Tag: viata

CUM A MURIT OCTAVIAN GOGA?

On By nelursIn HistoryLeave a comment

Recent, pe blogul unui domn Ion Ionescu , necunoscut mie, apar cateva consideratii cu titlul de mai sus (minus semnul intrebarii). Autorul acestei insemnari indica faptul ca aceasta consemnare ar fi apartinut unui oarecare Victor Tincu. Banuim ca e cineva apropiat de Bucur Tincu, scriitor si apropiat colaborator politic al „poetului patimirii noastre”. Aparent, consemnarea la care ne referim este corecta. Apar, insa cateva inadvertente sau inexactitati. Una dintre ele este legata de datare: Potrivit declaratiior Veturiei Goga lucrurile stau un pic altfel decat sustine autorul (respectiv dl. Ion Ionescu) sau cel citat de el (adica un anume Victor Tincu). Deci, plecarea la Cluj a avut loc in data de 4 mai (nu 5 mai, cum sustin cei amintiti). In afara de intalnirea de la avocatul Laurean Gabor, fost subsecretar de Stat in guvernul prezidat de Octavian Goga, poetul, dupa un mai vechi obicei al sau, a facut un popas la restaurantul New York unde a consumat bere. In exact acel moment au actionat agentii lui Moruzov, care, din insarcinarea personala a lui Carol al II-lea, il urmareau permanent pe fostul prim ministru, nu atat spre a-i cunoaste demersurile si contactele politice, cat pentru a duce la indeplinire planul suprimarii fizice a fostului premier.

Apoi, dupa cum precizeaza insasi Veturia Goga, ea nu se afla la Ciucea si nici nu a revenit acasa decat dupa decesul poetului. Octavian Goga nu a murit din cauze naturale. Pana in acest moment nu am inteles de ce Veturia Goga nu a tinut cont de constatarile marelui medic clujean Iuliu Hatieganu, sosit la Ciucea, la chemarea ei sau a apropiatilor poetului, si care l-a apostrofat dur pe medicul local Perciun pentru ca n-a sesizat ca era vorba de otrava, nicidecum de bolile invocate mereu dupa aceea ca fiind cauza decesului neasteptat si extrem de rapid.

Problema decesului unei personalitati ca Octavian Goga, care a marcat profound istoria nationala si literatura romana, nu este una oarecare, lipsita de importanta. Spre a lamuri definitiv acest subiect si a elimina orice opinii contrare adevarului s-ar impune verificarea de catre expertii criminalisti a cadavrului poetului. Acesta se afla in sarcofagul din mausoleul pe care Veturia Goga l-a construit pentru el la Ciucea. Ministerul Culturii ar trebui sa-si asume efectuarea unor astfel de teste cu atat mai mult cu cat poetul a fost unul dintre primii ministri ai Cultelor si Artelor in guvernele formate dupa faurirea Romaniei Mari.

Rezultatele acestor teste, facute cu mijloacele tehnice moderne de care se dispune in prezent, ar clarifica, in opinia mea, odata si pentru totdeauna, aceasta chestiune: Octavian Goga a murit, subit si neasteptat, datorita unei congestii cerebrale si a unei complicatii pulmonare sau din cauza otravirii sale la comanda politica.

In interesul aflarii adevarului, nici un efort nu mi se pare nejustificat. Anul viitor se vor implini 130 de ani de la nasterea poetului. S-ar putea marca aceasta aniversare si prin comunicarea rezultatelor oficiale ale testelor pentru stabilirea cauzelor reale ale mortii sale.

Dr. Dan BRUDASCU

GANDURI LA CUMPANAANILOR 2010-2011

On By nelursIn OpinionsLeave a comment

Anul 2010, an cu numar rotund si frumos, nu s-a dovedit a fi tot atat de rotund in impliniri si nici atat de frumos in aspectele de viata traite de tara noastra, Romania. Criza mondiala, dupa cum era de asteptat, s-a rasfrant mai dureros asupra tarilor care isi cautau drumul marilor prefaceri. Am asistat in decursul verii in tara la dureroase framantari ale populatiei cu venituri mici si mijlocii, la multe nedreptati venite din partea celor alesi sa imparta dreptatea in tara. A fost un an cu multe vanturari ale neajunsurilor, necazurilor si al neimplinirilor, un an cu multa vanzoleala si intoarceri pe dos ale valorilor de tot felul. Dar in vuietul acesta al vremurilor incrancenate se auzea, chiar daca stins, si un glas al celor care pun umarul la temelia tarii. Cand te indepartezi de vuietul marilor aglomerari urbane, observi mai usor oameni care isi vad de rostul lor, lucrand fara sa faca zgomot la tesatura fibrei sanatoase a neamului nostru care de-a lungul istoriei ne-a scos din urgiile si napastuirile atator vremuri vrajmase.

Mi-a crescut inima de atatea ori intanlind oameni harnici, intelepti, pastrand valorile morale mostenite din mosi-stramosi atat cat le sta in putinta, oameni buni si generosi din toate categoriile sociale. Am intalnit atatia oameni traind intr-o exemplara simplitate si moralitate, in deplina modestie, fie ca erau tarani sau muncitori nebagati in seama de nimeni, fie ca aveau profesii care le asigurau un statut social. Nu de putine ori am intalnit cadre medicale care isi faceau datoria exemplar, profesori muncind cu daruire, preoti cu harul preotiei, copii si tineri bine crescuti. Acestia formeaza fondul pe care se va sprijini tara noastra cand va suna ceasul redesteptarii.

Sa speram ca acesta va suna in anul pe care il asteptam, moment pe care il dorim cu totii din adancul inimii. Dorinta de mai bine pentru anul care vine o avem atat pentru tara in care ne-am nascut, Romania, cat si pentru tara de adoptie, Canada, care ne-a oferit un climat mai bun.

In ceea ce priveste viata mea personala, a fost parte nerupta din cele doua tari. Cum le-a fost lor, mi-a fost si mie, cu probleme de care nu scapa nimeni, dar si cu bucurii, cu realizari si impliniri prin scrieri si prin primii pasi facuti cu succes de nepoata mea spre universitate.

