De la Arizona State University în armata israeliană

NiraLee1Pentru Nira Lee cuvântul casă” are două înţelesuri: Tempe, Arizona şi Tel Aviv, Israel.Nira s-a născut în Arizona în anul 1988 într-o familie de evrei. A copilărit şi a studiat în oraşul Tempe. A ales însă un drum total diferit de toţi colegii şi prietenii ei: s-a decis să se înroleze în armata israeliană.

Într-o zi de septembrie, în anul 2000, în campusul universităţii Arizona State University” a avut loc un marş paşnic pro-Israel. Deşi era doar în clasa a şaptea, Nira a înţeles că în Israel sunt conflicte faţă de care ea nu trebuie să fie indiferentă. Îmi aduc aminte înverşunarea incredibilă de la ASU, aici la o distanţă de 10.000 de mile (aprox 16.000 km) de Orientul Mijlociu. Cred că acela a fost momentul care mi-a stârnit dorinţa de-a face mai mult pentru această ţară” – a declarat într-un interviu acordat cotidianului The Arizona Republic”. Continue reading “De la Arizona State University în armata israeliană”

Advertisements

SOLO JUSTER – interviu

By Lucretia Berzintu

Unul din cei mai reprezentativi poeti de limba româna din Israel, editor, jurnalist si promotor cultural, cu o biografie impresionanta, care impune respect si plecaciune, este Solo Juster. S-a nascut la 1 octombrie 1922 în Bucuresti. Studiaza în orasul Calarasi (Ialomita). În anul 1952 absolva ”Scoala de Literatura si critica literara Mihai Eminescu” a Uniunii Scriitorilor din România. În 1960 se stabileste în Israel, la Tel Aviv. Publica: ”Poeme de un ban” (1987), ”Ultimul zâmbet” (1988), ”Surâsul apelor” (1990), ”Columna secundelor” (1992), ”Sensul timpului” (1994), ”Clipa sarutului” (1996), ”Lacrima interioara” (1997), ”Poezia cea mai acuta” (Tel Aviv, 1998), ”Rumba neagra” (Tel Aviv, 2000), ”Lacul de onix” (Bucuresti, 2001), ”Fiara lirica”, ”Umbra”, ”Al cincilea punct cardinal”, ”Lacrima verde”, ”Iarna verde” (Bucuresti, 2007), ”Iarna verde” – poeme alese (Iasi, 2011). În 1985 înfiinteaza la Tel Aviv un cenaclu literar, sprijinit de sotia sa, prozatoarea Mariana Juster. Elita literara pe româneste s-a adunat în casa lor, lunar, cu regularitate si seriozitate, în peste 20 de ani. Doi ani mai târziu, în 1987, editeaza revista literara ”Punct”, cu aparitii în mai si noiembrie, ajungând pâna la numarul 40. În 1999 este distins cu premiul ”Lucian Blaga” (România, Cluj – Napoca) iar în Israel cu premiul ”ARTZI” (Tel Aviv, 2005).

 Este un poet minunat, care scrie despre sine urmatoarele:

Nu numai ca sa ma includ în modernitate, încerc si eu versul alb – liber, si îmi cer scuze ca pe ici, pe colo, mai ”pacatuiesc” strecurând ritm si rima. Lipsita de ritm si rima, poezia – mi pare o vioara, chiar Stradivarius poate, dar vaduvita de coarde, NU SUNA! Împartasesc ideile estetice ale lui Ion Vinea.”(Scriitori de limba româna din Israel – generatia contemporana, biobliografie întocmita de Emanuel Aczel, ed.Hasefer, Bucuresti, 2003)

Maestrul Solo Juster are multe lucruri sa ne împartaseasca din viata si creatia sa, astfel i-am propus realizarea unui interviu, contactându-l prin posta electronica, dupa care i-am facut o vizita acasa, la Rehovot, la cca 20 km distanta de Tel Aviv. Complice mi-a fost distinsul scriitor Corneliu Leu care si-a exprimat dorinta de a-l intervieva pe eroul nostru cultural, israelian, originar din România, poetul Solo Juster, având în vedere realizarile sale culturale pe care le veti afla (daca nu le stiti),  în continuare.

Solo Juster s-a nascut în Bucuresti dar, pe când avea vârsta de trei ani, parintii s-au mutat la Calarasi – Ialomita, unde îsi petrece copilaria ”ca-n basme”, locuind în centrul orasului, vis-a-vis de Scoala de baieti nr.2 unde a frecventat si absolvit cursurile scolii generale. Apoi  a continuat studiul la Liceul Stirbei Voda din Calarasi, însa, din cauza unui oarecare antisemitism,  dupa primul an de liceu, se muta cu familia la Silistra. În aceeasi perioada tatal sau a avut un accident, a stat în spital la Vatra Luminoasa un an de zile  – cu o dezlipire de retina, si, dupa cca 1 – 2 ani, si-a pierdut vederea. Odata cu accidentul tatalui sau a dat si ”Banca Bercovici” faliment, dar si ”Marmoros – Blank”, care erau banci evreiesti.

Lucretia Berzintu:  – Stimate domnule Solo Juster, a trebuit sa întrerupeti cursurile liceale pentru a pleca cu familia la Silistra. De ce la Silistra?

Silistra era un oras cosmopolit în care legionarii n-au avut acces, niciodata. Au încercat o data, au venit calari de la sate dar populatia i-a izgonit din oras.

SUB BULGARI, CA EVREI, AM DUS-O FOARTE BINE

Cum a fost la Silistra?

Aveam 12 – 13 ani, m-am vazut într-o localitate noua, o limba noua…  locuiau, pe lânga evrei, bulgari, greci, armeni, turci… Am prins dupa ureche; am învatat turceste, bulgareste… Bulgara se aseamana cu rusa, asa ca, am învatat rusa foarte usor; armeneste n-am învatat fiindca e cam greu.
În 1940 s-a cedat Silistra, bulgarilor, prin Acordul de la Craiova si, sub bulgari, ca evrei, am dus-o foarte bine. În 1942 am fost chemat la munca obligatorie în Bulgaria, pe Valea Strumei. Era iarna si am mers pe jos 130 km prin zapada, de la Silistra pâna la Ruse, apoi pâna la Rusciuk, cu trei sanii taranesti si ni s-au gasit si locuri de înnoptat la taranii bulgari din Cadrilater. În total 3 zile am facut pâna la locul de munca obligatorie, unde am fost chemat cu ordin militar. Când am ajuns acolo era vara, ca aici. Am stat un an de zile, din 1942 pâna toamna lui `43.    Catre sfârsitul acestei perioade, de un an, m-am îmbolnavit de malarie. Si pâna în ziua de astazi se gasesc, la analize, urme de malarie.
Ne-au dat drumul acasa si au luat pe altii care nu fusesera pâna atunci. Am avut un an pauza, timp în care am putut lucra pentru familie. Ne-a mers destul de bine ca meseriasi; am lucrat la un atelier de reparatii palarii barbatesti. Mai erau doua ateliere de pravalii dar taranii ne-au preferat pe noi.
Toate împrejurimile Silistrei, de jur împrejur, erau clientii nostri. Când m-au luat pe mine, în 1944, întrebau: ”da`, unde-i baiatul?” Li s-a spus ca-i luat la munca, si mi-au trimis cutii de 1 kg de miere, slanina s.a. Si saracii si bogatasii au trait bine sub bulgari.
În 1944, primavara, ne-a luat iar pe noi, dar nu în acelasi loc. La Smeadovo, pe Valea Kazanlâk, unde era o padure de tei si de stejari, fagi, amestecati… iar noi construiam un drum, de la gara Smeadovo. Taranii ne-au primit foarte bine.

Câti evrei au fost deportati acolo, la munca obligatorie?

Se vorbea ca au fost 24.000, jumatate din populatia masculina din Bulgaria, împreuna si cu alte minoritati. Acolo era o armata de trudovaci, pentru munci. Am lucrat la constructii de cale ferata si poduri vechi. Acasa aveam 300 gr. de pâine pe zi, la fel ca toata populatia din Bulgaria – pe cartela; la munca aveam 600 gr., dublu. Nu aveam un regim opresiv. La Silistra, un singur coleg, cu care lucram la sapat pamânt, un avocat tânar, Averbuh, a fost împuscat în 1953 de Siguranta, fiind banuit de comunism. Si eu am fost banuit de comunism; nu aveam voie sa circulam de la 9 seara pâna la ora 8 dimineata.

Fac o mica paranteza: în acea perioada, la Silistra, în sala cinematografului ”Modern”, erau judecati sute de bulgari care fugeau din Bulgaria în România fiindca venise la cârmuirea Bulgariei un anume Filof, care era filogerman, si a facut ce-a facut. Dar se zice ca regele Boris al III-lea i-a sustinut pe evrei si nu a lasat sa fie deportati din Bulgaria, dincolo de granitele Bulgariei Mari.

Ce a urmat?

Când eram la munca obligatorie, a doua oara, ne pica câte un ziar, ”Ciorno More” (Marea Neagra) care aparea la Varna, deci noi munceam în apropiere de Varna – pe lânga Sumen (o regiune foarte renumita în Bulgaria)si am citit în 26 septembrie 1944, pe prima pagina, ”România, 23 August, a capitulat fara conditii”. Atunci am spus prietenilor mei: ”eu, mâine, plec acasa”. Zis si facut.

Acasa, unde?

Buna întrebare! Silistra nu avea cale ferata. Singura legatura era cu vaporul pe Dunare, între Silistra si Rusciuk, si mai departe. A venit cu mine un baiat din Varna ai carui parinti erau exilati.

De ce?

Varna si Sofia au fost golite de evrei. De ce? Fiindca erau noduri de cale ferata si baze militare germane iar bulgarii ne-au ferit. Deci, am plecat cu acest baiat – coleg în acelasi lagar cu mine, fiindca noi, silistrenii, eram putini, 18 – 20. Ne-am dus în port; era plin cu nemti care se retrageau din România; Dunarea era plina cu nemtii care se balaceau în apa… Am gasit un Bac din Silstra, un cunoscut, care ne-a spus ca nu putem pleca fiindca n-avea autorizatie. L-am luat cu mine pe acel baiat, am stat la un hotel în Ruse vreo 3 – 4 zile, nu-mi mai amintesc, ca sunt aproape 70 de ani de atunci. Ne-am întâlnit cu silistreni, ”O, Solo, ce faci?” Bucurie mare… În sfârsit, a capatat Bac-ul autorizatie sa circule pe Dunare înapoi la Silistra si ne-a luat si pe noi.

”EU NU STIAM NIMIC CE SE ÎNTÂMPLA ÎN ROMÂNIA ÎN TIMPUL CELUI DE-AL DOILEA RAZBOI MONDIAL… ERA SECRET

A existat perioada de trista amintire, a pogromurilor si deportarilor din perioada celui de-al doilea razboi mondial, când Hitler  hotarâse rezolvarea problemei evreiesti prin ”solutia finala” iar regimul antonescian trecuse la deportari ale evreilor si tiganilor în Transnistria dar si în Ucraina. Altii au fost deportati la munci fortate pe teritoriul României. Slava Rabinului Alexandru Safran, care a intervenit peste tot si, ca urmare,  s-au oprit vagoanele pregatite pentru deportarea evreilor  din Transilvania de sud  catre lagarele de exterminare din Polonia! Ce cunoasteti despre acele atrocitati?
De fapt, eu nu stiam ce se întâmpla în România în timpul celui de-al doilea razboi mondial, cu deportarile de evrei în Transnistria… Am aflat abia aici, în Israel. În România nu se vorbea, era secret.

Si, dupa ce v-ati întors la Silistra, ce a urmat? Ati hotarât sa plecati în România împreuna cu parintii?
Nu! Parintii mei au ramas la Silistra fiindca erau conditii foarte bune de trai, cu o populatie foarte prietenoasa, mai mult decât prietenoasa. Bunica – mea murise în timpul când eram plecat la munca obligatorie. Cimitirul evreiesc era dincolo de granita, pe teritoriul românesc, dar eveau acces la cimitir. Atunci nu mai era granita între Bulgaria si Silistra fiindca intrasera rusii, pe 9 septembrie, si au construit un pod pe Dunare. Eu eram acasa, m-au cautat prietenii, m-au chemat, mi-au dat o arma… politia fugise. Era o cazarma de politie la Silistra, nu ”stam” (nota red.: ”de forma” sau ”fara importanta”, din ebraica) o politie. O cazarma de politie, cu armament, cu echipament, cu tot. Si, eu am plecat în pantaloni scurti si-n camasa. Era septembrie… Ei, n-am apucat eu…, cam pe 19 – 20 octombrie am trecut granita fraudulos în România.

Cu ce scop?

Voiam sa-mi continui studiile liceale si pe urma sa ma înscriu la cursuri mai departe. Nu puteam face asta în Bulgaria… limba o prinsesem dupa ureche si citind prin ziare, dar nu cunosteam materie, nu cunosteam istorie bulgareasca, limba bulgara.

 Am venit singur în România, la Bucuresti, unde am avut o nasa. Mi-a dat mama adresa, daca ajung acolo, sa bat la usa ei. Am gasit-o, am dormit o noapte la dânsa dar n-am mai dat pe la ea, n-am mai vazut-o. Am început sa-mi caut de lucru, sa câstig un ban. Am luat ziarul si am gasit un anunt ca se închiriaza o camera pe str. Negustori, nr.24, daca nu ma-nsel. O gazda foarte buna, foarte curata. Am stat câteva luni acolo, si, acum, o mica paranteza: un bucurestean care lucrase înainte la Teatrul Alhambra, ca electrician, a venit înainte de cedarea Silistrei, pe 1 octombrie, la niste rude prin alianta, foarte sarace, si, a mai avut o ruda la Ruse, care avea o fabricuta de conserve. Când avea de lucru la Silistra, lucra cu noi la Silistra; când pleca la Ruse…, si l-a concentrat la munca obligatorie împreuna cu grupul nostru dintâi, din 1942. Pâna am trecut eu granita, am mai ajutat pe unii sa treaca granita în România nu tocmai cu acte. Era tara vraiste.

La Bucuresti, l-am cautat pe el la Teatrul Alhambra. El locuia în sectorul 3 Albastru (nota red.: Capitala Regatului României Mari era împartita în patru sectoare de culori diferite: sectorul I Galben, sectorul II Negru, sectorul III Albastru si sectorul IV Verde) în Bucuresti, daca nu ma-nsel, în cartierul sefarzilor (nota red. : ”sefard” în limba ebraica înseamna ”spaniol”). Acolo, împreuna cu el, am cunoscut pe Beni, de la Teatrul Alhambra, care facea actorie, fel de fel, si el era un mare comunist. El ne-a îndrumat la sectorul III Albastru  si de-acolo… ”Hei, bine ai venit, avem nevoie de tine; pleci la Constanta!” Asa am ajuns la Constanta.

LA CONSTANTA AM SCRIS PRIMELE POEZII

De ce la Constanta?

Acolo au avut nevoie de mine, la U.T.C. Înainte am lucrat lustruitor de mobila la firma ”Dormitor”, chiar la ”Scala”… si avea un mare atelier de tâmplarie în Piata Amzei. Am lucrat câtva timp acolo; am început sa caut clienti pentru lustruit mobila si mici reparatii. Deci, am plecat la Constanta… m-au primit frumos. Tudorica Roznatoschi era seful U.T.C.-ului iar seful P.C.R.-ului era Ciuroiu, care a fost si ministrul de externe pe timpul comunistilor, ambasador la Pekin. Scopul trimiterii mele la Constanta era acela de a organiza tineretul hamalilor din port în U.T.C. Si eu am lucrat în Portul Constanta, aproximativ patru ani de zile, câstigam bine ca muncitor. Am fost ales, repede, în Comitetul Sindicatului hamalilor din port.

Care era mentalitatea oamenilor  privind aparitia comunismului în România?

Eu, personal, am fost recunoscator Partidului Comunist si Armatei Rosii, care ne-a eliberat si m-am daruit cu trup si suflet muncii de organizare a tineretului comunist si ca membru în Comitetul Sindicatului ”Dezrobirea”. Am simpatizat partidul comunist fiindca m-am considerat lui, ca membru.
În timp ce lucram în port, eram si conducatorul Cenaclului Literar  al Casei de Cultura din orasul Constanta.

Atunci ati început activitatea literara?

Atunci am început. La Constanta am scris primele poezii. La Casa de Cultura din Constanta era un învatator, scos din productie, Hordânca si, printre membrii Cenaclului, era profesorul de franceza, era Corneliu Leu, Dionisie Sincan – care erau elevi de liceu (Liceul Mircea), Elena Tarcioaga – care-i moarta, de-acum, tot colega de liceu (Liceul ”Domnita Ileana”). Mai era un pensionar care a fost magistrat de Tribunal (judecator) s.a. Mai era un coleg de-al lui Corneliu Leu – trebuie sa-l stie, daca-i spuneti de ”Batrânul”. Asa îl numeau ei, ”Batrâne”.

La Constanta s-a organizat si un concurs literar, la care am luat locul întâi la poezie. Mai era unul din fiii unuia dintre presedintii sindicatului ”Dezrobirea”, Ion Draganescu, care, pâna la urma a lucrat la ”Dobrogea Noua”. Am refuzat sa-i iau locul lui, propus fiind. El a fost colegul meu, hamal cu mine în port, cum era sa-i iau locul?

