GESTUL LIPSIT DE DEMNITATE – REPRIMAREA VIEȚII

DepresieSinuciderea este cea mai imorală dintre crime” – Massimo Bontempelli

 

Astăzi 27 sept. 2013 citesc în ziare despre câteva sinucideri:Tragedie! O tânără de 15 ani s-a spânzurat la marginea municipiului Botoșani…”, „O fată de 15 ani din Vâlcea s-a aruncat în faţa trenului”, „Un bărbat tocmai s-a aruncat în cap de la etajul 17 al unui hotel, în buricul Bucureştilor”.

SINUCIDEREA – un gest tragic, lipsit de demnitate, o dovadă de slăbiciune a celor care-l săvârșesc. Explicarea gestului, existent încă din timpuri străvechi și care se perpetuează și în timpurile noastre, a fost încercată de psihologi, psihiatrii, neurologi, filozofi, scriitori. Este tra­gic, deoarece se datorează unei crize personale acute. Omul este dintr-o dată rupt de temeiul Divin, nu mai crede în existența Creatorului sau nu a crezut niciodată, se simte părăsit de toți cei din jur. Și-a distrus singur religiozitatea sufletului, a rupt legăturile cu cei apropiați, s-a înstrăinat. Motivațiile atribuite de obi­cei sinuciderii (sărăcia, patologia psihică, gelozia, beția, suferințele trupești etc.) pot fi uneori reale, dar pot fi și autoinduse de persoana respectivă, eului său. Adevăratele rădăcini ale sinuciderii nu constau în dificultățile vieții, ci sunt datorate faptului că oamenii nu cunosc scopul vieții lor, pentru a da la o parte greutățile reale sau imaginare. Lipsa moralității duce la săvârșirea acestui fapt reprobabil – sinuciderea, atunci când nu se face diferențierea intențiilor, deciziilor, acțiunilor bune de cele rele, ele întotdeauna aflându-se alăturate. Cum s-ar înțelege, de exemplu, curajul, puterea, dacă lașitatea, slăbiciunea nu ar sta alături de ele? De fiecare dată însă, când se face alegerea – fiindcă avem libertatea de a hotărî singuri – ea trebuie făcută în spirit moral. Să alegem ce este demn ființei noastre umane, fiindcă ceea ce este bine, demn, dorit, moral produce bucurie, mulțumire. Ne întrebăm, pe bună dreptate, de ce această teamă, în special a unor tineri, asupra viitorului, teamă ce-i împinge la consumul de droguri și reprimarea vieții? De ce atunci când gândim asupra viitorului, nu întoarcem pentru o clipă fața spre trecut, spre lupta, puterea moșilor, strămoșilor noștri? Au avut ei condiții mai bune de viață? De cele mai multe ori, nu! Dar au avut curajul să lupte cu greutățile ei. Nu le-a lipsit dragostea de viață, i-au făcut loc în inimile lor. Și-apoi, trăim între oameni, primim lovituri, putem cădea, ne putem răni, dar trebuie să avem puterea de a ne ridica, de a ne vindeca, de a merge mai departe!

Am citit că într-una din universitățile unui stat din America, la o investigare amănunțită a studenților care au în­cercat să se sinucidă, s-a constatat că „85% nu aveau nici un scop în viață, cu toate că urmau studiul; 93% din ei erau sănă­toși fizic și psihic, aveau condiții bune de trai, se înțele­geau bine cu familia, participau activ la viața obștească și aveau toate motivele să fie mulțumiți de rezultatele școlare” și că, spune psihiatrul vienez Viktor Frankl (1905-1997) – autorul – „nici nu se pu­nea problema nevoilor nesatisfăcute”. Punându-și întrebarea: ce a putut atunci să de­termine o persoană, mulțumită de viață, să încerce să se si­nucidă? Răspunde: „Necunoașterea sensului vieții”, dorința firească pentru viață fiind înlocuită cu atracția pentru moarte, prin atingerea nivelului maxim de sin­gurătate interioară, disperare, tristețe. Considerat „profetul sensului vieții”, Frankl a fost preocupat de valoarea sensului ei, considerând că voința de a găsi și de a da un sens vieții, este forța motrice primordială a omului. La cei 13 ani ai săi, când profesorul de chimie a afirmat că „viața nu este altceva decât un proces de ardere”, a sărit în picioare și i-a spus: „Domnule profesor, dacă viața nu este altceva decât un proces de ardere, atunci care mai este sensul ei?!”