In pragul trecerii Noului An urez: La multi ani romanilor de pretutindeni si fratilor nostri canadieni, impliniri cat mai multe, vremuri luminoase si bune, multa sanatate!

Elena BUICA

Respiratii duminicale…

On By nelursIn poetryLeave a comment

Stiu cand e Duminica…

Stiu
Cand e Duminica
Si fara calendar,
Dupa felul
In care
Ma spun
Cuvintele…
Ele sunt
Martorii mei…

Om sunt si eu…

Om sunt
Si
Eu,
Locuit
De
Ganduri…

Durere…

Ce ma doare
Pe mine
Acum
O sa va doara
Si pe voi
Vreodata?

Discipolul…

Merg eu
Oare
Pe urmele
Mele,
Ori ele
Vin dupa mine…
Cine
Dintre noi
E
Discipolul?
Caderea in Cer…

Toate caderile
Dor,
Numai
Caderea
In Cer
Nu doare…

Duminica viitoare…

M-am visat
Cu mine,
E de rau,
E
De
Bine
Visul acela,
Nu stiu…
Sa aveti rabdare
O
Sa vi-l scriu
Duminica
Viitoare…

Ca-tren…

Nu v-am cerut nici bani pentru sicriu,
Nu v-am cerut nici flori de cununie,
Macar atat, raspundeti cand va scriu-
Tacerea mea prea-lunga o sa-mi fie…

Nicolae Nicoara Horia

Multumesc, Doamne, pentru ca mi Te-Ai revelat!

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

Undeva, cu o oarecare ocazie, s-a pus întrebarea, oare de ce ar trebui sa-I multumim cel mai mult lui Dumnezeu? Unii au raspuns ca pentru viata, altii pentru sanatate, pentru bani, pentru roadele pamantului. Altii pentru protectie.

Eu însa cred ca cel mai mult trebuie sa-I multumesc cu o nemarginita reverenta si recunostinta pentru ca s-a îndurat de mine si mi s-a descoperit. Si asta în situatia în care fiind copil ma îndoiam de existenta Lui, dar Il cautam cu ardoare si din toata inima mea zdrobita sub greutatea necunoasterii si rebeliunii din cauza atâtor rautati si nedreptati pe care le vedeam deja în jurul meu, înca de la o vârsta frageda.

În bunatatea Lui înnoitoare si în iubirea Lui vesnica m-a cuprins si pe mine în planul Sau de mântuire si mi s-a descoperit ca TATA, FIU si DUH SFANT într-o maniera de MÂNTUITOR SI DOMN în cer si pe pamânt.

Multi au pretentia ca ÎL cunosc, dar sunt departe de El si nu L-au cunoscut niciodata. E o mare gratie din partea Lui Dumnezeu sa se faca cunoscut unei fiinte umane în toata complexitatea, dar si simplitatea harului Sau nemarginit care îl imparte cu generozitate oricui care Îl cauta din toata profunzimea inimii. A-l cunoaste pe Dumnezeu este cea mai mare onoare si bucurie. E drept ca înseamna a te desparti de lumea asta prin adoptarea unui nou sistem de valori care confera un statut de mântuit si salvat de sub puterea carnala. O viata al carui volant este Duhului Sfant.

Când vezi cât esti de privilegiat si purtat pe brate când altii cad sub povara neprimirii si neacceptarii jertfei Lui Isus Hristos, suferi mult si nu poti tacea. Nu poti sa nu spui ce viata minunata si echilibrata îti ofera Dumnezeu.
Dupa ce Dumnezeu se face cunoscut, apoi îti arata planul Sau sacru în ansamblul lui si apoi calea ta proprie pe care trebuie sa mergi si lucrarea si rolul tau în lucrul impreuna cu El pentru salvarea vietilor de pe pamânt.
Si acum veti spune, poate, ce inseamna acest lucru? Poate va veti intreba, oare în ce masura îl cunoasteti pe Dumnezeu.

Când privesc înapoi, în viata mea, ma intreb ce m-as fi facut daca El, Dumnezeu nu ar fi facut pasul spre mine si nu mi-ar fi întins o mâna pentru a face cunostinta si sa ramân apoi în mâna Lui pentru totdeauna. Ce ar fi fost oare copilaria mea, sau tineretea mea sau batrânetea mea fara El. Un haos imens, o zbatere fara niciun rost,  o mare cadere în patimile distrugatoare de viata si nadejde, o daruire injusta si nemeritata. Mai ales ca, Dumnezeu m-a binecuvântat cu sanatate si cu un chip agreabil. Si asta înseamna ca investitia Lui în mine trebuia sa aduca roadele neprihanirii si nu ale unei risipiri nedemne.

Poate ar trebui mai des sa ne facem bilantul binecuvântarilor primite de la Dumnezeu. Si sa vedem ce mare onoare e sa-ti vorbeasca Creatorul. Sa opreasca deznadejdea sa te înfasoare când toti in jurul tau cauta sa te distruga si sa te arunce în haul desertului si al disperarii. Ce fericire e sa ceri ceva de la Dumnezeu si El sa te asculte si sa te ia mai în serios decât tu insuti. Sa vegheze asupra ta si sa te protejeze de uneltirile celor rai si sa le rastoarne planurile mârsave ca sa arate mereu ca EL este Dumnezeu. El detine puterea absoluta si nu oamenii.

Ce relaxant este faptul ca, desi, treci uneori prin grele încercari stii ca ai un Tata care vegheaza si transforma esecurile in biruinte, clipele triste in bucurii nespuse, nevoile pamântesti în plinatatea harului prin daruri duhovnicesti care te împlinesc si te maturizeaza pe calea credintei. Da. Ce greu e sa priceapa aceste lucruri cei care traiesc pentru a-si satisface capriciile aici pe pamânt si uneori chiar sub anumite fete religioase. Cât de bun e Dumnezeu care are nespus de mare rabdare cu toti sa ne transformam, sa ne intoarcem de prin pribegiile cugetului nesfintit de dorinti carnale care murdaresc nobila noastra faptura creata pentru viata divina.