Unde ati debutat cu poezii?

Cred ca la ”Dobrogea Noua” sau ”Unirea”.

Ce titlu ati dat la prima poezie?

”Salut voios de pionier!”

Cât timp ati activat la acel Cenaclu?

Atâta timp cât am stat în Constanta.
Într-o zi, apare un ins si-mi spune, ”Ai sa vii cu mine la Bucuresti.” ”Eu nu pot sa plec fara sa întreb pe cei din regionala de partid Constanta”, i-am raspuns; ”fac parte din activul Constanta, am fost verificat pentru asta.” Am mers cu el la ”Regiunea de partid”, sectia de agitatie si propaganda, care era condusa de o învatatoare, tovarasa Mosoiu – asa îi spuneam. S-a uitat la mine si mi-a spus: ”Daca vrei sa te duci, noi nu putem sa ne opunem cererii Comitetului Central.” Eu zic: ”unde ma trimite Partidul, acolo ma duc.” Între timp, la Constanta, am fost pe santierele voluntare, eu am fost în Lunca Prutului – comandant de detasament. Vin la Bucuresti, nu la Comitetul Central, ci la Jew Sectie – ziarul ”Unirea”. Am stat câteva zile, m-au trimis încoace, încolo, sa fac un reportaj la Constanta… apoi am facut un reportaj la Medgidia, pe santierul ”Canalul Dunarea – Marea Neagra”. Reportajul a fost foarte bine primit, de aceea m-au chemat de la ”Flacara”, de la Nicolae Moraru, publicatiile pentru strainatate, ”Narodnaia Rumânia”, ”Romania Hoilen”, ”Romania Today”, ”Roumanie d`Hojourdui”. Apoi am fost trimis la Turda, într-un sat, despre care mi s-a spus ca este acolo un taran care a avut în gazda comunisti si unul dintre ei a fost îngropat în sat, pe nume Iura; pe tema asta am scris  reportajul si am mai scris si o poezie, ”Iura”. N-am scris în viata mea, nici acolo si nici aici, n-am scris nici pentru Gheorghiu – Dej, nici pentru Stalin, nimic! Pentru poezia ”Iura” mi s-a platit în acea perioada 8000 de lei; eu aveam vreo 2000 de lei salar.

M-a întâlnit Eugen Jebeleanu pe santier, si, când m-am dus cu poezia, ”Ce cauti aici?”, ”Nu esti la Constanta?” Zic, uite asa si-asa, si-i povestesc. ”La ziarul Unirea?” ”Ce cauti tu acolo?” ”Tu n-ai sa stai acolo. Ai rabdare! În curând…” Si într-adevar, în vreo doua sau trei saptamâni primesc un telefon de la Beniuc si dumnealui ma trimite sa lucrez la Fondul Literar, pe strada Mihai Eminescu, ca referent literar, cinci ore pe zi si aveam salar aproape 3000 de lei. Aici am lucrat 2 – 3 ani.

AM FOST TRIMIS, CA ZIARIST, ÎMPREUNA CU GRUPUL DE DANSURI NATIONALE ”CIOCÂRLIA”

Ce ne puteti spune despre activitatea jurnalistica pe care  ati desfasurat-o în strainatate, în China, Coreea si Vietnam?

Am fost trimis, ca ziarist, împreuna cu grupul de dansuri nationale ”Ciocârlia” a Ministerului de Interne si de-acolo am trimis  câteva reportaje la ”Scânteia Tineretului”, ”România Libera”, ”Narodnaia Rumânia” si alte publicatii, cu ceea ce m-a impresionat mai mult. În China am fost bolnav de hemoroizi, am fost internat la un spital din Shanghai, o saptamâna, si m-am facut bine cu tratament chinezesc. În saptamâna când am fost liber, am primit invitatie ca sa vin la Gheorghiu-Dej, ca era la Shanghai. Am fost acolo, am stat pâna la 2:00 dimineata si el n-a venit. A venit un chinez si mi-a spus, ”duceti-va acasa ca el nu mai vine:” Cioroiu era ambasador la Pekin, mi-a trimis vorba sa vin la el dar nu m-am dus. Eram al cincilea, ca importanta, fata de colonelul de securitate. Aveam un dosar beton; hamal de port, ziarist…

”AM FOST TRIMISI DE LA CONSTANTA LA CONFERINTA DE ÎNFIINTARE A UNIUNII SCRIITORILOR DIN R. P. R.”

Sunteti în legatura cu fostii colegi, ziaristi?

Fostii mei colegi de ziar au murit, cu totii. Nu stiu daca mai traieste cineva. De Sf. Ioan îi voi da telefon lui Ion Macarie, cu care am facut Scoala de Literatura. El a ramas foarte impresionat, ”tu esti Solo Juster?” De ce? Eu si cu Draganescu am fost trimisi de la Constanta la Conferinta de înfiintare a Uniunii Scriitorilor din R.P.R. (Nota red.: Conferinta de fuziune între Societatea Scriitorilor Români si Societatea Autorilor Dramatici din martie 1949 marhceaza înfiintarea Uniunii Scriitorilor din R.P.R, ulterior din R.S.R., devenita U.S.R. în 1990).  Si acolo mi-a facut foarte buna impresie Petre Bellu si Ion Pribeagu. Conferinta a avut loc vis-a-vis de Cismigiu, în Casa Sindicatelor, pe vremea aceea. Eu am facut dosare pentru o parte din scriitorii vechi, dosare de pensii – ca referent literar la Fondul Literar. Catre sfârsitul sedintei am luat si eu cuvântul – nu eram pregatit. Am luat cuvântul si am fost publicat în ”Scânteia” pe prima coloana de pe prima pagina.

Erau multi scriitori, membrii în U.S.R.?

Da. Erau, printre altii: Mihail Sorbul, Maria Banus, Veronica Porumbacu, Veronica Bârladeanu, Eugen Jebeleanu, Eugen Campus, care ma cunoaste de-atunci. Pe Sorbul îl tin bine minte pentru ca a luat cuvântul si mie nu mi-a placut ce a vorbit el, si atunci am vorbit eu muncitoreste. Ce cultura aveam eu? Eu habar n-aveam de Eminescu.

În scoala nu se învata despre Eminescu?

Ba da, dar mie îmi placea Cosbuc. Era mai apropiat de glie. Toate poeziile lui e un roman satesc sau despre viata sateasca. Si Ion Horea este adeptul lui Cosbuc. Am toate volumele, care mi le-a trimis el.

Ati participat la cenacluri literare în Bucuresti?

Nu. N-am avut timp.

Cu Miscarea sionista ati avut vreo tangenta?

Nu. Am avut tangenta, la Silistra, cu Asociatia Macabi si cu evreii de-acolo.

”CÂND ERAM ZIARIST ÎN COREEA AM DECIS SA PLEC ÎN ISRAEL”

Când ati hotarât sa plecati în Israel?

Când eram ziarist în Coreea am decis sa plec în Israel.

De ce atunci?

Am fost la Panmunjom; am multe fotografii de-acolo. Umblau americanii cu gipurile,  la o parte era o limuzina cât un autobuz de mare, cu toate usile deschise, cu sofer si cu motorul în functiune. Cei cu gipuri, ”Come in!, Come in!” Foarte greu m-am hotarât sa nu raspund chemarilor, dar, întorcându-ma în România, am facut un plan de actiune; cum sa ma departez de partid? Cum sa nu fiu în vizorul partidului ca sa nu ma împiedice sa plec. Odata cu casatoria – cam în acea perioada din 1951, am început sa deschid ochii. Eu eram trimis la toate consfatuirile ARLUS – ului (nota red.: ARLUS = Asociatia Româna pentru strângerea Legaturilor cu Uniunea Sovietica) pentru organizarea zilei de ”7 Noiembrie”. Era o masa lunga de cinci metri si erau toate somitatile; partidul, ambasadorii si, vis-a-vis de mine, era Ceausescu. ”Ce-i cu tine aici?” Eu am ramas cu gura cascata. Fusesem prin vara anului 1945 la un curs pe care l-a tinut el în Aleea Alexandru, la Bucuresti.

Cum s-a descurcat Ceausescu la acel curs?

Nu puteam sa fac comparatie. Ce eram eu? M-a întrebat: ”Ce cauti aici? Nu mai esti la Cîî…Cîî…Constanta?” ”Nu mai sunt demult”, i-am raspuns. L-am mai întâlnit pe la Baneasa, cu fel de fel de ocazii. Eu, ca reporter, ma împingeam sa strabat coloanele si veneau o gramada dupa mine, si el spunea: ”lasati-l!”

V-a protejat…

Da, l-am cautat sa-i cer un interviu, sa ma primeasca. Nu m-a primit niciodata.

Îi era teama?

Nu stiu. De fapt eu mergeam pe-acolo, la Baneasa, sa fac prezenta.

Ca ziarist?

Nu. Ma lasasem de ziaristica. Când am venit din China, am facut un reportaj sau doua, apoi, la sfârsitul lui decembrie le-am spus, într-o sedinta de partid, ca pe 1 ianuarie plec în concediu si pe urma nu ma mai întorc. Au ramas toti asa, blocati. ”Solo, ce-i cu tine?” Era actiunea cu îmbunatatirea sociala a redactiei, adica fara evrei. Evreii au fost dati afara, si de-acolo, dar si din alte parti.

La care publicatie erati ziarist, atunci, când ati fost trimis în strainatate?
La ”Narodnaia Rumânia”. Când lucram la ”Steagul Rosu”, într-o buna zi, ma trezesc cu-n telefon de la dl. Moraru; ”Solo, vino în coace! Hai sa lucrezi aici!” M-am dus acolo.

Dupa Fondul Literar?

Dupa Fondul Literar si dupa Scoala de Literatura. S-a schimbat directorul Fondului Literar si l-a trimis pe Dumitru Corbea în loc, si am aflat ca a fost legionar, si eu n-am vrut sa mai stau cu el. Atunci m-am înscris la Scoala de Literatura din Bucuresti.

În timpul acesta, ce ati lucrat?Aveati nevoie de o sustinere financiara…
Primeam leafa de la Fondul Literar, în continuare. La repartitie am cerut sa ma repartizeze la un ziar. M-a repartizat la ”Steagul Rosu”. Nu se chema, înca, ”Steagul Rosu”, se chema altfel, nu mai tin minte. În sfârsit, la ”Steagul Rosu”, si acolo primeam 600 de lei. La începutul Scolii de Literatura m-am casatorit cu Mariana, viitoarea prozatoare Mariana Juster.

Cum ati cunoscut-o?

Printre altii, am fost invitat ca ziarist, de Elisabeta Luca, la Comitetul Cinematografiei, ea fiind sefa. Mariana era eleva si lucra acolo. Cum a ajuns ea acolo? Directia a pornit sa caute oameni prin tara. La început nu avea, decât doi oameni sub conducerea Elisabetei Luca: Constantin Chirita, de la ”Scânteia” si Ion Visu, de la ”România Libera”. Constantin Chirita a plecat prin Moldova sa caute cadre si s-a întors cu o eleva din Botosani, actuala prozatoare Mariana Juster si un alt evreu din Piatra Neamt, Stefan Cazimir. Eu am fost chemat la Comitetul Cinematografiei sa fac un film documentar si astfel am cunoscut-o pe ea. Ea s-a îmbolnavit… am cautat-o… Aveam un prieten acolo si-mi spunea ”las-o în pace ca-i fata cuminte!” Un alt coleg, de la sectia evreiasca, vine la Botosani, îl întâlneste pe socrul meu si-i zice: ”mai, îl cunosti pe Solo Juster?” ”Aaa, pe derbedeul ala, betivul, fustangiul?”

Erati un Don Joan?

Nu eram un Don Joan, dar nu mi-au lipsit femeile.

Erati un june frumos…

Nu. Ea era frumoasa, sa va arat fotografia ei, fotografiata de mine, ca nevasta mea, ca mama de copii. Asa cum am mai spus, la începutul Scolii de Literatura, m-am casatorit cu ea.

Sunteti în legatura cu fosti colegi de la Scoala de Literatura?

Sunt în legatura cu Ion Horea.

Cine v-a descoperit talentul literar?

Eugen Jebeleanu a fost descoperitorul meu. El m-a descoperit pe santierul de munca ”Ana Pauker”, care era la Galati. El a fost omul care m-a scos de la Jew Sectie (UTC – sectia evreiasca).

În 1960 v-ati stabilit în Israel, la Tel Aviv, împreuna cu sotia si fetita. A fost grea acomodarea? Ce ati lucrat?

A trebuit sa muncim pentru a avea o baza materiala. Am lucrat si la Compania de telefoane, si optimetrist, si functionar de Banca, de unde am iesit la pensie. Am învatat optica, întâmplator. Am gasit un baiat care a vrut sa ma învete singur si, pâna la urma, am devenit tovarasi. Am pus de-o parte niste gologani si am cumparat instrumentar semiindustrial. Am mers cu el câtiva ani. Si, pe urma, el s-a încurcat cu o ”boarfa”, scuzati-mi expresia, si mi-a spus: ”Solo, nu ajunge pentru doi”, ca aia cerea ca sa mearga la sfârsit de saptamâna la hotel de cinci stele, si era o cheltuiala. Mi-a spus: ”ori tu ramâi în pravalie, ori eu ramân, cum hotarasti.” Îi spun: ”Tu ramâi. Mie ce-mi dai?” Pai, zice, ”îti dau cam 55000 de sekeli.” ”Bine”, i-am spus, ”primesc!” Si i-am spus sincer: ”vreau sa comand si eu instrumentar din Germania.” Ma rog… O parte din clienti, doi bulgari si înca unul, au venit dupa mine. El lucra repede, dar facea si rebuturi. Avea o lada, cam jumatate cât biroul acesta, plina cu lentile. Se mai întâmpla ceva, ori era mica, ori era mare, trebuia modificata. Daca era rama de metal, trebuia modificata, trebuia platit unui bijutier. Doi bulgari…, din cauza asta eu n-am învatat bine ebraica  fiindca, îi aveam pe bulgarii astia. Dar acum, am un vecin bulgar, aici, în bloc, si am uitat bulgareste. Am uitat si ruseste.

SOLO JUSTER, EDITORUL REVISTEI ISRAELIENE DE LIMBA ROMÂNA,  ”LUMEA MAGAZIN”

În 1966,  Solo Juster înfiinteaza revista saptamânala ”Lumea Magazin”, el fiind redactorul sef. Secretar de redactie era Sorin Cunea, iar colaboratori, Arnold Velureanu, Harry Ber (Canada) Nicu Palty, Marius Godeanu, Davis Grebu s.a. Revista a supravietuit 18 saptamâni, editându-se 18 numere.

Stimate domnule, Solo Juster, va rog sa ne vorbiti ceva despre revista ”Lumea Magazin”, ca idee, realizare… si de ce v-ati oprit dupa 18 numere?

Dupa ce m-am consolidat financiar, din dragoste pentru literatura si jurnalism, m-am gândit sa editez o revista în limba româna. Eu eram ”Redactia” si-mi mai trebuia tipograful. Tipograful – erau doi fii ai unui tipograf de limba latino, (eu eram în legatura si cu ziarul în limba bulgara) care mi-a propus sa tipareasca: ”pai, stai, am eu doi fii care au un local mare, închiriat, si fac acolo o tipografie mare… si ai sa vezi.” Ma duce pe o strada din Tel Aviv, de la ”Tahana Mercazit” (nota red. ”Tahana Mercazit” din ebraica, înseamna autogara) în continuare, unde sunt blocurile alea de meserii, vis-a-vis de str. Levinski, ma duce acolo si-mi zice: ”Uite, am 200 m.p. si aici o sa fie… ”Da, o sa fie… dar pâna atunci?” ”Pâna atunci, e treaba mea. Eu raspund de asta, de masini tipografice…” Si am facut o conventie, ca voi primi de la difuzare 1200 de lire. Cu 10 lire, de exemplu, puteam cumpara de mâncare, în familie, pentru o saptamâna întreaga. Deci, o sa am hârtie, o sa am pentru redactie… Venise Sorin Cunea, a fost coleg cu mine, si, hop!, ai venit bine, îi zic. Uite, facem o revista în limba româna, ”Lumea Magazin”, saptamânala…

Am facut 18 numere; am câteva, o sa va arat.
De ce n-am continuat? Din cauza ca nu aveam tipografie. Tipograful nostru ne-a înselat. Avea un linotip si, când aveam nevoie pentru revista, ne spunea ca are de lucru. El trebuia sa plateasca tipograful, daca se dadea la alt linotip.
N-am mai putut sa rezist, lucram 20 de ore din 24.

Am în fata mea ”Lumea Magazin”, numarul 10, din 15 august 1966. Este o revista de format mare, 34,5/24,5 cm, cu 24 de pagini, o grafica atragatoare – de bun gust, articole interesante cuprinse în rubricile: ”TRIBUNA LIBERA”, ”STRICT CONFIDENTIAL”, Reportaje, ”PAGINI DIN TRECUT”, ”GURA LUMII SLOBODA…”, ”GENUL FEMININ”, ”De la lume adunate”; ”De pretutindeni”, sport, umor, rebus, publicitate, anunturi. .. Apropo de anunturi, mi-a atras atentia un anunt de la pagina 7 despre un vernisaj care suna asa: ”Mîine, marti 16 august a.c. la ora 18,30 va avea loc la Casa Ziaristilor din Tel Aviv, strada Kaplan nr.4 vernisajul expozitiei pictoritei LIANA SAXONE…” (nota red.: o pictorita originara din România pe care eu o stimez pentru arta sa, dar si pentru talentul ei publicistic). Citez din câteva titluri ale revistei: ”Ce se poate petrece ÎN FEUDA lui ABA HUSI”, ”Angelica Rozeanu a fost concediata”, ”Haolam Haze”, ”DIN KNESET”, ”ARTUR RUBINSTEIN”, ”Executia celor patru ministri congolezi”, ”Catastrofa la etajul 79”, ”Doi gemeni se regasesc dupa 24 de ani” s.a.

