Recenzia prof. DAN SANDU, la cartea despre EMIL BOTTA, a lui Adrian Botez

Note-de-lectură-–-Arheii-Emilbottieni-Adrian-Botez

NU POT TOMNI…

Cum poţi tomni fără Bacovia, când nopţile se trec în alăute de-ntuneric?”… mă-ntrebam mai hăt, în sânia mea interioară”, amintidu-mi că mereu şi mereu … ”fulgeră toamna durerile coapte/De prea multele veghi fără somn”, că mereu avem ceva de împăcat:/fericirea frunzelor amintind pădurea/un buchet de prieteni/ademeniţi cu miros de lună/ paserea aceasta de somn/ cu cântecul prăbuşit pe asfalt/ plânsul lipsă de lacrimi adăugat/ morţii”, că “pinten de stea călăuză ne-am rânduit…/ cu nori amestecând tăriile,/ izbăviţi la oiştea dorului de părinţi şi de moarte, tot mai lin/ şi mai de-a călare, uitaţi, rând pe rând de icoanele-fereastră,/ înscrise cu sărăcii de opaiţ în peceţi de bordeie…

M-am dumirit, mai apoi, ca după biruinţa regăsirii lucrului pierdut, că MAESTRUL DE CEREMONII Adrian Botez îmi vine întru întâmpinare, cu bucuria fără de greş a braţelor deschise, că-şi deşartă desaga cu noile sale isprăvi literare pe “masa de scris a singurăţii” mele şi-mi aduce aminte că, din 10 noiembrie în 10 noiembrie al fiecărui an-secundă dintr-o Eternitate, numai de el ştiută, inconfundabil, el este cel coborâtor din Septentrion, cu herb voievodal în pecetea Cuvântului, ursit de ursitoare uşor, legendar şi angelic, pe bună dreptate, CEL MAI BUN ( !!! ) din generaţia noastră! (a se vedea că şi eu, cu modestia de rigoare, mă „trag” din secolul trecut, ba chiar din mileniul trecut!)… Desigur, şi cându-i supărat şi scârbit de slinul şişurilor primite făţiş sau pe la spate, sub forma zâmbetului deocheat, Maestrul găseşte puterea (nu-i da, Doamne, omului cât poate duce!) să-şi desferece baierele Harului, cu care a fost dăruit de Cel de Sus, încă înainte de a veni în LUMEA CEA REA, şi să toarne, în slove de foc şi de aur, poveşti nemaipomenite, despre lucruri adevărate şi oameni altfel, să rostuiască lumi şi perspective numai de el văzute, să cânte, până la saţietate, despre miturile primordiale – pe care, orbi fiind, noi nu le vedem nici dacă le-atingem cu mâna”, să-şi dăruie Românilor inima sa, mai mereu încrustată cu mireasma basmelor coborâtoare din Ţara Bucovinei (trecute pe nedrept într-un ochi străin), să mute şi munţii din loc, cu credinţa sa în Absolutul Fiinţării Hristce!