Îngenunchiez cu umila mea faptura si multumesc, Doamne, ca mi Te-ai revelat prin Duhul Tau Sfânt care ma înfasoara si apoi ma inunda mereu sa ador cerul în care Esti si din care cobori sa ma sprijinesti mereu! Si asta o faci nu numai pentru mine ci pentru toti oamenii din lume! Multumim, cu smerenie si recunostinta vesnica!


Marina Glodici

ANESTEZIA LUI OMAR

On By nelursIn InspirationalLeave a comment

Brusc, totul s-a luminat si mi-am adus aminte cum rezolvam problemele de geometrie, pe timpul liceului. Ce extraordinar trebuie sa fi fost intregul, cat de exact si de armonios se imbinau teoremele si cum ajungeam, cateodata, cu uimire si devotament, la demonstrarea unei simple propozitii!
Pentru moment, am vazut in fata ochilor cearceaful alb si infirmitatea sa: Exista cel putin trei puncte necoliniare. De ce nu a intins cineva patul? Ceva se intamplase cu mine daca ma simteam atat de bine… si cosmarurile toate, acum priveau mirate la subiectele comune de lectura.
As manca o bucata de pepene verde, asta in cazul in care as putea descrie geometric forma sa. Altfel, cum ar putea Utzon sa construiasca, ideatic vorbind, scoica din Golful Circular? Este adevarat, nu vazusem niciodata atat de multe vase cu panze, iar traficul din bay parea o strada aglomerata din Bucuresti. Tangentele volumelor arhimedice se intalneau intr-un punct din adanc, de acolo de unde rasarea fortul: tunurile si steagul. Apoi calculul longitudinii se putea face cu usurinta folosind compasul, busola si telescopul. De unde stiam toate acestea? si cine ma rasfata cu ganduri abstracte, facandu-ma sa uit?
Pana aici! Hai sa ne intoarcem la Eliade si la strazile din copilarie. Mai bine asa decat reculegerea testelor de algebra. Niciodata nu am vazut limpede matricele, precum nici tuburile de deasupra patului. La ce folosesc ele? Un omen care distribuie o substanta transparenta, aproape invizibila, picatura cu picatura, pana in timpul mitic al originilor, dincolo de spatiul profan cu valoare limitata, geometrica, divizabila si previzibila.
Ei da, geometria, vizuala sau nu, inainte de Potop sau dupa, stransa in caietele de scoala sau in gradina lui Socrate, se poate percepe ca model iranian. Mult prea departe, fiindca doar cu geografia nu pot concepe material proiectele. Mai bine mai tarziu si mai corect, decat acum. Nu am atins alegerea perfecta, nu stiu care din urmatoarele viziuni este adevarata: Printr-un punct se pot duce o infinitate de paralele la o dreapta. Sau niciuna. Sau numai una. Punctele astea de vedere, desi fascinante, sunt daunatoare.
Totusi, unde ma aflam? Cate o clipa de luciditate ar da credinta momentului, ar face, poate, mai plauzibil zborul printre cald si frig, printre lichid si fenomenul de evaporare aditional. Miturile, ca adevar absolut despre timpul primordial, au rostul lor, concret si traditional in alegerea viitorului, acelasi viitor repetabil, inceput in fiecare an, in fiecare transport activ de substanta. si cum luciditatea nu poate fi atinsa decat in viata reala, aceea de care ne amintim in biserica, o rugaciune nu ar avea cum sa determine o situatie negativa: Tatal nostru Carele esti in ceruri…
Sa ma gandesc, in parte, cat de implinit trebuie sa fi fost Omar intre demonstatiile stiintifice si cupa de vin – atat cat putea salva dintr-o clipa petrecuta pentru prezent, in contextul cunosterii ambivalente. Alegerea, aceea pe care o facem constienti, are, cu siguranta, valoare in sine, nepunand la socoteala efectul. Viata, asa de nesuferita cum pare, are intelesul sau. In cazul de fata, cunoasterea venea de la sine, in singuratatea izvorului de munte. Viata se grabeste, rapida caravana./Opreste-te si-ncearca sa-ti faci intensa clipa./Nu ma-ntrista si astazi, faptura diafana, /Mai toarna-mi vin! Amurgul m-atinge cu aripa…
As fi putut misca cu usurinta mainile, picioarele, doar intelegeam ca nu este nevoie: mintea, atat de limpede, ma lasa sa traiesc libertatea absoluta. Privirea, odata atarnata in varful unui triunghi (de preferinta, isoscel, asa cochet cum mi s-a parut intotdeauna) cu mari eforturi ar fi putut fi mutata. Doar ca, in fond, nu vedeam mai nimic concret, eram deturnata de patratul putere al teoremei lui Pitagora si realitatea se transformase in vis. Da, numai cateva minute si as fi putut jura ca aud pe cineva mergand pe caldaram. Poate mama, mi-am spus cu incredere. Imi aduce ceaiul, asa cum il beau in fiecare dimineata. De mult timp simteam nevoia sa fiu acasa.
„Cred ca ar trebui sa chemam doctorul. Vedeti? Se trezeste.”
Cata relaxare in demonstratiile cu dublu sens: daca si numai daca. Totul e perfect pus la punct. In esenta, am realizat dreptatea lui Khayyam, teoremele lui curate, locul comun de intalnire a geometriei cu algebra: Vreau sa traiesc. Caci mortii nu isi aduc aminte.
Mihaela Cristescu