SOLO JUSTER, INITIATORUL ÎNFIINTARII CENACLULUI LITERAR ”PUNCT” SI EDITORUL BIANUALULUI CU ACELASI NUME, ”PUNCT”

În 1985 înfiinteaza Cenaclul Literar ”Punct”care a functionat peste 20 de ani, si, cu doi ani mai târziu, în 1987, înfiinteaza bianualul ”Punct” – ajungând pâna la nr. 40,  fiind sustinut de sotia sa, prozatoarea Mariana Juster.
În primul numar al revistei ”Punct”, Solo Juster scrie:
”La doi ani de existenta, am întocmit aceasta foaie, ca un semn dedicat celor care mi-au sustinut ideea de CENACLU.”

Citez din articolul ”CENACLUL LITERAR” scris de Dr. Iosef Eugen Campus si aparut în primul numar al revistei ”Punct”, noiembrie 1987:

Dar ceea ce am admirat la Solo Juster, initiatorul Cenaclului, si la cei care i s-au alaturat, a fost pasiunea pentru literatura.
În timp ce altii se întîlnesc oameni ”seriosi”, pentru a încheia afaceri fructuoase, sau pentru a juca ”serioase” partide de carti, ei îsi ”pierd vremea”, încapatînîndu-se sa faca, în cele mai potrivnice conditii, literatura si mai se si întîlnesc ca sa o discute între ei.(…) Adevarata pasiune pentru literatura, cred eu, include si dispretul pentru maculatura, pentru ceea ce se pretinde desi nu este literatura.
În acest spirit am încercat sa influentez atmosfera de lucru a Cenaclului.
Prieteneste, am fost adesea necrutator.

În primul numar al revistei ”Punct” publica urmatorii cenaclisti: Dr. Iosef Eugen Campus (Cenaclul Literar), Maria Gaitan (Joc, Ruga – versuri), Adrian Zahareanu (Scrisoarea – proza), Mariana Juster (Doi ciresi dintr-o tulpina – proza), Zeev Ben Chaim(Inspectorul – schita), Andrei Fischof(Acuarela – versuri).

Domnule Solo Juster, ce v-a determinat înfiintarea acestui Cenaclu Literar?

Shaul Carmel era seccretarul Asociatiei Scriitorilor Israelieni de Limba Româna si am venit la el cu propunerea sa facem la Asociatie un Cenaclu Literar, la care el mi-a raspuns: ”Noi, Asociatia, nu ne putem lua riscul, sa dam în bara, cu un cenaclu literar, nu stiu daca va prinde, nu stiu daca va merge, nu stiu daca va avea viata. O sa vedem.” Pâna la urma, a venit si el la Cenaclu.

Si, dupa ani de cenaclu, la care participase si Shaul Carmel, n-ati mai discutat despre problema asta?

Nu, niciodata! Si-a amintit, nu si-a amintit, nu stiu, nu-i traba mea. Ai sa-l întâlnesti aici (arata spre reviste ”Punct”) de multe ori. A fost o încercare de-a mea personala si asta a fost refuzata de Asociatie. Asta m-a pus pe gânduri; stai, asta este o încercare grea, nu este de colea, si i-am spus ”Punct”. Daca am început cu ”Punct” si revista tot ”Punct”. Hârtia si imprimarea ma privea pe mine.

Si, atunci, când el a spus ”sa vedem”, cum ati luat hotarârea?

Am cerut o lista cu membrii Asociatiei Scriitorilor si am trimis, tuturor, o scrisoare ”tip”, propunându-le sa înfiintam un Cenaclu Literar, fiind vorba de scriitori care scriu în alta limba decât ebraica si nu aveau acces niciunde, si eu ma pun la dispozitie, dau spatiu din casa mea… m-a costat multe parale.

Câti membrii avea Cenaclul Literar ”Punct” si care erau acestia?

Erau vreo 40 de membri, plus invitati, ca: Solo Juster, Mariana Juster, Dr. Iosef Eugen Campus, Andrei Fischof, Mioara Iarchi Leon, Tania Lovinescu, Adrian Zahareanu, Shaul Carmel, Luiza Carol, Maria Gaitan – Mozes, Moscu Eyal, Solo Har – Herescu, Prof.univ. Andrei Strihan, Gina Sebastian Alcalay, Zoltan Terner, Lucia Zilberman, Felix Caroly, Sonia Palty, Lucian Zeev Herscovici, Mira Iosif(Belgia), Stefan Iures, Eveline Fonea, Radu Cârneci, N. Palty, prof. Vladimir Esanu, regizorul Pavel Constantinescu. Dr. Ieruhim Roisman, Monica Savulescu (Olanda), Ludovic Bruckstein, Leopold Ruga, Mose Maur, Z.B.C., Davis Grebu, Sorin Cunea, Isaac Eyal, Ervin Elias(Beer Sheva), Preot Ion Chirila, Dorel Dorian, Mira Iosef (Bruxelles), Maria Pal (Cluj), Zelber Haim (umorist), Iudith Coman, Leopold Bittman, Elena Ester Tacciu, Geta Berghof, dr. Sandu IacobsonIleana Iren Grunwald s.a.
Multi dintre ei au murit, între timp.
De fiecare data, în fiecare luna, participau, cel putin, 18 – 20 de membri.

Cum se desfsura, efectiv, o sedinta de Cenaclu Literar? Cine era conducatorul?

Eu eram conducatorul Cenaclului. Dinainte se comunica cine citeste în Cenaclu. Eu ceream de la ei copii. Nu de la toti, de la cei care – mi placeau mie, ca sa apara în revista ”Punct”. Nu era nicio ordine de zi, cu subiecte. Fiecare citea ce anume dorea. La ora fixata (17:00) se vorbea, discutau unii cu altii… apoi eu: ”Domnilor, este ora ca sa începem si va rog sa încetati orice fel de discutii!”, ”Cine are de citit asta seara?”, ”Eu, eu…” Câteodata se prelungea pâna seara târziu.

Pâna când?

Pâna când puneam eu ”punct”.

Care erau relatiile dintre membri?

Era cea mai perfecta democratie, toti eram egali, nu aveam ”grade”. Shaul Carmel nu suporta critica si totdeauna se supara. La Cenaclu veneau de la Beer Sheva; Dr. Elias Ervin venea de la Ashkelon… Andrei Fischof venea de la  Haifa; el scrie primele poezii în limba ebraica. Preotul Chirila, cât a stat în Israel, venea regulat la Cenaclu.
Printre membrii a fost si Michael Elias, cu care am copilarit la Calarasi, cu el si cu varul sau. El a murit.

Este vreo legatura între el si Spitalul ”Elias” din Bucuresti?

Nu. ”Elias” este un nume foarte comun la sfaradit. Spitalul ”Elias” este construit de un mare bancher, evreu, Jack Elias, care a donat bani, a înfiintat Banca Nationala, a facut Academia Româna, a facut teatre în România, si a depus aur, dar, când a avut nevoie, directorul (guvernatorul) Bancii Nationale n-a vrut sa-i onoreze CEC-ul, ca era si importator de bumbac. Patru functionari avea la Sf. Gheorghe.

Mai traieste cineva din familia lui?

Nu. O sora a lui… Tatal lui era un mare bancher, mai bogat decât Jack Elias, la Constantinopol. Numele Spitalului Elias este pe numele lui taica-sau. Nu-i pe numele lui. Sora lui Jack Elias era dama de companie a Reginei Elisabeta.

Sa revenim la revista ”Punct”. De ce ”Punct”?

Adeseori am fost întrebat de ce ”Punct”. A fost a doua încercare, dupa Cenaclu si n-am avut computer. N-am stiut cum sa fac, si Ira Iosif mi-a facut cadou o masina de scris. Am încercat ”Punct-ul” asta la masina de scris, pe trei coloane. Am sa va dau un exemplar. Asa s-a facut primul numar, la început, în patru pagini. I-am dat numele de ”Punct” fiindca e mic. O încercare. Refuzat de Shaul Carmel, refuzat de Asociatia Scriitorilor. Când el s-a ales presedinte, noi am rupt relatiile cu el.
Apoi am cumparat un computer si Mariana scria materialele pentru revista ”Punct”, creatii ale celor care participau la Cenaclul Literar.

Cenaclul Literar a functionat peste 20 de ani  iar revista ”Punct” a ajuns la nr. 40.

S-a încetat activitatea Cenaclului, când eu m-am îmbolnavit, acum câtiva ani în urma.

Ce probleme de sanatate ati avut?

Am fost foarte bolnav. Nu stiu ce am avut. Daca faceam 2 – 3 pasi, cadeam pe o parte. Fiica mea, care este medic (la prematuri si nasteri grele), m-a dus la un specialist (a iesit la pensie de vreo 2 – 3 ani) si mi-a prescris un tratament. L-am luat si m-am vindecat, nu mai cad de ani de zile. Pot merge pe jos, fara probleme.

De ce v-ati mutat din Tel Aviv în Rehovot?

Fiica mea locuieste în Rehovot. Sotia face dializa, o boala foarte crunta. Eu, mai putin. Când era nevoie o chemam pe fiica mea, la ora 1:00 noaptea, la 2:00 noaptea… si asa s-a hotarât sa stam cu totii în acelasi oras, în Rehovot. Atunci, când m-am consolidat financiar, am cumparat un apartament în nordul Tel Aviv-ului, pe str. Miriam Hasmonait 20/4 si acum este închiriat. Cu chiria de-acolo platesc chiria de aici (din Rehovot) si mai ramâne acolo, niste banuti.

La ce lucrati acum?

Acum, nu mai fac nimic.

Nu mai scrieti? De ce?

Fiindca nu mai înteleg ce-am scris. Nu mai deslusesc. Mâna îmi tremura…

Pentru activitatea mea culturala am primit un premiu din partea lui Itzak Artzi, lasat prin testament. Familia lui mi l-a dat dupa ce a murit el.

Impresionant! Felicitari!

CENACLUL ”PUNCT” – AFLAT ÎN AL 12 – LEA AN DE EXISTENTA – ESTE SINGURUL CENACLU DE LITERATURA ROMÂNA DIN AFARA GRANITELOR ROMÂNIEI CARE A REUSIT PERFORMANTA UNEI ASEMENEA REGULARITATI SI LONGEVITATI

În continuare, merita sa citez din cronicile aparute în revista ”Punct” despre activitatea literara, desfasurata în casa familiei Juster, luna de luna, timp de peste 20 de ani, unde se aduna elita creatiilor literare pe româneste. Iata:

CRONICA DE CENACLU
Îmi aduc aminte ca în urma cu zece ani eram turista în Israel si prietena mea, Sonia Palty, m-a luat sa vad ” un cenaclu literar”. Si astfel în casa alba, primitoare a Marianei Juster, a lui Solo Juster, am cunoscut pe Ludovic Bruckstein, pe Ruga – Bittman, pe respectatul critic literar, profesorul Eugen Campus… si altii.
Dar,  mai ales gazdele: Mariana Juster si Solo Juster, si mica lor poveste, atât de simpla si de emotionanta.
În urma cu 12 ani, doi oameni modesti, dar mari iubitori de literatura, el – poet cunoscut, ea – originala prozatoare, hotarasc sa deschida casa lor din strada Miriam Ha-hasmonait ca sa creeze un cadru pentru întâlniri literare…” (Tania Lovinescu, revista Punct, Nr. 19, noiembrie 1996, pag.12).

Cenaclul literar ”PUNCT” – organizat de scriitorii Mariana Juster si Solo Juster – scoate de doua ori pe an revista literara PUNCT. Materialele cuprinse în revista apartin membrilor cenaclului si sunt publicate în urma citirii si comentarii textelor în cadrul prietenesc (dar exigent) al discutiilor lunare din cenaclu.
Cenaclul ”PUNCT” –  aflat în al 12-lea an de existenta – este singurul cenaclu de literatura româna din afara granitelor României care a reusit performanta unei asemenea regularitati si longevitati. Cenaclul îsi desfasoara activitatea în locuinta sotilor Juster, iar revista apare prin efortul personal al acestor doi scriitori.” (Luiza Carol, revista Punct, Nr. 19, noiembrie 1996, pag.12).

”Se împlinesc în mai zece ani de când apare mica revista ”Punct” a sotilor Mariana si Solo Juster, animatorii cenaclului de la domiciliu, unde sunt citite cu glas tare (si discutate sub egida politicoso-intransigenta a criticului Eugen Campus) scrierile tiparite în foaia acum sarbatorita.
Am pretuit întotdeauna dorinta de calitate a Justerilor, ambitia de a separa apele talentate de productia valeitarilor tîfnosi.
Am pretuit punctualitatea cu care, anotimp dupa anotimp, ”Punctul” acesta apare, dovedind o tenacitate rara în lumea ”tribului” de la noi, unde îndeobste marile focuri sînt de paie.
Am pretuit într-atâta vointa aceasta exemplara de a dura, marcînd mereu puncte în lupta contra oboselii si a lui ”ce rost are” – încît astazi, la aniversare, eu strig: Punct si de la capat!” (Al. Mirodan, revista Punct, Nr.20, mai 1997, pag.1).

”PUNCT” LA ZECE ANI
Scriitorii – poetii în special – sunt fiinte neadecvate vietii cotidiene, practice. Au aripile prea mari, bune pentru zbor si înaltimi. Dar care încurca la mersul pe pamînt. Va amintiti simbolul Albatrosului lui Baudelaire.
Daca la aceasta se adauga, ca trasatura caracteristica, si modestia, incapacitatea de a face propaganda pentru sine însusi, sansele de succes se reduc si mai mult.
Si totusi – Don Quijotte incurabil – ma încapatînez sa cred ca, pâna la urma, valorile ies la suprafata, timpul – cu sita lui fina si incoruptibila – cerne totul, inexorabil.
Iata-ne si pe noi acum – doisprezece ani de la înfiintarea cenaclului, zece ani de la aparitia primului ”Punct”.
Duram înca. Desi ne-am ferit de agitatia, de publicitatea zgomotoasa – constienti de limitele noastre, dar si convinsi de rostul nostru, în coltul nostru. Duram înca.” (Iosef Eugen Campus, revistaPunct, Nr. 20, mai 1997, pag.5).

PE GÂNDURI
Fara sa încerc vreo comparatie, cred ca modestul nostru cenaclu de la Tel- Aviv a însemnat ”ceva” în spatiul restrîns al literaturii pe româneste în Israel pe parcursul celor aproape doua decenii de existenta.
Cred de cuviinta sa amintesc cinstind memoria celor care ne-au însotit cu entuziasm începuturie, dar prin însasi natura omeneasca a inevitabiluui ne-au rarit rândurile regretatii: Ludovic Bruckstein, Mose maur, Leopold Bittman – Ruga, Ieruhim Roisman, Adrian Zahareanu, Nicu Palti, Zeev Ben – Chaim, Vladimir Esanu, Pavel Constantinescu; au mai parasit cenaclul, din fericire, din cu totul alte motive, Tania Lovinescu, stabilindu-se în România, Elena Tacciu, Sonia Palti si Felix Caroly, din motive de noi necunoscute…
Am ramas mai putini si ziua de mâine mai nesigura… Cu destule dificultati am încropit acest al 33-lea Punct. Va mai apare cel de-al 34 lea? (S.J., revista Punct, Nr. 33, noiembrie 2003, pag.8)

În ziua de 18 martie a.c. ASOCIATIA SCRIITORILOR ISRAELIENI DE LIMBA ROMÂNA a decernat premiul ARTZI prozatoarei Mariana Juster si poetului Solo Juster pentru CENACLUL LITERAR PUNCT în preajma împlinirii a doua decenii de neîntrerupta activitate.
(Revista Punct, Nr.34, mai 2004, pag.2)

20 ANI DE CENACLU
De douazeci de ani? Nu-mi amintesc exact când am început sa frecventez cenaclul Punct.
Îmi amintesc însa bine motivele care m-au determinat sa iau în continuare parte asidua la lucrarile acestui laborator literar, care s-a impus în opinia publica prin atmosfera creata ca si prin seriozitatea rezultatealor.
Am venit în cenaclu nu din obligatie. Ci din placere. Din placerea de a fi gasit în ospitalitatea Marianei si a lui Solo, patronii sârguinciosi ai cenaclului, ceea ce nu aflasem în alte medii scriitoricesti. Am gasit o atmosfera de interes pentru creatia celuilalt, de consideratie pentru fiecare membru al cenaclului, indiferent de locul pe care presupuneam ca l-ar ocupa pe scara valorilor literare (…) La Punct poposeau oaspeti din strainatate, care ne onorau cu prezenta si lecturile lor.
Punctul devenise o adresa agreata în lumea scrisului. Aici am asistat la evolutia creatiei unor cenaclisti, la impasurile lor trecatoare, la închegarea unui spirit de echipa care începea sa anime aceasta mica faclie de litere (…)
Multumesc din inima Marianei si lui Solo pentru clipele placute petrecute în cenaclu, oferite de ei cu simplicitate si caldura colegiala.
Le urez ani multi si buni, lor si Cenaclului Punct.” (prof.univ. Andrei Strihan, revista Punct, Nr. 36, mai 2005, pag.2).

