Tag: viata

SANDU IONESCU – Un businessman cu scânteie

On By nelursIn MemoriesLeave a comment

“Sandu Ionescu este cel mai prosper om de afaceri din generatia mea – rosteste cu admiratie Dumitru Sinu. Locuieste în Elvetia si este multi milionar. I-a placut sa munceasca si a stiut cum sa se organizeze dupa ce a prins cheag”. Îi priveam mimica în momentul în care a început sa-mi vorbeasca despre Sandu Ionescu si am citit în ochii lui aprecierea pe care o avea fata de omul si businessman-ul Ionescu.
    Nea Mitica l-a cunoscut pe Sandu Ionescu în Iugoslavia. Era din Constanta si nu se codea sa munceasca, era deosebit de harnic. “Îmi amintesc cum în Iugoslavia eram mai multi care încarcam un vagon, printre care si Sandu Ionescu. Vazând lentoarea cu care se misca la munca o seama dintre noi, le-a spus celorlalti, fara sa se sfiasca: Plecati, mai, ca voi numa’ ne încurcati! Ramaseseram doar trei: Sandu Ionescu, Mihai Pop si eu, si noi am încarcat mai departe vagonul.”
    Drumurile lor s-au intersectat dupa aceea în Italia si mai apoi, la Paris. În Franta a urmat cursurile universitare si a absolvit Facultatea de Silvicultura. Universitatea unde îsi facea studiile Ionescu, la Nancy, îi avea la acea vreme ca studenti si pe Eugen Stefanescu si Tiberiu Cunia, alti doi români, intelectuali elitisti cu care nea Mitica a avut o relatie de prietenie deosebita.
    Parisul a fost pentru Sandu Ionescu, la fel ca si pentru alti emigranti români, locul în care a învatat, si spun asta nu numai din punctul de vedere al licentierii lui în silvicultura, ci prin prisma formarii lui ca viitor om de afaceri: mintea-i mergea, harnic era, agilitatea nu-i lipsea, de curaj, nici nu se pune problema ca i-ar fi prisosit, asa ca avea toate prerogativele pentru a deveni un adevarat businessman.
    Rutina dintr-un birou parizian combustibilul unei noi afaceri
    La Paris, Sandu Ionescu avea un loc de munca într-un birou, dar nu în domeniul în care îsi terminase studiile. Munca de birou i se parea fada, nu simtea ca i se potriveste deloc. Într-o buna zi s-a hotarât sa renunte la acest gen de munca si a facut-o într-un mod inedit, care a constituit ulterior piatra de temelie pentru prima lui afacere proprie: a mers la birou îmbracat într-o salopeta, cu o galeata si o perie, hotarât sa spele geamurile cladirii în care era sediul societatii la care lucra.  Când seful lui l-a vazut l-a întrebat mirat: Pai cum te-ai deghizat asa? Dar el chiar nu se deghizase, simtise el ca munca de rutina din birou nu se potriveste cu zelul pe care-l avea, si i-a raspuns ferm si fara nici cea mai mica urma de inhibitie: Nu m-am deghizat, acesta sunt eu! Ieri am fost deghizat, aici la birou. Eu de azi înainte o sa spal geamuri.”
    Cladirea în care lucrase avea sapte etaje. Simtindu-se stapân pe situatie, cu fermitate a început sa negocieze cu fostul sau sef si i-a facut o oferta de lucru pentru a curata geamurile cladirii: Uite, acesta este pretul meu pentru spalarea geamurilor acestei cladiri. Daca doresti, ti le spal pe toate. Daca nu, nu e nicio problema, plec mai departe!  Si astfel, Sandu Ionescu îsi începe prima afacere, spalând geamurile cladirii pe frontispiciul careia era scris Trocadero. 
   Prosperitate = munca + seriozitate + rigurozitate
   Era o afacere foarte buna, investitia era minima si profitul bunicel.  A contractat încet, încet, lucrari si la alte institutii, a achizitionat echipamente profesionale si afacerea lui Sandu Ionescu a luat amploare. Avea contracte cu cladiri de birouri, scoli si alte institutii la care facea curatenie de la A la Z si îsi câstigase deja un segment important de clienti, care-i apreciau  seriozitatea si calitatea muncii, si, nu în ultimul rând, apreciau omul. Adusese 22 de femei din Portugalia sa lucreze pentru el. Si nea Mitica venise din Canada, sa lucreze o perioada pentru Sandu Ionescu, în Franta. Spala podelele la câteva scoli si treaba mergea foarte bine.
“Sandu avea de lucru apoi la niste apartamente de lux. Trebuiau lacuite. Eu aveam trei prieteni nemti, în Canada. I-am sunat si le-am spus ca le-am gasit de lucru la Paris. Si-au lasat lucrul în Canada si au venit la Paris. Prietenii mei din Franta spuneau: Câta încredere au avut în tine nemtii astia! Sa-si lase job-urile din Canada si sa vina aici pe vorba ta?!  Pai, astia-s prietenii mei, le-am spus eu” – povesteste nea Mitica.
      “L-am iubit pe Sandu mai mult ca pe toti, pentru ca el era ca tata – spunea Dumitru Sinu –. Tatal meu, când îsi platea muncitorii, baga mâna în buzunar si cât scotea, atâta le dadea. Îi platea foarte bine. Asa era si Sandu Ionescu”.  Dupa ce terminau lucrul le dadea masina si mergeau în vacanta. “Am fost si în Italia, la Salvatore, un prieten de-al meu, împreuna cu nemtii. Am facut toata Italia. Cât timp am lucrat la el ne-a dat bani sa mergem în Spania, sa vizitam Grecia…” Ramasese cu multe amintiri placute nea Mitica si învatase o sumedenie de lucruri de la Sandu Ionescu, care i-au fost de folos mai târziu, când el însusi avea sa detina propria-i afacere. 
Când însa business-ul luase mare amploare si a ajuns sa faca foarte multi bani, fiscul din Franta s-a pus pe urmele lui, deoarece nu prea platea impozit pe profit. Nimeni nu se astepta ca o persoana sa faca atatia bani cu acest gen de afacere, de aceea, nu l-au impozitat la început.
    Daca stii sa te organizezi, poti câstiga oriunde
    Având o sotie elvetianca, Sandu Ionescu paraseste Franta si se stabileste definitiv în Elvetia. Dar nu se opreste din a munci si a se dezvolta, continuând afacerile si pe pamânt elvetian. “Era baiat destept, avea acea scânteie care i se aprindea în minte si-l ajuta sa-si gaseasca repede drumul de urmat”, îmi spune nea Mitica.
    În Elvetia, Sandu Ionescu detine mai multe afaceri prospere.  Are patru baieti si o fata.  Fiecaruia le-a dat câte un milion de dolari. Fiica lui Sandu Ionescu este proprietara celui mai elegant restaurant din capitala Elvetiei. S-a casatorit cu un italian care este bucatar.
    Copiii mostenesc  sau dobândesc pe parcurs îndemânarea parintilor în mânuirea si conducerea afacerilor, daca sunt educati în acest spirit. Si copiii prosperului om de afaceri nu s-au culcat pe laurii rezultatelor parintelui lor, ci au început, fiecare, sa-si organizeze viata, pornind însa de la un capital consistent pus la dispozitie de catre Sandu Ionescu. Câti copii aflati în situatia lor nu sunt la fel de norocosi ca ei, însa fie ca nu au vâna de afaceristi, fie ca pur si simplu duc o viata de lux, multumindu-se cu ceea ce au facut parintii lor! Nu oricine se naste cu spiritul afacerilor în sânge!
        Prietenia bate timpul
    “Îmi pare rau ca nu l-am vizitat niciodata în Elvetia – îsi exprima regretul Dumitru Sinu. Când am plecat din SUA si am locuit la Saint Gervais, eram foarte aproape de orasul în care se locuia el, în Elvetia. Dar nu ne-am dus sa-l vizitam. Am tot amânat si am zis: Las’ ca mergem saptamâna viitoare… si tot asa, pâna ne-am întors în America… El nu stia ca noi suntem în Saint Gervais, cu siguranta ca ar fi venit la noi!”
    În urma cu sapte ani, Sandu Ionescu l-a vizitat pe nea Mitica, aici, la Phoenix, Arizona. Au petrecut zile frumoase împreuna, au vizitat orasul si împrejurimile, au povestit nesfârsite ore, parcurgând cu drag amintirile trecutului lor comun, si-au împartasit gândurile, bucurându-se din plin unul de prezenta celuilalt. Au abordat toate subiectele posibile, pentru ca amândoi detin un bagaj de cunostinte care-i onoreaza, o cultura generala solida.
    “Sandu e un om cult – afirma nea Mitica -. Vorbeste bine franceza si germana si se descurca în engleza. În plus, el a stiut sa se organizeze. Mare lucru e sa nu pierzi vremea, sa înveti tot timpul câte ceva, sa cunosti cât mai multe limbi straine. Descurcatul acesta e un mare lucru! Trebuie sa stii sa te axezi pe ceea ce e folositor si sa ai si putin noroc!”.
    Iata cum gândeste Dumitru Sinu la cei 85 de ani ai sai, dându-mi de aceasta data exemplul unuia dintre prietenii sai apropiati. Afirmatiile sale sunt bazate, cu certitudine, pe propria experienta de viata, în primul rând, dar si pe cea a cunoscutilor sai, de la care si el a învatat în permanenta câte ceva.
   Mi-ar fi foarte greu sa-l întreb pe Dumitru Sinu pe care dintre prietenii sai îl considera cel mai bun. Nu am vazut niciodata un om care sa vorbeasca cu atâta placere si admiratie despre oamenii pe care i-a cunoscut, de care s-a apropiat si pe care i-a apreciat, pe fiecare în parte, la justa valoare, fara sa vad nici macar un strop de invidie sau de ranchiuna.
    63 de ani de exil înseamna mult pentru un emigrant: învataminte trase din propriile întâmplari de viata, evaluarea fiecarui individ cu mare atentie si selectarea adevaratilor prieteni, înseamna sa stii, sa vrei si sa poti sa întinzi o mâna de ajutor atunci când cel de lânga tine are nevoie si asta pentru a putea primi la rândul tau, pentru ca niciodata nu stii ce-ti aduce ziua de mâine. Dumitru Sinu a reusit sa se-ncadreze în rigorile unei lumi dure, a unei lumi care l-a calit si l-a întarit si în care a reusit sa se înconjoare de foarte multi oameni care si-au dobândit în fata sa, statutul de PRIETEN. Daca ar fi sa polemizam pe baza acestui subiect ne-ar trebui pagini întregi pentru a-l creiona si a-i evidentia toate caracteristicile, implicatiile, avantajele si uneori, dezavantajele, asa ca las la latitudinea fiecaruia dintre dumneavoastra alegerea prototipului uman care sa întruneasca toate cerintele pentru a-l ridica la rangul de prieten.
    Daca prietenii lui Dumitru Sinu au fost multi sau au fost putini, numai Domnia Sa stie, dar în discutiile îndelungi pe care le-am purtat împreuna, mi-a vorbit despre cei mai apropiati si mai însemnati dintre ei…

Octavian Curpas

DAN ISACESCU: Visul francez sub glasul rotilor de tren!