Paralele – Ilustratia este realizata de Luminita Serbanescu, Ottawa, Canada

Cum se vede toamna… printre bucle

On By nelursIn InspirationalLeave a comment

By Prof. Dr. Corina-Lucia COSTEA

Cu varful pantofilor rascolesc aurul toamnei, cautand drumul spre casa… fosnetul asta are ceva magic in el, imi zic, trebuie sa ma ajute la ceva… altfel nu mi-ar placea asa de mult.
Dupa o zi de scoala, zumzetul acela de voci tinere iti persista in urechi o vreme… da, asta fac frunzele… atenueaza acel sunet cu unul mai suav, mai stins… pana cand ajung sa gust linistea primei incaperi din casa. Ajunsa in fata vilei surorii mele, deschid cu grija usa, sa nu-l trezesc pe tata. Intru ca un hot, ma descalt la primul pas… si pasesc, cu pantofii in mana, pana intr-o zona din care pot sa-l vad.
E un batranel de 80 de ani, care doarme linistit, ca un prunc, intr-un pat de la Caritas, inchiriat anume pentru confortul lui. E un pat ale carui margini se pot ridica pe timpul noptii sau al zilelor agitate, poate fi ridicat de la jumatate la 45 de grade, cand e nevoie de o respiratie mai usoara… E un om care inca inseamna cerul si pamantul, pentru mine.
Ma asez pe un fotoliu din apropiere. Soarele toamnei i se rasfata printre bucle… Un sforait usor, abia perceptibil, ma asigura ca traieste… in lumea lui, dar e inca viu. Sunt linistita. Zambesc… buclele astea erau bucuria copilariei mele. Nicio papusa din lume nu egala placerea de a-i pune moate. Nu mergeam inca la scoala, dar eram coafeza lui. La vo vremea, la final de stiri, il prindeam la televizor… si, ca sa nu vorbesc, ma lasa sa-i pun moate. tin minte ca odata a batut cineva puternic in geam: Domnu’ inginer, fratele dumneavoastra se bate in birt!
A tasnit pe usa si a alergat descult pana acolo. in invalmaseala, l-a vazut doar pe Bita, fratele pe care-l crescuse de mic. L-a cuprins in brate si l-a scos de acolo. Abia afara a cazut zdrobit. Cineva ridicase un scaun sa-l loveasca pe scandalagiu… dar il nimerise pe tata. Urechea dreapta ii spanzura sangeranda… a venit salvarea… l-au transportat pe tata de urgenta la spital. Abia dupa ce l-au cusut, medicii au inceput glumele… si ziceti ca asa va mentineti parul cret. Moatele mele tronau, viu colorate, in parul lui, care se impotrivea incaruntirii. Toata viata am avut convingerea ca ele l-au protejat.
Am izbucnit, fara sa vreau, in ras. Am 42 de ani… dar nu voi distruge pentru nimic in lume mitul moatelor colorate.
Rasul meu il facu sa se miste in somn. Urechea cusuta, la repezeala, la urgenta, s-a vindecat de mult… nu si amintirea spaimei ca tata a fost dus cu salvarea. si pentru ce? Unchiul meu si celalalt bataus au devenit mai tarziu, in timp, cuscrii.
Tata n-a baut si n-a pus tigara in gura de cand ma stiu. Cunoscutii isi amintesc, totusi, ca in studentia lui, mai pipa cu colegii. Cand si-a facut o familie, regulile au fost altele. A fost un om devotat familiei si carierei de inginer mecanic… in agricultura, cum obisnuia sa completeze mereu. Ce sinistru suna… a fost… ca si cum ar fi un necrolog… dar nu e deloc asa… e doar un ceas de bilant… de aducere-aminte.
Mi-l amintesc cum ne saruta pe frunte, in somn, pe mine si pe sora mea. Ma gandeam: e dimineata devreme sau seara tarziu? Erau zile cand nu-l vedeam… pleca pana nu ne sculam, venea dupa ce Mos Ene deja ne prinsese in mreje de poveste.
Asta e viata in agricultura… zi lumina.
… si asa a fost… pana in ziua in care, din graba, si-a uitat medicamentele… si tensiunea nu iarta. O zi de neatentie a anulat o viata de activitate si o cale lactee de vise.
Nu voi uita niciodata momentele acelea. Era bun prieten cu doctorita lui.
Vreti sa mergeti la spital?
Nu! Nu vreau sa fiu o leguma, nici chin pentru fete! Vreau sa mor acasa!
Fetelor, voi decideti! Ganditi-va bine si la dorinta lui si la calitatea vietii lui de acum inainte. E un om prea inteligent, prea lucid si prea mandru ca sa nu stie ce va urma.
Eram stupefiata. Nu-mi venea sa cred ce vad si ce aud. Veniseram din Timisoara cu viteza luminii si eu si sora mea… ca tata se simte rau… si acum, cand fiecare clipa conta… negociam? Ce? sansa lui la viata?
Am ajuns la spital… dar…
Buna dimineata!
Buna dimineata, taicule! (de la accidentul cerebral, e singura formula de salut pe care o mai stie)
Cum a fost la serviciu?
Bine!
Cand vin fetele de la scoala, mancam… Bine?
Bine.
Nu stiu cine sunt acum pentru el… sotia lui, sora lui, mama lui… dar sigur nu mananca pana nu vin fetele de la scoala.
si-a asezat linistit capul spre lumina, pentru inca cateva minute de somn… si eu m-am reasezat in fotoliu.
Ce linistita e toamna… printre bucle.
Corina-Lucia COSTEA
Timisoara, 28. 10. 2010

Deosebit de… altfel

On By nelursIn Christian Perspective, Europe, OpinionsLeave a comment

 O secventa intalnita candva intr-un rebus imi preocupa mintea si refuza s-o paraseasca. Simpla doar la prima vedere, definitia din trei cuvinte: „deosebit de bine” isi gasea acolo o rezolvare neasteptata: dezlegarea corecta era „rau”. Logic, pentru ca „raul” se deosebeste complet de „bine”. Dar nu tot ce e „altfel” e si „rau”.