Aflu ca inconfundabilul cenaclu al Justerilor împlineste 20 (douazeci!) de ani si ca originalul lor PUNCT ajunge si el la o editie jubiliara! Cum sa-i felicit? Cum sa onorez aceasta aniversare, cu ce scule literare? Caci nimic mai superficial, mai steril, mai pompos si inutil ca rândurile omagiale, evocarile paseiste si urarile de circumstanta… Punctul în ansamblul antologiei sale, a devenit o voce unica în peisajul teritoriului invocat. E vocea unui grup de prieteni, care timpuriu dezradacinati din limba viselor lor, s-au reîmplantat, s-au revigorat, si-au reconstruit plasmuirile… Acest spatiu magic ce se reconstituie ciclic, ca luna plina, se deplaseaza laolalta cu constructorii lui; din Tel Aviv la Rehovot, de aici oriunde ar fi ei, scena Cenaclului, magnetul grupului de prieteni ramâne acelasi… Grupul rezista, bucuros sa paraseasca cotidianul existentei pentru a se refugia în fictiune, în metafore, în inefabil. Pentru a se oferi pe rând judecatii colective, sentintei grupului. E singurul Tribunal al Fericirii pe care l-am întâlnit.” (Myra Iosif – Bruxelles, revista Punct, Nr. 36, mai 2005).

…Acum, la împlinrea unei vârste primavaratice, nu-i vorba, totusi deja impresionanta pentru cenaclu, pentru o revista literara, simbolicele flori expediate din Bucuresti, România, catre Rehovot, Israel, sper sa-i gaseasca reuniti (si uniti din nou) pe cât mai multi dintre cei ce datoreaza enorm, ca slefuire, ca autoritate, ca imagine – cenaclului si revistei.
La multi ani gemenilor Punct!
La multi ani, cu sanatate celor doi autori ai liniei formate din sumedenia de puncte!” (Stefan Iures – Bucuresti, revista Punct, Nr. 36, mai 2005)

TELEGRAMA
A douazecea aniversare a revistei Punct este o aniversare emotionanta.
Douazeci de ani de poezie, proza, critica literara, exprimând o aleasa simtire, un acut sentiment al contemporanului, o subtila cautare a unui drum spre sufletul cititorului…
Tuturor colaboratorilor revistei si în mod special editorilor ei, Solo si Mariana Juster, felicitarile noastre!” (Valentina si Berthold Gruenwald – Duesseldorf, revista Punct, Nr. 36, mai 2005).

 

DAKAR *
mortii mei nu sunt
muriti în vesnicie

ei sunt vii
în memoria si sângele meu

împaratia mortii
nu-i va încape

mortii mei din fund de mare
urca pe zarea albastra

si seamana pâine în tara
cu mine

ci râd si plâng
traind în trairile mele

strabatând vesnicia
cu toata tara”
(Solo Juster, revista Punct, Nr. 40, mai 2007, pag.7)

Stimate Domnule, Solo Juster, de ziua dumneavoastra aniversara, 01 octombrie 2012, va urez din partea mea, a stimatului scriitor si prieten Corneliu Leu, cât si din partea ”cenaclistilor” si cititorilor, un sincer

”La multi ani!”, cu sanatate si bucurii!

Închei cu una din poeziile dumneavoastra:

NICI O LIMBA
Sa ma ascund de mine
am fugit
în prea – înaltul turn de fildes

nici în cer
nici pe pamânt

cuprind de acolo marginile lumii
drama vremurilor pocite
dincolo de cuvintele ce nu pot fi
în nici o limba rostite

nici o limba nu încape
atât de multul
urât
al lumii
(Din vol.Arborele memoriei – antologia poetilor de limba româna din Israel, ed.Orion, Bucuresti, 1997, editie îngrijita de Radu Cârneci, pag.136, Solo Juster)

Va multumesc!
Lucretia Berzintu
Septembrie 2012

Convorbire cu Adi CRISTI

CONVORBIRE CU POETUL, PROZATORUL, PUBLICISTUL SI  EDITORUL

ADI CRISTI DIN IASI

 

 

 

 

[pullquote]

Eu sunt ceea ce sunt si nicidecum ce-mi spun altii ca sunt!” Adi CRISTI

[/pullquote]

 

O convorbire cu un scriitor care are la activul sau mii de pagini publicate în zeci si zeci de carti, pline, dense, adevarate, nu e un lucru simplu. El spune undeva, despre sine: „Eu sunt ce sunt, si nicidecum ce-mi spun altii ca sunt!”… Ce fel de OM o fi, în esenta, acest domn Adi Cristi? Ce suspiciozitati are? Cum îsi ascunde miezul sensibil al sufletului sau? E cam derutant, privindu-l „din afara”. Este poet – si din versurile lui se desprinde o anumita caldura, o mare dragoste de viata, frumoasa, buna, filozofica. Dar Adi Cristi este si ziarist cu performante iesite din comun. Are articole percutante, cu dezvaluiri senzationale si de curaj, cu comentarii rafinate, însurubate în cea mai fierbinte actualitate. Deci ar putea fi si un „sacal” de presa, prin urmare un tip, în sinea lui, furtunos, dinamic si chiar exploziv. Sa nu uitam ca în sfera gazetariei a ajuns în vârf, fiind în conducerea Uniunii Ziaristilor Profesionisti din România… Iata însa ca este si om de afaceri, are un Trust de presa, cu editura si cu ziar. Le conduce si rezista de 20 de ani. Prin urmare – trebuie sa fie versat în „culise”, rece în gândire, dur, sa „prinda” repede pericolele imediate, dar sa priveasca si în perspectiva larg economica, gasindu-si drumul cel mai potrivit lui însusi. Cum sa-l abordez? Ce lungime de unda l-ar face sa-mi raspunda cât mai deschis la întrebari?

În fine, cam cu astea-n cap, m-arunc în apa si-ncep sa înot. Nimic din ce-am gândit mai înainte nu se încheaga. Omul e cu totul altfel decât as fi crezut. E sociabil. E amabil. E politicos dar demn, si are o fina, abia sesizabila, condescendenta. E deschis pentru oricine si pentru ori ce subiect. Bineînteles, în limitele bunului simt. Are cei sapte ani de acasa si douazeci de dupa „Revolutie”! Are lustrul prezentei de spirit naturale si marele avantaj al unei gândiri bune, al unei inteligente sclipitoare si neostentative, venita de-acasa, genetic. Ceea ce a realizat e rodul acestui creier al sau. Si al unei vointe puternice, dublata de tenacitate. Prieteniile lui sunt si ele rodul acestui fel de a gândi, dublat de un suflet bun si cenzurat de o experienta de viata substantiala. La fel sunt si cartile lui Adi Cristi. În scrisul sau, tot ce-am spus mai sus se afla într-un melanj de magma ajunsa, adesea, agata, safir, rubin, ca si tot felul de alte pietre pretioase, pe care un vulcan figurativ le explodeaza, daruindu-le lumii. Si totusi…

***

Roni CACIULARU: Dupa parerea dumneavoastra, cine sunteti, domnule Adi Cristi?

Adi CRISTI: Asa cum am mai spus: eu sunt cine sunt! Deci nu pot fi altceva decât poetul Adi Cristi. Chiar daca viata m-a provocat si la alte activitati, cum ar fi aceea de jurnalist, sau aceea de editor. Eu sunt, în primul rând, poet.

Roni CACIULARU: Poetul Adi Cristi, care se bucura aici, în Israel, de aplauze repetate. Am participat si eu la unele întâlniri la care ati fost „eroul principal” si am „ gustat”, si cu aceste prilejuri, din creatia dumneavoastra. Caci s-au citit poezii de Adi Cristi, au fost analizate, apreciate, aplaudate. E vorba de întâlniri cu un public avizat, la Casa Scriitorilor, La Institutul Cultural Român din Tel Aviv, La Cercul Cultural din Haifa, unde o lume distinsa, elevata, mai ales intelectuali, vine de fiecare data când popositi în Israel. Dar despre poezia dumeavoastra poate vom mai vorbi. Acum ma intereseaza mai mult OMUL ADI CRISTI. Deci: care sunt raporturile dumneavoastra cu lumea?

Adi CRISTI: Eu sunt prieten  cu lumea. Niciodata nu mi-am permis sa dusmanesc lumea.

Roni CACIULARU: Exista si viceversa?

 

Adi CRISTI: Da, am întâlnit… Am întâlnit oameni care-si consuma destinul urând. Eu niciodata nu am urât. Cel care ataca, cel care îndeplineste „formatiunea” de misel, acela este pentru mine o umbra, peste care trec mai departe.

Roni CACIULARU: Îmi vine în minte o „umbra” de acest fel, din tineretea dumneavoastra, despre care ati mai scris. Ma refer la revista „Saptamâna” si la  creionul ei care era Eugen Barbu, secondat de Corneliu Vadim Tudor.

Adi CRISTI: Prima mea carte, „Play back/ fiinta lucrurilor”, care aparuse la editura „Albatros” în 1983 a constituit subiect de inspiratie pentru cei doi scriitori români de la revista „Saptamâna”, astfel încât Eugen Barbu îsi începe un serial cu titlul „Judecata de apoi a poetilor”, cu cartea mea si a lui Ion Stratan.. Prin aceasta rubrica cei doi semnatari ai ei încercau sa demonstreze cititorilor cum trebuie scrisa poezia. Noi ne-am încapatânat si am scris poezia asa cum am simtit-o si am gândit-o noi! Rubrica aceea a murit. În schimb, poezia noastra traieste.

Roni CACIULARU: Am retinut pentru mine ceea ce unii critici de valoare au subliniat, de-a lungul anilor care au urmat, ca element specific pentru stilul dumneavoastra liric:  si personificarea (întruparea) poeziei ca un corp viu, existent în realitatea cognoscibila, ca si puterea si subtilitatea metaforei, gândirea poetica patrunzatoare, rafinata, percutanta, ce releva esente filosofice si sensibilitati profund umane… Domnule Adi Cristi, de la episodul cu „umbre” din „Saptamâna” a trecut atâta timp. S-au schimbat guverne, regimuri sociale, lumi culturale. Ati continuat sa mergeti pe drumul dumneavoastra. Câte carti ati scris pâna astazi?

Adi CRISTI: Ultima carte cu care am venit recent la Tel Aviv, se numeste „Psalmi declasificati”. Este a 43-a carte pe care am scris-o. Acum… un numar exact al cartilor de poezie nu-l tin minte, dar precizez ca am scris pe lânga poezie si doua romane, precum si înca un numar de carti de publicistica, de editoriale si interviuri.

Roni CACIULARU: Stiu ca sunteti un editorialist de forta!

Adi CRISTI: Eu din 1990 conduc cotidianul „24 de ore” si, fara falsa modestie, afirm ca am scris editorialele acestui jurnal, zilnic.

Roni CACIULARU: Fara îndoiala ca este un record publicistic! Ziarul acesta, „24 de ore”, ca si Trustul de presa cu acelasi nume sunt, asa stiam, proprietatea dumneavoastra. Am citit însa în presa, ceva mai înainte, ca le-ati fi vândut…

Adi CRISTI: Nu, nu! E o informatie preluata gresit de unii gazetari din România; eu am vândut niste active ale Trustului, niste cladiri… Cotidianul apare în continuare sub directia mea. „24 de ore” nu poate fi vândut. Nu are cum sa fie înstrainat. El a plecat dintr-o idee pe care am avut-o în luna ianuarie, 1990. Aceea de a sluji cu credinta cititorul. Exista un slogan de început acolo, în ziar, semnificativ si azi: „Fara noi veti fi foarte singuri!”. Este semnificativ, pentru ca trecem si acum prin vremuri grele. Este mereu nevoie de o ureche care sa stie sa asculte si o inima care sa îmbarbateze.

Roni CACIULARU: Ziarul dumneavoastra are un tiraj mare?

Adi CRISTI:Nu.

Roni CACIULARU: Sunt perspective de crestere a tirajului?

Adi CRISTI: Speram în continuare ca Puterea sa primeasca „mintea cea de pe urma”. Ar fi si în folosul ei, pentru o guvernare cât se poate de echilibrata si stabila, în folosul cetateanului.

Roni CACIULARU: Cum este presa din România?

 

Adi CRISTI: Va pot spune cu exactitate greutatile cu care se confrunta presa, chiar si prin prisma calitatii pe care o am, aceea de prim-vicepresedinte al Uniunii Ziaristilor Profesionisti din România. Puterea presei este data, la ora actuala, de cea regionala, locala. Sunt ziare centrale care apar cu 10, 15 exemplare, în timp ce în presa regionala nu exista asemenea caderi. Chiar si asa, se pare ca Puterea nu are un mare apetit pentru a încuraja aceasta utilitate publica. Cu toate ca presa nu face altceva decât sa asigure îndeplinirea mai multor articole din Constitutie, precum cele privind libertatea de exprimare, dreptul la informatie si asa mai departe.

Roni CACIULARU: Ma intreb daca nu cumva si calitatea profesionala si morala a unora dintre ziaristii din România acestei ore nu ar fi si ea o cauza a neîmplinirilor. Oare puterea de lupta eficienta a oamenilor de presa, în slujba adevarului si a democratiei, nu ar trebui întarita, amplificata?

Adi CRISTI: Eu am vazut cealalta parte a adevarului din exprimarea dumneavoastra. Cu siguranta, calitatea jurnalistului este si un efect al aprecierii de care se bucura presa în ochii diriguitorilor. Daca am fi avut o Lege a statutului jurnalistului în societate – nu o Lege a Presei, a nu se confunda! – prin care si ziaristul sa fie aparat, asa cum aparat este avocatul, asa cum este aparat politistul, asa cum sunt aparati notarii etc., fara îndoiala ca, din punctul de vedere al calitatii demersului jurnalistic, am fi asistat la un salt calitativ. Acum însa, fiecare se descurca pe cont propriu…

Roni CACIULARU: Dar Organizatia  din conducerea careia faceti parte „la vârf” – actioneaza în acest sens?

Adi CRISTI: Uniunea Ziaristilor, ca uniune de creatie, încearca sa apere jurnalistul printr-o protectie asigurata nu atât pe plan intern, cât pe plan international. Ori ce abuz al puterii împotriva gazetarului este monitorizat si transmis mai departe forurilor internationale, încât presiunea din exterior sa-i oblige pe guvernantii nostri sa învete a.b.c.-ul democratiei. Pentru ca o tara fara libertate de exprimare – indiferent ce regim reclama – aceasta tot dictatura se numeste.

Roni CACIULARU: Si în interviurile dumneavoastra aceste idei, aceasta pozitie, se fac simtite… Câte carti de interviuri ati publicat?

Adi CRISTI: În ziarul amintit am si o rubrica de interviuri, saptamânala, intitulata „24 de întrebari în 24 de ore”. Ca urmare mi-au aparut 8 carti de interviuri, 8 carti a câte 600 si ceva de pagini fiecare. Nu am ocolit nici un personaj principal, atât politic cât si cultural al tarii. Am încercat sa realizez o oglinda a ceea ce avem noi de valoare, dar si sa ofer sansa de a te naste si de a muri „pre limba ta”…

Roni CACIULARU: „Nici o fapta buna nu ramâne nepedepsita”, spunea Gambetta. Ati primit reactii mai dure la unele dintre articolele dumenavoastra?

Adi CRISTI: Se-ntelege. Pe gardul guvernelor este o inscriptie, aceea de „Câine rau”. Logic ar fi ca un „câine rau” sa fie tinut pe lant. Ei bine, în România puterea n-are oprelisti. De fiecare data când se simte intimidata – atentie, nu spun atacata! – ea latra si musca. Trupul meu este plin de astfel de muscaturi.

Roni CACIULARU: E mai bine decât sa aveti remuscari! Totusi – vindecare cât mai buna! Ne-am îndepartat un pic de persoana, de omul cotidian, care ar fi Adi Cristi. Dar daca tot am vorbit de scrisul dumneavoastra, ati amintit ca ati creat si doua romane.

Adi CRISTI: Una dintre aceste carti am scris-o în 1983 si se intituleaza „Sinea mea. Tratat despre revolutie”. În 1984 urma sa apara la editura „Albatros”. Dar, dupa interventia Securitatii –i nclusiv la mine acasa – editura a fost nevoita s-o retraga de la aparitie. Al doilea roman, mai amplu, mai – stiu eu?! – mai balzacian, este intitulat „Provocarea” si are doua volume, cu un total de 1400 de pagini. Oarecum continui constructia primului roman. Numai ca de data asta aduc imaginatia, poezia si realitatea într-un conflict anume – totul terminându-se la spitalul de nebuni al orasului unde, într-un final, paznicul constata ca mecanicii au schimbat sensul de deschidere si închidere al portilor. În loc sa închida spatiul spitalului de nebuni, închisesera spatiul orasului.

