Cum au sosit americanii în Cuzdrioara în ’56

amerby Zorin Diaconescu

Un oraş fără nebuni e banal şi probabil nu-şi merită numele. Mie nu mi-a fost dat să am parte de “frumoşii nebuni ai marilor oraşe”. Aşa a hotărât, în înţelepciunea sa, partidul, iar partidul, vorba poetului, era-n toate. Să trăieşti, în vremurile României Socialiste, într-un orăşel mic, nu era neapărat un dezavantaj. În cotloanele care nu interesau pe nimeni, viaţa putea fi mai agreabilă, pe cei din capitală îi omoară de obicei stresul, iar pe cei din provincie lipsa lui. La şcoala de unde îmi câştigam raţia alimentară, oamenii mai aveau chef de glume, regele neîncoronat al farselor fiind profesorul de română C.

Întrebarea cu care intra în fiecare luni în cancelarie era “au venit”?

“Brigada”, te lămurea tot el, în cazul nedumeririi manifestate de interlocutor. Brigăzile erau spaima suplinitorilor, a dăscăliţelor la menopauză dar şi a multora, care în rest se dădeau “bărbaţi”. Erau alcătuite dintr-o liotă de inspectori, activişti şi pasivişti, de la judeţ şi de la “centru”, care urmăreau o “temă”. De fapt veneau la porcul care era sacrificat din gospodăria proprie a  internatului şcolii, la ţuica de prune fiartă cu grijă pedagogică de soţul directoarei şi la alte “atenţii” mai mici sau mai mari, în foloase şi în natură. Acesta era (şi încă mai este) the Romanian way of life.

“L-au arestat” ne zise profesorul C. într-o dimineaţă şi nimeni nu l-a luat în serios, având în vedere antecedentele cu brigada.

Dar cinci minute mai târziu apare profesorul de fizică I., strigând “e adevărat că l-au arestat”? I. era un munte de om, un personaj ireal, trăitor printre teoreme şi probleme, care nu participa niciodată la şotiile celorlalţi.

Dar pe cine să aresteze?

Maistrul H, de la tâmplărie, o adevărată agenţie de presă cu metrul în buzunarul halatului, care venisă să încheie nişte medii la practică, ne-a lămurit în cele din  urmă.

Orăşelul avea nebunul său, un biet pensionar de boală cu mintea rătăcită, care stătea în zilele de târg în colţul pieţei şi avertiza trecătorii că “americanii-s pe-aproape, au ajuns deja în Cuzdrioara”. Nimeni nu-l băga în seamă, dar la “Consiliu” cum se numeau atunci primăriile, ajunsese o activistă nouă, dornică de afirmare, care sesizase “organele speciale”. Oamenii de la “servicii” n-au avut ce face, au tras nişte dumnezei şi au simulat o anchetă, ca să nu-i reclame scorpia “mai sus”. Apoi l-au internat pe bietul om la secţia cu gratii la geam, l-au îndopat cu medicamente şi după câteva zile l-au făcut dispărut.

Nu mi-aş fi amintit incidentul dacă n-aş fi întâlnit-o pe reclamantă, militând pentru o formaţiune politică, în numele democraţiei şi a integrării euroatlantice, pe la sfârşitul anilor 90.

N-am zis nimic, am gândit doar una din acele înjurături neaoşe, de care numai limba română e în stare. Sta i-ar în gât! Ţeapănă!

Sursa: http://crezerv.wordpress.com/2014/10/29/cum-au-sosit-americanii-in-cuzdrioara-in-56/

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.