Paralela aceasta mentala castiga mereu in actualitate, ori de cate ori observ in jurul meu alte comportamente decat cele incetatenite pe la noi. Rationamentul meu spontan tinde sa-i claseze pe ceilalti la capitolul „diferiti”, „altfel decat mine” sau – de ce nu? – „deosebiti de noi”. Cu siguranta ca noi, la randul nostru, suntem pentru ei rara avis, niste oameni deosebiti. Ducand sofismul la extrem, deosebirile care ne individualizeaza sunt o caracteristica intr-atat de raspandita, incat putem afirma, fara teama de a gresi, ca avem cu totii acelasi numitor comun: suntem fiecare de-alt-fel. Pentru noi, romanii, popor adaptabil la tot si la toate, prin insasi esenta fiintei noastre, condamnarea asta „destinica” la diversitate suna aproape tragic. Iata ca, din aceasta dilema, nicicum nu putem scapa. Suntem, toti, diversi. Traiasca unitatea in diversitate!
 Un exemplu banal: conduita la volan. Noi, soferii, trecem prin etapa invatarii. Si chiar credem ca ne insusim acelasi bagaj de cunostinte ca si francezii, italienii, nemtii, sau americanii. In mare, asa si este, daca n-ar fi diferentele de interpretare. Cand instructorul spune ca trebuie sa pastrezi distanta regulamentara, il crezi, dar nu-ti bati capul cu regula asta dupa ce ai luat carnetul. Elvetienii si francezii o fac.
Bineinteles ca stim cu totii ca, teoretic, ti se poate lua carnetul daca esti prins circuland in stare de ebrietate, chiar si cu bicicleta. Dar cunoasteti pe cineva care a fost amendat din cauza asta? Eu da. Ce-i drept, in Germania. Culmea e ca inculpatul era el insusi politist.
Cu totii deprindem aceleasi reguli, general valabile. Cam la fel ca in viata – cel putin, asa ne place sa credem. In ciuda impresiei ca aplicam legile la unison, cele mai aprige divergente de opinie se isca pe marginea soselelor, dupa vreun incident in care fiecare are impresia ca el are dreptate. Cine-ar fi crezut ca banalele formulari de prin manuale, scrise pe intelesul tuturor, pot avea interpretari atat de diferite?
 Nu e nevoie de un accident pentru a sesiza ca, in Germania, restrictiile de viteza se interpreteaza cu marja de cel putin zece kilometri la ora. In sus! Nu se cade, acolo, sa te mentii sub limita maxima de viteza; legea nescrisa pretinde sa rulezi in asa fel incat sa nu incurci circulatia, adica suveran si grabit, fara mocaieli, ca doar avem toti un tel si o treaba, altfel nu ne-am afla pe strada, ci acasa, la televizor. Indicatorul de viteza din masina arata, de regula, trei kilometri mai putin decat realitatea, iar radarul are, de asemenea, o toleranta de trei-patru kilometri. La zece kilometri depasiti, e mai scumpa hartia timbrata decat contravaloarea amenzii, deci nu se taxeaza. Trebuie sa fii neamt ca sa stii asta.
Cu totul altfel se petrec lucrurile in Spania, unde strazile sunt asa de stramte, de incap doar doua masini una langa alta. Daca ai ghinionul sa nimeresti pe singura banda libera, in spatele unui sofer cu chef de vorba, se cade sa astepti pana isi pune in tema, cu cateva detalii din viata privata, amicii de pe trotuar. Faptul ca impiedica circulatia nu are aici niciun fel de relevanta, nici macar pentru agentul de politie, care se amesteca uneori in vorba, punctand la temele care il intereseaza. Numai un turist strain ar avea tupeul sa intrerupa atari convorbiri publice si, oricum, nu l-ar baga nimeni in seama.
Sotul meu ma someaza intruna sa „ascult” ce sugereaza indicatoarele de pe autostrazile germane, ca or sti ele de ce. E bine sa reduci la o suta, in loc de o suta douazeci, pe anumite portiuni, dar numai cand ploua. E rau sa mergi cu doar o suta douazeci acolo unde e viteza nelimitata, cata vreme ai Mercedes sau BMW, si nu vreo marca din Asia, ca pentru asa ceva sunt bune masinile solide. Nu e bine sa franezi brusc, in plina zi, daca-ti iese in cale un indicator cu restrictie de viteza pe timp de noapte (vezi ca scrie dedesubt: 22-6). Pe autostrada poti rula linistit cu douazeci de kilometri mai repede decat e permis; amenda va fi in limitele rezonabilului si nu-ti face nimeni cazier. E bine insa sa casti ochii pe langa poduri si prin santierele cu drum in lucru, unde autoritatile plaseaza, parca in dusmanie, radare, din cauza statisticilor care spun ca se produc multe accidente la stramtoare. Eu am banuiala ca fac asta si ca sa bage spaima in soferii nevinovati, carora intre timp li s-a facut parul maciuca pe banda a doua, lata de numai doi metri, langa rotile cat casa ale cate unui buldozer condus de un monstru barbos, ce rade diabolic, indesand masina ta lucioasa tot mai aproape de parapet.
Daca nu mai stii cand ai vazut ultima restrictie de viteza si nu esti sigur daca poti sa-i dai bice nelimitat, numara pana la 60, timp in care ar trebui sa apara ceva. Daca nu apare, esti liber sa faci ce vrei. Adica nu prea mult. Inutil de mentionat ca e plin de santiere si de indicatoare, care nu fac altceva decat sa-ti aminteasca permanent ca de fapt nu ai voie sa faci mai nimic de capul tau. Ca, si daca ai voie, nu e corect, din punct de vedere etic, sa te grabesti, pentru ca pui in pericol viata altora, de prin masinile mai putin destepte decat a ta, poti deruta un incepator, subestima viteza unei motociclete ascunse printre masini, nimeri peste un sofer varstnic, care a adormit la volan sau, daca nu se aplica nimic din toate astea, forteaza-te sa-ti amintesti daca nu cumva ai uitat sa inchizi gazul acasa, incuind in acelasi timp pisica in debara.
Toate astea ti se intampla in Germania, pentru ca cineva acolo sus se gandeste la tine si nu vrea sa patesti ceva rau – cineva care nu te scapa din ochi nici cand asculti pe CD-playerul din masina taragotul lui Dumitru Farcas, cineva care nu se sfieste sa-ti intrerupa reveria, plesnindu-ti timpanele cu informatia rutiera de ultima ora, cum ca la urmatoarea intersectie s-a format un „buson” care te va intarzia cu o ora. Dar numai daca esti mototol ratezi sa faci dreapta pe loc, in zece metri, cotind in ultima clipa prin curtea Operei si iesind pe langa gura de metrou, in timp ce faci cu mana mocofanilor fara navigatie prin satelit, blocati neconsolati in ambuteiajul din urma ta.
Ce frumos suna vocea uniforma a dispecerei-navigatoare, cand te anunta: „ati ajuns la destinatia dorita”, dupa ce te-a ghidat pe un traseu numai de ea stiut, peste curti de ferme cu galinacee speriate, tangente la gradini cu terase umbroase, pline de musterii cu halba in mana, iritati la vederea unei masini care traverseaza campul lor vizual. Flutura pe miniecranul masinii binecunoscutul steag al Formulei 1, careuri in alb-negru, ca o tabla de sah din care lipsesc suspect piesele de joc. Decedati sunt regii, reginele, caii si pionii, ca un fel de „operatia a reusit, dar pacientul a murit”. Jocul nu mai are haz.
Sa ma ierte Dumnezeu, nu vreau sa vorbesc cu pacat, stiu cat de groaznic e sa ai in masina un „copilot” care te piseaza intruna sa faci cum vrea el. Dar parca mai draga mi-e pana si soacra-mea, strigand ca din gura de sarpe „franaaaMM!”, decat aparatul asta cu voce de frigider, care e in stare sa ma someze la infinit sa fac dreapta, undeva unde nu mai exista demult niciun drum practicabil.
 Hai mai bine sa tragem pe dreapta. Ce rau ni se poate intampla daca nu „curgem cu valul”? Cel mult acela ca ne vom face remarcati, sarind din schema. Cineva se va gasi in multime sa ne arate cu degetul, remarcand mirat: „Ia te uita, cineva deosebit. De alt fel”.