Roni CACIULARU: Teribila metafora! Totusi, cum spuneam, mi-am propus sa va cunosc mai bine dincolo de penita, pix sau computer. Iata de ce ating acum un subiect ceva mai delicat, poate, pentru dumneavoastra. Prin activitatea editoriala legata de scriitorii de aici, din Israel, ca si prin creatia dumneavoastra de data mai recenta, în tandem cu cea a lui Shaul Carmel, realizati un amplu arc voltaic, o punte frumoasa si utila între tarile noastre. Cum sa-mi explic, de fapt, caldura dumneavoastra sufleteasca fata de Israel?

Adi CRISTI: Eu am ajuns în Israel printr-o oportunitate, o carte scoasa la editura ieseana a lui Valeriu Stancu („Descopera-mi ceea ce eu am pierdut”), un experiment cultural apreciat de critica literara. Cartea am scris-o împreuna cu poetul Shaul Carmel. De fapt, relatia mea cu Israelul este o relatie mai aparte. Am mai spus lucrul acesta: tatal meu a fost evreu. Tot timpul m-a obsedat acest spatiu, fara a avea în mine acea pornire catre ?ara Fagaduintei. Am rude în Israel. Din pacate, nu mi-am gasit timpul necesar ca sa fiu, cum ar trebui, printre ele. Cu toate acestea am o anumita obsesie, aceea a „Zidului Plângerii”. Prin „Zidul Plângerii” eu am descoperit Israelul. În proiectul meu comun cu cel al lui Shaul Carmel (acela ca am scris fiecare, în paralel, carti de poezie pe o tema aleasa de comun acord) a existat cartea mea „Zidul”, iar Shaul Carmel, la rândul sau, a scris volumul „Peretele lui Dumnezeu”. Eu am încercat sa decodific ce înseamna Zidul într-o comunitate cu celelalte ziduri ale lumii si am constatat ca este singurul zid care nu desparte, ci uneste. Asa dupa cum Shaul Carmel privea „Peretele lui Dumnezeu” din interiorul dramei poporului evreu. Pentru mine Israelul a devenit nu numai o întoarcere în timp ci, din contra, a devenit pasul înainte. Eu, prin ceea ce întâlnesc aici, la scriitorii de limba româna, prin sufletul si cartile lor (aparute sau înca nu) nu fac altceva decât sa descopar adevarata literatura a limbii române. Mai corect – o parte deosebit de importanta a ei. Proiectul meu, la care lucrez mereu, îsi propune sa  redea cititorului de limba româna de pretutindeni aceste importante carti scise în Israel.

Roni CACIULARU: Apropo de Editura, aveti o anumita politica de carte? Sunt si carti pe care le respingeti, pe care nu vreti sa le publicati?

Adi CRISTI: E o întrebare grea. E o întrebare grea, pentruca eu n-am respins niciodata o carte. Autorul si-a retras-o, atunci când i-am impus un anume standard artistic, moral etc.

Roni CACIULARU: Cum se explica afluenta reala a scriitorilor catre editura „24 de ore” din Iasi ?

Adi CRISTI: Poate ca este vorba si de efectul unui management bine articulat. Discutiile mele cu scriitorii (fie în Israel, când vin aici si ne întâlnim, fie chiar si-n România), ca si oferta de a scoate carti care raspund tuturor exigentelor tehnice, estetice si, desigur, chiar  si la preturi convenabile, precum si unele înlesniri pe care le facem câteodata, creaza un nume, o atmosfera, o atractie.

Roni CACIULARU: Am vazut cartile scoase recent la editura dumneavoastra de catre Shaul Carmel, G. Mosari, Francisca Stoleru, Paul Leibovici si altii. Admirabile! Totusi, gândindu-ma acum la convorbirea noastra, parca prea le reusiti pe toate! Îmi apareti drept un personaj pozitiv, cum sa zic?… chiar prea pozitiv! Si am impresia ca parca ceva nu e verosimil. Un om adevarat nu poate fi numai cu plus. Ati fi dispus sa-mi spuneti ce neîmpliniri v-au marcat si va urmaresc?

Adi CRISTI: A nega minusurile mele, ar fi ca si cum cineva ar dori sa traiasca numai ziua si sa nege noaptea. Ei bine, eu, Adi Cristi, sunt compus si din zi si din noapte. Dar o mica precizare: când am gresit, nu am gresit cu voie. Si poate de aceea, în momentul în care am reusit sa-mi fac „mea culpa”, din greselile mele am învatat, astfel încât faptele bune au fost în siguranta.

Roni CACIULARU: Puteti da exemple?

Adi CRISTI: O fapta pe care eu nu o consider ca a fost buna, este ca am terminat o facultate de constructii. Dar, în acelasi timp am început sa scriu. A trebuit sa-mi formez deci o gândire tehnica pentru ca sensibilitatea mea sa aibe un câstig în plus. Mai târziu am facut o facultate de stiinte politice. Eu consider asta o fapta buna, pentruca 20 de ani m-a slujit. Am divortat – iata o alta fapta buna!

Roni CACIULARU: Din punctul cui de vedere?

Adi CRISTI: Din punctul meu de vedere. Caci ori ce eliberare poate fi considerata o fapta buna. Am doi copii, doua fete – Diana si Alice. Ele sunt, fara îndoiala, fapte bune. Sunt cele mai bune carti de poezie ale mele! Desigur, când vorbim de fapte rele sau bune, ma gândesc la cele care pot fi tinute minte. Pentru ca în rest, daca ne scuturam, vedem ca fiecare din noi face o fapta buna pe zi, iar restul sunt fapte rele. Dar acestea sunt mai mult nevinovate. Ba treci pe rosu, ba nu spui „buna ziua” tuturor celor care ar trebui si asa mai departe.

Roni CACIULARU: Ce urâti?

Adi CRISTI: Eu nu urâsc.

Roni CACIULARU: Ce iubiti?

Adi CRISTI: Totul.

Roni CACIULARU: Din nou trebuie sa va întreb cine sunteti?

Adi CRISTI: Sunt un cetatean al acestui Univers, care nu stie sa urasca, pentru ca stie doar sa iubeasca.

Roni CACIULARU: Sunteti poet cu acest raspuns! Dar ca gazetar si publicist ce-ati raspunde?

Adi CRISTI: Sunt un om chinuit.

Roni CACIULARU: Iar în calitate de prozator?

Adi CRISTI: Sunt ceea ce nimeni nu ar dori sa fie. Pentruca fiecare din noi are propriul sau destin. Când cineva încearca sa fie altcineva, atunci rateaza.

Roni CACIULARU: Sunteti un om fericit?

 

Adi CRISTI: Nu.

Roni CACIULARU: Sunteti un om mai putin fericit?

Adi CRISTI: Nu. Sunt ceea ce sunt… !

—————————————————————

Nota: dupa data realizarii acestui interviu, marele poet SHAUL CARMEL a trecut în lumea celor drepti. Fie-i amintirea binecuvântata!

Roni CACIULARU

 

Arta conversatiei

DIALOG ÎNTRE COLEGI DE SERVICIU SI DE SCRIS!

 

 

By Bianca MARCOVICI & Eduard MATTES

 

 

Bianca MARCOVICI: Draga Edi Mattes, cum te descurci cu pasiunile, hobby-urile tale multiple, în afara serviciului, în ce constau ele si cum sunt echilibrate de meseria ta de arhitect la Socetatea de Electricitate” din Haifa, unde lucram împreuna ca vechi colegi?

Eduard MATTES: Hobby-urile mele nu sunt echilibrate de activitatea mea de arhitect! Ele sunt sarea si piperul din viata mea! Ce sa-i faci? A fi arhitect la Societatea de Electricitate nu este exact visul meu cu care-am început sa învat arhitectura si nici cel cu care mi-am terminat studiile la Bucuresti! Visam poate sa lucrez la niste proiecte de referinta ale lumii moderne! Dar, ca în orice vis, în marea majoritate a cazurilor, familia si digestia sunt cele mai importante asa ca faci ceea ce trebuie pentru pâinea cea de toate zilele! Pasiunile, caricaturile, grafica, fotografia îmi umplu cele trei sau patru ore dupa ce toti membrii familiei, mama si cei doi flacai ai mei, Roni si Eden, merg la culcare! Atunci îmi gasesc linistea necesara strajuita de multumirea sufleteasca dupa o zi de munca, acea liniste ca toti ai tai sunt sanatosi, multumiti si pregatiti de o noua lupta, ziua de mâine!

Dar tu, draga Bianca, cum te împarti tu între devizele tale de la serviciu si lumea ta de vers?

Bianca MARCOVICI: La aceasta întrebare pe care mi-o returnezi, as putea raspunde în putine cuvinte: meseria mea de inginer constructor se contopeste perfect cu poezia, mai mult, sunt un colaj modern si dependent. Inspiratia mea, dupa cum se poate citi din cartea antologica,Muntele meu, Carmel, 2011″ e tocmai o dovada a diversitatii temelor poetice pe care le-am abordat. Ele tin de nostalgia româneasca, dupa ce am parasit România acum 20 de ani împreuna cu familia. Aici, în Israel am prins radacini puternice, am deja 6 nepoti. Fetele mele au facut armata grea, s-au casatorit si deja au devenit competitive în meseria lor. Lucreaza în domeniul calculatoarelor. Nu uita ca am sosit în tara foarte târziu! Eu la aproape 40 de ani, sotul meu la vârsta de 45 iar cele doua fete ale noastre au sosit în Israel la vârsta bacalaureatului, deci înainte de armata care a urmat.

Cum te împaci cu gândul ca ai colaborat din începuturi la cartile mele, facându-mi grafica, iar la interior sunt si câteva din realizarile tale în grafica, adica pot sa-ti zic ca ti-am oferit o sansa sa-mi ilustrezi poemele” (Sic!), dupa care multi scriitori te-au contactat cerându-ti sa repeti succesul pentru cartile lor? Îti mai amintesti despre ce plachete de versuri este vorba, le mai ai prin casa? Poti reproduce un colaj?

Eduard MATTES: Este adevarat ca te-ai comportat ca o adevarata prietena ce esti si-ti multumesc ca mi-ai acordat încrederea de-a-ti decora cartile cu desenele mele (si eu… Sic!), carti deja decorate cu frumoasele-ti versuri! Cum ma împac cu gândul ca am colaborat din începuturi la cartile tale? Pentru mine a fost si-a ramas o cinste deosebita de ati sta aproape, la câtiva centimetrii de adâncile tale versuri, în plachetele pe care le-ai editat si care ti-au consolidat un nume rasunator în poezia moderna.

[pullquote]

Bianca Marcovici a debutat în poezie în anul 1981, sub pseudonimul Blanca, la rubrica „Diligenta Postala” a poetului Emil Brumaru (…) activa în Cenaclul „Junimea” din Iasi între anii 1981-1991 (…). Bianca Marcovici este din 1990 membra a Uniunii Scriitorilor din România – filiala Iasi, precum si membra a „Asociatiilor Scriitorilor Israelieni de Limba Româna” din anul 1999. Din anul 1991 a devenit si membra a Societatii „Junimea” din orasul natal Iasi. A facut parte din delegatia scriitorilor israelieni de limba româna la „Întâlnirile scriitorilor de pretutindeni” de la Neptun, Constanta, de doua ori, în anii 1996 si 1999. (cu care ocazie a participat la emisiuni la televiziune ?i lansari de carte în cadrul colocviului). Poeta a colaborat la reviste literare din România, Israel, Germania si reviste on line pe internet. (…) Poeme ale ei au fost traduse în limba ebraica în antologii comune cu al?i autori, de catre Andreei Fischof, de asemenea i-a aparut o placheta de versuri în limba engleza, „18 poeme”, în traducerea Luizei Carol , în limba germana în traducerea lui Radu Barbulescu, iar în limba franceza în cea a lui Georges Astalos si Nicole Pottier. A publicat nenumarate volume de poezie si proza.

[/pullquote]

Bianca MARCOVICI: Dar cititorul ar trebui sa mai stie si cu ce te ocupi la serviciu!

Eduard MATTES: N-as vrea ca cititorul acestor rânduri sa creada ca sunt un plictisit si-un plafonat în ceea ce priveste activitatea mea la serviciu, dar… adevarul nu este prea departe de cele relatate mai sus! Îmi desfasor activitatea într-un mediu dominat de inginerie si exactitate, în care munca de arhitect este privita ca ceva desuet! Mereu mi se spune, mai în gluma, mai în serios, când vreau sa mai ies putin din unghiurile drepte, ca oricum nimeni nu va observa creatia” mea! Si-atunci ma surprind întrebându-ma unde s-au ascuns toate visurile mele? Îmi amintesc anii studentiei si ceea ce visam noptile: visam ca proiectul meu s-a materializat, ca este real si ca ma plimb prin tridimensionalul imaginar devenit peste noapte, realitate! Priveam în toate directiile si corectam proiectul acolo unde era nevoie, totul în tridimensional! Ma trezeam a doua zi si ma repezeam la planseta unde materializam visul în linii, culori si unghiuri. Si-atunci, eram multumit! Azi, fac ce mi se cere, dar am grija sa ma privesc în fiecare dimineata în oglinda si sa ma investighez cu atentie daca nu a început capul meu sa semene cu un cub…! Atâta timp cât capul îsi pastreaza forma pe care o stiu, plec linistit la serviciu si ma îmbrac cu culoarea locului pentru a iesi cât mai putin în evidenta!!! Noroc ca am capatat a-colo si o alta atributiune, si anume aceea de-a organiza expozitii de-ale colegilor de lucru care, ca si mine, evadeaza uneori în arta!

Dar cum te lauzi tu cu ceea ce faci la serviciu?

Bianca MARCOVICI: Cred ca simpla enumerare a lucrurilor pe care la fac în meseria mea, cum ar fi Statii de înalta tensiune”, partea de constructie, ar sugera clar ca nu poate fi acesta izvorul meu poetic. Cred ca situatia internationala, razboiul, dragostea, explozia internetului (Impactul Virtualului”- titlu unei carti lansata la I. C. Român din Tel Aviv), muzica, domeniul în care am activat ca violonista 17 ani, pot fi clarificate ca subiectele mele forte din proza si poezia mea, cea memorialistica. Ma consider o poeta modesta care a încercat sa pastreze legaturile cu literatura din România, cu toate ca multi dintre israelienii de origine româna considera lucrul asta ca o pierdere de timp.

[pullquote]

Absolvent al prestigiosului Institut de Arhitectura Ion Mincu din Bucuresti, ceea ce nu l-a împiedicat sa deseneze portrete, sa sculpteze în lemn, sa picteze în ulei… Si totusi, pe cartea sa de vizita ca profesionist al artelor vizuale relevanta este calitatea de caricaturist. Poate si pentru ca, în acest domeniu, a avut cele mai mari satisfactii personale. (…) Eduard Mattes se înscrie cu succes pe linia predecesorilor. Membru al Asociatiei caricaturistilor din Israel si al Asociatiei internationale a caricaturistilor, al Uniunii artistilor plastici, a participat la expozitii în Egipt, Portugalia, Italia, Spania, Olanda, Japonia, România… (dr.Dorel Schor)

[/pullquote]

 

Eduard MATTES: Dar cum e privita literatura israeliana în limba româna, peste hotare?

Bianca MARCOVICI: Descopar ca suntem înca competitivi, suntem o mostenire lirica puternica”, asa cum se vede clar în presa româneasca din Israel si în cea din România. Unii dintre noi au reusit sa fie publicati în România, cartile noastre au fost recenzate în revistele literare din România si din Israel. Au loc întruniri literare la Ierusalim, Tel Aviv si Haifa cu schimburi literare aproape lunar. Cu toate astea suntem (unii dintre noi!) ignorati când e vorba de ce am vazut si auzit la stirile culturale de la TVR CULTURAL legate de Salonul de carte” de la Bucuresti care se desfasoara zilele acestea. Ungaria e invitata ca membra de onoare anul acesta, Spania a fost invitata anul trecut. Mie personal nu mi s-a cerut colaborarea. Nici nu mai am pretentia sa fiu invitata. Poate ar trebui sa ma reculeg. Viitorul nostru literar sta în limba ebraica. Lucrul asta l-am simtit în cartea mea de poezie Espresso dublu la Ierusalim”, carte bilingva, ebraico-româna, carte receptata deja în presa israeliana.

Dar cum te lauzi tu cu expozitiile?

Eduard MATTES: Da, cu expozitiile mele ma laud într-adevar! Am câteva în fiecare an, sunt unul din candidatii la Premiul Ianculovici” pe care doresc din tot sufletul sa-l merit si sa-l primesc iar anul acesta urmeaza sa expun fotografie la Bucuresti, în galeria artistului fotograf român Gabriel Boholt din incinta cinematografului “Patria”. De asemeni, dupa succesul pe care l-am avut anul trecut cu creearea cupei comemorative pentru Memorialul Iosif Mattes” la box de la Iasi, anul acesta vreau sa proiectez iarasi o cupa sau o placheta pentru acest eveniment dedicat memoriei scumpului meu tata, fost antrenor emerit, decedat în anul 2000.

Bianca MARCOVICI: Acestea fiind spuse, ma bucur ca am gasit timpul necesar sa mai sporovaim putin si despre noi, în aceste vremuri tensionate si sumbre, mai ales ca ne stim de-o viata iar anii ne poarta pe-ale lor valuri învolburate si nu ne dam seama de fuga lor!

