AL MIRODAN – UN MONUMENT

In memoriam (1927-2010)

A trecut un an de la disparitia fizica a lui Al Mirodan. Cu putin înainte de tragicul eveniment, pe care nu-l prevazusem, am scris un articol despre el si revista sa. Desi scriitorul nu mai vorbea la telefon cu nimeni, m-a sunat si a apreciat acest reportaj – numit de unii literar. S-a scuzat ca nu poate vorbi mai mult, bolnav fiind (se simtea asta si-n vorbele-i din receproc), dar nu a vrut sa treaca sub tacere reactia sa asupra celor însemnate de mine. Mi-a multumit, iar eu i-am spus neconventional ca nu are pentru ce. Am scris doar adevarul.

… A trecut un an! Deja? Reiau, în memoria Marelui Disparut Fizic, rânduri care mi-au ramas dragi. IN MEMORIAM; caci ce altceva as putea face acum? Mirodan si revista „Minimum” au fost si sunt UN MONUMENT. Aici – în Israel, acolo – în România, oriunde în lume, unde oameni inteligenti îl citeau, respirau cu el, cu paginile sale, se bucurau de fructele inteligentei artistice si gazetaresti ale Mirodanului. Al Mirodan a plecat. Monumentul sau EXISTA!

CAFENEAUA DE LA NR. 88 – TEL AVIV,  STR.  DISENGOFF
Rânduri despre stralucita revista „Minimum”, a scriitorului Al Mirodan

„Minimum”, revista domnului Mirodan. De la primele pagini, cortina se deschide. Spectacolul începe. Caci domnu’ Mirodan, se stie, este un mare autor de piese de teatru. Are „scena” în sânge. „Minimum” e facuta de el (si numai de el), cu sânge mirodanian. Si e facut de înca un milion de ziaristi si scriitori. De fiecare data, cu fiecare numar, avem de-a face cu un mare spectacol. Al lumii. Al lumii din noi si de-acum. Cu evrei si români si oameni de pretutindeni. Al lumii  în lupta. Pentru mai bine, pentru mai frumos, pentru normal, pentru bun simt, pentru adevar, pentru omenie, pentru libertatea spiritului. Pentru idealuri curate, asa cum, de altfel, începuse Mirodan ca reporter, la o publicatie de tineret din România, de prin anul  46, la numai 17 ani.

De atunci si pâna azi  scriitorul ziarist Al Mirodan s-a constituit într-o apriga reactie împotriva a tot ce „violeaza si umileste individul”, dupa cum îsi recunoaste si singur alergia, într-un interviu acordat Lucretiei Berzintu din Israel, pentru revista româneasca „Agero”, din Germania: „Nu suport pe nici un plan al relatiilor interumane – contiunua scriitorul – conditia de prizonier.” Începuse cu reportaje, interviuri, stiri. Era înfulecator de realitate, naiv si exacerbat în lupta pentru o lume noua, mai omenoasa, atât de dorita dupa salbaticiile razboiului mondial. O lume mai buna si pentru evrei, desigur…

El, Mirodan, este de fapt Cerchez: ziaristul din piesa de debut a actualului director de la „Minimum”, piesa care s-a bucurat de un mare succes – „Ziaristii”. A scris apoi: ”Celebrul 702”, „Seful sectorului suflete”, „Camuflaj”, „Transplantarea inimii necunoscute”, Primarul lunii si iubita sa”… Un moment de noua directie tematica al teatrului mirodanian, moment de rascruce, îl constituie apoi piesa „Contract special de închiriat oameni” – în care ataca ascutit si raspicat antisemitismul.

Aplauze la scene deschise, premii precum cel al Academiei Române, sau cel al Ministerului Culturii etc., etc. sunt lasate în urma: drama vietii sale se produce! Are loc parasirea României, plecarea în Israel. Are loc ruptura cu sine, cu viata lui, spre a-si fi credincios siesi, gândirii si sperantelor sale. A lasat fizic, dar a luat cu sine, în inima  si constiinta sa, prietenii adevarate, amintiri si vise. În Israel, unde se stabileste definitiv, în inima Tel Aviv-ului, porneste tot de la gazetarie. Începuse a scrie un fel de „Dictionar” cu  privire  la scriitorii evrei din România si din Israel, si de oriunde ar fi ei, dar vorbitori ai limbii în care ne-am nascut. E vorba de o reactie unicat si substantiala, inteligenta si puternica, împotriva antisemitismului. Dar desigur, nu numai atât… Dramaturgul Dorel Dorian subliniaza, pe drept, ca Mirodan a „nemurit” o sumedenie de scriitori…