Cu cartea cărţilorEMIL BOTTA – ÎNCHINĂTOR ÎNFRÂNT EMINESCULUI…?!. ARHEII EMILBOTTIENI1, apărută în 2015, la Editura Rafet din Râmnicu Sărat, Adrian Botez se-nchină pământurilor (şi subpământurilor!) care l-au adoptat şi aduce la judecata de apoi a poeţilor” o personalitate de excepţie a culturii române, un maestru al generaţiei ce deschidea şirul anilor ’30, un artist total. Îl numim aici pe marele actor tragic Emil Botta care, împreună cu fratele său, Dan Botta, sunt surprinşi în viziunea genialului hermeneut ca „aplecându-se, într-o adâncă reverenţă, în faţa Duhului Protector al Valahilor – EMINESCU – … reverenţa lor neînsemnând, nicidecum, epigonism, ci creativitate, originalitate, complementaritate, faţă de Demiurgul Logos-ului Valah”. În viziunea anteică a lui Adrian Botez, Orfeul Întunecatului April (o spunem cu toată convingerea!) debutează şi perseverează în proiecţia inconfundabilă a unei poezii existenţialiste moderne, atinse de morbul “morţii şi al neputinţei”, dincolo de bine şi de rău, impresionantă prin tuşa groasă, cu care aproape că violentează roşul sângelui şi albastrul speranţei, de pe măştile carnavaleşti, cu care ornează scena turnantă a imaginarului poetic . Care imaginar? Cel de toate zilele, mai apoi, în deplină singurătate pe coordonatele istorico-ontologice, ale unui tipar croit după chipul şi… vrerea Creatorului… atent la detalii! Pentru că Poetul bronzat de lună ca un harap” (re) creează neobosit şi sisific pe eşafodajul Miraculosului o “ panoramă a deşertăciunilor” numai de el ştiută, plină de iasme-vârcolace, de bolânzi în iubire şi înţelepţi întru neîmpliniri, de arlechini hai-hui şi de măscărici altoiţi, într-o continuă comunicare în sens creator, făcând permanent dovada că ştie să stăpânească uneltele Creaţiei, care-i oferă, neostoit, modele inedite de gândire şi simţire poetică. Adică? Aşa cum bine remarca Maestrul Adrian Botez, prin dezlegări hermeneutice, în poemul emilbottian, intitulat Nimeni, Nimănui, Nicăieri: “Ce mi-ai scris de Cetatea înger?/De ce mi-ai spus: Cetăţile visate sunt în cer?/De groaza îngerilor,/în somnul de plumb,/ în arcanele spaimelor nesfârşite/m-am ascuns./Nici transparenţe, nici înfiorare/ acolo./ Şi eram Nimeni /al Nimănui şi al Nicăieriului,/ nici al al zilei de azi,/nici al zilei mâine./Nimeni eram al imperiului/Nicăieri./Era un timp atemporal,/un timp de Haos, de Hades,/în somnul infernal./Şi a fost parcă ieri,/la noaptea ieriului/când fiinţa imperiului,/fiinţa Nicăieriului/s-a desfiinţat./Spart e, o spaimă/deşucheat palat./Plumb topit, o cumplită fluiditate,/un fluviu de foc inima străbate,/un cutremur, şuvoiul şui/prin inima lui Nimeni şi a lui Nimănui./Fii liniştită, sora mea,/ inimă impetuoasă,/nu dispera, soră paloare, o umbră de scară./Şi infinitatea de trepte/coboară, coboară./Şi abia se distinge/în grozava intrare/în litere stulte, nefaste,/ceea ce odată scria:/Oricine, ce vrea!”. Iată comentariul autorului:

Printre POEMELE HISTRIONICE, pe jumătate ghiduşe, ale lui EMIL BOTTA – există un POEM TRAGIC, dincolo de orişice măşti şi dincolo de de orişice putere de autoprotecţie, prin „răsucirea inelului aladinico-fiinţialHISTRIONIC, din degetul lui EMIL BOTTA.

(…)Un poem care ne spune totul, despre tragedia schizofreniei explicite, dintre

1EXISTENŢA TERESTRĂ prăbuşită, copleşitoare – şi

2VISAREA de NOUĂ LUME. De fapt, de Veche/Străveche Lume – Lumea Paradisului Recuperat.

3– Dar şi schizofrenia implicită, ca ruptură fiinţială dintre OMUL DOBORÂT DE PREZENT – şi COPILUL ÎNARIPAT, DINTR-UN TRECUT UITAT – între cele două secvenţe existenţiele ne-interpunându-se, soteriologic, MEMORIA UMANO-DIVINĂ. (…)Acest poem emilbottian este o contrapondere lirică, peste/prin timpul-istorie, a poemului, la fel de tragic-existenţial, Revedere, al lui Eminescu. Doar că Omul Eminescian nu se lasă torturat de angoase, pentru că Omul Eminescian N-A PIERDUT MEMORIA COPILĂRIEI PARADISIACE”.

Ca orice act creator, puterea ficţiunii sintetizează, în profunzimile sale, esenţele unor coordonate materiale şi spirituale, profund dependente de realitatea imediată – transfigurată, în plan estetic, în originalitatea unei opere, “osândită” să aparţină, etern, unui patrimoniu literar inconfundabil. Şi-i dăm dreptate lui Adrian Botez, care consideră imaginarul emilbottian ca fiind aflat sub zodia Logos-ului primordial, izvodit fără saţiu”, din proiecţia arhetipală a LUMII PROTOVALAHE, înţeleasă, mai apoi, justificat, într-o multiplăcetire” de operă-unicat, ca o “CĂLĂTORIE (“călătorie” făcută în tihnă, reculegere şi meditaţiie!), PRIN GRĂDINA ARHEILOR PARADISIACI – GRĂDINĂ vădită nouă de către Magul EMIL BOTTA – şi folositoare, în primul rând, pentru AUTOCUNOAŞTERE, dar şi pentru cunoaşterea Neamului Metafizic al DACO-VALAHILOR!”… AFERIM!