On By nelursIn MemoriesLeave a comment

Odiseea lui Dan Isacescu si aventura lui franceza este imposibil sa nu te captiveze, mai ales, daca relatarea o face Mitica Sinu. Povestea lui nu este una obisnuita. Modul în care reuseste sa paraseasca România este unul iesit din tiparele acelor timpuri: Dan Isacescu trece granita între rotile unui tren de marfa!
   Isacescu va respira aerul libertatii într-o lume noua  în care continua aventura începuta pe un vechi peron de gara si traieste din plin fiecare clipa a vietii sale, ca si cum ar fi ultima.
   Compartiment de lux spre Occident – curaj si inventivitate!   
  Anul de gratie 1948 se evidentiaza, printre altele, prin cel mai puternic exod de refugiati spre Occident, care se manifesta ca un adevarat curent, pe care nea Mitica îl numise pasoptismul secolului XX. Prigoana comunista nu avea limite si parasirea României parea singura cale de supravietuire pentru multi dintre ei. Pretul pe care unii au fost nevoiti sa-l plateasca nu poate fi echivalat în bani, niciodata. Si-au riscat propria viata pentru a se bucura de gustul libertatii, dar uzând de inteligenta si mult curaj. Cazul lui Dan Isacescu, românul care a ajuns în Franta sub un tren, a fost mediatizat multa vreme si s-a aflat pe prima pagina a gazetelor din Paris. 
   Speriat de ceea ce se întâmpla în tara, tânar, inteligent, cu o minte inventiva si ispitit mereu de lumea libera, occidentala, lui Dan Isacescu i-a venit o idee: ce-ar fi sa vada daca trenul n-ar fi mijlocul  prin care ar putea parasi tara?  A studiat cu atentie potentialul  mijloc de fuga, si ochiul lui ager a identificat un loc în care se putea amplasa o cutie din lemn, numai buna pentru a-i servi drept compartiment. „Daca cutia se afla tot acolo când trenul se întoarce în România, înseamna ca nu verifica nimeni sub tren, asa ca pot sa stau acolo, în conditii sigure” – a gândit românul nostru. Experimentul facut s-a dovedit a fi decisiv pentru punerea în aplicare a planului. În acest fel, în cutia pe care si-a confectionat-o pâna în cele mai mici detalii, cu mare atentie, Dan Isacescu reuseste sa ajunga la Paris.
   „Eu am venit din Franta, dar sa nu spui la nimeni!”
   Nea Mitica l-a întâlnit pe Dan Isacescu în Italia, la Torino.  Plecase din Franta, unde ajunsese ilegal, pentru ca auzise el ca la Torino era un grup de români, într-o tabara de refugiati. Intentiona sa se întoarca din nou în Franta, dar pe cale legala. Si cum de-abia se învatase cu compartimentul sau atât de original, ajunge în Italia, tot sub tren.
   Câti ani ai?– au fost cuvintele pe care Isacescu i le-a adresat lui Mitica la prima lor întâlnire – Tu îi cunosti pe astia pe toti?  Si-a studiat atent partenerul de dialog. Parca ceva din interiorul sau îi soptea sa-i acorde încredere lui Mitica, spunându-i pe un ton deschis: Eu am venit din Franta dar sa nu spui la nimeni! Le voi spune eu odata la toti, sa auda direct de la mine. S-au împrietenit imediat. Era genul de om care stia sa se apropie de ceilalti si sa se faca placut, dar numai dupa ce-l studia atent, pe fiecare.
   Paris – orasul luminilor si-al libertatii!
   La scurta vreme, pâna si refugiatii de alte nationalitati au aflat ca printre ei se afla un refugiat român, ce tocmai sosise de la Paris. Toti lagaristii se interesau despre viata si posibilitatile din Franta. Pentru multi, urma sa fie destinatia finala. 
 Isacescu îsi depusese cerere de azil politic ca si refugiat român, cu optiunea Franta. Italienii au fost expeditivi, asa ca, în scurta vreme, grupul largit de prieteni ai lui nea Mitica s-a reînchegat la Paris, orasul luminilor.
 Perioada care a urmat a stat sub semnul aventurii, aventura franceza, care prin ineditul si farmecul ei a unit sufletele românilor aflati la Paris. Greutatile au fost mai usor de trecut iar bucuriile erau savurate la maxim. 
   De la closar – la inginer!
   Începuturile vietii în Occident n-au fost usoare, pentru niciunul dintre refugiatii români. Conditia emigrantului într-o societate occidentala era limitata, iar barierele ce trebuiau trecute pâna la a ajunge la integrare nu erau simplu de depasit. Intelectual sau pauper, emigrantul, si nu numai, trecea prin furcile caudine pâna la desavârsirea lui în calitate de cetatean al unei tari din Vest.
   „Cum în America e bine cunoscut termenul homeless sau în România, oamenii strazii, closarii traiau în Parisul anilor ’50 – îmi spune nea Mitica – însa spre deosebire de homeless, closarii detineau un fel de permis de sedere pe malul Senei. Apartineau tuturor categoriilor sociale, dar multi erau din rândul intelectualilor. Dan Isacescu statea pe cheiul Senei, împreuna cu closarii. Stive de carti tronau printre locasurile improprii, construite dupa priceperea si posibilitatile lor. Dan citea foarte mult, îi placea sa învete, îsi dorea foarte tare sa ajunga inginer”.
   Nu de putine ori, când nea Mitica ajungea pe malul Senei, între ei, era întrebat despre Panait Istrati sau despre Cioran, pe care îi citisera majoritatea celor cu care vorbea.
   „Tu citesti mult, mai Dane, dar n-ai facut nimic în viata!” – i-a spus prietenul meu într-o zi lui Isacescu. Era vorba de realizarea lui pe plan profesional. Într-o zi, când nea Mitica repetase aceasta fraza pe care Dan o ura, de-a dreptul, i-a spus pe un ton confidential: Mai, tu zici ca eu n-am facut nimic! Du-te la Grenoble si vei vedea ca apar si eu pe lista celor care s-au remarcat. Au scris ca sunt inginer, desi nu am o diploma în mâna!
  Trei curtezani, un curier… si-o domnisoara greu de cucerit!
   Una dintre cele mai interesante întâmplari legate de Dan Isacescu, petrecute la Paris, de care nea Mitica si-a amintit cu lux de amanunte, a fost cea legata de o tânara frantuzoaica de origine româna, pe nume Nadine.
   Aceasta tânara lucra împreuna cu mama ei la un hotel si locuiau tot acolo.  Nadine era o fata frumoasa si era privita cu admiratie de catre românii emigranti din Paris. În grupul de prieteni în care se învârtea si nea Mitica, existau trei pretendenti care îi faceau curte lui Nadine, cu gândul chiar la casatorie: capitanul Epuran, ajuns inginer, doctorul Miclea si doctorul Aerichide – un grec nascut în România.
   Însa tânara Nadine nu discuta cu cei trei curtezani, pentru ca se pare ca niciunul nu-i era pe plac, asa ca acestia au gasit o modalitate ingenioasa de a-i transmite mesajele lor. Stiind ca Dan Isacescu e un tip descurcaret si deschide cu usurinta orice usa, au convenit sa-l foloseasca curier, urmând ca el sa le duca scrisorile si sa le predea tinerei Nadine. Dar n-o facea pe gratis, bineînteles, întrucât cei  trei feti-frumosi îl plateau chiar bine, pentru serviciul prestat. 
              „Hercule- Savinien” – varianta româneasca!
   Când Dan îi ducea corespondenta Nadinei dialogul cu fata decurgea cam în felul urmator: Ai o scrisoare de la Aerichide, o anunta Isacescu calm. Pai deschide-o si citeste-o! – spunea fata zâmbind strengareste. Esti neserioasa, riposta el, cum sa citesc eu corespondenta ta? Era un smecheras înnascut si mai mult decât atât, foarte simpatic în societate”.
   Uneori, când curierul neoficial intra la ea în camera, Nadine se afla în pat, într-o tinuta lejera… Pune ceva pe tine – striga el înfuriat – cum poti sa stai asa în fata unui barbat?  Stilul acesta confident a început sa-i placa Nadinei… Alteori, Dan îi citea scrisorile si tonul lui era ferm, dar totodata cuceritor. Era la fel ca în piesa „Hercule – Savinien”, de Cyrano de Bergerac, unde o tânara se îndragosteste de cel care-i citea scrisorile…
   Încet, încet, domnisoara Nadine se îndragosteste de vocea lui Dan, bataile inimii i se accelereaza tot mai mult în prezenta lui, iar sentimentele frumoase prind contur. Nu peste mult timp, spre dezamagirea mamei sale care ar fi dorit sa o marite cu un intelectual, Nadine se casatoreste într-o buna zi cu Dan Isacescu. Omul care a ajuns la Paris, sub tren, care apoi a locuit cu closarii pe malul Senei, ajunge sa aiba o familie!
   Tatal Nadinei era român – capitan de vas -, iar mama ei era frantuzoaica. Fata vorbea bine româneste; desi era nascuta în Franta; locuise pentru o perioada în România. Dupa ce si-a adunat niste bani, Dan a trimis-o pe Nadine în vizita în România sa o cunoasca  si mama lui. 
                      Familia ca o aventura
    Însurat cu o femeie deosebita, frumoasa si serioasa si cu care avea doi copii, Dan Isacescu nu a putut renunta însa la stilul de aventurier în care se obisnuise sa traiasca si care i se potrivea ca o manusa. Si astfel, la un moment dat, inevitabilul s-a produs. Neîntelegerile tinându-se lant în familia lor, dupa o perioada de încercari de reconciliere, cuplul s-a destramat. Nadine a intentat divortul si s-au despartit, fiecare dintre ei urmându-si calea. Nadine, totusi, nu l-a putut uita. Când a prins de veste ca Dan s-a mutat aproape de granita dintre Franta si Elvetia, s-a mutat si ea într-o zona adiacenta; dorea ca Dani sa fie mereu aproape de ea, caci îl iubise enorm…
Viata întreaga a lui Dan Isacescu a fost o continua aventura. N-avea astâmpar, era fascinat de nou si-i placea riscul, era mereu pe fuga, mereu grabit, de parca s-ar fi nascut cu un dor de duca, la fel de nestavilit precum cel al rotilor de tren…

Octavian Curpas

Când dragostea la prima vedere dureaza o viata de om

On By nelursIn MemoriesLeave a comment

  „Dragostea este misterul între doi oameni, nu asemanarea dintre ei”, a spus cândva John Fowels, un celebru scriitor. Este un lucru stiut ca orice casnicie, ca sa dureze, trebuie sa aiba la temelie iubirea. Aceasta este pecetea ce tine laolalta, cu adevarat, doua inimi si din ea izvorasc propasirea si împlinirea celor uniti în taina casatoriei. O casatorie din dragoste a fost si cea dintre nea Mitica si Nicole, sotia sa. Cu toate ca lucrurile s-au petrecut cu mai bine de 40 de ani în urma, amintirile lor sunt înca vii. Sa ne întoarcem deci, în timp si sa le aflam povestea.
 „Tu vei fi sotia mea!”
    La începutul anilor ’60, când relatiile interumane functionau, când oamenii traiau printre alti oameni si nu închisi în camerele lor în fata unor monitoare si dependenti de telefoane mobile, iubirea aparea simplu, în orice moment al zilei si în cele mai ciudate împrejurari. Oamenii se întâlneau fata în fata, discutau si se priveau în ochi minute în sir, iar dragostea înflorea, firesc. Amintesc spusele lui John Maxwell (n. 1947) referitor la relatiile interumane: Cel mai nesemnificativ cuvânt – Eu. Cel mai important cuvânt – Noi. Cele mai importante doua cuvinte – Va multumesc. Cele mai importante trei cuvinte – Totul este iertat…
   Într-o asemenea zi, în urma cu o jumatate de secol, nea Mitica a întâlnit-o pe Nicole, viitoarea lui sotie, la un supermarket. Era un magazin din Canada, asemanator cu „Safeway-ul” american din zilele noastre.  Mitica venea de la serviciu si s-a oprit la acest magazin sa-si cumpere alimente. Nicole era fata de la casierie. Probabil ca a fost o dragoste la prima vedere, pentru ca Mitica a intrat în vorba cu ea si dupa primele schimburi de cuvinte în limba franceza, i-a spus: „Tu vei fi sotia mea”. Oamenii care stateau si ei la rând, au considerat ca Mitica are chef de glume, au început sa vocifereze, pentru ca abuza de timpul lor, tinând-o ocupata pe casierita, cu snoavele lui. Dar nea Mitica s-a întors spre ei si le-a spus hotarât: „Eu am aici de discutat lucruri importante. Ea va fi nevasta mea! Este mult mai important decât ceapa voastra, sau ce vreti voi sa cumparati!”