Publica cu regularitate pagini din acest „Dictionar” în ziarul de limba româna de aici, care apartinea atunci unui tartor, sef de trust de presa, un anume Himelfarb. Nimeni nu sufla în front! Totul la porunca si pe gustul lui. Un Neica Nimeni, haladuind prin culisele ziaristicii de aici, din Israel, si dirijând-o dupa un Nord al lui, altul decât cel adevarat: nordul politic, legat de nordul totalitar si, desigur, financiar. Într-un astfel de context Mirodan a facut o ancheta despre mascarada premiilor literare cu diplome de carton si bani de fason; premii de batjocura – mai ales prin sumele minuscule – la adresa condeielor de pe „ulita româneasca”. Mirodan se situase astfel în fruntea scriitorimii „românesti” de aici.

Articolul este oprit de la aparitie, autorul – chemat la „Spaima spaimelor”. Un gest de-al dictatorului si ramâneai fara pâine, sau chiar si macar fara perspectiva ei. In esenta, nu mai aveai unde publica! Pentru un literat ca Mirodan, asta putea însemna sfârsitul. Prietenii îi spun: „te sinucizi!”…  Dar Mirodan nu raspunde chemarii himelfarbului. Nu sta cu capul plecat. Nu e în firea lui. Si scoate, nici mai mult, nici mai putin decât o REVISTA! Fara bani, fara alte mijloace, doar cu talent, cu prieteni, cu ambitie si, mai ales, cu încrederea în libertatea spiritului, a omului!

Revista „a prins!”. S-a vândut, a devenit cautata. În tara dar si peste hotare. Azi se fac abonamente nu numai în Israel, ci si în U.S.A., Canada, America de Sud, Australia, Noua Zeelanda, Insulele Fiji… Revista e citita cu placere si în România. A fost „o victorie asupra fricii”, spune Al Mirodan. A fost o razbunare. Împotriva oricarei forme de prizonierat! A fost o sanatoasa reactie alergica. La întrebarea: „Ce va caracterizeaza?”, Mirodan raspunde: „Teama de frica”.

(…) 33 de ani în Israel. Si îsi zideste sufletul, tânar si tenace, în „zidurile” acestei minunate catedrale care este „Minimum” si în care se desfasoara, mereu nou, un mare spectacol, unul din cele mai bune spectacole ale lumii noastre de azi!

Rasfoiesc revista cu o placere anume, precum aceea pe care o aveam când, la sfârsit de saptamâna, lipseam de la cursuri si seminarii si, în Iasii studentiei mele, singur, singurel, ma ascundeam în a doua camera a unei cofetarii de pe strada Lapusneanu,  goala de lume la acele ore de dimineata, cu „Contemporanul” lui G. Ivascu, cu „Gazeta literara”, cu „Tribuna” de la Cluj si cu alte vreo doua publicatii pe masa. Eram rege! Faceam ce-mi placea! Si ma îmbatam cu farmecul unor litere de aur, atât de dragi sufletului meu…

Tel Aviv.  Strada Disengoff – renumita strada a cafenelelor de mai ieri. Renumita strada a taifasurilor, a promenadei, a discutiilor de-o clipa, de-o ora, la un cataif de omorât ziua si pensia… Disengoff – strada toaletelor cochete ( mai mult sau mai putin!), a modelor amestecate, a unor flirturi scurte, strecurate parca dintr-o alta lume. Dimineata de iarna israeliana, luminoasa, care poate echivala oricând cu o primavara bucuresteana.  Este acum si aici un aer burghez, usor modern si, totusi, cam patriarhal.