Gabriela Calutiu Sonnenberg
Benissa, 7. Septembrie 2010

Dupa Credinta Vine Fapta

On By nelursIn Christian Life, Christian Perspective, DevotionalLeave a comment

Un grup de tineri credinciosi petrecusera revelionul impreuna si acum se indreptau spre casele lor. Era dimineata devreme si un ger aspru intampina prima zi a anului. Deodata le aparu in cale un om intins pe pamant, cu pieptul si burta dezgolite, lipit de gheata care acoperea strada. Apropiindu-se, si-au dat seama ca era un tanar, de varsta lor. Bolborosea cuvinte abia auzite, ca pentru sine insusi. Tinerii crestini l-au ridicat de jos si, cu mare greutate, l-au induplecat sa intre cu ei in holul unui bloc din apropiere, unde s-a incalzit putin stand cu spatele rezemat de calorifer. Era si baut, dupa cum se cuvenea unui barbat tanar in noaptea de revelion, lucru care stanjenea si mai mult comunicarea cu el. Curand au aflat ce era mai important din istoria lui; singur-singurel pe lume, dezamagit si satul de viata, tanarul voia sa moara. Se intinsese pe gheata, abandonat racelii, asteptand sa se imbolnaveasca si sa scape de toate necazurile.
Una din fete si-a dezbracat “alain-delon”-ul si l-a pus pe umerii celui pescuit din intunericul acestei lumi, in noaptea cea mai plina de sperante a anului.
– “N-am sa racesc, locuiesc la doi pasi de aici”, spunea ea, “in doua minute sunt acasa”. A incercat sa explice tanarului esuat pe marea de gheata a iernii romanesti, ca avea sa fie asteptat in aceeasi zi, seara, la biserica din cartier, unde urma sa inapoieze haina imprumutata. Dandu-si seama ca avea putine sanse de a se face inteleasa, ori ca tanarul sa retina adresa bisericii, a incercat o alta metoda; a scris pe o hartiuta adresa bisericii si cum se putea ajunge acolo, apoi a strecurat hartia in buzunarul hainei, insistand ca tanarul mahmur sa retina doar atat; sa caute in buzunar mesajul lasat de ea. Altceva nemaifiind de facut, l-au lasat in holul blocului, grabindu-se fiecare spre casa lui, cu gandul sa puna laolalta macar doua-trei ore de somn, inainte de a se pregati de plecare spre biserica, la primul serviciu din anul pe care tocmai il intampinasera.
Gest necugetat din partea tinerei fete crestine, vom fi tentati sa gandim! Daca ar fi s-o si spunem cu gura, poate ca am zice doar “riscant”. Sa imbraci cu haina ta pe un betiv necunoscut, cules de pe drumuri si sa mai si astepti sa ti-o aduca inapoi! Inteleg, sa imprumuti o haina ca aceea, care costa pe vremea respectiva salariul pe cateva luni de zile, unui prieten, sau unui cunoscut de incredere, de la care esti convins ca o primesti inapoi. Dar unui strain cu mintea incetosata de bautura?…
Interes pentru aproapele cazut intre talhari? Credinta naiva, de copil? Incercare de a trai practic cele citite in Scripturi? Cum am putea califica aceasta fapta in adevarata ei luminaa Poate chiar asa, simplu, ca pe o fapta a credintei.
Ne vine sa credem sau nu, dar in seara aceleiasi zile, tanarul cules de pe drum a fost prezent la intalnire cu binefacatorii lui. Trezit din mahmureala, a venit sa inapoieze haina imprumutata. Pentru el intalnirea a fost marcata la inceput de multa stanjeneala, aflandu-se dintr-odata intr-un mediu nefamiliar lui, unde nu stia nici cum sa se poarte, nici ce sa spuna si, pe deasupra, imbracat cam pestrit. Dar exuberanta si caldura cu care tinerii crestinii il inconjurau au topit repede gheata dintre ei. Anul nou inceput cu stangul, in disperare si dezgust pentru viata, lua o turnura nevisata pentru el prin intalnirea cu cativa tineri credinciosi, aflati in dragostea dintai, dornici a implini literal cuvintele Domnului, asa cum numai tinerii sunt dispusi s-o faca, fideli atat in cuvinte cat si in fapte. In seara primei zile din an, el venea, fara sa stie, la intalnire cu Cel ce se identifica pe Sine cu facatorii de asemenea fapte.
Iar tanara crestina, care si-a pus haina pe umerii necunoscutului inghetat de gerul iernii, cum odinioara Ilie si-a aruncat mantaua peste Elisei, era aceeasi fata credincioasa, a carei rugaciune scurta castiga o mare batalie prin credinta, situatie descrisa in articolul precedent. Prin credinta ea se adresa Domnului ei in rugaciune, iar prin fapte vorbea, la fel de convingator, semenilor.
Gelu Arcadie Murariu
Oregon City, Oregon

NASCUT DIN NOU!