   El – 37, ea – 19
   Discutia din supermarket fusese totusi atât de serioasa, încât trei luni mai târziu, în ianuarie 1964, nea Mitica s-a casatorit cu Nicole. Si daca Nicole si Mitica sunt împreuna si astazi, este pentru ca sufletele pereche se intersecteaza pe neasteptate, se recunosc dintr-o privire, se completeaza fara cuvinte, iar legatura dintre ele învinge orice obstacol si traieste vesnic.
   Desi a fost scurt, drumul celor doi pâna la altar a fost pavat cu mai multe obstacole. Întelegând ca relatia celor doi tineri este cât se poate de serioasa, parintii fetei au început sa ridice diverse obiectii. Prima a fost legata de diferenta de vârsta dintre cei doi. Dumitru Sinu avea 37 de ani, iar Nicole doar 19 ani.
  „ Tu esti curata ca lacrima!”
  Un alt impediment era religia. Familia lui Nicole, asemenea majoritatii francezilor, avea radacini adânci în catolicism, iar pretendentul era ortodox. Daca biserica ortodoxa accepta destul de usor casatoria între doua persoane de religie diferita, catolicii erau mult mai exigenti si cereau convertirea obligatorie a lui Mitica la religia catolica. Procesul de convertire, anevoios si lung, presupunea o dispensa papala, sustinerea unui examen amanuntit din dogmele catolice, urmat de botezul în religia romano-catolica si abia apoi se putea oficia casatoria.
   Pentru Nicole, care era o fata tânara si curata, cu frica lui Dumnezeu, era important sa se casatoreasca religios. Obisnuia sa ajunga zilnic la biserica si sa se spovedeasca în fiecare duminica. Într-o zi, parintele i-a spus: Nicole, eu nu stiu de ce vrei sa te spovedesc în fiecare zi. Tu esti curata ca lacrima.
Preotul spune ca baiatul acesta este un om de caracter
    A urmat o perioada de incertitudini legate de faptul ca nea Mitica era de o alta nationalitate, iar familia lui Nicole nu avea posibilitatea sa-l cunoasca asa cum si-ar fi dorit. Mai mult, nu exista nici o legatura sau cunostinta comuna care sa-l recomande calduros pe nea Mitica si sa-i convinga pe parintii lui Nicole, ca el este om serios, bine intentionat si cu un caracter integru.
   Dar nea Mitica, român hotarât si descurcaret, gasise în acel moment, solutia salvatoare pentru a obtine mâna alesei lui. A discutat cu parintele Popescu, preotul ortodox de la biserica româna din Montreal, un om educat si manierat care vorbea fluent limba franceza si l-a rugat sa le faca o vizita parintilor fetei acasa. Zis si facut. Preotul a stat la o bere cu tatal lui Nicole si în acest timp i-a povestit acestuia despre nea Mitica.
   Parintii lui Nicole au fost placut impresionati  de ceea ce au auzit. „Daca si preotul spune asa cuvinte frumoase despre baiatul aceasta, înseamna ca este un om de caracter”, si-au spus ei, renuntând sa se mai împotriveasca în vreun fel, casatoriei celor doi. Dragostea adevarata pe care i-o purta lui Nicole, dar si istetimea lui, precum si mâna de ajutor, întinsa la momentul oportun de preotul Popescu, i-au deschis lui Mitica un drum spectaculos în doi – el, alaturi de domnisoara Nicole. 
   Trei luni mai târziu   
   Au urmat planurile de nunta. Traditia spune: Cununia este a miresei, iar fericirea familiei este în mâna mirelui. Evident ca parintii miresei au dorit si au încercat sa organizeze ceremonia la biserica de care apartineau, încercând sa respecte vechile obiceiuri care spun ca orice fata onorabila trebuie sa poarte rochia alba de mireasa si voalul în fata comunitatii care a vazut-o crescând si sa plece de acasa cu binecuvântarea preotului care a confirmat-o în religia romano-catolica.
   Dar catolicii au refuzat sa oficieze casatoria, deoarece nea Mitica era ortodox si din pacate, nu faceau nici o exceptie de la regula. Asa ca nea Mitica si Nicole i s-au adresat din nou parintelui Popescu, care le-a oficiat cununia religioasa în traditia ortodoxa, în Biserica Ortodoxa din Montreal. Trecusera deja trei luni de la discutia pe care viitorii miri o avusesera în supermarket.
   Dispensa papala
   Adevarata provocare a aparut dupa ce nea Mitica s-a însurat cu domnisoara Nicole, în religia ortodoxa. Refuzul bisericii catolice de a oficia cununia a fost un soc puternic pentru ea. În plus, faptul ca biserica catolica nu le-a recunoscut casatoria, le-a determinat si pe rudele ei sa ia o pozitie defensiva. Ca urmare, rudele nu o considerau casatorita pe Nicole, din moment ce nu respectase dogmele catolice, traditiile si regulile scrise si nescrise în comunitatea franceza. Asa ca, Nicole era deprimata si plângea toata ziua, iar nea Mitica ajunsese în culmea disperarii, pentru ca nu mai stia ce sa faca sa o împace si cum sa îi intre în voie.
   Pe atunci Papa era asaltat cu cereri de dispensa papala pentru casatorii între catolici si credinciosi din alte religii. În cele din urma, Pontiful a decis sa recunoasca valabilitatea casatoriei între un credincios catolic si unul ortodox, iar lucrurile au intrat în normalitate.
   Dupa aceasta reconciliere între cele doua biserici – catolica si ortodoxa -, duhovnicul lui Nicole a venit sa anunte tânara familie ca îi poate casatori. Dar nea Mitica l-a refuzat, spunându-i: „Crezi ca îti dau eu acum bani sa ma casatoresti, daca nu m-ai casatorit când am avut nevoie? Eu sunt casatorit la ortodocsi. Acum e prea târziu”.
   Cum sa înveti româneste în sase luni  
   Cu toate ca existau multe diferente culturale între ei, Mitica a gasit o cale de a aplana divergentele, speculând calitatile native ale sotiei sale. Nicole avea o curiozitate înnascuta si era avida de informatii noi. Mitica citise mult si discutând cu Nicole despre Europa, pe care el o vizitase si despre cartile pe care le citise, a reusit cu timpul sa-i trezeasca si ei pasiunea latenta pentru studiu. Dându-si seama de curiozitatea si inteligenta ei, Mitica a început sa-i vorbeasca despre România, iar Nicole îl asculta vrajita, si-l ruga sa-i traduca tot timpul câte ceva din limba româna. În tot acest timp, Mitica era curios sa vada daca sotia sa va reusi sau nu, sa învete limba româna.  Nimeni nu i-a dat sperante, ba mai mult l-au descurajat, spunându-i ca va fi o minune daca va putea s-o învete vreodata pe Nicole limba lui natala. Si totusi, în ciuda previziunilor apropiatilor, dupa doar 6 luni, frantuzoaica Nicole vorbea româneste.
   Nimeni nu mai întâlnise o asemenea capacitate de acumulare, atâta inteligenta si talent. Asa ca românii au început sa bârfeasca si sa faca supozitii. Credeau ca nea Mitica i-a mintit si ca parintii lui Nicole sunt, de fapt, români, altfel ea nu ar fi putut învata româneste atât de repede, sau ca Nicole provine dintr-o familie cu radacini românesti, pentru ca prea a învatat ea repede si binisor limba româna.
   Surpriza fusese mare, dar Nicole învatase româneste din dorinta de a cunoaste aceasta limba vorbita de omul de care-si legase viata. A învatat dintr-un manual, a început cu verbe, cu propozitii scurte si a continuat cu fraze ceva mai complicate. Dupa aceea i-a fost mai simplu, pentru ca a luat contact cu românii si îi întreba pe toti ceea ce nu întelegea. Un cunoscut de-al lui Mitica, doctorul Georgescu spunea: Eu sunt casatorit  de 12 ani si sotia mea, care e ca si Nicole, tot din Quebec, n-a învatat sa spuna nici «Noapte buna».
   În însusirea unor cunostinte conteaza probabil vointa, dragostea si putinta!
    „Drum bun!” si „Somn usor!”  
   Mitica îsi aminteste ca în acea perioada, Nicole obisnuia sa spuna seara, la culcare: Drum bun! în loc de Noapte buna! Lui i s-a parut distractiv acest lucru si n-a corectat-o niciodata. Asa spunea în multe seri, iar dimineata, când sotul ei pleca la servici, Nicole îl petrecea cu urarea: Somn usor! El zâmbea. Era ceva inedit si amuzant, Mitica considerând a fi un joc de cuvinte. Îsi dadea seama ca ea confunda sensul celor doua urari, dar  n-o corecta, pentru ca îi placea sa o auda cum  rosteste o propozitie în locul celeilalte. Pâna într-o zi, când Mitica, întorcându-se de la munca, si-a gasit sotia suparata foc pe el. „Ce ai de esti asa suparata?” a întrebat Mitica nedumerit. Lasa-ma în pace! Saptamâni întregi sa nu-mi spui ce înseamna «drum bun» si sa ma lasi sa le inversez…?”, i-a replicat Nicole. Probabil îsi daduse si ea seama ca nu e usor sa înveti o limba straina atât de repede. Totusi Nicole a învatat rapid, fiind ambitioasa, iar Mitica a cizelat-o si a ajutat-o sa fie mai încrezatoare si mai sociabila. A prezentat-o în societate si a ajutat-o sa-si faca prieteni pe viata, printre românii din Quebec. Vorbind cu ei, Nicole si-a dat seama cât de descurcareti si inventivi sunt românii. De asemenea, ea a apreciat bucataria româneasca, traditiile si obiceiurile noastre, iar muzica româneasca i s-a lipit de suflet imediat.
   „Ma duc dupa bani”  
Mitica nu a avut probleme de adaptare dupa casatoria cu Nicole, în primul rând pentru ca el vorbea fluent franceza, pe care o învatase chiar acolo, în Franta, una dintre tarile în care locuise anterior. Experienta de viata, cunostintele acumulate si puterea de munca erau atuurile lui nea Mitica.
   Mitica si Nicole au trecut prin zile bune si zile grele, ca toate cuplurile care traiesc împreuna atâtia ani. Câteodata le-a fost greu pentru ca nu au avut bani, el negasind de lucru. Cu toate acestea, s-au descurcat de fiecare data. Încet, încet, Nicole si-a dat seama ca are în el un sprijin, ca este un om de încredere si a înteles ca totul va fi bine.  Mitica facea ce facea si obtinea pâna la urma o slujba. Peste tot pe unde a fost, în Canada, în Italia si în Franta,  el si-a gasit de lucru. Uneori se mirau si cunoscutii, pentru ca vremurile erau grele, multi se plângeau ca stau degeaba, dar Mitica se descurca. Ei nu-si gaseau  de munca, pe când el avea mereu unde sa lucreze.
   Perseverenta lui Mitica se datora exemplului parintelui sau, de la care stia ca n-ai voie sa cedezi. Îsi aminteste ca, în copilarie, obisnuia sa-l întrebe pe tatal sau: „Tata, iar te duci dupa lucru?”, pentru ca pleca mereu de acasa, îsi cauta de lucru. Si tatal raspundea: Nu ma duc dupa lucru, gura tatii. Ca de lucru am si acasa. Ma duc dupa bani. 
   Generatia urmatoare 
   Lui Mitica i-au placut copiii. Si-ar fi dorit sa aiba cât de multi. El n-a avut preferinte când a fost vorba despre copii, nu si-a dorit baiat sau fata, ci a vrut sa aiba un copil sanatos. Dumnezeu i-a daruit o fiica, imediat dupa casatorie, pe Sandra Sonia, care are acum 45 de ani. Sandra s-a nascut la Montreal si seamana la fire cu tatal ei – este mereu vesela si se bucura de viata. Este casatorita, locuieste în Franta si are doi copii. Mitica si Nicole au si un fiu, Nicolae (40 de ani, nascut în Los Angeles). De regula, baietii seamana cu mamele lor, asa ca, Nicolae este o fire mai interiorizata,  mostenind-o mai mult pe mama sa.
   A trecut timpul, dar Nicole si nea Mitica se iubesc si acum, la fel ca în prima zi. Viata le-a brazdat chipurile, dar lumina din privirile lor nu s-a stins. Ea straluceste si acum, la fel de puternic precum în ziua când s-au cunoscut. Iar ochii lor vorbesc într-o limba ce nu e nici româna si nici franceza. Este limba îndragostitilor. Pentru ca, asa cum spunea William Shakespeare: Când dragostea vorbeste, vocile tuturor zeilor par a fi adormite în armonia raiului.