Iata-ma ajuns. Cafeneaua de la numarul 88. Intru. Mese libere, ora de neafluenta. Mobilier de culoare închisa. Deasupra mesutelor, la care sunt doar câte doua scaune, lampadare care lumineaza discret dar eficient. Loc elegant, vizibil si retras, destinat parca, la ore matinale, discretiei, dar  si jocului perfid al imaginatiei. La fereastra, alaturi de o doamna delicata, vad un cunoscut si reputat istoric. Discuta ponderat. Desigur, chestiuni stiintifice. Dar eu îl caut pe domnul Mirodan. M-a onorat, stabilindu-mi aici o întâlnire. Privesc în jur. Nu-i. Nici mai în spate, în sala cu mesute ce-mi aminteste de genul de cofetarie provinciala din România. Nu-i! Ma uit si pe terasa. Goala. M-ntorc sa plec. Dar cine-i tipul asta, dintr-o parte a salii, aplecat peste masa astfel ca nu i se vede fata, având deja a doua ceasca de cafea, si câteva file desprinse de prin diferite publicatii straine? Citeste absorbit, cu pixul în mâna, transcriind ori traducând ceva pe un caiet de lucru. O ceasca e deja goala. Da, el e!  Ne salutam, foile rupte si caietul intra repede în servieta; comand si eu „una turceasca”, mica.

Discutia se leaga repede, e antrenanta, cu Mirodan nici nu poate fi altfel. Ma gândesc- amintindu-mi ca în chenarul redactional de la „Minimum” e amintit numai numarul casutei postale, nu si sediul – ma gândesc ca, de fapt, aici este, într-un fel, redactia. Aici Cerchez – Mirodan urmareste, scrie, devine si detectiv când e nevoie, scoate un pistol din teaca vreunei carti dintre atâtea „politiste” traduse de el în româneste, îl pune tot pe masa de lucru. Aici el asociaza, deduce, rescrie, sterge, are probleme de constiinta, fumeaza trabuc si bea cafele, decupeaza, desface si lipeste texte, poze, caricaturi. Se cearta. Intriga. Darâma si cunstruieste. Face gazetarie „la catarama”! Acum, în zilele astea, ca si ieri, ca si alataieri, ca si în urma cu un an, cu doi sau cu douazeci si doi, ori douazeci si patru, el face nu un reportaj sau doua. Nu face, sa zicem, un ziar. Nu! Mirodan creaza si recreaza o REVISTA! „Revista oamenilor inteligenti”, cum scria pe coperta, la-nceputul aparitiei sale.

Mesele, când am venit, erau majoritatea goale. Scaune libere, scrumiere. Acum, rod sigur al imaginatiei mele de visator nevindecabil, au luat loc, tinând cont, sau nu, de vicioasa mea închipuire, tot felul de tipi, dar si nume deosebit de respectabile. Condeie alese sau acceptate dupa preferintele si gustul domnului director. Ziaristi si scriitori. Din Israel. Din România. Din întreaga lume. Cred ca este redactia cu cei mai multi redactori si colaboratori din câte am cunoscut.

Am nimerit, deci, la o asa zisa sedinta redactionala, condusa de însusi domnul Mirodan. Pâna se ridica „cortina” pentru marea avanpremiera, mai este putin. Asteptam. Deodata  îmi vine o idee, tot de jurnalist. Ma retrag de la locul meu. Ii las pe convivii acestei „cafenele literare si gazetaresti” cu discutiile dintre ei, în asteptarea dezbaterilor de rigoare, înainte de aparitia unui nou numar. Scot „celularul” si dau telefoane. Scurte si grabite. Am cerut mai multor cititori ai revistei „Minimum”, pe care-i cunosc nu de azi, sa-mi caracterizeze, de asta data doar printr-un cuvânt, aceasta publicatie. Iata, tot în graba, un rezultat sintetic si neordonat: Actuala. Buna. Cu nerv. Atragatoare. Percutanta. Credibila. Adevarata. Scrisa clar. Scrisa bine. Conflictuala. Stimulatoare. Inteligenta. Dura. Interesanta. Perfida. Curajoasa. Insinuanta. Bârfitoare. Parsiva. Sensibila. Normativa. Decenta. De scandal. De bun simt. Armonioasa. Pasionanta. Pasionata. Patimasa. De dreapta. De centru. Incomoda. Substantiala. Cu greutate. Colaj. Lipicioasa. Umanista. Culturala. Anti-antisemita. Obiectiva. Subiectiva. Cu umor. Informata. Morala.Trasnita. Desteapta. De idei. Consecventa. Realista. Echilibrata. Autoritara. Îndârjita. Spumoasa. Coltoasa. Generoasa. Subtila. Evreiasca. Româneasaca. Justitiara. Universala. Sociala. Satirica. Istorica. Intelectuala. Populara. Recuperanta. Luptatoare. Guvernanta. Literara. Colocviala. Malitioasa. Vivanta. Parfumata. Eleganta. Supla. Are nuri. Are draci. Are ace. Are pe vino-coace!