Bianca MARCOVICI & Eduard MATTES

Haifa, Israel

iunie 2011

————————————————

Bianca MARCOVICI, nascuta Grimberg, la 22 iunie 1952, Iasi. Poeta israeliana de limba româna, violonista si inginera de profesie. A absolvit „Universitatea populara” de 5 ani si Liceul de muzica „Octav Bancila“, din Iasi, sectia vioara. De asemenea ea este absolventa a „Facultatii de Constructii Civile si Industriale” a Institutului Politehnic din Iasi (1976). În 1991 a emigrat în Israel împreuna cu toata familia. În perioada 1984-1987 a fost membra a Orchestrei Comunitatilor evreiesti din Bucuresti si Iasi, efectuând turnee în Israel, Elve?ia si Statele Unite ale Americii. Intre 1990 – 1991 a lucrat timp de un an ca redactor pentru carti tehnice la Editura „Omnia” din Iasi. În acceasi perioada a fost vicepresedinta Asociatiei de prietenie România-Israel-filiala Iasi, alaturi de violonistul Bujor Prelipceanu, care îndeplinea func?ia de pre?edinte. Lucreaza în prezent ca inginera la “Societatea de Electricitate” din Haifa, în Israel.

Activitatea literara

Bianca Marcovici a debutat în poezie în anul 1981, sub pseudonimul Blanca, la rubrica „Diligenta Postala” a poetului Emil Brumaru, în Revista “Cronica”, Iasi, 1981 si în acelasi an în Revista „Convorbiri literare”. Ea a fost activa în Cenaclul „Junimea” din Iasi între anii 1981-1991, de asemenea a participat la începutul activitatii ei literare la Cenaclul: „În numele poetului” condus de poetul Cezar Ivanescu (un grupaj de poezii i-a aparut atunci în revista „Luceafarul”). Bianca Marcovici este din 1990 membra a Uniunii Scriitorilor din România – filiala Iasi, precum si membra a „Asociatiilor Scriitorilor Israelieni de Limba Româna” din anul 199. Din anul 1991 a devenit ?i membra a Societa?ii „Junimea” din orasul natal Iasi. A facut parte din delega?ia scriitorilor israelieni de limba româna la „Întâlnirile scriitorilor de pretutindeni” de la Neptun, Constanta, de doua ori, în anii 1996 si 1999. (cu care ocazie a participat la emisiuni la televiziune si lansari de carte în cadrul colocviului). Poeta a colaborat la reviste literare din România, Israel, Germania si reviste on line pe internet. În anul 2001 a fost aleasa în Conducerea Asocia?iei scriitorilor israelieni de limba româna, dar a fost nevoita sa se retraga dupa 8 luni din motive personale. Poeme ale ei au fost traduse în limba ebraica în antologii comune cu al?i autori, de catre Andrei Fischof, de asemenea i-a aparut o placheta de versuri în limba engleza, „18 poeme”, în traducerea Luizei Carol , în limba germana în traducerea lui Radu Barbulescu, iar în limba franceza în cea a lui Georges Astalos si Nicole Pottier. A publicat nenumarate volume de poezie si proza.

***

Eduard MATTES, arhitect, grafician, caricaturist, sculptor. Nascut în România, stabilit în Israel; Fiul renumitului antrenor de box Iosif Mattes din Iasi.

Iata cum ni-l descrie criticul de arta dr. Dorel Schor: „… Absolvent al prestigiosului Institut de Arhitectura Ion Mincu din Bucuresti, ceea ce nu l-a împiedicat sa deseneze portrete, sa sculpteze în lemn, sa picteze în ulei… Si totusi, pe cartea sa de vizita ca profesionist al artelor vizuale relevanta este calitatea de caricaturist. Poate si pentru ca, în acest domeniu, a avut cele mai mari satisfactii personale. (…) Eduard Mattes se înscrie cu succes pe linia predecesorilor. Membru al Asociatiei caricaturistilor din Israel si al Asociatiei internationale a caricaturistilor, al Uniunii artistilor plastici, a participat la expozitii în Egipt, Portugalia, Italia, Spania, Olanda, Japonia, România… În Israel, printre altele, a initiat si organizat prima expozitie româneasca de grup, precum si, în relatie de parteneriat, prima expozitie de caricatura israeliana în România…”

———————————————————-

TALMA ESHDAT, INEVITABIL SENTIMENTALA

Un prieten artist plastic mi-a recomandat-o pe Talma Eshdat, despre care spunea ca este o pictorita buna, pe care o caracterizeaza sentimentele calde si ideile curajoase, novatoare. Aceasta presupune nu numai talent, ci si ambitie si vocatie, înseamna timp si energie, mai cu seama atunci când ocupatia de baza este cu totul alta.

Talma a trait în România pâna la vârsta de 14 ani când a emigrat în Israel. A fost o vreme într-un chibut, a învatat la gimnaziul ebraic din Ierusalim, apoi a studiat engleza si limbile de origine latina. Interesant este faptul ca devenind profesoara de limbi straine, ea fiind implicit poliglota, a simtit nevoia sa se exprime si în limba universala a formelor si culorilor. Evident, a învatat cu rabdare desenul si pictura, i-au prins bine si îndelungatele sederi la Paris în anii sabatici.

Pictura Talmei Eshdat este foarte personala. Regasim în ea trairi si evenimente, drame si bucurii, confluente între literatura si plastica., interferente de stiluri, cautari permanente. Viziunile optimiste, de o larga respiratie calma, din unele peisaje, se încarca de tensiuni revelatoare, în altele…Viziunea senina impresionista dintr-o pânza se modifica radical în alta, în care abordeaza dezinvolt abstractul. S-ar spune chiar ca artista iubeste expresionismul abstract care-i permite sa se rupa temporar de realitate, dar o obliga sa revina curând în tuse energice, cu multa culoare si vigoare. Dar si în abstract se regasesc contururi figurative ca, de exemplu, într-un reusit Autoportret” sau în Triptic”, tablou relalizat cu îndârjire, într-o cromatica iradianta si taieturi aproape chirurgicale.

Lucrarile poarta pecetea autenticitatii si în seria de tablouri intitulata Pereti”, preluare a unei teme interesante, graffiti în cuvinte si imagini. Subiectul invita la tehnica binecunoscuta a colajului, dar Talma refuza orice facilitate, preferând exprimarea grafica, cu discrete elemente narative. De data aceasta artista, care nu paraseste culoarea, da o sansa preferentiala liniei, care construeste formele în planuri largi, libere.

Am selectat câteva pânze, în intentia de a prezenta diversitatea tematica si de stil a pictoritei. Exista totusi ceva comun în lucrarile ei, compozitia echilibrara, prioritatea pentru calitatea texturii, bogatia cromatica, juxtapunerea tonurilor. O linie specifica subliniaza plasticitatea formelor. Cromtismul viu dar echilibrat, precum si viziunea inevitabil sentimentala ne recomanda o persoana optimista, cu un tonus creator pozitiv.

Dr. Dorel SCHOR

Tel Aviv

2 mai 2011

AL MIRODAN – UN MONUMENT

In memoriam (1927-2010)

A trecut un an de la disparitia fizica a lui Al Mirodan. Cu putin înainte de tragicul eveniment, pe care nu-l prevazusem, am scris un articol despre el si revista sa. Desi scriitorul nu mai vorbea la telefon cu nimeni, m-a sunat si a apreciat acest reportaj – numit de unii literar. S-a scuzat ca nu poate vorbi mai mult, bolnav fiind (se simtea asta si-n vorbele-i din receproc), dar nu a vrut sa treaca sub tacere reactia sa asupra celor însemnate de mine. Mi-a multumit, iar eu i-am spus neconventional ca nu are pentru ce. Am scris doar adevarul.

… A trecut un an! Deja? Reiau, în memoria Marelui Disparut Fizic, rânduri care mi-au ramas dragi. IN MEMORIAM; caci ce altceva as putea face acum? Mirodan si revista „Minimum” au fost si sunt UN MONUMENT. Aici – în Israel, acolo – în România, oriunde în lume, unde oameni inteligenti îl citeau, respirau cu el, cu paginile sale, se bucurau de fructele inteligentei artistice si gazetaresti ale Mirodanului. Al Mirodan a plecat. Monumentul sau EXISTA!

CAFENEAUA DE LA NR. 88 – TEL AVIV,  STR.  DISENGOFF
Rânduri despre stralucita revista „Minimum”, a scriitorului Al Mirodan

„Minimum”, revista domnului Mirodan. De la primele pagini, cortina se deschide. Spectacolul începe. Caci domnu’ Mirodan, se stie, este un mare autor de piese de teatru. Are „scena” în sânge. „Minimum” e facuta de el (si numai de el), cu sânge mirodanian. Si e facut de înca un milion de ziaristi si scriitori. De fiecare data, cu fiecare numar, avem de-a face cu un mare spectacol. Al lumii. Al lumii din noi si de-acum. Cu evrei si români si oameni de pretutindeni. Al lumii  în lupta. Pentru mai bine, pentru mai frumos, pentru normal, pentru bun simt, pentru adevar, pentru omenie, pentru libertatea spiritului. Pentru idealuri curate, asa cum, de altfel, începuse Mirodan ca reporter, la o publicatie de tineret din România, de prin anul  46, la numai 17 ani.

De atunci si pâna azi  scriitorul ziarist Al Mirodan s-a constituit într-o apriga reactie împotriva a tot ce „violeaza si umileste individul”, dupa cum îsi recunoaste si singur alergia, într-un interviu acordat Lucretiei Berzintu din Israel, pentru revista româneasca „Agero”, din Germania: „Nu suport pe nici un plan al relatiilor interumane – contiunua scriitorul – conditia de prizonier.” Începuse cu reportaje, interviuri, stiri. Era înfulecator de realitate, naiv si exacerbat în lupta pentru o lume noua, mai omenoasa, atât de dorita dupa salbaticiile razboiului mondial. O lume mai buna si pentru evrei, desigur…

El, Mirodan, este de fapt Cerchez: ziaristul din piesa de debut a actualului director de la „Minimum”, piesa care s-a bucurat de un mare succes – „Ziaristii”. A scris apoi: ”Celebrul 702”, „Seful sectorului suflete”, „Camuflaj”, „Transplantarea inimii necunoscute”, Primarul lunii si iubita sa”… Un moment de noua directie tematica al teatrului mirodanian, moment de rascruce, îl constituie apoi piesa „Contract special de închiriat oameni” – în care ataca ascutit si raspicat antisemitismul.

Aplauze la scene deschise, premii precum cel al Academiei Române, sau cel al Ministerului Culturii etc., etc. sunt lasate în urma: drama vietii sale se produce! Are loc parasirea României, plecarea în Israel. Are loc ruptura cu sine, cu viata lui, spre a-si fi credincios siesi, gândirii si sperantelor sale. A lasat fizic, dar a luat cu sine, în inima  si constiinta sa, prietenii adevarate, amintiri si vise. În Israel, unde se stabileste definitiv, în inima Tel Aviv-ului, porneste tot de la gazetarie. Începuse a scrie un fel de „Dictionar” cu  privire  la scriitorii evrei din România si din Israel, si de oriunde ar fi ei, dar vorbitori ai limbii în care ne-am nascut. E vorba de o reactie unicat si substantiala, inteligenta si puternica, împotriva antisemitismului. Dar desigur, nu numai atât… Dramaturgul Dorel Dorian subliniaza, pe drept, ca Mirodan a „nemurit” o sumedenie de scriitori…

Publica cu regularitate pagini din acest „Dictionar” în ziarul de limba româna de aici, care apartinea atunci unui tartor, sef de trust de presa, un anume Himelfarb. Nimeni nu sufla în front! Totul la porunca si pe gustul lui. Un Neica Nimeni, haladuind prin culisele ziaristicii de aici, din Israel, si dirijând-o dupa un Nord al lui, altul decât cel adevarat: nordul politic, legat de nordul totalitar si, desigur, financiar. Într-un astfel de context Mirodan a facut o ancheta despre mascarada premiilor literare cu diplome de carton si bani de fason; premii de batjocura – mai ales prin sumele minuscule – la adresa condeielor de pe „ulita româneasca”. Mirodan se situase astfel în fruntea scriitorimii „românesti” de aici.

Articolul este oprit de la aparitie, autorul – chemat la „Spaima spaimelor”. Un gest de-al dictatorului si ramâneai fara pâine, sau chiar si macar fara perspectiva ei. In esenta, nu mai aveai unde publica! Pentru un literat ca Mirodan, asta putea însemna sfârsitul. Prietenii îi spun: „te sinucizi!”…  Dar Mirodan nu raspunde chemarii himelfarbului. Nu sta cu capul plecat. Nu e în firea lui. Si scoate, nici mai mult, nici mai putin decât o REVISTA! Fara bani, fara alte mijloace, doar cu talent, cu prieteni, cu ambitie si, mai ales, cu încrederea în libertatea spiritului, a omului!

Revista „a prins!”. S-a vândut, a devenit cautata. În tara dar si peste hotare. Azi se fac abonamente nu numai în Israel, ci si în U.S.A., Canada, America de Sud, Australia, Noua Zeelanda, Insulele Fiji… Revista e citita cu placere si în România. A fost „o victorie asupra fricii”, spune Al Mirodan. A fost o razbunare. Împotriva oricarei forme de prizonierat! A fost o sanatoasa reactie alergica. La întrebarea: „Ce va caracterizeaza?”, Mirodan raspunde: „Teama de frica”.

(…) 33 de ani în Israel. Si îsi zideste sufletul, tânar si tenace, în „zidurile” acestei minunate catedrale care este „Minimum” si în care se desfasoara, mereu nou, un mare spectacol, unul din cele mai bune spectacole ale lumii noastre de azi!

Rasfoiesc revista cu o placere anume, precum aceea pe care o aveam când, la sfârsit de saptamâna, lipseam de la cursuri si seminarii si, în Iasii studentiei mele, singur, singurel, ma ascundeam în a doua camera a unei cofetarii de pe strada Lapusneanu,  goala de lume la acele ore de dimineata, cu „Contemporanul” lui G. Ivascu, cu „Gazeta literara”, cu „Tribuna” de la Cluj si cu alte vreo doua publicatii pe masa. Eram rege! Faceam ce-mi placea! Si ma îmbatam cu farmecul unor litere de aur, atât de dragi sufletului meu…

Tel Aviv.  Strada Disengoff – renumita strada a cafenelelor de mai ieri. Renumita strada a taifasurilor, a promenadei, a discutiilor de-o clipa, de-o ora, la un cataif de omorât ziua si pensia… Disengoff – strada toaletelor cochete ( mai mult sau mai putin!), a modelor amestecate, a unor flirturi scurte, strecurate parca dintr-o alta lume. Dimineata de iarna israeliana, luminoasa, care poate echivala oricând cu o primavara bucuresteana.  Este acum si aici un aer burghez, usor modern si, totusi, cam patriarhal.

Iata-ma ajuns. Cafeneaua de la numarul 88. Intru. Mese libere, ora de neafluenta. Mobilier de culoare închisa. Deasupra mesutelor, la care sunt doar câte doua scaune, lampadare care lumineaza discret dar eficient. Loc elegant, vizibil si retras, destinat parca, la ore matinale, discretiei, dar  si jocului perfid al imaginatiei. La fereastra, alaturi de o doamna delicata, vad un cunoscut si reputat istoric. Discuta ponderat. Desigur, chestiuni stiintifice. Dar eu îl caut pe domnul Mirodan. M-a onorat, stabilindu-mi aici o întâlnire. Privesc în jur. Nu-i. Nici mai în spate, în sala cu mesute ce-mi aminteste de genul de cofetarie provinciala din România. Nu-i! Ma uit si pe terasa. Goala. M-ntorc sa plec. Dar cine-i tipul asta, dintr-o parte a salii, aplecat peste masa astfel ca nu i se vede fata, având deja a doua ceasca de cafea, si câteva file desprinse de prin diferite publicatii straine? Citeste absorbit, cu pixul în mâna, transcriind ori traducând ceva pe un caiet de lucru. O ceasca e deja goala. Da, el e!  Ne salutam, foile rupte si caietul intra repede în servieta; comand si eu „una turceasca”, mica.

Discutia se leaga repede, e antrenanta, cu Mirodan nici nu poate fi altfel. Ma gândesc- amintindu-mi ca în chenarul redactional de la „Minimum” e amintit numai numarul casutei postale, nu si sediul – ma gândesc ca, de fapt, aici este, într-un fel, redactia. Aici Cerchez – Mirodan urmareste, scrie, devine si detectiv când e nevoie, scoate un pistol din teaca vreunei carti dintre atâtea „politiste” traduse de el în româneste, îl pune tot pe masa de lucru. Aici el asociaza, deduce, rescrie, sterge, are probleme de constiinta, fumeaza trabuc si bea cafele, decupeaza, desface si lipeste texte, poze, caricaturi. Se cearta. Intriga. Darâma si cunstruieste. Face gazetarie „la catarama”! Acum, în zilele astea, ca si ieri, ca si alataieri, ca si în urma cu un an, cu doi sau cu douazeci si doi, ori douazeci si patru, el face nu un reportaj sau doua. Nu face, sa zicem, un ziar. Nu! Mirodan creaza si recreaza o REVISTA! „Revista oamenilor inteligenti”, cum scria pe coperta, la-nceputul aparitiei sale.

Mesele, când am venit, erau majoritatea goale. Scaune libere, scrumiere. Acum, rod sigur al imaginatiei mele de visator nevindecabil, au luat loc, tinând cont, sau nu, de vicioasa mea închipuire, tot felul de tipi, dar si nume deosebit de respectabile. Condeie alese sau acceptate dupa preferintele si gustul domnului director. Ziaristi si scriitori. Din Israel. Din România. Din întreaga lume. Cred ca este redactia cu cei mai multi redactori si colaboratori din câte am cunoscut.