Făcând o scurtă incursiune în filozofie, voi aminti sumar felul în care au privit diverși filozofi, acest mare păcat al sinuciderii. „Atenieni, striga Socrate, nu este atât de greu să scapi de moarte, cât este să fugi de păcat, căci acesta aleargă mai iute ca moartea!” Tot el spunea: „Cu cât va fi mai multă necredință decât credință, cu atât va fi mai multă neexistență decât existență”.

Filozoful stoic roman Seneca spunea: „Chibzuiește cum ai putea să părăsești cu sufletul împăcat o viață pe care mulți o îmbrățișează și de care se țin precum cei ce sunt furați de șuvoiul apei se agață de buruieni și de pietre… Cei mai mulți se zbat neputincioși între frica morții și chinurile vieții; nu vor să trăiască și nu știu să moară”.

Filozoful grec Epictet sfătuia ca la orice ademenire exterioară să răspundem cu o virtute interioară, fiindcă greutăți ale vieții întâlnim la tot pasul, dar trebuie să căutăm și să găsim forța interioară cu care să le ținem piept, căci „fericirea se obține cu voință”. El considera că judecata pe care trebuie să ne-o formăm pe parcursul vieții, ne va face să ne abținem de la anumite lucruri, acțiuni, să fim binevoitori cu semenii și să ascultăm de poruncile divine.

Împăratul roman, filozoful Marcu Aureliu sfătuia să nu spunem niciodată: „nenorocitul de mine”, ci să rămânem senini, nici „încovoiați de prezent și nici neliniștiți din cauza viitorului”. De aceea religia ne învață că atunci când ne apasă grijile prea tare, când simțim că nu le mai putem duce în spate, să le lăsăm în seama lui Dumnezeu: „Nu vă îngrijoraţi de nimic; ci, în orice lucru, aduceţi cererile voastre la cunoştinţa lui Dumnezeu, prinrugăciuni şi cereri, cu mulţumiri” (Filipeni 4:6)

Filozoful francez René Descartes, într-o frumoasă scrisoare adresată Principesei Elisabeta, în 1645, explica cum un om poate să devină mulțumit cu el însuși fără să aștepte nimic din altă parte, observând doar niște lucruri: „Dacă noi facem întotdeauna ceea ce dictează rațiunea noastră, nu vom avea niciodată un subiect de remușcare, chiar dacă evenimentele ne-ar arăta după aceea că ne-am înșelat, fiindcă nu a fost din greșeala noastră.[…] În plus, nici nu este necesar ca rațiunea noastră să nu se înșele, este de-ajuns conștiința noastră să ne arate că nu ne-au lipsit niciodată hotărârea și virtutea de a executa toate lucrurile pe care le-am judecat a fi cele mai bune, și în acest fel virtutea singură este suficientă pentru a ne face fericiți în viața aceasta ”.

Spinoza, filozof evreu-olandez, spunea: „Când sufletul se bucură de dragostea divină, altfel spus de beatitudine, el are puterea de a se înfrâna apetiturilor rele. Și cum puterea omului constă în inteligență, nimeni nu se bucură de beatitudine fiindcă el și-a înfrânat afecțiunile, dar din contra, puterea de a-și înfrâna afecțiunile, naște din beatitudinea însăși”.

Filozoful german Immanuel Kant susținea că virtutea de care are nevoie fiecare om în luarea deciziilor sale, poate fi dobândită, căci moralitatea omului nu ar fi virtute, dacă nu ar triumfa în lupta cu înclinările contrare. Cât privește caracterul omului, Kant afirma: „Nu importă ceea ce face natura din om, ci ceea ce el însuși face din sine…[…] Legea morală îmi dezvăluie o viață independentă de animalitate și chiar de toată lumea simțurilor, cel puțin cât se cunoaște din scopul statornicit existenței mele prin această lege, scop care nu se oprește la condițiunile și hotarele acestei vieți, ci care se întinde spre infinit.”

Johann Gottlieb Fichte, părintele idealismului german, în cartea sa Menirea omului, afirmă că binele este scopul vieții noastre terestre, pe care ni-l prescrie rațiunea: „O, el poate fi îndeplinit în viață și prin viață, căci rațiunea îmi poruncește să trăiesc; el poate fi îndeplinit, căci – eu exist!”

Filozoful G.W.F. Hegel, figură majoră a idealismului german, ne amintește că omul se deosebește de animal prin gândire și are religie fiindcă gândește, dar spune el, „religia si moralitatea trebuie să fie date omului și pe calea sentimentului”.