Atelierul meditaţiei emilbottiene lasă impresia de autoclaustrare într-o proiecţie a fabulosului nud, populat, din greu, cu entităţi ciudate – o mitologie personală, construită pe largi viziuni plasticizante, care erup, original şi neobosit, din hăurile primordialului, îşi adjudecă sigiliul autenticităţii mitice”, frapând, astfel, cititorul avizat: columna lui Dumnezeu”, “somnul cel greu”, “Domn Asmodeu”, “Avestiţele”, “Fantasio”, “Rusalime”, “Zee Primăvară”, “Năzdrăvancele”, “Pădurencele”, “CorBaciul”, “Rob Codru”, “Cel rău”, “Mândra cu coasa”, “Greul Pământului”, “Pumnareta”, “Carpena-Mireasă”,”Frumoasa cu buzele pale”, “Craiul Amurg”, “El Burlador”, “Elisafta”, “Ursulina”, “Trif Nebun” ! Hieratica galerie, cuprinsă în necuprinsul laboratorului poetic, se pictează singură, îşi impune o arhitectură proprie, cu binecuvântare de la Magistru, naşte şi propune spaţii mitice, amestecă eresuri şi credinţe de nimeni ştiute, amalgamând structuri şi dogme interzise neiniţiaţilor: vărul Nicăieri, fratele Nimeni, Parcele, Lebedele aurorii, Nimfa dimineţii, granzii din Spania, Dor şi Nelinişte, Ofelia, spiriduşul somnului, priculici şi gnomi, indolenta dispariţie, Luna şi Moartea, văzută ca limpedele veşnic”, transfigurare şi nu punct terminus, la presupus capăt de “Drum”. Şi spune Înţeleptul Magistru, în cartea sa, pentru cine vrea să-l asculte: “Cine este aparentul non-eu, cu febrilitate asiduă cultivat şi susţinut, în acţiunile sale – de către eu? Este personajul bizar (bizar în poemul acesta, bizar şi în mitologia românească): CUC. Spuneam undeva, referitor la Cucul – însemn funerar, ca pasere-suflet: În ceea ce priveşte denumirea păsărilor de pe morminte, cel mai potrivit s-a dovedit a fi cel de “porumb”… la denumirile tradiţionale se adaugă un repertoriu îmbunătăţit, din care nu lipsesc: “paserea neagră”,… rândunică”, …simbol, probabil, al vieţii fără de sfârşit, îngemănată cu puritatea cerului senin. Nu vom şti niciodată!

Şi mergem, mai departe, potrivit datoriei Celui veghetor, întru cele hermetice/hermeneutice”, ca “să desluşim, în cele de mai jos, Mişcarea (Simbolică) a Arheilor!”… Şi iată cum Lumea operei literare emilbottiene se confundă, indubitabil, cu arheii plenar identificaţi de strălucitul Explorator, chiar şi pornind de la simple repere înscrise, iscusit, în potirul lirismului atent măiestrit. Într-o „inscripţie pe marmura nopţii” (ce

frumos!!!) respiraţia reveriei şi nu spaimele necuprinsului se insinuează ca o pală de Duh ocrotitoare, copleşind benefic trăirile sufleteşti şi nemărginirile imaginaţiei trăite ca un jalon necesar al catharsisului. Bine zice Adrian Botez: “Nu credem să i se fi închinat nopţii o mai măreaţă şi expresivă odă, în vreo literatură a lumii. Nici Novalis, nici Leopardi nu ajung la o esenţialitate atât de mare a Arheilor Nopţii! De la ODA CĂTRE LUNĂ, din prima parte a Scrisorii I a lui Eminescu, nu s-a scris ceva tot atât de complet şi înalt”. Restaurator al Arheilor Valahi,”închinător înfrânt Eminescului” – cu menţiunea esenţială:

EMIL BOTTA este, deci, şi cel mai „ÎNFRÂNT” (în sensul de „SMERIT”!) şi fidel rugător spre Neamul Eminescului – dar, implicit, şi cel mai „măiestru” şi „elaborat” labirintic-interior, dintre închinătorii Neamului Eminescului: vituperează şi blestemă, extrem de corect, pe iudele Neamului Valaho-Românesc (precum AMINUL!), identifică perfect Martirii Neamului Românesc – precum AMINUL! (…)…MIHAI EMINESCU şi EMIL BOTTA au conştiinţa extrem de acută a sacralităţii – deci, şi conştiinţa RITUALULUI COSMIC. Atâta doar că MIHAI EMINESCU are nu doar şansa (cosmică!) de a trăi în veacul al XIX-lea şi de a percepe, astfel, primul de pe Terra, influenţa şi consecinţele instaurării, deasupra cerurilor omenirii terestre, a EPOCII MIHAELICE (MIKAËL-ARHANGHELUL SPIRITULUI), începând din 1871 – dar are şi şansa de a aparţine unui veac în care omenirea, încă, era atentă-concentrată la şi interesată de SACRALITATE şi de GRAVITATEA SACERDOTALĂ A RITUALULUI (dovadă opera, intrată în zona de succes public, a Marilor Duhuri Romantice: Chateaubriand şi Hugo, în Franţa, Leopardi, în Italia, Byron şi Shelley, în Anglia etc.).

Pe când EMIL BOTTA trăieşte în plin veac XX, în care lumea încetează, progresiv, să perceapă sacralitatea şi, deci, încetează să-şi dea seama de importanţa cathartică a TRAGEDIEI RITUALULUI PURIFICATOR. De aceea, este silit să folosească miturile în dublu scop:

1-nu doar pentru Revelaţa Originarului şi a Adevărului Spritual Imperial-Cosmic, cum o făcea EMINESCU,

2-ci şi pentru a deghiza, sub hieroglifa mitologiei, ADEVĂRUL şi ORIGINARUL, devenite tot mai incomode şi „antipatice”, într-o societate atinsă de morbul superficialităţii, al iresponsabilităţii, al gravului dezechilibru valoric (dublat de tot mai marea şi abereanta confuzie asupra valorilor înseşi!) – pentru a le prezerva (Revelaţiile asupra Adevărului şi Originarului), deci, în vederea aflării, cu totul aleatorii şi nesigure (foarte puţin, sau din ce în ce mai puţin probabile, într-un astfel de climat anti-spiritual!), a unor „voluntari întru INIŢIERE”!

Emil Botta, actorul damnat şi fără-de-pereche, poetul (re)descoperit (!) de Adrian Botez nu seamănă la scriitură cu nimeni, nu datorează nimănui nimic, se reconfigurează singur şi inconfundabil în plenitudinea mitului ontologic: “De groaza îngerilor,/în somnul de plumb,/în arcanele spaimelor nesfârşite/m-am ascuns./Nici transparenţe,nici înfiorare/acolo. Şi eram Nimeni/al Nimănui şi al Nicăieriului,/nici al zilei de azi,/nici al zilei de mâine./ Nimeni eram/al imperiului/Nicăieri”. Oricând şi oriunde, adevăratul închinător la Arhei s-a integrat în frumuseţea artei, prin mijlocirea propriei sale himere: OPERA ICONFUNDABILĂ, ca emanaţie a voinţei Divine, organizată structural pe diferite registre comunicaţional-informaţionale. Paserea-suflet, de care făceam caz mai sus, poate fi şi Poezia, care uneşte lutul cu nemărginirea Olimpului ceresc – purtând, furtunatic, obsesiile unui destin implacabil, croit sub paradoxul ÎNTUNECATULUI APRIL”, deoarece, aşa cum remarca Maître Botez, EMIL BOTTA este închinător înfrânt/SMERIT al Eminescului – pentru că, dintru început şi din rădăcina fiinţei sale, EMIL BOTTA pare a nu fi un apollinic frenetic-extatic, hölderian, dublat, la modul gemelar, de pecetluitul Dianei-Artemis (precum este Aminul!) – ci doar un nocturn-selenar! -…

Ascultaţi, deci, în portativ eminescian, cum “sună” poezia de dragoste la Emil Botta: “O, de-ai şti/ cum te rogi,/nu tremura./Mai bine/înmărmureşte,/împietresc,/fii, o statuie,/Niobe să fii/mânjită de sânge”.