 Octavian Curpas

 

Parisul – piatra de temelie la edificiul succesului!

On By nelursIn MemoriesLeave a comment

Iugoslavia – sedere scurta la Panciova si Kovacica, un an si câteva luni la Banovici, la Zrenianin pentru o vreme mai scurta,  apoi Italia – la Trieste, la Cinecitta pentru doua luni si în final la Torino, de unde a plecat în Franta, la Paris. Aceasta traiectorie a urmat-o viata din exil a lui Dumitru Sinu, de la trecerea granitelor României si pâna la popasul ceva mai lung, pe care l-a facut în Franta; traseul anterior ajungerii în tara lui Voltaire îl creionase într-un mod absolut original pe parcursul întâlnirilor noastre anterioare.
De data aceasta mi-a vorbit nenumarate ore despre Franta, despre Paris si despre oamenii pe care i-a întâlnit acolo. Nici n-am stiut cum a trecut timpul! Ascultându-l pe Mitica, timpul parca încremenise si ramasese, cuminte, într-un coltisor, atârnat de talpile batatorite ale amintirilor…
„Parisul  e o boala!”
„Parisul e o boala!” Cu aceste cuvinte a deschis nea Mitica discutia pe care o asteptasem cu nerabdare de ceva vreme. Stiam ca de data aceasta întâlnirea noastra va fi una de exceptie, ca destainuirile lui vor fi incitante, pline de farmec si inedit, si ca aveam sa aflu reale raspunsuri la întrebarile ce se mi se învalmaseau în minte, înca de la începutul cunoasterii noastre.
Despre Paris s-a scris enorm si s-au spus multe! Au curs râuri de cerneala pe kilometri întregi de hârtie si înca s-ar mai putea scrie, pentru ca niciodata nu se va putea cuprinde totul! N-a existat om care a ajuns la Paris si care sa nu se fi îndragostit de orasul luminilor, de la omul simplu care a pus piciorul acolo pentru prima data, pâna la intelectualul de marca, la oamenii politici si de cultura  sau chiar ilustri presedinti de stat.
Benjamin Franklin (1705-1790) spunea, facând referire la Franta: Fiecare om are doua patrii: patria mama si Franta!, presedintele american fiind un mare admirator al acestei tari si un înfocat iubitor al Parisului.
Franta a  fost  întotdeauna poarta deschisa a Occidentului spre lumea noua; de aici s-au îmbarcat  spre America  nume ilustre ale culturii de pe întreg mapamondul si în acest mod, continentul american a dobândit oamenii cei mai valorosi ai Europei. Când vorbeau despre Franta, americanii le spuneau confratilor lui Voltaire: Noi am facut pentru Voltaire mult mai mult decât voi: am facut biblioteci cu numele lui, am tradus cartile lui în engleza, am dat numele lui unor strazi… Replica francezilor  venea însa imediat, precum taisul unei sabii ascutite: Noi l-am dat lumii pe Voltaire!
„Cineva spunea ca exista un singur oras în lume unde poti sa traiesti si mai ales unde sa poti învata ceva si acela este Parisul. Parizienii te lasa sa faci ce crezi, ce poti, stiu însa ca le lasi si lor ceva, iar acest ceva le este de ajutor. Am observat un fenomen interesant: scoate-i pe parizieni din Paris, du-i pe marginea unui lac, a unui râu sau la poalele unui munte, da-le o casa superba si dupa trei zile s-au saturat de iarba! Înapoi la Paris! Parisul este mai rau ca drogul! Arata-mi un om care a vazut Parisul si nu ar vrea sa se întoarca acolo!” – a continuat relatarea barbatul înca plin de viata, care începuse, încet, încet sa mi se destainuie. Si avea mare dreptate! „Englezii au facut Londra pentru ei, francezii au facut Parisul pentru o lume întreaga!” Frumos, nu-i asa?
„Mai bine spalam vase la Paris, decât sa omorâm iepuri în Australia!”
„În gara din Torino nu mai erau multi emigranti din grupul din care facusem si eu parte. Plecasera aproape toti în Chile, Argentina, Brazilia, Australia si doua grupuri la Paris. Trenul sosise, peste o ora trebuia sa plecam, si eu aveam în buzunarul stâng biletul de tren Torino – Napoli, iar în buzunarul drept, biletul de vapor Napoli – Sidney, Australia”.  Da, Mitica Sinu hotarâse ca destinatia urmatoare sa fie Australia! Erau destui emigranti români care luasera aceasta decizie si el nu statuse mult pe gânduri si li se alaturase.
În acea ora însa, pe peronul garii din Torino s-au zbatut multe gânduri în mintea lui, sufletul i se framântase îndelung si lucrurile au luat cu totul si cu totul alta întorsatura, iar directia în care viata lui urma sa se îndrepte a suferit modificari majore. Paris scria pe fruntea lui Mitica! Desi trecusera decenii de când se petrecusera aceste momente din viata lui, povestindu-mi despre ele, nea Mitica le retraia cu aceeasi intensitate: Ba, Mitica, ce cautam noi la serpariile alea din Australia, mai ales ca tu-i ai pe Bunesti, esti un baiat muncitor si descurcaret; mai bine spalam vase la Paris decât sa omorâm iepuri în Australia!, îi spusese profesorul Ionescu amicului meu, înainte cu mai putin de o jumatate de ora de plecarea trenului. Auzindu-i despre ce vorbeau, Traian Constantin, un alt refugiat român ce facea parte din grupul lor, li s-a alaturat, au rupt biletele pe care le aveau,  si-au luat ramas bun de la ceilalti confrati care mergeau spre Australia
si s-au grabit sa ia trenul care-i ducea spre frontiera cu Franta.
Toate drumurile duc la…Paris!
„Din fericire detineam o schita trimisa de Vasile Târa si Eugen Stefanescu, acesta din urma fiind un inginer silvic român care studiase la Paris si pe care l-am reîntâlnit câtiva ani mai târziu, în Canada. Având reperele principale, ne-a fost mult mai usor sa trecem granita si am ajuns la Briancon, în Franta. Ne-am dat seama ca am trecut frontiera, vazând  în mâna unei fete care pastea vacile, o carte în limba franceza – mi-a spus râzând nea Mitica. Descoperisem micul oras francez Briancon, la imediata trecere a granitei dinspre Italia, o cetate medievala asemanatoare cu orasul Sighisoara, din tara noastra. De fapt aveam sa aflu mai târziu ca un maresal în armata franceza, dar si inginer faimos al lui Ludovic al XIV-lea, a construit si fortificat o multime de orase din Franta; construise aceasta cetate catre sfârsitul secolului al XVII-lea. Tehnica lui a fost preluata si raspândita apoi în întreaga Europa, ajungând chiar si în Transilvania; dovada este cetatea Alba – Iulia.”
Am înteles, în continuare, ca grupul de transfugi a fost preluat de jandarmeria franceza si românii au fost tratati omeneste: au primit mâncare si bautura, urmând procedura franceza privind regimul refugiatilor. „În acele momente mi-am amintit de fosta mea profesoara de franceza, madame Munteanu… Când jandarmii ne-au asezat la masa, profesorul Ionescu ma rugase sa spun Tatal nostru în limba franceza si dupa ce-am terminat, jandarmii m-au întrebat râzând, de când n-am mai spus rugaciunea aceasta. De ce? Când ajunsesem la Notre pain quotidien, pronuntasem pin!  Ne-au luat apoi sireturile de la ghete si centurile, ca nu cumva sa ne sinucidem si dupa ce-am urmat regulile prevazute în legile francezilor si-am petrecut o noapte la închisoare, ne-au dat drumul, înmânându-ne un permis de sedere în Franta, valabil pentru trei luni”.
Nea Mitica îsi amintea cu lux de amanunte totul: „Acuma? Acuma suntem liberi? – a întrebat profesorul Ionescu si ne-am îndreptat bucurosi spre gara sa luam trenul spre Paris!”
Vous connaissez monsieur Vasile Târa?
În tren au avut parte de o surpriza placuta: conductorul trenului, un francez cu o figura calma si în ochii caruia se citeau bunele intentii, dupa ce a constatat ca sunt români a exclamat: Vous connaissez monsieur Vasile Târa? Nea Mitica  i-a dat raspunsul imediat, surprins placut de atitudinea binevoitoare a conductorului francez. Îl cunoscuse doar, pe Vasile, în lagarul sârbesc si se împrietenisera, avea de la el schita de trecere a frontierei. Conductorul le-a povestit apoi cum îl cunoscuse pe Vasile Târa si cum acesta îl încântase, cu cât de multe stia; vorbisera mult despre comunisti si despre România! Îl fascinase românul!
Când trenul a ajuns la Paris, acelasi conductor de tren a telefonat parintelui Zapârtan de la Misiunea greco-catolica româna, pe care îl cunostea, anuntând sosirea românilor. Parintele acesta era omul care deschidea caile Occidentului pentru cei ce ajungeau din România la Paris – era un om minunat!  A fost norocul lui nea Mitica si al prietenilor sai!
Frânturi de viata la Paris, pe strada Ribera
Misiunea greco – catolica unde urma sa ajunga nea Mitica împreuna cu însotitorii lui se afla la Paris, pe strada Ribera; era cunoscut de toata lumea faptul ca în acel lacas binefacerea era la ea acasa, ca domnul Zapârtan era parintele tuturor românilor care ajungeau la Domnia Sa. Când îsi dadeau întâlnire la sediul misiunii, cei aflati la Paris, spuneau doar atât: Ne vedem la Ribera!
Nume ilustre ale diasporei române din Franta erau alaturi de parintele Zapârtan, si un exemplu elocvent este diplomatul si istoricul de exceptie, Neagu Djuvara; toti concurau la sprijinirea activitatii acestei cetati de suflet românesc.
Parintele Zapârtan împreuna cu Neagu Djuvara au preluat grupul celor trei români din gara pariziana: „Ei ne-au platit biletele, si-apoi parintele ne-a dus la Misiunea greco-catolica; am facut o baie si am dormit în biblioteca. De-abia asteptam sa întâlnesc familia Bunescu, pe Dan Isacescu, pe logodnica lui Mimi Stefanescu!” – au fost cuvintele lui nea Mitica, continuând epopeea pariziana.
Definitia fericirii în exil sau prima dimineata la Paris
„În dimineata acelei zile a fost prima data când m-am trezit foarte fericit de când eram în exil; am avut un sentiment pe care nu cred ca l-as fi putut avea daca plecam în Australia”, si-a amintit Dumitru Sinu, iar aducerile-aminte cu  gust de libertate îsi continuau nestingherite cursul…
„Distinsul domn Neagu Djuvara  a venit la noi, ne-a dat doua sute de franci si-apoi ne-a vorbit despre viata de acolo”. Diplomatul le-a furnizat o serie de amanunte despre viata pariziana, sugerându-le sa tina cont de ele pentru a se putea integra, adapta si a-si face un rost; erau sfaturi pretioase de care chiar aveau nevoie, pentru ca îi astepta o altfel de viata, cu reusite si esecuri, cu bucurii si necazuri, în acelasi timp…
Si amintirile octogenarului s-au derulat treptat, pentru ca ecranul sufletului sau se deschisese… Ce amintiri, ce vremuri!…
   Anton Stefanescu si „Sârma ghimpata”!
S-a întâlnit nea Mitica la Paris cu tot felul de oameni: pe unii îi cunoscuse înca din tara, asa cum era cazul doctorului Traian Stoicoiu, pe care-l stia de la Cluj; pe altii îi întâlnise în lagarele în care poposise înainte de a ajunge în Franta si unul dintre ei era Anton Stefanescu. Cu el se cunoscuse în Iugoslavia (dupa cum am mentionat în capitolul anterior). Apoi au continuat sa se vada în Italia, dupa trecerea frontierei, pentru ca întotdeauna se întelesesera foarte bine. La Paris se întâlneau din nou si amândoi savurau din plin bucuria revederii – se pare ca destinele celor doi se intersectasera si acolo!
De cum s-au întâlnit „la Ribera” (Misiunea greco-catolica ), Anton l-a invitat la o cafea. Erau dornici sa-si povesteasca întâmplarile petrecute în intervalul în care nu se vazusera si sa-si depene amintirile. Din cercul lor de prieteni facea parte si un alt Stefanescu, Dumitru sau Mimi, pentru cei apropiati, care a trait o experienta dura în încercarea sa de a parasi România. Mitica l-a întrebat de toti, a aflat cum reusise Anton sa ajunga în Franta si, la rândul sau, i-a istorisit cele întâmplate în viata sa de la ultima lor întâlnire încoace.
În cele din urma, Anton a parasit Franta si s-a stabilit în Chile. A scris o carte cu  titlul „Sârma ghimpata”. Dupa titlu, e lesne de înteles ce subiect a abordat!  Si acum regreta nea Mitica faptul ca n-a onorat invitatia lui Anton de a-l vizita în Chile, ar fi ajuns si acolo!
   Dumitru Stefanescu – un vis spulberat dupa gratii!
Din România pornisera sa treaca granita la sârbi trei prieteni: Anton Stefanescu, Mimi (Dumitru) Stefanescu (nu erau rude, doar o pura coincidenta de nume) si Petru.
Mimi Stefanescu avea logodnica la Paris, o chema Jacqueline, deci tinta lui era Parisul! Pe drum însa, Anton Stefanescu s-a ranit la un picior. Îi curgea sânge si le-a zis celor doi tovarasi sa-si continue drumul fara el, riscau prea mult! „Eu am sa ma bandajez la picior, îmi rup camasa si o sa-mi opresc cumva hemoragia”, le-a spus, si a ramas acolo, sa-si oblojeasca rana. Ceilalti doi si-au continuat drumul. La un moment dat au crezut ca au ajuns în Italia si s-au oprit. Ghinionul lor a fost ca se aflau tot în Iugoslavia; au fost prinsi de catre sârbi si-au fost închisi.
Mimi Stefanescu era în Iugoslavia, logodnica sa la Paris si mama la Bucuresti. Sa nu produca îngrijorare acasa, Mimi îi scria mamei sale din închisoarea iugoslava si trimitea scrisorile lui Jacqueline, la Paris, iar aceasta le expedia de acolo, mamei lui, la Bucuresti.
Pâna la urma sârbii l-au trimis pe Mimi în România; sosirea lui în tara a produs un adevarat soc pentru mama pe care pâna atunci o protejase, ascunzându-i necazurile prin care trecuse. Si totul s-a întâmplat în acea perioada în care mama lui aflase ca nu e la Paris, ci este închis la Bucuresti.
Anton Stefanescu, cu toate ca era ranit, avusese însa si noroc, trecuse granita în Italia unde s-a întâlnit cu nea Mitica si apoi a plecat la Paris.
O prietenie pe viata – Sonia si Alexandru Bunescu
Reîntâlnirea cu Sonia si Alexandru Bunescu a adus o nespusa bucurie în sufletele acestor oameni de mare caracter si a lui nea Mitica, în aceeasi masura. Se cunoscusera în lagar, în Iugoslavia.
„Ne-am bucurat când ne-am revazut si cât am stat eu la Paris ne-am vizitat constant. Mergeam destul de des la dânsii, la hotelul la care locuiau; daca la doua saptamâni nu ajungeam la ei, îngrijorarea-i aducea la mine. Îi cunosteau pe toti de la Misiunea greco-catolica, dar si pe multi altii: pe Neagu Djuvara, pe doi fosti ministri ai Guvernului Antonescu si carora se spune ca Antonescu le-ar fi dat multi bani când au emigrat. Cei doi ministri erau George Cretianu – fost însarcinat cu afaceri al României la Paris si Constantin Visoianu – fost Ministru al Afacerilor Straine.
Povestindu-mi despre familia Bunescu, Dumitru Sinu mi-a marturisit ca pentru toata lumea, prietenia lui cu acesti oameni constituia un mister. Atunci când curiosii îl iscodeau, Mitica le raspundea pe-un ton glumet: „Un pahar de apa face minuni!” – caci datorita unui pahar de apa oferit dezinteresat, îi cunoscuse pe Sonia si Alexandru Bunescu.
Mai târziu, nea Mitica l-a întâlnit pe doctorul Taranu, pe care îl stia de la Cluj, dar la Paris a cunoscut si alte persoane si personalitati: pe fostul pilot al generalului Antonescu, Max Manolescu, pe doctorul Metianu – pe unii datorita destinului, iar pe altii gratie familiei Bunescu, cu care a ramas prieten toata viata.
Când a parasit Franta si s-a îndreptat spre continentul american,  Sonia si Alexandru Bunescu, pe lânga faptul ca i-au platit biletul cu care s-a îmbarcat pe puntea vaporului „Queen Mary”, i-au înmânat lui nea Mitica si o scrisoare de recomandare catre Milica Marinescu, un proeminent om de afaceri român din acele vremuri, care era si cel care administra finantele cunoscutului industrias român, Nicolae Malaxa.
„Am fost un norocos, dar si tupeul a contat!”
Era un norocos nea Mitica, acesta este adevarul! Avea si tupeu, dar mai mult decât atât, stia când, cum si unde sa se foloseasca de el: „Multi m-au întrebat: dar cum ai ajuns tu sa-i cunosti pe toti astia? Avusesem norocul sa fiu în anturajul multor oameni importanti, asa mi-a fost scris. Am avut însa si tupeu! De exemplu, odata l-am sunat pe fostul ministru al României la Londra, Viorel Virgil Tilea si i-am spus: Dumneavoastra ati servit masa la Iosif Radu, la noi în sat!  În vremea aceea ma aflam într-un orasel din Anglia, iar el era la Londra.  Si Tilea mi-a spus fara sa stea pe gânduri: Vino repede la Londra sa ne cunoastem!” Mai apoi, Tilea l-a recomandat detinatorului uneia dintre cele mai mari si mai prospere companii din Franta, care, ulterior, i-a oferit de lucru.
S-a învârtit în cercuri de intelectuali de marca si a stiut cu dibacie sa le ramâna aproape; a fost un autodidact, bine spus! Nu i-a fost teama sa munceasca, dar cartile l-au fascinat mereu; era avid de cunoastere si studia cu sârguinta, iubea compania celor învatati si facea fata cu brio discutiilor lor.
 „Nu trebuie sa-nvat nicio meserie!”
La Paris, Dumitru Sinu a muncit tot timpul; nu-i era rusine sa spele vasele într-un restaurant, ba dimpotriva, era chiar multumit ca nu statea la mila celor mai înstariti sau a bisericilor la care altii mergeau cu mâna-ntinsa. Când cei care-l cunosteau îl îndemnau sa-nvete o meserie, Mitica le spunea glumind: „Cu meseria mea n-o sa ramân vreodata fara lucru!”
Si în acest context mi-a povestit o alta întâmplare de care-si amintise: cunoscuse o frantuzoaica cu care se împrietenise. Tatal fetei s-a oferit sa-l învete meseria de bucatar. „Numai sosuri erau vreo doua-trei sute! Paul, tatal prietenei mele fusese bucatar la una din camerele parlamentului francez”.
Mai târziu însa, când a ajuns în Canada, a regretat încapatânarea, refuzul sau, pentru ca acolo erau la mare cautare cunoscatorii bucatariei traditionale franceze si cele mai luxoase restaurante din Quebec preferau bucatarii sositi de la Paris. Dar lui Mitica nu i-a placut rutina! Pe el îl stimulase dintotdeauna ineditul, situatiile noi care-i puneau la încercare inteligenta si spiritul, si care-i ofereau apoi, satisfactii. Era descurcaret, îndraznet! Si asta l-a ajutat în viata cel mai mult si i-a adus succes.
Festival românesc la sala Odeon din Paris
Comunitatea româneasca din Parisul anului 1950 a avut parte de un eveniment deosebit de emotionant: într-un cadru festiv, sala Odeon a reunit de Ziua Mamei un mare numar de emigranti români aflati la Paris: personalitati de marca ale diasporei române, ca Mircea Eliade, Neagu Djuvara si alti învatati si fosti oameni politici, români din toate sferele sociale, de toate categoriile si toate confesiunile religioase: „Dar cine n-a fost? – si-a reluat sirul amintirilor Dumitru Sinu -. Toti! Catolici, ortodocsi, taranisti, liberali, fosti legionari – o adunare impresionanta de români aflati în afara granitelor si care, în acea zi memorabila, au petrecut împreuna momente de neuitat. Primul care a luat cuvântul a fost parintele Zapârtan, un om de aur si un mare român! Ce n-a facut parintele pentru cei din exil? N-a putut vorbi mult, el a rostit la început o fraza care cuprindea totul: Dumnezeu n-a reusit sa le faca pe toate si atunci a facut mamele! – si n-a mai putut spune niciun cuvânt. Cei din sala plângeau! Dupa ce s-a linistit lumea, parintele si-a continuat emotionanta prelegere si apoi a început sa cânte: O inima de mama! Au fost clipe unice care mi-au intrat în suflet atunci si au ramas cuminti, acolo…“
Suflete de copii
Omul pe care-l aveam în fata îsi amintea acum, cu ochii vii si plini de emotie, tot ce s-a întâmplat în sala Odeon în acea zi: dupa cuvântul de deschidere al parintelui Zapârtan, a tinut un discurs în limba franceza ilustrul Neagu Djuvara.
Mircea Eliade, cel mai cunoscut si iubit intelectual român din Parisul acelor vremuri si-al celor ce-au urmat, într-o maniera elevata si de neconfundat, a vorbit despre mama, lasându-i pe cei din sala fara grai.
Apoi alti si alti confrati au vorbit, despre cea mai apropiata fiinta de sufletul fiecaruia dintre noi, dupa propriile simtaminte iar sufletele lor – atunci si acolo – s-au unit într-unul singur: acela al copilului român, caci toti aveau o mama!
Petrecere româneasca pe bulevardul Saint Michel
„Dupa serbare, majoritatea ne-am oprit pe bulevardul Saint Michel la o cafenea, unde a s-a prelungit ceea ce începuseram la Odeon”, continua nea Mitica povestirea despre ziua aceea memorabila. Au spus poezii despre mama, au cântat, au plâns si-au râs în acelasi timp, pentru ca n-au lipsit nici momentele de umor sau picanteriile copilariei, de care multi si-au amintit cu nostalgie.
Dan Isacescu a venit cu propunerea ca fiecare dintre cei prezenti sa se gândeasca la o poezie, la un cântec sau sa rosteasca o fraza despre mama; cum inteligenta fara de spirit este ca si mâncarea fara sare, Isacescu a încercat sa destinda atmosfera si a spart gheata, recitând în dulcele grai moldovenesc, pe care nu-l uitase, un amestec hazliu de versuri. Stia sa anime atmosfera si sa aduca zâmbetul, chiar si pe fetele cele mai posace.
Au continuat ore în sir sa cânte si sa recite, sa-si depene amintirile copilariei, cu acele întâmplari nevinovate sau boacane, ce n-au ramas nepedepsite de catre cele care le-au dat viata. Cântece vesele sau triste au uns inimile lor rupte-n doua, caci într-o dupa amiaza prelungita pâna târziu, în noapte, timpul s-a scurs în ritmurile celor mai frumoase melodii dedicate mamei, iar clipele au trecut  mângâiate de cele mai frumoase versuri. Când s-a cântat melodia Plânge-ma maica cu dor, n-a existat niciun român dintre cei care erau acolo, sa nu plânga.
Ascultându-l pe nea Mitica nu puteai sa ramâi insensibil si sa nu dai timpul înapoi, retraind momentele inocentei, când mama, eterna mama, te tinea la piept, te mângâia si te-nvata de bine, te pregatea ca într-o zi sa poti sa te numesti atât de simplu, OM! Dar pentru el imaginea mamei se stinsese… avea doar trei anisori când mama îi plecase, sus, la ceruri.
„Când ascultam cântecele si poeziile acelea care ne-au facut ziua atât de frumoasa, ma gândeam cu regret ca nu-mi amintesc nici macar imaginea celei ce m-a adus pe lume… Eu nu puteam spune niciodata, ca inginerul Stoicescu, la cei nouazeci si sapte de ani ai sai : Mama nu m-a pedepsit niciodata, dar vocea ei… ah, vocea ei! Si-acum cu drag mi-o amintesc!”