Am nimerit, deci, la o asa zisa sedinta redactionala, condusa de însusi domnul Mirodan. Pâna se ridica „cortina” pentru marea avanpremiera, mai este putin. Asteptam. Deodata  îmi vine o idee, tot de jurnalist. Ma retrag de la locul meu. Ii las pe convivii acestei „cafenele literare si gazetaresti” cu discutiile dintre ei, în asteptarea dezbaterilor de rigoare, înainte de aparitia unui nou numar. Scot „celularul” si dau telefoane. Scurte si grabite. Am cerut mai multor cititori ai revistei „Minimum”, pe care-i cunosc nu de azi, sa-mi caracterizeze, de asta data doar printr-un cuvânt, aceasta publicatie. Iata, tot în graba, un rezultat sintetic si neordonat: Actuala. Buna. Cu nerv. Atragatoare. Percutanta. Credibila. Adevarata. Scrisa clar. Scrisa bine. Conflictuala. Stimulatoare. Inteligenta. Dura. Interesanta. Perfida. Curajoasa. Insinuanta. Bârfitoare. Parsiva. Sensibila. Normativa. Decenta. De scandal. De bun simt. Armonioasa. Pasionanta. Pasionata. Patimasa. De dreapta. De centru. Incomoda. Substantiala. Cu greutate. Colaj. Lipicioasa. Umanista. Culturala. Anti-antisemita. Obiectiva. Subiectiva. Cu umor. Informata. Morala.Trasnita. Desteapta. De idei. Consecventa. Realista. Echilibrata. Autoritara. Îndârjita. Spumoasa. Coltoasa. Generoasa. Subtila. Evreiasca. Româneasaca. Justitiara. Universala. Sociala. Satirica. Istorica. Intelectuala. Populara. Recuperanta. Luptatoare. Guvernanta. Literara. Colocviala. Malitioasa. Vivanta. Parfumata. Eleganta. Supla. Are nuri. Are draci. Are ace. Are pe vino-coace!

Bun! ?tiam eu ca, de fapt, nu numai subsemnatul gândeste astfel. Deci – pe de-o parte astia din sala cafenelei de pe strada Dizengoff, nr.88; pe de alta – „anchetatii” mei. Mai confrunt cu ce s-a angajat Cerchez – Mirodan, la primul numar al lui „Minimum” ( desi mi se pare ca sedinta de lucru a-nceput de-acum). „Vrem – spunea el laconic – sa facem o revista buna. Asta-i tot.” Iar în interviul (de clasa!) luat de ziarista Lucretia Berzintu, când aceasta îl întreaba „Ce-ati vrea sa transmiteti cititorilor?”, Al. Mirodan spune: „Angajamentul meu solemn de a ma stradui sa nu-i plictisesc niciodata!”. Daca cumva cineva mi-ar spune ca Mirodan nu-i om de cuvânt, i-as pune sub nas colectia revistei.

Se discuta acum – si-s destule luari de pozitie în contradictoriu –  rubricile „La închiderea editiei”, „Ne place… Nu ne place…”, Se zvoneste ca…”, „Etc… Etc”. Rubricile sunt orchestrate, regizate, ba chiar interpretate tot de „Omul orchestra”, adica jurnalistul Mirodan, pe baza agentiilor de presa de pe mapamond, a ziarelor si revistelor de oriunde, a informatiilor obtinute prin contactele sale cu tot felul de oameni din întreaga lume larga. Omul nostru de pe Disengoff filtreaza totul si ne reda esenta. Se discuta apoi articolele de la „Lumea româneasca” si cele de la „E o lume”. Cât priveste continutul paginilor de „Dictionar  neconventional al scriitorilor evrei de limba româna” el este doar amintit. Nimeni nu comentreaza. La fel e si cu „Posta Dictionarului”… Dintr-o mapa speciala sunt scoase si comentate alte materiale. Doamna Sanda Peri, relizatoarea graficii revistei „Minimum” (care e pe baricada revistei înca de la primul numar! ) îi arata între timp  boss-ului câteva  machete, mai adauga ici o caricatura, colo un „nasture” vitriolant.

?igara de foi a domnului Mirodan a devenit, acum, doar un ciot: „Domnisoara, ai grija dumneata, te rog, de cafele!”… si face un gest larg, dar scurt, spre sala. Discutiile continua. Câte unul se mai supara., da-i trece, ca de!, n-are încotro. Sunt forfecate mai departe articole, recenzii, paginile de literatura… Si uite-asa, cam asa, s-a mai închegat un numar de revista. Se-ntelege, n-am mai vorbit aici de munca imensa, de laborator, de repetitiile silnice facute pentru avantpremiera la care am avut norocul sa asist. Înca un pic si tot materialul, cu semnaturile unora dintre cei prezenti, merge la tipar.

Recunosc, am avut o sansa reportericeasca aparte, încât sa se nimereasca a fi întâlnirea mea reala cu domnul Mirodan – întâlnire care era  pe o cu totul alta directie – tocmai când sa fie si sedinta aceasta imaginara, de lucru, a atâtor condeie de clasa care sunt prezente în „Minimum”.
– La mai multe numere, domnu’ Mirodan!, îi spun la sfârsit.
– Multumesc, da’ nu depinde numai de mine …
Am iesit afara  din cafeneaua care era aproape goala. Totusi, înainte de noi doi nu plecase nimeni de aici! Înauntru ramasese doar ceva fum parfumat de la Havanascriitorului. Fata aia, într-adevar draguta, strângea linistita de pe masa la care sezuram. Soarele primavaratec din amiaza asta de martie, mângâia delicat strada Disengoff. Iar eu, desi îmi luasem „la revedere” de la Marele Mirodan, nu vroiam sa cred ca imaginatia mea continua sa ma mentina alaturi de el. Singur, spre statia de autobuz, sunt totusi împreuna cu maestrul. Si continui sa vorbesc cu el:
-Domnule Mirodan, zic eu, revista e atât de iubita, de apreciata! Aici si în lume. Dati-mi voie sa va spun : „La multi ani!”.
– Ati spus ceva?
Autobuzul ne clatina usor.
-Nu doamna, cred ca vi s-a parut…
La semafor prindem culoarea rosie.
Oprim.
———————————————————-

Roni CACIULARU
Aprilie 2011
Tel Aviv

TEL AVIV: REPORTAJ LA COLTUL STRAZII

Intersectia strazilor Ibn Gvirol si  Shaul Hameleh (Regele Shaul).

Iata-ma inca o data la intretaierea bulevardelor Ibn Gvirol si Regele Saul, din Tel Aviv. Deschidere larga, oameni in miscare, parfum de toamna tarzie, in care, la margini de trotuar, maslinii isi clatina sabiutele in forma de frunze mici, de un verde brumat cu pudra de timp. Cativa maslini de pe „Regele Saul” sunt chiar langa apropiatul si impunatorul complex cultural, cu arhitectura aparte, moderna, care poarta numele lui Golda Meir. In colt, semafoarele isi fac jocul, insensibile la anotimp, gusturi sau preferinte. Ele sunt cam in contrast cu dorinta nervoasa a multimii. Totusi, semafoarele impun o anumita cadeta strazii, trotuarelor. Au ceva stenic, de siguranta, de punct pe „i”…

La un moment dat, ma plictisesc sa tot stau ca un uitat de lume, uitand si eu de mine, aflandu-ma in treaba, desi n-am aproape nici o treaba acolo. Intru in elegantul si functionalul complex multi-comecial „London Mini-Store”. „Punctul” pentru ziare ziare are si cateva mese, si chiar cafele. Rasfoiesc „Viata Noastra” (am un numar un pic mai vechi). Adeseori un ziar mai vechi imi releva lucruri noi! Prin comparatie, prin asociere, prin predispozitia momentului… Comand un „espresso dublu”, cum ii place poetei Bianca Marcovici. Suna bine: espresso dublu! Si ma dau si eu mai versat in ale cafelei… Literele de cafenea au pentru mine un farmec anume. Mai amarui, mai de imaginatie si de abstragere dintr-un prezent nu intotdeauna confortabil. Gasesc acum, in „Viata Noastra” un articol al semnat de  ing. Hanan Waserman, din ciclul „Celebritati evreiesti”, care se refera la Regele Saul. Gandul ma duce la strada in coltul careia ma fixasem pentru reportajele mele. Strada cu numele Celui Dintai Rege al Evreilor. Imi reapar in minte si alte pagini de istorie si legenda despre acest personaj unic si deosebit de interesant. Un destin dramatic, tragic, dar mai ales eroic. Un simbol cu corespondente peste timp, pana azi, pana aici si pana in viitor…

Mi-am baut si paharul cu apa minerala si, in scurt timp, ajung pe strada Marelui Rege. Hai-hui pe trotuar. Masinile fasaie elegant si modern. Arborii, pe langa borduri, isi misca imperceptibil crengile bogate. Cladirile mai vechi, dar bine conservate, configureaza eleganta strazii. O subliniaza chir, prin contrast. Alte cladiri domina, inalte sau masive, distinse si oarecum distante. Imi dau totusi binete. Ne cunoastem… Ma plimb agale, privesc si gust atmosfera distinsa, metropolitana, cu echilibrul ei special si ma contopesc in aerul romantic si modern, unic, al acestei importante strazi, cu patru benzi de circulatie. Dinamism calm, elegant, substantial si degajat. Atmosfera de toamna primavarateca, trotuar gri, asfalt cu luciu metalic. Oameni cu pas nu prea grabit, dar nici de plimbare.
  
O raza de soare sclipeste cu galben de semafor. „Atentie!”. Si circulatia marelui bulevard se rareste. Flutura prin crengi o soapta de istorie. Nu mai sunt masini. Circulatia e oprita. Oamenii se aduna la margini de trotuare. Dinspre Muzeul de Arta se aud aplauze. Treptat, ele se prelungesc de-a lungul trotuarelor. Ovatii. In locul masinilor, pe strada asfaltului rutier, cald de soare si de la rotile automobilelor, paseste acum, inalt si frumos, insusi Regele Saul, cel care a creat unitatea triburilor evreiesti, cel care a inscris prima pagina a infaptuirii statului  cu numele Eret Israel, cel care a creat o armata puternica si, pentru vremea lui, moderna. Este cel care dintr-un pastor timid si modest, multumit sa-si creasca magarii si sa are pamantul,  omul fara dorinti de marire, a fost ales, oarecum la intamplare, si oarecum fara voia lui, sa fie conducatorul de osti, care sa ne apere de dusmanii din jur, sa fie rege peste toti. Nu i-a fost deloc usor! Totusi s-a transformat in luptator darz si strateg inteligent, s-a invins adesea pe sine, ca sa-i poata rapune pe cei ce-i erau impotriva….

A fost, pana la un punct, un invingator! Un mare invingator si erou. A adus glorie si a aparat fruntariile celor 12 triburi unite si intarite sub conducerea lui! Iata-l acum, venind din timp si din rastimpuri, inalt si puternic, cu praf din ceata dsertului pe picioare, cu o coroana de aur pe cap,  imbracat in mantie usoara, de purpura cu margini de galben stralucitor, avand o fusta scurta alba, din in, cu ciucuri ( o „perizoma”, deci) si sandale de papirus… E frumos! E chipes! Paseste semet, zambind multimii, istoriei si soartei sale. Dupa mii si mii de ani, regele e linistit si senin. Tarziu, e drept, dar pe merit, caci si-a platit linistea si triumful prin zbateri zguduitoare, prin framantari si impliniri.

Pretul a fost greu! Un pret care, dincolo de framantarea regelui-taran, dincolo de atata incrancenare a vietii sale si a nemului sau constituit de el unitar si statal, cu armata, cu functionari, cu demnitari, cu un guvern de consilieri, cu granite de neancalcat, dincolo, deci, de toate, a insemnat inceputul unei mari pagini de istorie a evreilor, de stabilitate, de putere si constiinta de sine. O pagina pe care el a scris-o, bazat pe istoria si crezul strstramosilor si pe care o simtim inca si acum prezenta, victorioasa si tragica totodata. Tragicul si biruinta, lupta si continuitatea, jertfa grea de sange si de suflet, merg mana-n mana in istoria noastra….

Destinul nu i-a fost Regelui Saul  prieten todeauna. L-a incercat amarnic. L-a pus in fata hoardelor care atacau mereu. L-a pus in conflict antagonic cu cel care l-a „uns” ca rege, si fata de care se simtea dator – cu preotul si proorocul Samuel. Pe de alta parte, a fost in conflict, din invidie si din frica, cu marele David, cel care a aruncat cu piatra prastiei in Goliat filistinul, aducand glorie si renume regelui sau, dar si siesi. Gloria lui David, dimensiunile lui sufletesti si de intelepciune, predestinate, au trezit, nu fara temei, teama Regelui Saul, simtind ca puterea ii putea fi uzurpata. Iar cum puterea imbata, iar Saul, Regele Dintai al Evreilor a sorbit din plin din aceasta cupa, a devenit, in cele din urma nu numai beat, dar si bezmetic, dorindu-i inversunat moartea lui David, desi l-a iubit si apreciat. Desi ii daduse ca sotie pe fiica sa. Desi il tinuse la curte o vreme. Starea asta, vecina cu nebunia, era si urmarea celeilalte forte potrivnice cu care se confrunta mereu – Samuel, care insemna mult mai mult decat un preot diriguitor, acesta fiind in ochii multora reprezentantul divinitatii. El insemna, in fond, o „clasa” conducatoare, a carei putere se subrezise (dar exista, totusi, energic) si nu era dispusa a renunta la putere in noua forma de existenta, care era statul unitar. Oamenii cerusera in frunte un rege, iar Samuel, vrand nevrand, s-a supus democratic, sperand ca si astfel va avea suprematia conducerii. Nu a fost asa! Saul nu putea fi manipulat.

Fatis sau nu, in conflict era Regele si cu cei apropiati lui, dar care-l iubeau si apreciau pe David, acestia salvandu-l nu o data, de la moartea urzita de Regele Unirii. In conflict era Saul –regele, si cu el insusi, simtindu-si limitele in privinta intrigilor si ascunzisurilor perfide de gandire, spre deosebire de clerici si chiar de unii curteni din jur. Era totodata neimpacat ca orgoliul si buna conducere a treburilor, in opinia sa, il obligau sa treaca peste cuvantul lui Samuel, cel ce-l adusese, la inceput, la rangul de Rege. Orgoliul, vanitatea, setea de putere totala il fac sa preia si unele atributii religioase, iar de aici pana la opozitia activa a fortelor clericale nu era nici un pas! Lupta sa din sine si cu sine, contradictia dintre taranul timid, modest, care fusese agricultorul Saul si marele conducator ferm, dur, aspru, demn, drept, viteaz si ante-mergator pe un drum nedestelenit (cel al organizarii si unirii triburilor in jurul sau) avand slabiciuni omenesti, dar predominand preocuparile, viziunile lucide asupra fiintei natiei sale – toate acestea l-au macinat, l-au mistuit de-a lungul timpului.

Este de remarcat ca nu si-a uitat nicicum indatoririle de rege, stiind ca inaltatoarea fata regala, Puterea, insemna si intarirea Curtii, ea trebuind sa se impuna nu numai prin forta, alaturi de o armata puternica si bine dotata, deci prin lupta si victorii, ci si prin fast, bogatie  si eleganta. El a adus si cultivat imbracamintea frumoasa, podoabele din aur si ornamentatia bunului gust de atunci. A avut, in acelasi timp, preferinte rafinate, iubind muzica, simtind-o. Asa se explica ogoirea sufleteasca a Regelui Saul, cand David, viitorul rege, ii canta la Harpa. Fostul taran avea intuitie buna, sensibilitate chiar, dar si predispozitii de despot. A reusit de la-nceput sa-si asigure o armata puternica, numeroasa, folosind o teribila amenintare generala cand i-a chemat pe evrei la lupta  – poate unica solutie reala de atunci, pentru un popor insuficient format, neunit administrativ in suficienta masural… El a luat doua vite, a pus sa fie taiate in bucati, trimitand solii la toate triburile, cu cate o parte din aceasta carne ciopartita. Reprezentantii regali strigau sus si tare: cine nu se aduna la lupta, asa sa pateasca cu vitele sale! Timiditatea si modestia trecusera in opusul lor. Regele se afirma. Despotic si invingator, Regele Saul a luptat cu cei de langa el, cu cei din afara regatului, dar si cu sine insusi! In aceasta ultima speta de razboi, in lupta cu sine, el pierde teren. Pana la urma devine demential, incat ajunge sa arunce cu o lance in directia lui David, cand tocmai acesta ii canta la harpa, spre a-i vindeca nevroza, depresia, tristetea. Nu l-a nimerit! Boala insa era mai puternica, in acele momente, decat insusi Regele Saul.

Si totusi, cand la ultimul sau razboi o sageata dusmana l-a atins, ranindu-l, fiind netransportabil, el n-a pregetat sa se sinucida, spre a nu cadea viu in mainile inamicului. Demnitatea mai presus decat viata! Regele Saul isi incheiase astfel zbuciumul pus in slujba tarii si neamului! A facut unirea, a constituit armata si a realizat o organizare statala a evreilor! Restul n-are importanta…

A urcat apoi David pe tron. Mai abil, mai invatat.
Dar asta-i alta poveste, pe alta strada.
 