Şi să nu se uite amendamentele autorului cărţii monografice:

(…)Am decis ca, după sintagma „închinător înfrânt Eminescului”, să punem dublul semn: al întrebării şi al mirării. Da, EMIL BOTTA este singurul total fidel şi cel mai strălucit urmaş-„ucenic” al lui EMINESCU-AMINUL NEMULUI VALAH – dar EMIL BOTTA se menţine, cu o voinţă teribilă, în umbră, pentru a nu copromite, prin „dezvăluirea” către gură-cască, a ADEVĂRURILOR ORIGINARE ŞI ETERNE – şi pentru a nu le „demonetiza”, astfel, prin supunerea lor unui public de joasă calitate spirituală, din pricina cărei ”baseţi” de Duh, orice TRAGEDIE este azvârlită în derizoriu, în „clovnerie/paiaţerie”, în senzaţional ieftin, în experiment „de laborator” al snobilor sastisiţi etc. etc.

În acest sens, EMIL BOTTA este MARELE SACRIFICAT (de aceea, şi obsesia lui poetică, în ce priveşte IPOSTAZA MARTIRAJULUI şi IPOSTAZA LUI HRISTOS-VICTIMA MÂNTUITOARE!), în acest veac XX, deprimant de vulgar – este ultimul mare INIŢIATOR (la rândul său, iniţiat de către fratele său, marele tracolog DAN BOTTA, care primise flacăra iniţierii şi de la NICOLAE DENSUŞIANU şi MIHAI EMINESCU – la modul livresc – dar şi de la MIRCEA ELIADE, direct!), din veacul XX.

În mod sigur, marele secret pe care EMIL BOTTA l-a ţinut, până dincolo de mormânt, a fost acela al UTILITĂŢII SACRIFICIULUI/MARTIRIULUI SĂU, aparent de sorginte „clovnerescă/actoricească”, în evoluţia spirituală a umanităţii terestre.

Prin lucrarea de faţă, subsemnatul îi aduce un omagiu acestui NECLINTIT CREDINCIOS DEVOT AL DACILOR KOGAIONULUI ŞI AL MARILOR DUHURI DACO-VALAHE – credincios în necesitatea, dar şi în utilitatea MARTIRAJULUI POETIC – care este şi rămâne, pentru vecie, EMIL BOTTA”.

În ULTIMUL CUVÂNT AL AUTORULUI găsesc o însemnare care “mă seacă la inimă”. O prezint, trunchiat, fără să-i scad din superbitate: “EMINESCU este MUNTELE MERU al Cosmosului Spiritual Valah. EMIL BOTTA, în schimb, este atât de preocupat, atât de absorbit de propria-i Muncă şi Imagine-a-Muncii Interioare-întru-Arheicitate, încât abia ai răgazul vieţii să-i descifrezi Labirintul pe unde trudeşte şi să-i marchezi etapele traseului – spre a nu te uita, pe tine însuţi,… Pe Emil Botta trebuie să-l accepţi, ca Poet-ORFEU, aşa cum este”.

Cred nestrămutat şi cu încrâncenare că această CARTE, unicat în literatura de specialitate, s-a fost scris PLÂNGÂND! Pentru că Adrian Botez este un mare CĂRTURAR! SPIRIT ENCICLOPEDIC! Despre DUMNEALUI se spune că trudeşte buchea cărţii douăzeci şi cinci de ore pe zi! Când nu citeşte, scrie şi, când nu scrie, îşi cântă în gând poeziile, care îi dijmuiesc, neîncetat, făptura. Cât stă de vorbă cu tine la telefon, poţi fi sigur c-a mai însăilat niscaiva versuri pe care se bat” redactorii de revistă, în zilele următoare… Aşa cum îi plăcea să spună bunului meu Prieten Valeriu Filimon, „Adrian vine pe lume cu ce i-a pus mămuca lui în traistă, încă de la naştere: HAR mult, îndulcit cu dor de Moarte!

Că de aripa Duhului, a avut Dumnezeu grijă… Şi-acum, când plânge Poetul, fiţi siguri că Domnul îi pune mâna pe creştet şi… plânge şi El! Şi-amândoi plâng, cam mult, în ultimul timp, mai ales de când Domnul plânge în… LIMBA ROMÂNĂ…!!! prof. Dan SANDU, Berzunţi-Bacău/ROMÂNIA

1 – Adrian Botez, “EMIL BOTTA – închinător înfrânt Eminescului…?! ARHEII EMILBOTTIENI”, Ed. Rafet, Rm. Sărat, 2015.

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s