On By nelursIn Christian Life, Devotional, Inspirational, poetryLeave a comment

Din ceata cautarilor indelungate, m-am trezit la viata…
Si ca o corabie batuta de furtuna, am ancorat la mal.
Departe de pericolul abisului adancului, departe de val,
Sunt acum pregatit si gata de zbor spre Cer, in siguranta!

Ma simt nascut din nou in Lumina tesuta-n eterna viata
Si-n suflet port o floare-a credintei in Iisus ce ma cheama
Sa urc treptele vesniciei cu bucuria din anii de dimineata,
Ca sa merg fericit spre Casa de Sus de-acum fara teama…

De cand credinta mi-a pregatit sufletul meu pentru Cer,
Ma simt – inca de pe pamant – renascut, bucuros si fericit,
Caci infiat in Familia lui Dumnezeu, nu sunt un stingher,
In lumea de ger, pe drumul spre Cer, caci stiu ca sunt mantuit!

Dumnezeu mi-a dat un dar minunat: aripile Duhului Sau,
Cu care sa zbor in bucurie sfanta spre Cer, ca un porumbel,
Fara grija zilei de maine, ci ca un copil ce-i ferit de-orice rau,
Sa traiesc pe pamant, ca mantuit, in asteptarea-ntalnirii cu El.

Dumitru Buhai

INTERVIU CU LIGYA DIACONESCU

On By nelursIn Art, Christian Life, Devotional, Inspirational, Interview1 Comment

1 Ce este educatia literara?

O definitie standard ar suna cam asa :”Educatia literara este o constanta de-a lungul întregii pregatiri a viitorului orator care nu îl va parasi toata viata”. Parerea mea este ca educatia literara reprezinta o dorinta, o sete de a sti, a cunoaste cat mai mult si a-ti inmulti talantii atunci cand ai talent, cand Bunul Dumnezeu te-a inzestrat cu dragoste de frumos, de expunere a minunatelor trairi, sentimente ascunse, simtiri necontrolate si o scormonire a ceva… pentru-a gasi intotdeauna… mai mult, spre a ajunge la…  „desavarsire”.

2 Cum este privita litera azi?

De catre manuitorii penelului, „scormonitorii” trairilor adanci, de catre iubitorii si insetatii de profund… care adesea se regasesc in poezie sau proza, litera este privita ca o necesitate, ca si aerul pe care il respiram, o sete permanenta  pe care oricat de mult am dori sa o potolim , sa o stingem, reinvie, renaste din propria cenusa. Pentru responsabilii sectorului „Cultura” ai frumoasei, nepretuitei Romanii, de mult… litera nu mai reprezinta, mai nimic, nici chiar slujitorii acesteia (dar… mai bine nu mai continui, ma intristez!)

3 Ce este arta?

„Arta, spune Herder, sta in firea omului. Toate dispozitiile lui, pot si trebuie sa creeze cu timpul forma desavarsirii artistice.”

4 De ce v-ati apropiat pana la contopire de litera?

Traiesc intens bucuria si tristetea, fericirea si durerea, nelinistea, speranta, iubirea de tot si de toate… Deseori ma ascund in adancuri… adancul inimii, al sufletului, al mintii. Nu pot „rasufla usurata” decat dupa ce „astern”, pun literele in camaruta lor, fiecare ungher fiind atat de drag sufletului meu. Este ca atunci cand te apasa o mare greutate si si trebuie sa te „eliberezi”, neputand decat astfel!

5 Prima intalnire cu un scriitor. Unde a fost?

E mult de atunci dar parca a fost ieri. Prima intalnire cu un scriitor in… carne si oase a fost la Gradinita, aveam vreo 4 anisori. Marele George Tarnea, prieten cu „tovarasa educatoare” a fost invitat la una din serbari. Ne-a vorbit pe intelesul nostru despre poezie, despre iubire, despre suflet si despre Marele Eminescu. Ne-a recitat cateva versuri, intrebandu-ne daca ne plac si urandu-ne sa devenim… scriitori. I-am recitat atunci, cu mare bucurie si profund emotionata… stiu ca imi tremurau piciorusele, prima mea poezie: “Baiatul sta la geamul mic/ Priveste-n departare/ El vede un broscoi pitic/ Si un cocos… mai mare!” A fost prima mea calauza in ale scrisului, si acum ii multumesc, aprinzand cate o luminare sufletului sau care acum scrie …pentru ingeri!

6 Sustin institutiile de cultura scriitorii?

Institutiile statului, cele care ar trebui sa sustina scriitorii, percep cultura prin prisma politicii… si asta este foarte gav. Incetul cu incetul, ne vom pierde identitatea ca neam… daca vom continua astfel. Nu exista fonduri alocate culturii, proiectelor nationale si internationale, promovarii talentului romanesc, cei ascunsi in spatele cate unui partid politic – uneori lipsiti de talent – merg adesea sa reprezinte cultura romana in lume. Ma opresc aici!

7 Aveti un palmares ales. Cum a fost drumul pana aici?

Frumos si greu. Mi-am dorit ca fiecare, mult mai mult. Dintr-un motiv sau altul am ales si alte cai. Nu regret nimic… decat ca timpul trece prea repede. Si… mai am destule proiecte pe tapet, realizabile!