Post scriptum:
…Suntem din nou, in zilele noastre de-acum, pe elegantul Bulevard cu numele celui care trece  zambind printre aplauzele si ovatiile noastre. Saul Regele cu obarsie de agricultor paseste din timp, face o plecaciune reverentioasa(ceea ce nu-i prea sta in fire) privind cu admiratie catre blocul turn, impunator si modern, cu multe etaje, care este „Casa Agriculturii” israeliene. Nu vom intra acum in amanuntele acestui minunat domeniu infloritor in Israelul actual al fostului desert  din vremurile Regelui Saul. Vom aminti acum doar ca ne putem mandri cu mari succese repurtate in irigatii, ca si cu cele genetice, privind plantele, fructele, legumele…  Regele-si plimba mantia-i purpurie mai departe si se bucura discret de frumusetea Tel Avivului, loc nu indepartat de Gheva, unde se afla resedinta si curtea sa regala, loc cu stralucire de ecou peste milenii. Pe atunci desertul haladuia, pamantul era sterp, dar viata era frumoasa, avea bogatia si plinatatea ei, oamenii se bucurau de placerile timpului si se ingrijorau si mureau pentru o farama de liniste si pace. Dar pace nu era si pace nu este. Traiam si traim in pauzele dintre razboaie.

Regele Saul e incantat azi de tara de azi. De strada care-i poarta numele. De poporul sau. Priveste si compara. De la armata sa de 3000 de oameni, nucleul si elita intregii mase de luptatori de atunci, din timpul domniei sale, de la  carele de asalt care aruncau „proiectile” din piatra la distante apreciabile pentru acea vreme, si pana la gardul prelung (dublat de inca unul, mai in spate, acesta si cu sarma ghimpata) pe langa care Regele tocmai a trecut, este un pas istoric urias, iar Regele Saul il face cu usurinta. In spatele acestui gard este  Tabara Militara „Rabin”, si, se pare, si alte ramuri ale apararii noastre armate. Pentru Rege, aici, in centrul „orasului fara odihna”, locul capata semnificatie de simbol. Caci vorbim despre una dintre cele mai moderne si inteligent dotate armate ale lumii moderne.

…Peste drum – Muzeul de Arta, mare, bogat, efervescent, un adevarat focar dinamic si subtil, de cultura autentica, de cea mai buna calitate. Apoi – teribilul complex pentru opera, dans si balet, tot acolo e si Teatrul Hacameri, modern si cu repertoriu de inalta distinctie, unde salile sunt intotdeauna pline, iar bilete se gasesc in special cu mult timp inainte de spectacol, urmeaza Marea biblioteca „Beit Ariela”, cafenele, restaurante…

Toate-l trec in revista pe Regele Saul, care le face familiar semne cu mana. El e aici, e cu noi, este un simbol, un semn din timpuri stravechi, este forta si sacrificiu, este deschizator de drumuri, este victorie si existenta si continuitate!

Ajuns la semaforul intersctiei noastre, dar pana si Regele Saul, Regele Dintai al Evreilor, este oprit. Caci peste cuvantul semaforului nu se trece. Aici domnesc cele trei culori  cu electronica lor sofisticata si inteligent absurda. Aici semaforul, el si numai el, este rege! Si tot el, „stopul” de la intersectie, ma opreste si pe mine din visul meu regesc, iar Maria Sa se-ntoarce maret, cu coroana-i de aur si mantia-i usoara, ocupandu-si tronul de cinste, din pulberea de aur a trecutului milenar. Alta data, Maria Ta, daca-mi permiti, poate te invit la un espresso dublu, la London Mini Store, sa vorbim putin despre David.

Sper ca nu-i mai porti pica!
Cu plecaciune, Maria Ta!
 
Post-post scriptum:

Faptele si visele au farmecul lor. Dar ele nasc nu numai file de istorie si legenda, ci determina si meditatia timpului in care traim. Si iata, fara sa vreau, observ ca si pe vremea Regelui Dintai, Saul, precum si acum suntem in razboi – atunci cu multi altii, dar si cu filistinii, iar azi cu palestinienii (si ai lor). Si atunci, ca si acum, ne-am straduit sa avem o armata cat mai buna, si desigur, o strategie adecvata. Din ceata de aur a vremii, din milenii mereu, vedem la carma tarii un militar de frunte. Si azi, prim ministri precum Ithak Rabin, Ariel Sharon, Eud Barak ( si altii, desigur) au fost mai intai conducatori militari cu calitati dovedite din plin. De cate ori n-au intrat ei la Kiria, cartierul unde e tabara militara amintita?! De cate ori nu s-au integrat ei, impreuna cu comandantul suprem, in marele laborator de aici, analizand hamletian, pe advarata scena alumii, intre viata si moarte, intre „a fi sau a nu fi”. Istoria, din pacate, in datele ei esentiale, nu s-a schimbat. Drama de azi a Israeluilui, e una existentiala, ca si-n urma cu milenii. Drama pe scena lumii cu un public, destul de des, pervers. Si putini inteleg, cu adevarat, drama si tragedia fara sfarsit a celor 12 triburi, devenite azi un popor de mandrie si substanta superioara, in tot ce are el mai bun. Destin trist si lupta continua. Demnitatea mai presus decat moartea. „A fi sau a nu fi? Aceasta-i intrebarea”. In cazul nostru exista doar un raspun: A FI! De milenii rezistam. De milenii dam lumii binele de care suntem capabili. Un bine afirmat faptic si recunoscut. Traim. Existam. Gandim! Cu greseli, cu lucruri imperfecte, chiar negative. Dar in esenta, predomina faptele de superlativ, daca privim cinstit si fara patima. Vrem, nu vrem, lupta continua. Iar starea aceasta de tensiune continua probabil ca determina creierul evreisec sa fie mai productiv, mai rafinat, mai performant. Pe vremea Regelui Saul era carul cu bombe de piatra. Azi avem, dupa cum se spune, bombe atomice. Nu pentru atac, dar nici pentru pasivitate in caz de forta majora. Nu pentru ucidere, ci pentru a preveni catastrofe. Astfel incat politica de „ambiguitate nucleara” are rostul si intelepciunea ei.

Spicuiri din presa. Israelul a lansat, nu de mult, un nou satelit  „Ofek 9”, care monitorizeaza Iranul, care se arata dispus sa ne rada de pe fata pamantului. Tot ziarele zilelor noastre vorbesc despre noul sistem de aparare antiracheta, interceptorul „Iron Dome” (o noutate in materie!) cooperand cu fortele aeriene si sistemele antiaeriene din Israel. Pot fi interceptate acum, simultan, mai multe rachete, fiind distinse cele care nu pot ajunge pe teritoriul Israelului. La asta se mai adauga si bateriile rachetelor „Hetz”, care pot distruge proiectilele balistice cu raza lunga de actiune.
    
Si iata ca ziaristii ne aduc inca o veste buna. La baza aeriana militara Tel Nof a fost prezentat, dupa zece ani de cercetare stiintifica, noul avion fara pilot „Eitan”, avion care impresioneaza prin dimensiunile sale, cvasi-similare cu ale unui „Boeing 737” (lungime 24 metri, greutate 4,5 tone).

Se dovedeste de milenii, de la Regele Saul si pana azi, ca lupta si pacea merg alternativ, iar destinul nostru dansaza halucinant intre razboi si liniste. Intre bine si rau. Intre a fi si a nu fi. Dar noi EXISTAM! Ne-am obisnuit sa iubim clipa, s-o devoram cu tihna si intelepciune. Ne-am obisnuit sa ne intarim din experienta milenara a salasuirilor noastre. Ne-am obisnuit sa traim, increzatori in destin, in minuni, si in respectul tuturor oamenilor de bine de pretutindeni. In ei si in noi este speranta! Dar mai ales in noi este puterea spirituala de a rezista, de a supravietui, de a invinge.

Intru la Biblioteca „Beit Ariela” de pe acelasi bulevard cu numele Regelui Saul. In sala de lectura, unde pacea plina de idei, de ganduri, da bucurie sufletului si mintii, intalnesc un prieten pe masa caruia  este cartea Marelui Rabin Alexandru Safran: ”Etica evreiasca si modernitatea”. Face o pauza ca sa discutam in afara sanctuarului linistii parfumate cu litere. Vorbim despre acest imens arc peste timp, din vremea Regelui Saul si pana azi. Despre conducatori militari si razboaie pentru pace. Mi-l citeaza pe ilustrul meu bacauan, filosof si umanist in voia lui Dumnezeu: „Lupta pe care o poarta omenirea, zi de zi, pentru bine, va ajunge, dupa caderi si retrageri, la scopul propus de catre om. Sa faca sa triumfe binele, sa armonizeze bunastarea morala intr-o lume materiala care este chemata sa se spiritualizeze pentru a obtine mantuirea prin cunoasterea lui Dumnezeu”.

Dare-ar Domnul sa fie asa. Dar ce pacat ca sunt sceptic!
Caut cu infrigurare un final optimist.
Regret, nu-l gasesc …
 
 

Roni CACIULARU
noiembrie 2010

ROLANDA CAMIN-NACHT

by Liana SAXONE-HORODI

Luni, 28 noiembrie 2009, am condus-o pe ultimul drum pe actrita Rolanda Camin-Nacht, sotia legendarului N. Stroe, mama lui Eugen si a Danei.
Povestea de dragoste dintre celebrul comic N. Stroe si frumoasa începatoare în teatrul de revista, Rolanda Camin (Kaminski), a început ca în basme, la spectacolul „Circul Tanase”, pus în scena de Compania Carabus la Circul Paladium, dupa ce Sala Savoi fusese avariata de bombardamente. Un roman de dragoste, cu flori si ciocolata, care s-a concretizat cu cei doi copii, Eugen, nascut în 1952 si, doi ani mai tarziu o fata – Dana.
Au trecut anii, perechea N.Stroe – Rolanda Camin a fost unita si la „bine” si la „rau”. Au aparut împreuna în multe spectacole. În anul 1977 au emigrat în Israel. Aici trioul Stroe – Eugen – Rolanda a jucat un timp, în spectacole organizate pentru originarii din România. Apoi Eugen si-a urmat calea lui, integrându-se în societatea israeliana ca regizor de teatru, pedagog, dramaturg si compozitor. Iar Dana, care n-a vrut sa mearga pe linia teatrului, este psiholog, în Germania.
Dupa disparitia lui N. Stroe, în 1990, Rolanda si-a propus sa-l comemoreze pe marele artist, cu ocazia împlinirii centenarului nasterii sale. Asa, am asistat la marele eveniment organizat la Tel Aviv în mai 2006 si, câteva luni mai tarziu, la Centrul Comunitar din Bucuresti. De fapt, cu acest prilej, la Tel Aviv, am vazut-o pe Rolanda pentru ultima oara.
Acum, în ziua de Craciun, putin timp înainte de a împlini vârsta de 90 de ani, ea a trecut în lumea celor drepti, fiind înhumata în cimitirul din Kibutul Ghivat Brener.
Am plecat devreme din Haifa, era un drum lung si necunoscut, asa ca am ajuns putin înainte de ora anuntata; am avut în felul acesta ocazia sa vedem cum arata un „Cimitir alternativ”.
Nu pot descrie emotia vazând monumentele, pe unele fiind sapate cruci, lânga altele cu „Maghen David”, un pom îmbodobit de Craciun si jucarii la mormântul unui copil, care nu a apucat sa traiasca macar o luna, multe monumente cu înscriptii în limba rusa, câteva în româneste, altele în ebraica. Sotul meu a gasit mormântul unei femei nascute, ca si el la Pascani, care a peregrinat prin Roman, Bucuresti, Paris, Tel-Aviv si acum odihneste tocmai la Ghivat Brener. Închideai ochii si-ti imaginai o „lume” cu traditii, cu obiceiuri diferite, simteai ca dragostea nu are „granite”, nici de religie, nici de mentalitate, într-un cuvânt, cât de adevarat este atunci când spunem ca, „totii venim de- <acolo> si, plecam intr- <acolo>”, cu totii suntem în primul rând oameni.
Ceremonia înhumarii a fost condusa cu eleganta de cantorul sinagogii reformiste „Beit Daniel” din Tel-Aviv, dl. Fredi Peer, cu fragmente religioase si laice.
Liane Herman, cunoscuta artista acompaniatoare si prietena apropiata a familiei, a citit o emotionanta evocare, subliniind ospitalitatea deosebita a disparutei, devotamentul cu care l-a îngrijit pe sotul ei atunci când era internat la „Beit Rivka”, si eforturile pentru a-l aniversa atunci când se împlineau 100 de ani de la nasterea sa. Ea a citit, în încheiere poezia „Parintii” de Ana Blandiana, din care citez:
„Parintii fac totul oricând pentru noi –
Ne nasc si ne cresc mai mari decât ei,
Ramân apoi cu discretie în urma,
Nu ne deranjeaza de obicei. (…)
Apoi îsi muta privirea în stea,
Când raza-nglodata de cer se subtie.
?i, obositi, nu pregeta-o clipa
Sa ni se aseze în pamânt, temelie.”

Eugen, cu vocea strangulata de plâns, a spus cuvinte de adio, traducând din româna în ebraica. Era pregatit sa citeasca poezia „Repetabila povara” de Adrian Paunescu, dar podidindu-l plânsul, poezia a fost citita tot de Liane Herman, la fel de talentata ca si la pian. Redau si din aceasta poezie o strofa:
„Cine are parinti, pe pamânt nu în gând
Mai aude si-n somn ochii lumii plângând
Ca am fost, ca n-am fost, ori ca suntem cuminti,
Astazi îmbatrânind ne e dor de parinti…”
De altfel si în ceremonia funerara s-au introdus poezii ale unor poeti israelieni. La sfarsit Eugen a spus „Kadish”. Sicriul cu corpul neînsufletit a fost coborât în groapa în aplauzele celor prezenti, cortina a cazut ultima oara.
Rolanda Camin-Nacht ne-a parasit cu durerea în suflet, ca N.Stroe a fost omis si uitat în „analele” Teatrului de Revista Constantin Tanase. Le promit Rolandei si copiiilor, ca daca Dumnezeu o sa-mi ajute, nu voi precupeti eforturile ca numele lui N. Stroe si al Rolandei Camin sa nu fie uitate.

PICTURA FLORALA: FARMECUL NATURII SI SIMPLITATEA GESTULUI

SCHOR-Dorelby Dr. DOREL SCHOR

Tel Aviv, Israel

Sa ne vorbim prin flori spune poetul….Stia el ceva, pentru ca florile au semnificatii universale, ocupind un loc central in pictura. Tablourile cu flori au devenit, cu timpul, un subiect si chiar o categorie de arta in care multi pictori s-au specializat. Desi au fost reprezentate plastic inca din antichitate, florile devin un gen de sine statator abia prin secolul 16, in Tarile de Jos. Se stie ca in evul mediu, florile aveau semnificatii simbolice, in special trandafirul (rosu si alb), sau crinul intrat in heraldica…  Mai tirziu, motivul floral este abordat numai pentru frumusetea culorilor si potentialul de a exprima stari emotionale…
Si iata-ne, mai aproape de zilele noastre, cind pictorii impresionisti confera din nou florilor semnificatii speciale. Ele exprima dragoste, pasiune, puritate sau credinta, razbunare si gelozie, iertare si marinimie…Renoire si Monet exceleaza in domeniu, dar probabil ca nici un alt pictor al vremii nu s-a identificat precum van Gogh cu floarea soarelui…Noi, cei nascuti in Romania am cunoscut crizantemele, garoafele si bujorii din picturile lui Nicolae Tonitza, anemonele inegalabile ale lui Stefan Luchian, florile de cimp ale lui Dumitru Ghiata sau macii rosii ai contemporanului nostru, Liviu Lazarescu…

Pictorii isrelieni care s-au inspirat din nesfirsita varietate de forme si culori ale florilor nu sint mai mai putin numerosi. Ii vom cita pe Rubin, pe Iancu, Zvi Shor, Ardon, Blum, Naton, Lubin, Mane Katz, Ovadiahu s.a. pina la contemporanii Yosl Bergner, Ofer Lellouche, Miriam Cojocaru, Zahava Lupu…  Poezia luminii si bogatia de nuante ale Naturii se decanteaza aici, la Mediterana oarecum altfel. Dar intensitatea si arderea cromatica a tonurilor, caldura irizata din petale vin numai sa sublinieze atmosfera specifica, care nu evoca numai exteriorul, ci si mediul afectiv . La toti artistii plastici talentati, indiferent de meridianul pe care se afla, se releva simtul poetic, gustul ales in compozitia elementelor, organizarea lor decorativa.

Atmosfera florala nu evoca numai elementul vegetal. Artistul va stii sa adauge elemente de arta populara, un amanunt de artizanat sau un fundal oarecum specific care sa ne ajute sa localizam subiectul. O ulcica de lut, un stergar, o vaza sau o frunza care se identifica geografic cu un anume loc fac treaba aceasta.  Oricum, dincolo de argumentul decorativ subinteles, maestrii  si-au pus semnaturile pe lucrari din care irizeaza lirismul, caldura sentimentelor, prospetimea si rafinamentul coloritului, farmecul naturii, simplitatea gestului. Are dreptate poetul: sa ne vorbim prin flori !