Filozoful german Arthur Schopenhauer, cunoscut prin teoria sa asupra primatului voinței, își începe cartea Viața, iubirea și moartea cu cuvintele: „Voința de a trăi este singura expresie a existenței însăși a universului”. Atrage atenția asupra faptului că „orice om are nevoie de griji, dureri ori mizerie după cum corabia are nevoie de încărcătură, spre a merge drept și sigur”.Vorbește de suferința fizică însoțită de suferința morală, spunând că ele se pot anihila, în timp ce „o durere morală violentă devine idee ce pune stăpânire pe spirit. Dacă amintirea dureroasă ajunge să stăpânească individul, atunci natura îngrozită se scufundă în nebunie”. Așa s-ar explica stările depresive care duc la sinucidere, „ca manifestare exterioară a durerii, menită să anihileze suferințe morale.”.În capitolul Moartea – răul vieții, exemplifică lipsa curajului și a voinței: „acela care se omoară este întocmai unui bolnav care neavând curajul să se lase a i se face o operație dureroasă dar mântuitoare, ar prefera să-și păstreze boala”.

Filozoful francez Alfred Fouillée sfătuia să lucrăm ca și cum am socoti că triumful bunătății morale nu este imposibil în lume și că, pe pământ, el se află în mâinile noastre.

Matematicianul și filozoful francez Pierre Boutroux, într-una din scrierile sale, compară drumul vieții cu o călătorie a navigatorilor pe mare, spunând că „a înainta nu înseamnă a scăpa mai mult sau mai puțin de pericolele cu care este asemănat drumul lor, ci a se apropia de scop”.

Rata sinuciderilor în Rusia a fost întotdeauna destul de mare. Marele scriitor rus Feodor Dostoievski afirma la vremea sa, că numai credința evan­ghelică în nemurirea sufletului umple viața de sens: „Taina existenței omenești nu constă numai în faptul de a trăi, ci și în pentru ce să trăim.” Cu adevărat, ne spune Biblia, „Omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu ori­ce cuvânt al lui Dumnezeu” (Luca, cap.4). Dostoievski a descris foarte bine senzațiile celor care sunt în pragul sinuciderii, în mai multe scrieri ale lui.A investigat adâncimile sufletului uman, a analizat stările patologice ale minții – nebunia, crima, suicidul. Cele mai multe din personajele lui sunt conștiințe fracturate, chinuite de povara libertății spiritului, incertitudinea existenței lui Dumnezeu, negarea valorilor umane și dominația răului. În sufletele acelorași personaje licărește uneori sentimentul iubirii, dorința de renaștere spirituală prin suferință, ceea ce ajută la salvarea sufletelor din imperiul răului, al păcatului.

În Faust, drama scrisă de Johann Wolfgang von Goethe, există o scenă a încercării de sinucidere. Faust vede o fiolă, o ia, vrea să bea și în acel moment aude un cor afară. Era în noaptea de Înviere, se cânta „Hristos a înviat!” Renunță, își dă seama că o dată cu moartea nu se termină nimic, că există posibilitatea ca după moarte să poți trăi în planul altei realități.

Scriitorul, filozoful român Emil Cioran, preocupat de problema morții, suferinței, a sinuciderii, scria despre acest subiect în cartea Pe culmile disperării: „Sunt oameni cărora le este dat să guste numai otrava din lucruri, pentru care orice surpriză este o surprizădureroasă şi orice experienţă un nou prilej de tortură”. Disprețul lui față de cei care râd de sinuciderile din iubire, neînțelegând că o iubire nerealizată duce la prăbușirea ființei, ne duce cu gândul că aceste ființe ar trebui cu adevărat ajutate, deoarece pasiunile mari tulbură sufletele, dezechilibrează psihicul și ființele se pot îndepărta de adevăr.

Suferințele celor din închisorile comuniste din țara noastră au fost cumplite. În cartea lui Petre Țuțea – ÎntreDumnezeu și neamul meu este redat ultimul lui dialog cu Lucia Hossu Longhin, în care „Socrate al românilor” mărturisește: „…am vrut să mă sinucid, dar n-am avut curaj. Nu am avut, nu curaj fizic, ci pe cel metafizic. N-am vrut să-l ofensez pe Dumnezeu”.

Biblia ne propune libera alegere, viața și binele sau moar­tea și răul, binecuvântarea sau blestemul: Iau azi cerul şi pământul martori împotriva voastră că ţi-am pus înainte viaţa şi moartea, binecuvântarea şi blestemul. Alege viaţa, ca să trăieşti, tu şi sămânţa ta (Deuteronomul cap.30:19).