Octavian Curpas

 

 

 

 

 

 

 

Trei instantanee cu copii, parinti si bunici din România, la început de secol XX

On By nelursIn MemoriesLeave a comment

Arizona. Veri fierbinti, cu fruntile noptilor mângâiate de adieri pale de vânt si lumina diminetilor, limpede si clara, inundând fiecare coltisor al orasului molesit de caldura… Într-una din aceste dimineti stralucitoare si calde, îmi amintesc ca l-am cunoscut pe nea Mitica. Ajunsesem ceva mai devreme decât stabilisem, la unul dintre hotelurile din centrul orasului Phoenix, unde trebuia sa ma întâlnesc cu un om de afaceri din New Jersey. Am hotarât sa astept în fata receptiei, pâna la aparitia sa. În timp ce rasfoiam nerabdator niste pliante care se aflau la dispozitia vizitatorilor, atentia mi-a fost atrasa de o conversatie în limba franceza, între un domn si o doamna prezentabila, amândoi mai în vârsta. Pareau de-ai casei, asa ca m-am apropiat de ei, cu gândul sa le cer câteva informatii. Foarte amabil, barbatul a început sa-mi prezinte facilitatile pe care le oferea hotelul. Îl ascultam cu atentie. Mike, asa îl chema, vorbea cu o intonatie afectiva, un accent oarecum strain. Când l-am întrebat de unde este, mi-a raspuns: „Din România”. „Ce mica e lumea”, mi-am  spus, si din acel moment, nea Mitica – asa cum m-a rugat sa-i spun – mi-a devenit prieten. Am fi vrut sa mai vorbim, dar întrevederea mea de business urma sa dureze destul de mult. Dar am convenit sa luam masa împreuna, ceea ce s-a si întâmplat dupa vreo doua ore.
Un prânz cu nea Mitica
La ora stabilita am sosit la locul de întâlnire, unde nea Mitica ma astepta deja. Ne-am asezat la o masa si am comandat câte ceva. Ne-am antrenat într-un dialog placut, deschis, care parca prevestea ca vor mai urma multe astfel de întâlniri între noi. Asa a si fost! Din vorba în vorba, am ajuns la vremurile de demult. Observasem înca de la început, ca-i place sa vorbeasca mai putin despre sine, preferând sa aduca în discutie oameni, locuri si evenimente din alte vremuri. Intuiam ca ceea ce voi afla va fi interesant si pentru mine, dezvaluirile sale vor fi inedite. Eram sigur ca pe parcurs, îmi va vorbi, câte putin, si despre el.
Dupa ce locuise ani buni în Canada s-a decis sa vina în SUA. El si sotia sunt patronii hotelului în care ne-am cunoscut,  si au doi copii:  Nicolae si Sandra. Pe Nicolae îl si întâlnisem, de altfel, la receptie, unde îmi spusese ca vorbeste putin româna. Nicolae e pictor si am avut ocazia sa admir în holul hotelului câteva tablouri de-ale sale. Sandra este casatorita cu un francez si locuieste de peste 25 de ani în Franta. Aveam în fata mea un român, care vietuia de multi ani dincolo de granitele României, si caruia îi simteam dorinta sincera de a-mi dezvalui lucruri, poate nestiute de nimeni, despre viata si experienta sa din exil.
„Satul meu, gradina dulce”
Nea Mitica, pe numele sau Dumitru Sinu, parasise România în 1948. Avea sa îmi povesteasca însa, mai târziu, despre plecarea sa din tara. Daca tot trebuia sa vorbeasca despre trecut, ce altceva îi era mai aproape de suflet decât satul în care vazuse lumina zilei, într-un sfârsit de toamna târzie, chiar de ziua Sfântului Andrei, 30 noiembrie 1926.
Lui nea Mitica îi este dor de locul unde s-a nascut si a crescut. Îi place mult sa recite, iar versurile pe care mi le-a spus, mi-au patruns si mi-au ramas în inima pentru tot restul vietii: „Satul meu, gradina dulce,/ Din tine nu m-as mai duce,/ De mirosul florilor,/ De dragul feciorilor,/ De mirosul la o floare,/ De dragul la sezatoare”.
Gradina dulce în care venise pe lume Dumitru Sinu, se afla la poalele muntelui Suru, la 6 kilometri de Avrig, în Sebesul de Sus, judetul Sibiu. Dar sufletul lui e legat nu doar de vatra natala, ci si de toate locurile din apropierea Sebesului de Sus, a caror frumusete mioritica nu a putut-o uita, nici pâna acum: Avrig, Talmaciu, Racovita. Cu toata fascinatia plaiurilor natale, din amintirile lui Dumitru Sinu razbate o umbra de tristete, atunci când îmi spune:  „La noi în sat au fost trei nenorociri…”
     „Ce-i omul…”
Mai întâi, îsi aminteste de un consatean care s-a stins din viata si a carui poveste îsi lasase amprenta asupra sa, nenea Dumitru a lui Mateias (Dumitru Stanila). Tetea Dumitru îi fusese vecin, locuia peste drum de casa lui nea Mitica. Plecase sa faca bani în America si s-a întors de acolo bolnav. Cu banii agonisiti si-a cumparat pamânturi si acareturi, dar averea i s-a risipit curând pe doctori si pe leacuri. „Ce-i omul…”, îmi spune, amintindu-si cum au suspinat, ani de-a rândul, batrânele din sat. Au ramas în urma sa-l plânga, sotia si trei copii: Mitica (Dumitru), Ion si Nicolae. Unul dintre baieti, Mitica, a ajuns secretar principal la Facultatea de Medicina din Cluj, iar fata acestuia, Luciana Stanila, a devenit profesor universitar, în cadrul aceleiasi facultati. Prin ceea ce a dovedit a fi, ea a recuperat, în spirit si în duh, averea irosita a bunicului. Dar necazurile nu au ocolit nici familia Sinu…
Familia lui nea Mitica
Ancorat de amintirile unui timp demult trecut, astazi, Dumitru Sinu rasfoieste cu amaraciune câteva file din viata familiei sale. Din negura vremurilor, o alta amintire dureroasa prinde contur. Când i-a murit mama, la numai 27 de ani, nea Mitica avea doar trei ani, sora sa, Ana, avea  sase luni, Iosif – sase ani, Nicolae – opt si Ion – unsprezece ani. Nu peste mult timp, si micuta Ana a plecat sa-si întâlneasca mama în ceruri. „Napoleon avea o vorba: Moare o persoana – o tragedie. Mor 100 – o statistica”…
Cu un tata mai mult plecat la lucru, copiii au ramas în grija bunicilor. Si vietile lor sunt de luat în seama: bunicul din partea mamei, Ion Stanila, a cazut prizonier la rusi. Acolo a învatat sa faca tigla si caramida. Dupa aceea, si-a construit el însusi, propria fabrica de tigla si caramida. Era un barbat frumos, înalt, însa foarte dur. „Mila te ucide!” – zicea el. Copiii îi spuneau comunistu’, iar altii – nebunu’, ori  Tiglaru’, dar nu pentru ca era prost, caci mai degraba, el era un fel de filosof al satului. Adesea, venea dupa bani la tatal lui nea Mitica, nenea Niculita… În schimb, bunica din partea mamei, Ana, era o femeie cu suflet ales. Nea Mitica si fratii sai îi treceau zilnic pragul, iar ea îi tinea în poala si le dadea de mâncare. „Bunica era ca o sfânta”, adauga el.
Bunicul dupa tata, era un om blajin, caruia toti îi spuneau nenea Niculita. El îsi lua în brate nepotii si le cânta. Nenea Niculita a stat lânga patul de moarte al mamei lui nea Mitica, nora sa, si a vazut-o cât s-a zbatut înainte sa-si dea sufletul. Nu vroia sa moara! La vremea aceea, bunicul a scris în ceaslovul sau: „Da, Doamne, la toti si la toate / Cinci minute de liniste înainte de moarte”. „Mama e totul, spune nea Mitica. Daca îti moare mama, orice si oricâte ti se vor întâmpla în viata, nu le mai simti. Ce altceva ar putea sa ti se întâmple mai rau de atât?” Apoi Mitica Sinu îsi continua sirul amintirilor care-l ravasisera vizibil.
„O frumoasa floare vine”
Însa raul nu întreaba pe nimeni, atunci când vine… A treia nenorocire, pe care nea Mitica n-o poate uita, s-a petrecut în casa lui tetea (badea) Ion Vulc, fostul primar. Acesta avea trei copii (Ana, Maria si Ion). Maria a trecut în lumea dreptilor tânara, pe când împlinise 21 de ani. A murit de tuberculoza. La înmormântarea ei a fost si nea Mitica, care îsi mai aminteste si acum versurile-bocet compuse si cântate atunci de baietii si fetele din sat. Asa se obisnuia, când murea de tânar cineva din sat, fetele si baietii cântau despre viata mortului: „Veniti, feciori, de la foc / Caci am fost toti la un loc/ Si voi, fetelor, veniti / La nunta mea de priviti. // Ma marit tânara floare / Cu moartea cea rapitoare / Bucura-te, cimitire / Ca o frumoasa floare vine, / Dar nu vine sa înfloreasca, / Ci vine sa putrezeasca”. Cumplita durere lovise familia Vulc…
Copilul orb
Dupa câteva luni, lui Ion Vulc îi moare si sotia, iar apoi, la scurta vreme, baiatul, Ion. Mai ramasese doar Ana dintre cei trei copii. Ana îsi pune pirostriile cu Gheorghe Bobanga, dar nu are parte de fericire. La o vânatoare de mistreti, acesta pleaca dintre cei vii, într-un accident, împuscat fiind din greseala, de catre un coleg. Sotia lui, Ana, era pe-atunci însarcinata. Când îi naste fiica, batrânul Vulc se duce sa o vada la spital, bucuros ca are un urmas, care-i va duce mai departe numele. Aici însa, doctorul îl întâmpina cu vesti rele: „Bucuria-i mica, omule, caci copilul s-a nascut orb!”. Nepotul lui Ion Vulc a învatat, totusi, o bruma de carte, stie sa scrie în alfabetul Braille (sistem de scriere pentru orbi, inventat de Louis Braille), si mai stie sa cânte la acordeon.
Drama lui Ion Vulc încheie întâlnirea noastra. Timpul parca statuse în loc si eu nu ma mai saturam ascultându-l pe Dumitru Sinu, noul meu prieten, care-mi povestise atâtea, despre cele de demult. Si era doar începutul! O lume cu farmecul ei, o lume patriarhala, cu totul noua pentru mine, mi se dezvaluia acum, prin spusele lui. O lume care îmi rascolea, într-un fel, trecutul, amintindu-mi de basmele copilariei, care mereu începeau cu acel nemuritor „A fost odata ca niciodata”…

Octavian Curpas

POVESTEA VIETII MELE

On By nelursIn ArticolLeave a comment

Jianu Liviu-Florian

 

 

Privesc viata mea

Si nu vad nimic,

O ascult,

Este muta,

O miros,

Este inodora,

O pipai,

Si nu simt nimic –

 

Zilele trecute

Ma intrebam

Care este cea mai frumoasa amintire a vietii mele

Si nu imi aduceam aminte nimic

 

De aceea sunt atat de bucuros

Cand imi citesc cartile

Si aflu ca, totusi,

Am trait…

Considerat inocent

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

Am citit ca un predicator facuse intr-o zi o vizita unei batrane sarace cu gandul s-o ajute cu niste bani. Batu la usa, dar nu primi nici un raspuns. Crezand ca nu e acasa, pleca.

Dupa cateva zile o intalni la biserica si-i spuse: „Am fost pe la dv.; am batut la usa, dar, crezand ca nu sunteti acasa, am plecat. Voiam sa va dau un ajutor.” Batrana intreaba: „ Cam la ce ora?”. „Pe la amiaza”. „O, imi pare rau, v-am auzit, dar am crezut ca e proprietarul si vine sa-mi ceara chiria.”

Unii cred ca avem ganduri ascunse. Nu venim sa cerem chiria. Dorim sa gasiti mantuirea, viata vesnica pentru suflet. Totul e prin har, adica in dar, gratis. Vine de la Dumnezeu prin bunavointa Sa, dar numai prin credinta!

[pullquote]

„Viata sufletului sta in credinta. Sanatatea sufletului sta in dragoste”

Ch.H.Spurgeon

[/pullquote]

Din anii ’90 incoace, crestini americani, fara numar, vin la noi in tara sa-L propovaduiasca pe Cristos. Romanii isi ziceau ca fara nici o indoiala, pe undeva, urmaresc ei ceva. Ca nu e nevoie de ei sau de alti straini, deoarece suntem crestini de …. 2000 de ani! Ca doar nu au descoperit ei „ceva” in crestinism care la noi nu a ajuns. Prezenta lor misionara, deranjeaza pe multi, noi considerandu-ne increstinati de Sfantul apostol Andrei, odata, pentru totdeauna !

In 1992 eram la o biserica evanghelica cand s-a primit vizita misionara a unui COR de studenti din USA condusi de un profesor-dirijor. Au cantat cateva cantari crestine, apoi ni s-a dat textul cu cantarea de mai jos: „Am fost mantuiti, doar prin Isus”. Cum ei au invatat-o si in romaneste, dirijorul american ne indemna sa cantam impreuna, ridicati in picioare. A fost repetata de mai multe ori pana am prins melodia si mesajul cuvintelor. Dar s-a intamplat ca muzicalitatea notelor, dublata de „Ne-a spus” (al Domnului Isus): „Fara bani, fara bani , ati fost iertati” sa-mi sensibilizeze simtirea, iar ochii sa lacrimeze in voie afland cum iertarea ne este oferita in dar si ca „Fara bani vestea s-o dati!” / „Mergeti si spuneti pe-ntregul pamant / C-am inviat din mormant!”

[pullquote]“Caci nimeni nu va fi socotit neprihanit inaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunostinta deplina a pacatului. Caci nimeni nu va fi socotit neprihanit inaintea Lui, prin faptele Legii, deoarece prin Lege vine cunostinta deplina a pacatului. Dar acum s-a aratat o neprihanire, pe care o da Dumnezeu, fara lege despre ea marturisesc Legea si prorocii si anume, neprihanirea data de Dumnezeu, care vine prin credinta in Isus Cristos, pentru toti si peste toti cei ce cred in El. Nu este nici o deosebire. Caci toti au pacatuit, si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu. Si sunt socotiti neprihaniti, fara plata, prin harul Sau, prin rascumpararea, care este in Cristos Isus. Pe El Dumnezeu L-a randuit mai dinainte sa fie, prin credinta in sangele Lui, o jertfa de ispasire, ca sa-Si arate neprihanirea Lui; caci trecuse cu vederea pacatele dinainte, in vremea indelungii rabdari a lui Dumnezeu; pentru ca, in vremea de acum, sa-Si arate neprihanirea Lui in asa fel incat, sa fie neprihanit, si totusi sa socoteasca neprihanit pe cel ce crede in Isus.”

