ADRIAN BOTEZ: DOINA SCAIETELUI

Adrian Botez

DOINA SCAIETELUI

cu cât gâfâi spre amiază
ceasurile supurează –
umilit şi cu năduh
mestec foc iar nu văzduh…

visez seară – visez rai
linişte de uscat scai…
de folos n-am fost pe deal:
m-a păscut măgar – nu cal

iar la umbra mea săracă
păsării n-a fost să-i placă…
ia – am fost şi eu o dâră:
la Hristos să nu am pâră
că roura n-am sticlit
în fiece răsărit…

gângănii m-au năpădit
dorul nu mi-am prăpădit!

…roua-mi fulgeră şi-acum
iscată din vai şi scrum
cât din îngeri – cât din fum…

ştie-mă numai Hristos:
n-am fost bun – n-am fost frumos
dar spre mine a cântat
veghetoarea de-nnoptat
şi spre mine a privit
orişice ochi năcăjit…

iar în frunza mea pârlită
au picat – cu grea ispită
astă-vară-n vis de floare
lacrimi de privighetoare…
***

CANICULA VIEŢII

pe-o vreme ca asta – nimeni
nu se grăbeşte – pentru ceva ori
încotrova: e-atât de
fierbinte văzduhul – încât
până şi iadul a intrat în
concediu

nici nu cauţi nimic – şi
nici nu vrei să afli – ori
să fii găsit: lehamitea
e zeul suprem – şi atât de la
îndemână – încât până şi
cei fără de vlagă – nu chiar i se
roagă – dar sunt – cel
puţin – gâfâitor recunoscători – că
există: unică
şansă expresivă – dar
tristă
***

Adrian Botez

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s