI YUGA

…Încheiem notele despre dramatico-tragicul volum (mărturisire de credinţă – nu doar estetică!) din faţa noastră (volum TRĂIT de către autor, cu toată durerea fiinţei de carne, DAR ÎN DUH CRISTIC – CU TOATE CELE ŞAPTE LECŢII DE PE CRUCE, de la „Iartă-i, Doamne, că nu ştiu ce fac!” – şi până la „Eli, Eli, lama sabachtani?” şi până chiar la „Părinte, în mâinile Tale îmi încredinţez sufletul meu!” şi „Săvârşitu-s-a!”…adică, „S-a desăvârşit Opera Spiritual-Alchimică a Mântuirii Lumii şi a Omului Re-îndumnezeit!!) – şi anume, „FLUTURELE DIN FÂNTÂNĂ – SONETE ALESE” – citând motto-ul secţiunii a VI-a – Un inorog prin jarul clipei scurmă, despre Stihiile Cutremurătoare, despre Stihiile Sfinte, care creează Autenticul Poesis (de fapt…un autocitat al autorului, care-l defineşte, perfect, pe POET, în genere – şi, la fel de…”necomentabil”, pe sonetistul acestei cărţi!):

Sonetele acestui capitol adună Teama, Necunoscutul, Răscrucea, Îndoliala, Spaima, Surprinderea, Rugăciunea, Speranţa, Dorinţa, Aşteptarea, Panica, Iubirea, Neajutorarea, Chinul, Întrebările, Uimirea, Nedumerirea, Seninătatea, Ţipătul, Risipa, Durerea, Credinţa – trăite timp de 10 ore, între două neaşteptate şi răvăşitoare experienţe pe patul de spital. Autorul s-a străduit să dea textelor independenţă, dar, deopotrivă, le-a trăit şi alcătuit în continuitatea desfăşurării lor epice. A.M.

…AMIN!  

                                                                         Adrian Botez

______________________________________

NOTE

1 -Adrian Munteanu, Fluturele din fântână – sonete alese, eLiteratura, 2014.

2 – EROS:-Zeul dragostei fizice la greci. Este fiul Peniei şi al lui Poros. Deci, şi “penia” poate acţiona la modul

dialectic-metafizic, în “iconomia” divină…

-Penia = lipsă,a lipsi.

-Poros = trimitere, a trimite. Plinul demiurgic.

Advertisements

One thought on “Adrian BOTEZ: Recenzie la „FLUTURELE DIN FÂNTÂNĂ”, de ADRIAN MUNTEANU

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s