Epistola catre Romani, 3.20-26[/pullquote]

Am fost mantuiti, doar prin Isus

Si nascuti din nou, doar prin Isus.

Si trimisi de El, venim la voi

Sa fiti salvati, cum am fost si noi.

Ne-a spus:

Fara bani, fara bani , ati fost iertati,

Fara bani vestea s-o dati!

Mergeti si spuneti pe-ntregul pamant

C-am inviat din mormant!

Pe pamant si-n cer, doar prin Isus

Suntem fericiti, doar prin Isus.

Si trimisi de El, venim la voi

Sa fiti salvati, cum am fost si noi.

Tinerii studenti aveau si o sceneta. Nu retin decat ca au patruns in sala printre noi, avand fiecare cate un pirón (cui de peste 10 cm lungime), iar cu varful ne zgaraiau usor, dar insistent, in palma. Am fost cutremurat de sentimentul trait de Domnul Vietii la supliciul de care a avut parte la pirónirea Sa pe crucea de lemn in locul nostru.

Cu timpul am constatat ca sunt multe promisiuni facute de Dumnezeu care ne surprinde si ne minuneaza! Dupa ’89, odata cu liberalizarea pietii, totul are un prêt. Se stie zicala romaneasca “Frate, frate, dar branza e pe bani!”. Totul costa. Vrei ceva? Platesti! Unde nu poti tu, trebuie sa chemi un altul, specialistul, si, platesti.

Deseori, Dumnezeu ne surprinde. Noi ne asteptam sa lucreze intr-un fel, dar El are o inima nespus de iubitoare, iar unitatile Sale de masura sunt peste puterea noastra de intelegere. Intelepciunea Sa e desavarsita, depaseste granitele cu care suntem obisnuiti. Doar Dumnezeu isi permite sa fie extrem de generos, dupa cum vom vedea.

Apostolul Pavel in Epistola catre Romani spune: “Insa, celui ce lucreaza, plata cuvenita lui i se socoteste nu ca un har, ci ca ceva datorat.” (Rom 4:4)

“ pe cand, celui ce nu lucreaza, ci crede in Cel ce socoteste pe pacatos neprihanit, credinta pe care o are el, ii este socotita ca neprihanire.” (Rom 4:5)

“Cel ce socoteste pe pacatos neprihanit”, este o afirmatie extraordinar de favorabila oamenilor. Indeosebi celor care au credinta. Dusmanii crucii lui Isus, socotesc aceasta afirmatie ca o invinuire la adresa lui Dumnezeu, pentru ca El ii primeste pe cei mai decazuti si ii mantuieste pe cei rai.

Sf. Ap. Pavel, spune ca prin aceasta decizie, “Cel ce socoteste pe pacatos neprihanit”, Dumnezeu, ii face drepti pe cei nedrepti, iarta pe cei ce trebuie sa fie pedepsiti si este binevoitor fata de cei ce nu merita. Noi am gresit crezand ca daca un om este foarte bun, Dumnezeu ar trebui sa-l rasplateasca; si fiindca nu esti vrednic, nu ar fi nici o cale prin care sa te poti bucura de harul Lui. Suna tare ciudat, ca Dumnezeul Sfant, sa socoteasca neprihanit pe un pacatos. Noi gandim intotdeauna ca avem o bunatate si o vrednicie, si, credem cu incapatanare, ca asta ar trebui sa fie ceea ce atrage atentia lui Dumnezeu asupra noastra. Dar El stie ca nu e deloc vorba de bunatate, ca El spune: “Nu e nici un om neprihanit, nici unul macar” (Romani 3.10). El stie ca “toate faptele noastre sunt ca o haina manjita”. (Isaia 64.6).

Oamenii se mira ca Domnul Isus nu a venit in aceasta lume sa caute bunatate si neprihanire, la oameni, ci sa le aduca El bunatate si neprihanire oamenilor lipsiti de aceasta calitate, absolut necesara in ochii lui Dumnezeu.

Un avocat cinstit doreste sa apere cauza unui om nevinovat si sa-l justifice de faptele de care este invinuit pe nedrept inaintea judecatorului. Menirea sa este sa indreptateasca pe cel nevinovat, si nu ar trebui sa incerce sa acopere partea de vina. Nu sta in puterea si dreptul omului sa justifice pe un vinovat. Aceasta e o minune rezervata numai lui Dumnezeu. El, Creatorul si Atotputernicul Dumnezeu, stie ca pe pamant nu este nici un om drept.

Fiindca pe pamant nu este nici un om fara prihana, care sa faca binele fara sa pacatuiasca. (Eclesiastul 7.20).

In nemarginita putere a naturii Sale divine, si, in marea Sa iubire, Isi rezerva sarcina de a justifica nu atat pe cei drepti, cat pe cei pacatosi. El a gasit calea si mijlocul prin care face pe cel nedrept sa fie acceptat ca drept, inaintea Lui.

Dumnezeu a socotit ca poate trata pe cel vinovat ca si cand toata viata lui n-ar fi facut nici un rau, il poate trata ca si cum ar fi fost pe deplin scutit de pacat. El socoteste pe pacatos neprihanit. Isus Cristos a venit in lume ca sa mantuiasca pe cei pacatosi. (“Caci n-am venit sa chem la pocainta pe cei neprihaniti, ci pe cei pacatosi.”, Matei 9.13).

“O, adevarat si cu totul vrednic de primit este cuvantul, care zice: Cristos Isus a venit in lume ca sa mantuiasca pe cei pacatosi, dintre care cel dintai sunt eu. Dar am capatat indurare, pentru ca Isus Hristos sa-Si arate in mine, cel dintai, toata indelunga Lui rabdare, ca o pilda celor ce ar crede in El, in urma, ca sa capete viata vesnica.”- 1 Timotei 1.15-16.

Ce mare minune, sa ma indreptateasca Dumnezeu pe mine, care sunt nevrednic, corupt, mincinos, un pacatos, un calcator de lege, rupt de dragostea si sfintenia Sa atotputernica. Dar am capatat mila si har, am o asigurare deplina ca sunt justificat prin credinta in Isus Cristos, ca tratat ca si cum as fi un neprihanit si sunt facut mostenitor al lui Dumnezeu, un impreuna mostenitor cu Cristos. Totusi, prin natura mea, trebuie sa-mi iau locul intre cei mai mari pacatosi. Eu, un om cu totul nevrednic, sunt tratat ca sic and as avea niste merite exceptionale, sunt iubit ca si cum as fi fost unul dintre cei mai buni oameni, cu toate ca inainte nu am fost decat un mare pacatos. Ce mare recunostinta imi revine sa manifest fata de un asa de mare dar (si har), care e o mare minune.

Sa observam si faptul ca, in zilele noastre se vorbeste foarte mult de minuni. Indeosebi pe linia bisericilor traditionale. Multimea celor care “cred” este tinuta “legata” de un loc sau un altul prin asa zisele minuni care s-au petrecut odata, intr-un fel sau altul si care cred ca acele icoane sau “locuri” sunt facatoare de minuni in continuare, le aduc binefaceri etc. Toate bisericile traditionale au un astfel de cult. De regula, bisericile locale, nu mai vorbim de manastiri, sunt consolidate spiritual si pe ideea mentionata anterior. Ne referim, deci, la asa zisele icoane facatoare de minuni, dar si la moáste ca sa intregim putin sfera de actiune produsa in acest sens. De obicei, asa zisele obiecte de cult facatoare de minuni, chiar daca sunt pastrate si venerate cu multa grija, sunt folosite cu mare pompa la anumite zile aniversare cand e exploatata reclama acestora pentru a atrage multimea de oameni care cred in misticism si superstitii, si nu in Domnul Dumnezeu, Singurul care face minuni, care a creat cerurile si pamantul si pe om.

“Binecuvântat sa fie Domnul Dumnezeu, Dumnezeul lui Israel, singurul care savârseste minuni!” (Psalm 72.18, Biblia Catolica si Biblia Cornilescu; Psalm 71.19, Ortodoxa)

De fapt, mai marii bisericilor traditionale, se comporta ca si cum n-ar crede in ceea ce se propovaduieste cu mare fast, ramanand numai reclama de atractie a oamenilor. Se stie ca cei suspusi pe linie politica si de stat si religioasa, nu isi fac aparitia in locurile de renume numai cu ocazia aniversarilor. Nici chiar Patriarhul Teoctist, in ultimele zile petrecute la spital, dinaintea plecarii sale la cele vesnice, nu a avut langa domnia sa in clipe grele decat o mica iconita personala.

[pullquote]„Si credinta este o incredere neclintita in lucrurile nadajduite, o puternica incredintare despre lucrurile care nu se vad. Pentru ca prin aceasta, cei din vechime au capatat o buna marturie. Prin credinta pricepem ca lumea a fost facuta prin Cuvantul lui Dumnezeu, asa ca tot ce se vede n-a fost facut din lucruri care se vad. Prin credinta a adus Abel lui Dumnezeu o jertfa mai buna decat Cain. Prin ea a capatat el marturia ca este neprihanit, caci Dumnezeu a primit darurile lui. Si prin ea vorbeste el inca, macar ca este mort. Prin credinta a fost mutat Enoh de pe pamant, ca sa nu vada moartea. Si n-a mai fost gasit, pentru ca Dumnezeu il mutase. Caci inainte de mutarea lui, primise marturia ca este placut lui Dumnezeu. Si fara credinta este cu neputinta sa fim placuti Lui! Caci cine se apropie de Dumnezeu, trebuie sa creada ca El este, si ca rasplateste pe cei ce-L cauta. Prin credinta Noe, cand a fost instiintat de Dumnezeu despre lucruri care inca nu se vedeau, si, plin de o teama sfanta, a facut un chivot ca sa-si scape casa; prin ea, el a osandit lumea, si a ajuns mostenitor al neprihanirii care se capata prin credinta. Prin credinta Avraam, cand a fost chemat sa plece intr-un loc, pe care avea sa-L ia ca mostenire, a ascultat, si a plecat fara sa stie unde se duce.”

Epistola catre Evrei 11.1-8[/pullquote]

“Binecuvanteaza, suflete, pe Domnul, si nu uita nici una din binefacerile Lui! El iti iarta toate faradelegile tale El iti vindeca toate bolile tale; El iti izbaveste viata din groapa, El te incununeaza cu bunatate si indurare; El iti satura de bunatati batranetea, si te face sa intineresti iarasi ca vulturul. Domnul face dreptate si judecata tuturor celor asupriti. El Si-a aratat caile Sale lui Moise, si lucrarile Sale copiilor lui Israel. Domnul este indurator si milostiv, indelung rabdator si bogat in bunatate. El nu Se cearta fara incetare, si nu tine mania pe vecie. Nu ne face dupa pacatele noastre, nu ne pedepseste dupa faradelegile noastre. Ci cat sunt de sus cerurile fata de pamant, atat este de mare bunatatea Lui pentru cei ce se tem de El; cat este de departe rasaritul de apus, atat de mult departeaza El faradelegile noastre de la noi. Cum se indura un tata de copiii lui, asa Se indura domnul de cei ce se tem de El. Caci El stie din ce suntem facuti; Isi aduce aminte ca suntem tarana.”, Psalmul 103

Ori, asa cum spune Sfantul Cuvant al Lui Dumnezeu, trebuie sa avem credinta in El. Sa credem Cuvantul Sau care ne spune ca e Singurul care savarseste minuni. Apoi, numai daca am avea in vedere Psalmul 102 ( Ps. 102, Biblia Ortodoxa, Ps. 103-Biblia Cornilescu) am vedea ca Domnul Dumnezeu e Acela care iti iarta faradelegile. El iti vindeca toate bolile, El iti izbaveste viata din groapa pieirii, El te incununeaza cu bunatate si indurare (viata vesnica), El este indurator si milostiv, indelung rabdator si bogat in bunatate; El nu Se cearta fara incetare, si nu tine mania pe vecie; nu ne face dupa pacatele noastre, nu ne pedepseste dupa faradelegile noastre, ci cat sunt de sus cerurile fata de pamant, atat este de mare bunatatea Lui pentru cei ce se tem de El; cat este de departe rasaritul de apus, atat de mult departeaza El faradelegile noastre de la noi; cum se indura un tata de copiii lui, asa Se indura de cei ce se tem de El. Glorie Domnului Dumnezeu!

Viata sufletului sta in credinta.

Domnul Isus si-a invatat ucenicii spunand:

“Sa nu vi se tulbure inima. Aveti credinta in Dumnezeu, si aveti credinta in Mine. In casa Tatalui Meu sunt multe locasuri. Daca n-ar fi asa, v-as fi spus. Eu Ma duc sa va pregatesc un loc. Si dupa ce Ma voi duce si va voi pregati un loc, Ma voi intoarce si va voi lua cu Mine, ca acolo unde sunt Eu, sa fiti si voi.” ( Evanghelia lui Ioan 14.1-3)

Daca Dumnezeu socoteste pe pacatos neprihanit, atunci El te poate indreptati si pe tine, si pe d-voastra. Oricine cheama Numele Domnului va fi mantuit.

Asa cum am spus, Domnul Isus a venit pentru pacatosi, n-a venit pentru cei neprihaniti. Dar am vazut ca “pe pamant nu este nici un om fara prihana, care sa faca binele fara sa pacatuiasca” si ca “ toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu”.

Lasa-te cercetat de Duhul Sfant al Lui Dumnezeu sa-ti descopere sa vezi acest fapt. Cand Domnul l-a chemat pe vamesul Matei acesta a mers dupa El (Matei 9). A inteles ca e pacatos ca are nevoie de El. La fel si vamesul Zacheu (Luca 19). Si El a inteles ca inselase destul pe altii, ca era un mincinos. Care dintre noi nu si-a inselat aproapele si pe Dumnezeu Insusi? Daca ar fi sa purtam o tablita care sa ne caracterizeze inaintea lui Dumnezeu, pe acesta ar sta scris PACATOS, asa cum pentru o anumita apa pe tablita este scris, APA SARATA. Daca am ilustra situatia pentru cei care nu primesc mantuirea oferita de Dumnezeu prin har si credinta, atunci pe spatele lor (vazut-nevazut) aceea ar purta inscriptia FRAIER. O, daca cititorul nostru ar dori chiar azi sa scape de aceasta tablita, in cazul trist in care nu a scapat de ea. Si eu am purtat tablita FRAIER, cateva decenii, pana ce mi-am venit in fire si m-am desprins din cursa celui rau la care m-am obisnuit sa-i fac voia.

Daca nu esti pacatos, Domnul nu a venit si nu vine pentru tine. Domnul nu lupta sa faca ceva ce nu e necesar. El nu s-a apucat niciodata sa faca ceva de prisos. A face neprihanit (inocent, fara vina) pe cel ce este déjà neprihanit, nu poate fi lucrarea lui Dumnezeu. Dar a face neprihanit pe cel ce e pacatos este intr-adevar opera milei si iubirii nemarginite a lui Dumnezeu. A socoti pe pacatos neprihanit este cu adevarat o minune vrednica de Dumnezeu.