Bun! ?tiam eu ca, de fapt, nu numai subsemnatul gândeste astfel. Deci – pe de-o parte astia din sala cafenelei de pe strada Dizengoff, nr.88; pe de alta – „anchetatii” mei. Mai confrunt cu ce s-a angajat Cerchez – Mirodan, la primul numar al lui „Minimum” ( desi mi se pare ca sedinta de lucru a-nceput de-acum). „Vrem – spunea el laconic – sa facem o revista buna. Asta-i tot.” Iar în interviul (de clasa!) luat de ziarista Lucretia Berzintu, când aceasta îl întreaba „Ce-ati vrea sa transmiteti cititorilor?”, Al. Mirodan spune: „Angajamentul meu solemn de a ma stradui sa nu-i plictisesc niciodata!”. Daca cumva cineva mi-ar spune ca Mirodan nu-i om de cuvânt, i-as pune sub nas colectia revistei.

Se discuta acum – si-s destule luari de pozitie în contradictoriu –  rubricile „La închiderea editiei”, „Ne place… Nu ne place…”, Se zvoneste ca…”, „Etc… Etc”. Rubricile sunt orchestrate, regizate, ba chiar interpretate tot de „Omul orchestra”, adica jurnalistul Mirodan, pe baza agentiilor de presa de pe mapamond, a ziarelor si revistelor de oriunde, a informatiilor obtinute prin contactele sale cu tot felul de oameni din întreaga lume larga. Omul nostru de pe Disengoff filtreaza totul si ne reda esenta. Se discuta apoi articolele de la „Lumea româneasca” si cele de la „E o lume”. Cât priveste continutul paginilor de „Dictionar  neconventional al scriitorilor evrei de limba româna” el este doar amintit. Nimeni nu comentreaza. La fel e si cu „Posta Dictionarului”… Dintr-o mapa speciala sunt scoase si comentate alte materiale. Doamna Sanda Peri, relizatoarea graficii revistei „Minimum” (care e pe baricada revistei înca de la primul numar! ) îi arata între timp  boss-ului câteva  machete, mai adauga ici o caricatura, colo un „nasture” vitriolant.

?igara de foi a domnului Mirodan a devenit, acum, doar un ciot: „Domnisoara, ai grija dumneata, te rog, de cafele!”… si face un gest larg, dar scurt, spre sala. Discutiile continua. Câte unul se mai supara., da-i trece, ca de!, n-are încotro. Sunt forfecate mai departe articole, recenzii, paginile de literatura… Si uite-asa, cam asa, s-a mai închegat un numar de revista. Se-ntelege, n-am mai vorbit aici de munca imensa, de laborator, de repetitiile silnice facute pentru avantpremiera la care am avut norocul sa asist. Înca un pic si tot materialul, cu semnaturile unora dintre cei prezenti, merge la tipar.

Recunosc, am avut o sansa reportericeasca aparte, încât sa se nimereasca a fi întâlnirea mea reala cu domnul Mirodan – întâlnire care era  pe o cu totul alta directie – tocmai când sa fie si sedinta aceasta imaginara, de lucru, a atâtor condeie de clasa care sunt prezente în „Minimum”.
– La mai multe numere, domnu’ Mirodan!, îi spun la sfârsit.
– Multumesc, da’ nu depinde numai de mine …
Am iesit afara  din cafeneaua care era aproape goala. Totusi, înainte de noi doi nu plecase nimeni de aici! Înauntru ramasese doar ceva fum parfumat de la Havanascriitorului. Fata aia, într-adevar draguta, strângea linistita de pe masa la care sezuram. Soarele primavaratec din amiaza asta de martie, mângâia delicat strada Disengoff. Iar eu, desi îmi luasem „la revedere” de la Marele Mirodan, nu vroiam sa cred ca imaginatia mea continua sa ma mentina alaturi de el. Singur, spre statia de autobuz, sunt totusi împreuna cu maestrul. Si continui sa vorbesc cu el:
-Domnule Mirodan, zic eu, revista e atât de iubita, de apreciata! Aici si în lume. Dati-mi voie sa va spun : „La multi ani!”.
– Ati spus ceva?
Autobuzul ne clatina usor.
-Nu doamna, cred ca vi s-a parut…
La semafor prindem culoarea rosie.
Oprim.
———————————————————-

Roni CACIULARU
Aprilie 2011
Tel Aviv

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.