Biserica Ortodoxă își concentrează comentariile în legătură cu acest subiect, asupra a două teme: creaţia persoanelor umane după chipul şi asemănarea lui Dumnezeu şi convingerea că viaţa este un dar de la Dumnezeu, izvorând de la El şi stând sub puterea Sa. Ca dar, existenţa umană presupune responsabilitatea „chivernisirii”. Viaţa nu ne aparţine nouă, ci lui Dumnezeu – Creatorul și ne este dată pentru a fi exprimată; curmarea vieții înseamnă sinucidere. Lui îi datorăm atât viaţa cât şi moartea. Deoarece El este Stăpânul vieţii şi al morţii, al celor vii şi al celor morţi, această dăruire de sine trebuie să fie „întreagă, deplină, îmbrăţişând fiecare aspect al existenţei noastre pământeşti, de la zămislire şi până la moarte”. Sinuciderea e condamnată de multe voci ale Ortodoxiei, ca fiind un act ireversibil, de neiertat, al revoltei împotriva lui Dumnezeu și dacă lipsa de orientare a omului spre înfăptuirea binelui este în vreun fel diminuată, se consideră că faptul se datorează „slăbiciunii morale, păcatului, unei lipse de credinţă sau disperării şi blasfemiei”.

Recentele descoperiri din domeniul psihologiei şi al neurologiei, cu privire la cazurile de sinucidere, duc la concluzia că avem de-a face cu „alienarea”, adică, cele mai multe acte de sinucidere au loc mai puţin datorită „păcatului” sau „slăbiciunii morale” și mai mult din cauza factorilor ce depăşesc puterea de control a victimei, precum „depresie majoră recurentă” şi „tulburare de stres posttraumatic”. Aceste concluzii au avut o publicitate excesivă în ultimii ani şi multe diagnostice s-au pus prea rapid, prea uşor și uneori greșit. Cu toate acestea, condiţiile există şi echivalează cu boli grave care slăbesc organismul. Studiile au demonstrat o corelare, semnificativă statistic, între sinucidere şi slăbirea neurotransmiţătorilor (substanțe chimice care se găsesc în sistemul nervos și care intermediază transmiterea, modulând și amplificând impulsurile nervoase). Anumite boli sunt urmarea scăderii cantităţii de dopamină – substanţă secretată de creier care transmite informația între neuronii creierului, și care s-a dovedit a avea un rol important în determinarea dispoziţiei omului, a deciziilor sale; poate rezulta depresia, marcată de starea de spirit oscilantă, când omul cedează impulsului sinucigaş. Se confirmă astfel sinuciderea raţională, produs al voinţei ce acţionează în libertate, afectată de păcat, înrăutăţită de boală. Întrebarea care se pune astăzi este dacă ar trebui să fie acceptată sinuciderea în cazurile de boală în fază terminală sau chiar acolo unde „voinţa de a trăi” a fost micşorată pentru un oarecare motiv. Răspunsul Bisericii este că Dumnezeu singur are puterea, autoritatea şi dragostea să ofere „demnitatea” deplină, sensul final şi valoarea finală vieţii şi morţii noastre. Aşadar, moartea noastră – așa zisă moarte, fiindcă de fapt nu există moarte în univers, ci o continuă viață sub altă formă – îi aparţine Lui, la fel cum îi aparţine viaţa noastră biologică şi spirituală.

Religia face parte din cultură și nu ar trebui să lipsească nici unui om. Începând din copilărie ar trebui să se cunoască învăţăturile credinţei, reguli, tradiţii şi evenimente religioase ale Bisericii (ceea ce nu s-a făcut în comunismul ateist), astfel se pot dobândi obişnuinţe spirituale care înalţă: copiii, tinerii și oamenii maturi devin mai buni, dobândesc înțelegerea vieții, valoarea, sensul ei. Într-o carte intitulată Rolul religiei, s-a punctat foarte bine situația din societatea actuală în care trebuie refăcută scara valorilor morale: „În contemporaneitate nu se mai pune accent pe educaţia morală. Se trece foarte uşor peste acest aspect pe care mulţi dintre părinţi îl lasă pe seama şcolii, şcoala se aşteaptă ca educaţia să fie făcută în familie, iar copilul alege practic educaţia din mass-media şi pe cea a străzii.”

Vavila Popovici – Carolina de Nord, SUA

 

 

 

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s