Un mare pictor a dorit sa prinda intr-o lucrare anumite tipuri de oameni reprezentativi dintr-un oras. Unul, maturator de strada, zdrentaros si murdar era cunoscut de toti si-si avea locul pe panza. Pictorul l-a chemat si i-a spus “am sa te platesc daca vii la atelier sa te pictez”. A doua zi, maturatorul, spalat, pieptanat frumos, bine imbracat intr-un costum curat, veni la atelier, dar fusese respins, deoarece pictorul avea nevoie de un maturator zdrentaros si murdar, el nu invitase un om prezentabil si curat, ci un maturator murdar.

Asa si Evanghelia, te va primi in toate saloanele ei, daca vii ca un pacatos, altfel n-are rost. Nu astepta o imbunatatire, ci vino dupa mantuirea sufletului, caci Dumnezeu indreptateste pe cel imperfect, cu greseli si pacate. El te cheama si doreste sa te intalneasca in starea jalnica in care te gasesti. (“Noi rataceam cu totii ca niste oi, fiecare isi vedea de drumul lui; dar Domnul a facut sa cada asupra Lui nelegiuirea noastra a tuturor.” – Isaia 53.6).

Deci vino asa cum esti: mandru de faptele si viata ta, poate dezgustat sau lepros, pacatos si intinat; fara a fi bun pentru viata, dar nici pentru moartea finala. Dumnezeu te primeste asa cum esti.

Daca ne marturisim pacatele, El este credincios si drept, ca sa ne ierte pacatele si sa ne curateasca de orice nelegiuire. Fiindca daca cineva a pacatuit, avem la Tatal un Mijlocitor, pe Isus Cristos, Cel neprihanit. El este jertfa de ispasire pentru pacatele noastre; si nu numai pentru ale noastre, ci pentru ale intregii lumi. (Epistola 1 Ioan, 1.7-2.1)

Nu-i posibil unui om sa ierte greselile care nu au fost savarsite impotriva lui.

Cineva te-a insultat (jignit, ofensat). Tu singur esti acela care il poti ierta si sper sa o faci, dar altcineva in afara de tine nu-i poate da aceasta iertare. Daca raul e facut impotriva ta, iertarea trebuie sa porneasca de la tine. Daca noi am pacatuit impotriva lui Dumnezeu, sta numai in puterea Lui sa ne ierte, caci pacatul este indreptat impotriva Lui. Asta il determina pe imparatul David sa spuna in Psalmul 51: “Impotriva Ta, numai impotriva Ta, am pacatuit si am facut ce este inaintea Ta”, pentru ca apoi Dumnezeu, impotriva caruia pacatuise, sa poata indeparta pacatul. Atotputernicul Creator ne poate ierta de ceea ce noi ii datoram, iar datoria ne este stearsa. Numai Dumnezeu impotriva caruia am savarsit pacatul ne poate ierta si spala de acel pacat. Sa privim la El, sa cautam la El mila necesara. Sa nu ne lasam dusi spre altii care ar vrea sa ne marturisim lor. Ei nu au nici un temei in Cuvantul lui Dumnezeu lasat prin Testament noua, ca baza pentru pretentiile lor, si asa zisa invatatura de traditie. Sa ne venim in fire, asa cum se si cuvine, de la practice fara acoperire divina.

Sa mergem direct la Mantuitorul nostru prin Isus Cristos, Mijlocitorul, Marele Preot, ca sa cautam si sa primim iertarea de care avem atata nevoie, din mainile Lui.

“Caci este un singur Dumnezeu, si este un singur Mijlocitor intre Dumnezeu si oameni: Omul Isus Cristos, care S-a dat pe Sine insusi, ca pret de rascumparare pentru toti”, 1 Timotei 2.5

Dumnezeu e singurul care poate si care socoteste pe pacatos neprihanit, prin harul Sau.

Prin credinta in Jertfa de ispasire de la Cruce a Domnului Isus Cristos se asigura viata sufletului!

Idolii si blasfemia

On By nelursIn Biblia, Educatie, Tineri1 Comment

by Dan Bercian
www.radiounison.ro

          Paziti-va de idoli             (Epistola intaia a lui Ioan, 5.21)

Fara îndoiala ca stirea care a tinut capul de afis al tuturor publicatiilor, mult timp,  a fost stirea mortii lui Michael Jackson. Am aflat ca lumea a plâns si s-a întristat din cauza acestui eveniment nefericit. S-a aflat acum cât de mult a fost iubit Michael Jackson. Probabil ca s-ar fi bucurat sa stie acest lucru înca pe când traia. Michael Jackson dorea sa fie iubit. A facut tot ceea ce a putut pentru a fi iubit si acceptat. Poate mai mult decât oricare altul.
Lumea isi ia ramas bun de la un megastar, dupa cum a fost numit, dar daca suntem atenti la toate lucrurile din viata lui constatam ca Michael Jackson nu a fost decât un meganefericit. Unul care a trait tot timpul cu teama în suflet, unul care a fost mereu nemultumit, in primul rând de el.

În contextul elogiilor care i se aduc înca celui ce a fost numit “regele muzicii pop” a spune despre el altceva decât bine pare o adevarata blasfemie. Si nu spun cuvinte mari doar de dragul de a le spune. Blasfemie este un cuvânt prin care se ultragiaza o divinitate sau un act de defaimare a lucrurilor considerate sfinte, sau demne de un respect deosebit. Poate nu ati stiut pâna acum ce înseamna blasfemie si ati folosit acest cuvânt doar atunci când v-ati gândit la Dumnezeu. Dar oare nu a fost Michael Jackson un dumnezeu? Si daca a fost, atunci ceea ce voi spune în continuare poate fi numit blasfemie. Sper sa nu aruncati cu pietre.

De fapt blasfemia este azi atât de comuna încât ma gândesc ca veti fi îngaduitori si fata de mine. În zilele pe care le traim blasfemia este la ea acasa. Numele lui Dumnezeu este vorbit de rau de dimineata pâna seara chiar de catre cei ce se numesc crestini. Cel putin crestinii din România parca si-au facut o preocupare deosebita din a înjura si a vorbi de rau Numele lui Dumnezeu. Continue reading “Idolii si blasfemia” →

INFRACTORUL DUMNEZEU

On By nelursIn poetryLeave a comment


 

De o zi începe, Hrist patimitor,

Viata Ta de simplu, mare infractor,

 

Vinovat de toate câte se întâmpla,

Vinovat ca lumea Ti se zbate-n tâmpla,

 

Vinovat de cruce, ca tamaduiesti

Fara nicio plata – vinovat ca esti,

 

Vinovat ca Fiul Domnului Îti spui,

Ca sa iei asupra-Ti relele oricui,

 

Vinovat de pilde, si de rugaciuni,

Ca-mpotriva legii faci mereu minuni,

 

Vinovat de-un bine, dat celui ce cere,

Sanatate, hrana, mila, înviere –

 

Vinovat chiar fara a avea de stire

De iertare fara margini, si iubire –

 

Vinovat ca înca, n-ai nici pat, nici casa,

Si ca stai cu vamesi, si cu slugi, la masa –

 

Vinovat ca înca, dai învatatura

Împotriva celei ce împarte ura –

 

Demn atunci de lanturi, chinuri, si bataie,

Demn de sângerare-n putrezite paie,

 

 

Demn ca toata lumea, înca, sa Îl spurce,

Si nedemn de toate – sugrumat pe cruce!

 

Astfel, frate draga, de-ai sa patimesti,

Din înalte foarte ratiuni lumesti –

 

Astfel, fara vina, slab întru putere,

De cârpesti o lume, care, totusi, piere –

 

Si recunostinta, chin primesti, si moarte,

Dumnezeu, cu tine, înca, le împarte…

 

 18 aprilie 2011

( saptamâna patimilor, ziua întâi )

din volumul LUMEA DE AUR, de Jianu Liviu-Florian

REGIONALIZAREA ROMÂNIEI – PASUL DECISIV CATRE DESFIINTAREA EI?!

On By nelursIn HistoryLeave a comment

de Magdalena ALBU

 

[pullquote]

„În trecut ni s-a impus o istorie,

în viitor sa ne-o facem noi.”

Mihai Eminescu

[/pullquote]

 

 

 

 

 

Daca secolul al XIX-lea a însemnat perioada de formare a statelor nationale pe continentul european, atunci putem spune ca sfârsitul mileniului XX si începutul celui de-al XXI-lea de istorie postcristica reprezinta timpul sfarâmarii acestora si constituirea unei entitati suprastatale cu iz imperial, unde asa-zisa ordine mondiala de fapt si de drept este opera unei autointitulate elite mondiale, care face si desface în scurta vreme a existentei ei finite itele unei lumi pe care si-o închipuie aidoma unei jucarii de plastic aflata în mâinile unui copil oarecare. Imago mundi se schimba cu din ce în ce mai mare repeziciune, iata, pe zi ce trece, iar responsabili de parcursul ei istoric zbuciumat nu sunt decât acei exponenti umani de moment, care uita în fiece clipa, din pacate, ca, la rândul lor, nu apar în catastifele vremii decât doar ca niste simple entitati muritoare din necuprinsul sir de generatii ale omenirii. Oase goale, dar cu sufletul crud si vândut, care ucid, cu sânge rece si deplin constienti, Viata.

Lumea nu îsi da seama ca a parasit coordonatele unei dictaturi sumbre spre a intra cu pasi siguri într-o alta, mai înrobitoare, asezata sub auspiciile unei libertati aparente. Satana dezlantuita a morbului urii îsi face numarul din plin, victimele sale sigure fiind cei care nu vor sa distinga Lumina de întuneric în mrejele unui timp care seamana vânt si nu culege decât furtuna.

Când soldatii Armatei Române s-au dus sa salveze în cel de-al doilea razboi mondial Ungaria lui Miklós Horthy de sub ocupatie fascista (am mai scris acest lucru de curând!), populatia maghiara nu mai catadicsea a le turna eliberatorilor lor apa fiarta în cap de la etajul caselor pe lânga care acestia treceau. În momentele acelea cumplite si umilitoare însa, acesti români nu se gândeau la faptul ca tara lor este una de mâna a doua si ca va disparea într-o buna zi cu totul de pe harta Europei ca stat national, unitar si independent, devenind o adunatura de zone oarecare stabilite în raport de directa proportionalitate cu interesele josnice ale partidelor politice conjuncturale si a aliantelor vremelnice dintre acestea. Nici vorba.

Când mestecau printre dinti praful pustei panonice ori când erau încovoiati de frigul din muntii Cehoslovaciei, când scheletele lor vii si pline de paduchi erau strânse de pe coclaurile rusesti si duse în lagarele de concentrare ale Siberiei înghetate pentru igienizare, hrana, tratament si, în final, pentru munca în minele de carbuni ori în padure, acelorasi soldati ai Armatei Române – foarte putini ramasi astazi în viata ca martori vii ai unei istorii de un tragism recent apus – nu le traversa prin minte atunci decât un singur gând: sa-si mai vada o data Tara (nu regiunea) si pe cei lasati sa-i astepte acasa cu inima îndoita de chinul amarnic al nerevederii. Niciunul dintre acesti eroi, care au avut un rol fundamental din punct de vedere istoric în a înclina acul balantei victoriei asupra nazismului in illo tempore pe continentul european, nu socotea ca se va întoarce acasa într-o tara second hand, sfârtecata cu totul si cu totul nejustificat într-un numar fix de regiuni la diverse comenzi politice externe sau interne, ci doar acasa, în tara lor – România.

Ceea ce se întâmpla azi, dupa mai bine de sase decenii de la finele celui de-al doilea Razboi Mondial – razboi care a înghitit în maruntaiele sale criminale un numar impresionant de vieti omenesti -, este un fapt conjunctural de o matematica a gândirii înfiorator de tulburatoare. Diversele motivatii politicianiste de tot soiul, care nu tin cont sub nicio forma de parerea poporului român, anuleaza, de fapt, istoria anterioara a acestuia, calcând în picioare cu mârsavie, iresponsabilitate si rationalitate demonica jertfa de sine a sutelor si sutelor de mii de victime sacrificate programat de catre calaii bolnavi de vanitate ai acestei lumi efemere. „Miza este de prima însemnatate: este vorba de destramarea treptata a statului român si a hotarelor sale.”, spunea academicianul Dinu Giurescu de curând. Si o voce de calibrul domniei-sale, o autoritate recunoscuta în domeniul istoriei, nu poate decât sa dea de gândit profund tuturor factorilor decidenti din patria aceasta (înca îi putem spune asa – Patrie) si poporului însusi despre conturul destinic al propriului lor teritoriu aflat, iata, la cheremul unor interese vremelnice de grup politic. Mai mult decât evident ca praful si pulberea istoriei se vor împrastia navalnic peste numele acelora care-si vor aseza, la ordin si cu rânjet diabolic, semnatura pe certificatul de deces al României. Pentru ca, a-ti vinde esenta pura a ceea ce te defineste pe tine ca neam în numele unor interese marunte de moment, înseamna, nimic altceva decât crima. Iar acest fapt este condamnat, dupa cum se stie, de toate religiile pamântului, indiferent de zona lor de sorginte.

Când Mihai Eminescu, pus la zid, la rându-i, prin telegrama trimisa de catre Petre Carp lui Titu Maiorescu de la Viena, în care îi scria acestuia din urma: „Si mai potoliti-l pe Eminescu!”, formula fraza: „În trecut ni s-a impus o istorie, în viitor sa ne-o facem noi.”, cu siguranta ca nu putea previziona nicidecum permutarile de borne topografice cu caracter deznationalizant ce au loc în prezent. Iar daca se va adeveri ca algoritmul de desfiintare a României a început cu elan în anul Domnului 2011, atunci ar fi bine, dupa parerea mea, ca statuia maiestuoasa a lui Nicolae Ceausescu sa fie înaltata cât mai curând în capitala sa, Bucuresti (nu Budapesta), fiindca simplul cizmar ajuns presedinte a stiut avea multa demnitate în momente cheie ale propriului sau mandat. O parte din arhitectura timpului ceausist arata cam asa: erau darâmate anumite biserici, dar tara avea granite fixe si era lipsita complet de datorii în momentul mortii fostului presedinte. Schita momentului actual are urmatorul facies însa: se construiesc temple peste temple de orice rit, iar scufundarea în mâlul eutrofizat al datoriilor si tendintele vadite de destramare a ei întrec orice închipuire.

Sa fie, oare, procesul de regionalizare a României pasul decisiv catre desfiintarea sa?! Daca da, atunci în mod cert ca peste urmele de sânge ale Armatei Române din anii de foc, de foame, de paduchi, de lagare si de frig ’40 ori peste cele ale multilor poporeni nevinovati ucisi în tumultuosul decembrie al lui 1989 mirosul de streang înaltat la cer de curând de cetateanul Csibi Barna pe teritoriul românesc (prin „spânzurarea” papusii ce-l simboliza pe Avram Iancu – unul dintre elementele fundamentale ale identitatii poporului român) se va îndrepta amenintator înspre însasi beregata României reale ca stat national, suveran si independent, unitar si indivizibil, unde, conform art. 2, alin. (2) din Constitutia sa: „Nici un grup si nici o persoana nu pot exercita suveranitatea în nume propriu.” Daca nu, înseamna ca domnul academician Giurescu greseste, ceea ce îmi este cu neputinta a crede, caci între profesorul Dinu Giurescu si actualii guvernanti diferenta de calitate nu poate fi cuantificabila în vreo unitate de masura încadrabila actualmente în SI (sistemul international de unitati de masura).

Magdalena ALBU

13 iunie 2011


Mâna care scrie

On By nelursIn poetryLeave a comment

 

de Jianu liviu-Florian


 

 

Noi ramânem, Doamne, rataciti prin minte,

In tipografia vietii, de cuvinte –

 

Tot catând cu ochii, coborâti in file,

Intelesuri albe, din prea negre zile –


Biblioteca vietii, inca ne asteapta,

Sa-i culegem taina, cea atât de coapta  –

 

Pofte de marire, pofte de avere

Scrise sunt cu sânge, lacrimi, si durere –


Vezi o lume care liber, isi alege

Lege – decaderea, si bufonul, Rege –


Vezi prostia insasi, cum se plimba, goala,

Si-o aclama-n voga, gloata triumfala –

 

Vezi copilaria, insasi, intr-o cusca,

Vezi si libertatea, liber, cum te musca –

 

Adevarul insa, n-ai cum  sa-l induri,

Când vorbesc, miliarde, lacomele guri –

 

Si cuvântul, insusi, parca te tradeaza,

E  pustiu in flacari, când catai o oaza –

 

Si ne trece viata, intinzând a scrie

Mâna ce salveaza o faptura vie…

 

 

3 iunie 2011

 


ROMÂNIA MEA: „TARA CONTROVERSELOR!”

On By nelursIn Essays7 Comments


Image source: http://romanianjournalist.wordpress.com/2013/05/28/romania-worlds-biggest-flag/

CONCURSUL DE ESEURI „ROMÂNIA MEA” – PNL VASLUI 2011

CÂSTIGATOAREA LOCULUI ÎNTÂI DIN 52 DE PARTICIPANTI:

Gina Camelia ROMAN – Liceul Teoretic „Emil Racovita” din Vaslui


ROMÂNIA MEA: „TARA CONTROVERSELOR!”

Mi se spune ca sunt un copil îndraznet aflat pe treptele maturizarii… Frumoasa caracterizare… Ma simt cuprinsa de un vârtej analitic si ma gândesc ca as putea sa decupez scurte fragmente de viata autentic româneasca, într-o dimineata frumoasa de vara. De comun acord cu gândurile mele, mai ridic odata binoclul si privesc în zare pentru a da frâu liber vocii interioare. Astfel, privesc la România, aceasta tara teribil de simpla si frumoasa, trecuta adesea prin focurile unor razboaie, despre care am învatat la istorie ca nu au fost întotdeauna ale ei, aclamata si blamata, si oachesa, cu oameni care viseaza sa traiasca în alta tara. Iluzoriu? Nu stiu ce sa zic de la înaltimea celor 17 ani ai mei… Este tara mea, tara scapata din mâna ce se îndreapta spre un declin sadic creat de propriile mentalitati? Ar fi absurd sa pun aceste cuvinte pe umerii numelui de România? Nu, eu nu sunt în masura sa învinuiesc tara pentru nimic ci doar sa atrag atentia catre „umilul” megies român.

Este cert faptul ca într-o zi voi putea parasi aceasta tara… Privesc, stagnez dar nu, stingher ca un fobist aflat în fata propriei usi fara cheie… Cutez a-mi parasi tara si a începe viata într-o tara perfecta? Este România o tara perfecta? Cum ar arata o tara perfecta, cu oameni perfecti? România este locul unde am crescut, am împartit bucurie, tristete, am învatat sa iubesc, sa dau frâu liber imaginatiei, sa cred în fortele proprii, sa ma exprim, sa ajut, sa caut raspunsuri, sa ignor, sa sper ca într-o zi eu cu un grup de oameni asemeni mie vom putea pune baze solide într-o tara ierarhic magnifica, iar spectacolul proastei imagini va înceta.

 

 Pe neasteptate, întreaga fiinta-mi este captata de un afis de publicitate rupt.. Înca se mai observa zâmbetul „ca pentru poza” al celui care promitea ca si altii… marea cu sarea! Ma întreb, n-o fi si el un produs al scolii românesti. Daca da, avem acelasi numitor comun, eu si cu domnul din afise, suntem tâmpiti. De ce as vota un tâmpit?

Gina Camelia ROMAN

 

Ma simt prinsa în mrejele tarii care, cu o ultima sfortare, încearca sa ma ademeneasca prin masivele ei înzapezite iarna, prin adierea florilor de primavara, cu aerul ei de fecioara adormita de bogatia verii si dezmierdata de o batrâna toamna târzie, traversata dinspre vest spre est de zonele întinse de câmpie cultivata cu sapa si cu calul, de oameni care s-au chinuit sa-si dea un rost propriei vieti. Purtam cu noi veacul frumusetii, a dorului de drumetii, a muncii obositoare de la câmp care nu curge parca prin vene desi glasul biroului si ora 7 pândeste perfid… De undeva, din inima tarii se aude tulburator imnul în culorile sfinte de curcubeu, tricolor al unui popor ce pe zi ce trece uita sa traiasca, având un cult al acumularii de traume. Probleme sau pareri tardive, puse fata în fata cu românul, se aud ca dintr-o crevasa: avem facilitati insuficiente, fonduri inexistente, tinere talente distruse de pitipoance cu sex appeal, faptul ca pentru clasa politica suntem simple instrumente de vot cu propuneri indecente, daca indecenta înseamna echivalenta vot – peste congelat, ca noi desi nu avem suficiente case… construim monumente, ca bunele maniere par a se gasi la intelectuali sau în aparenta la cei cu portofele nepurtate în buzunar, presiuni ca la capatul saraciei se afla viata, clubul, luxul. Cumplit este faptul ca fiecare dintre noi avem idealuri si sentimente, suntem o întreaga natiune ce ne cautam valori si înca îndraznim sa speram ca vom trai o viata care sa nu se transforme în tipul de hrana fara condiment.

As vrea sa cred ca, orice curs vor lua lucrurile, România este în noi, totul tine de noi, redresarea tine de noi, ca le suntem datori celor care au luptat de veacuri pentru fiecare palma de pamânt. As vrea sa se trezeasca în noi spiritul civic si sa ne gândim ca nu am putea privi altfel România decât locul unde copiii sunt învatati sa vorbeasca româneste, sunt educati si purtati de mâna în gradinite, apoi la scoala.

Daca m-ar întreba cineva de unde sunt, cu siguranta as sti sa raspund: din Vaslui, de pe o strada anume, locuiesc într-un bloc, fost gri, actualmente colorat fara nicio noima, colt cu maneaua vecinului de la parter si cu bormasina celui de la 3 care sparge si mestereste de cel putin un an. Ma uit în oglinda analitic, cred ca arat bine, parul îmi cam face figuri, dar deja nu-l mai iau în seama. Cobor scarile prudent, mi-e teama sa nu alunec, a spalat proaspat femeia noastra de serviciu. La capatul culoarului deja zaresc aceleasi siluete, vecinii mei care asculta muzica pusa în casa de afara. Încerc sa-i ignor, asa cum ignor si replica de fiecare zi a mamei, mama nu se poate abtine sa nu exclame „Ce dracu or face astia toata ziua în fata blocului? Altii de vârsta lor au si copii. Mai târziu îti dau în cap pentru o bucata de pâine!” În naivitatea ei, spera… sa nu ajung si eu ca ei.

Înaintez spre iesirea din scara. Vali, un urecheat ciudat, ma saluta zâmbind cu gura plina de seminte. Schitez un zâmbet, ma mai întreaba ceva, dar nu mai aud ce, nici nu mai doresc sa aflu, dar le simt privirea fix pe fundul meu. Brusc, ma întreb daca vreunul o fi avut în viata lui emotii la româna, sau s-o fi straduit la matematica. Îmi vine un gând si mai ciudat în minte. Cum or fi aratat când erau bebelusi, moi si pufosi. Ce asteptari o fi având de la ei niste mamici nedormite? Unde, pe ce scara a societatii ar trebui sa-i asez? Sunt scursuri, sunt plevusca? Or fi, dar sunt români, la fel ca si mine! Asta nu pot ignora. Ce sanse primesc ei si de la cine? Ce sanse primesc eu si de la cine? Prin urmare, eu am un reper, eu cea dintr-o familie obisnuita, ei – din familii la fel de obisnuite, ca si mine! Lasati de capul lor, au alte repere… Eu, de pe strada X, din blocul X ca si ei, eu din Vaslui, ca si ei, eu din România ca si ei… Din România mea si din România lor…

Mergând spre scoala, ma gândesc brusc la ce as vrea sa ma fac când voi fi mare. Mesajele primite sunt cel putin bulversante: „Scoala româneasca scoate tâmpiti”! Oi fi si eu unul dintre ei? Cu siguranta! „Medicii din România sunt cei mai slabi din Europa, si e la moda sa te tratezi în strainatate”… Toate fetele de vârsta mea vor sa se faca modele sau… nu stiu… Ceva care sa le aduca multi bani si faima.

Pe neasteptate, întreaga fiinta-mi este captata de un afis de publicitate rupt. Înca se mai observa zâmbetul „ca pentru poza” al celui care promitea ca si altii… marea cu sarea! Ma întreb, n-o fi si el un produs al scolii românesti. Daca da, avem acelasi numitor comun, eu si cu domnul din afise, suntem tâmpiti. De ce as vota un tâmpit?

Drumul catre scoala e un spectacol cotidian. Îmi propun mereu sa vad ceva, o particica din tara asta. In acest moment vad o femeie carând o sacosa, însotita de sotul care fumeaza o tigara… si simt brusc ca nu mai vreau sa ma gândesc la nimic…

Gina Camelia ROMAN

Liceul Teoretic „Emil Racovita” – Vaslui

SA MÂNCAM DIN NOI ÎNSINE

On By nelursIn poetryLeave a comment

de Adrian Botez


SA MÂNCAM DIN NOI ÎNSINE


de ce sa ne tot mâncam numai unii pe

altii – în lumea asta atât de înghesuita si

strâmta? – de ce sa nu înfulecam – cu

nadejde si pofta

mistica – din noi

însine?

 

atâta grasime de

lene avem în suflete – atâta

carne de vointa

nevoita – în toti muschii

constiintei – încât

ne-ar mai ajunge de

hrana – pentru înca o

viata

 

dar Dumnezeu ne asteapta

deocamdata – sa ne consumam

ce ne-a dat fiecaruia

aici

 

sa mâncam – deci – din noi

însine – cu smerenie si

luare-aminte – ca si cum

ne-am împartasi din carne de cer – ca si cum

ne-am sopti rugaciunea fierbinte – din

urma – fumegând

proaspata – cu toate aromele negustate ale

lumii de-apoi – ca si cum

deja am fi ajuns – printre

icoanele bisericii – sa

stralucim a sfintenie – plina de toata

amânata de milenii

lumina

***

 

PROGRESIE ARITMETICA

 

tineri – oameni – chinuiti de

sexul lor – toti – trupuri nepotrivite cu

boala: Duhul – mereu mult mai

chircit – decât oricare dintre

zvârcolirile delirante (extravagante si

penibil acceptate – cu înghitituri de

maxima umilinta) – ale

trupului

 

tineri – oameni – cautând unde

nimic nu exista – sau

cel mult un spasm nocturn – tot mai

cetos si ambiguu sematic – si-apoi

iar – neantul întrebarii fara

buza de raspuns

 

carnea se supara aprig – de

atâtea sincope ale

simturilor si ale

pustiitei constiinte bolovanoase (poti

sa îneci – cu ea în sac – toti câinii din

ograda lumii) – carnea cade – cortina de lepra

în spatele careia

rânjeste – pedant si

triumfal – bonom suficient – scheletul

 

…scheletul

concluzia – ca miza ascunsa de seful

tripoului lumii – scheletul – concluzia care

de mult – se asteapta pe sine – într-un

joc masluit – de la-nceput – pâna la

sfârsit

 

…nu aplaudati – la iesirea din scena

trisorii

***

 

DOR DE STINGERE

Marelui Român – lui IOAN MICLAU

 

Doamne – stinge-ma undeva

între ape mari – cu tarmuri ametitor

departate – tarmuri pline de

lacrimi

 

stinge-ma – Doamne – sub un cer – care

sa-mi faca sufletul sa plânga de

bucuria înaltului – zborului

sufocarii cu mult mai larg si

mult mai departe

 

stinge-ma – Doamne – într-un

amurg în care – înca

nevazute – toate stelele sa-mi

cânte – toate izvoarele sa-mi

sopteasca – toti îngerii sa-mi

lumineze – despre o lume

în care durerile sfâsietoare si

nelamurite – sa se faca-prefaca – precum

soarta sfintilor – în bucurii

sfâsietoare si

atotlamurite

 

…Doamne – deasupra fluviilor

marilor si oceanelor – deasupra

tuturor cerurilor – bat clopotele – bat

noul ritm al inimii mele

sarmane – al inimii mele care a prins

curaj – a prins dor – necuprins

dor – sa se stinga – în

inima Ta

***

 

UN VAGABOND

 

vagabond – ducând în cârca o cocoasa:

rele gânduri – rele vremi – în traista strânse

…a fost om – e-o aratare lasa

trup de umbra – cu priviri prelinse

 

nu e sigur ca-i din lume – e vânat

nu-i doar singur: e pustiu de ce va fi

se-ncordeaza a pastra un loc curat

pe-unde pasu-i totdeauna sovai

 

când si-a frânt în’untru curcubeul?

când din jaruri stinsu-s-a cenusa?

asta stiu doar domnii cei de ceara

 

cei cu sufletul far’ de feresti ori usa:

l-au strivit – gonit din casa si din fire

de-si lasa si cer si soare-n parasire…

***

 

VREMURI FARA CEAS

 

pasari vremuiesc cu glasuri sure

vremea nu mai stie cum sa fie

vântul bate parca sta sa-njure

o lume livida – vinetie

 

asteptam sa fie iarna – -a câta oara ? –

urmele sa ni se stearga în zapezi

…cârd de gânduri – cârd de ciori coboara

facând întuneric bezna la namiezi

 

am uitat sa-ntorc vreun ceas sa mearga

stau la geam si-astept vreun om sa treaca:

nimeni nu s-arata – doar o barca

 

scârtâie-ntre nori prafosi ca o teleaga…

…Dumnezeul lumii e cenusa

n-a lasat pe nicaieri vreo usa

***

 

NEPUTINTE MISTICE

 

bat clopotele neputinta lumii

de-a-si duce-n linisti trai cuviincios

bat clopotele nestiinta lumii

de-a gasi-n ceasuri miezul cel gustos

 

degeaba plâng în batatura pomii

degeaba-si risipesc apele-argintii:

de peste tot se furiseaza domnii

vampirii-si tot ascut la luna dintii

 

ce nobila-i Gradina cu-a ei îngeri… –

de peste tot vin incendiatorii

de esti Hristos ori numai om – tot sângeri

 

culegi din praf preaînjosite glorii…

…drept în orbite îti înfig faclia

n-apuci sa-i vezi: îsi fac doar meseria

***