8 Cum va fi drumul din acest punct spre viitor?

Voi continua, in masura in care Dumnezeu ma va sprijini – fiind singurul ajutor caruia ii pot cere orice, si-i multumesc uneori, nu atat de des pe cat ar fi trebuit, – voi continua organizarea Primului Concurs International De Poezie Pentru Romanii din Intreaga Lume „STARPRESS” care in acest an s-a aflat la editia a ll-a (fiind organizat din 2 in 2 ani de Revista Internationala STARPRESS http://www.valcea-turism.ro, revista care imi apartine si care a reunit ca truditori in sprijinul frumosului, culturii, turismului – prezentarii Romaniei in lume, altfel decat o fac multi, scriitori si jurnalisti din mai toate colturile lumii: George Roca/ Australia, George Filip/ Montreal, Elena Buica/ Toronto, Lia Lungu/ New-York, Octavian Curpas/ Arizona,USA) Albert Gyuris/ Germania, Alexandru Emil Petrescu /Spania, Lucretia Berzintu/ Israel, Mihaela Colin Cernitu/ Italia, John Gardner/ Anglia, Virgil Ciuca/ USA, etc. Am reusit sa oferim castigatorilor sositi de departe, USA, Anglia, Italia, Romania, Canada, etc. premii, la ambele editii, sejururi la munte si la mare, de cate 10 zile, 8, 6, 5. Realizez acum Antologia Scriitorilor Romani Contemporani din intreaga lume.

Intentionez sa organizez un alt concurs de poezie pentru poeti din intreaga lume, japonezi, brazilieni, canadieni, australieni, romani, etc. in limba engleza, prin intermediul unor parteneriate puse deja pe tapet cu Ambasade ale unor tari (fiind deja prieteni cu atasati culturali –care doresc chiar organizarea unor festivaluri  comune ale culturii/ poezie, traditii, pictura, sculptura, etc, asigurandu-ne de intreg sprijinul – cu siguranta, nu la fel ca si sprijinul romanesc de pana acum).

Incepand din vara viitoare vom organiza scoli de vara pentru studenti din intreaga lume,  in Romania – in limba engleza , cu profesori universitari canadieni, in parteneriat cu Asociatia Profesorilor Universitari din Canada – al carei presedinte este distinsul profesor universitar de origine romana, Eugen Roventza. Impreuna cu jurnalistul american Lia Lungu (renumita solista de muzica populara si opereta din New York) vom organiza anual „Intalnirea Romanilor din Diaspora”, altfel decat cea care s-a desfasurat pana acum 2 ani la Mangalia (la care participau, an de an, aceiasi romani din diferite tari, scriitori, solisti, artisti plastici… dorind sa avem ca oaspeti si oameni de afaceri straini, prieteni ai romanilor stabiliti in strainatate – care vor sosi prin intermediul acestora, pentru altfel de intalniri, constructive, avand o finalitate… palpabila!)

Ar mai fi… organizarea unui spectacol festival turistic European – de promovare a turismului, culturii, traditiilor), in parteneriat cu o serie de televiziuni, posturi de radio si ziare din tara si o serie de alte tari, asemenea celor realizate de mine in 2000 si 2003 , in parteneriat cuTVR International – un alt mod de promovare a imaginii Romaniei.

Proiecte mai micute sunt in derulare, apar altele noi, propuneri de parteneriate, carora incercam sa dam curs intotdeauna.

9 Ce ne spuneti de viata dupa 2013?

Fiind un om cu credinta in Dumnezeu Tatal, Fiul si Sfantul Duh, spun doar atat: „Iubindu-l pe Dumnezeu, iubindu-ti aproapele si crezand cu putere in ceea ce faci,  lasandu-ti viata in numele Domnului Iisus Hristos , fiind mai bun, zi de zi, daruind cate putin, iertand pe toti cei care ti-au gresit – si data tu nu poti, cerand: „Iarta-I tu, Tata si ajuta-mi sa-I pot ierta si eu!”, nu trebuie si chiar nu imi fac probleme, gandindu-ma la 2013. Nici pentru fiica mea, sotul meu, familie si prieteni! Bunul Dumnezeu va avea grija de noi. Imi amintesc, bunica imi povestea: „Va ramane maica, o turma si un pastor!”  adaugand: „Domnul Iisus spunea: „Nici eu nu voi sti cand va veni sfarsitul, decat numai Dumnezeu Tatal”. Trebuie, cred eu, sa traim fiecare zi ca si cand ar fi ultima! Asta referitor la ceea ce circula prin Romania, printre romani. La care se adauga discutiile despre sosirea „luminii permanente” – demonstrate stiintific…, se zice, caderea curentului electric, a internetului – trairea la opait, etc. Si atunci am duce-o bine, Romania fiind inca o tara… virgina! Romanul se poate readapta rapid la vechile conditii in care traiau bunicii, strabunicii, la lumina lampii, in aerul curat, ozonat, nealterat din padurile romanesti… poate atunci cultura ar avea mai mult de catigat, chiar si „versurile imortalizate cu carbune, pe piele”.   Ar dispare stresul… cel mare, cotidian, am deveni  mai buni si poate am scapa de „avaritia” valorilor materiale, adunandu-le pe cele spirituale, in care ar trebui sa ne educam pruncii, zi de zi!

10 Cum ar fi viata fara cultura?

Pentru mine, searbada, seaca, nelinistita, salcie! Alatul din care sunt cladita, bata-l vina!

11Pasiuni…

Scrisul… poezia, proza, inclusiv pentru copii, muzica buna… mai cant inca la chitara si ascult pe Alifantis, ma relaxez cu „Anotompurile” lui Vivaldi, „Balada” lui Ciprian Porumbescu imi curge prin… suflet, altfel de fiecare data… Picturile Victoritei Dutu imi fac diminetile mai frumoase, cand imi striga prin culoare „Buna dimineata”, cele ale Melaniei Cuc ma insenineaza. Calatoriile sunt hrana literelor mele, in mare parte, ma linistesc, ma „aduna”. Mai ales cele facute la Manastiri dragi sufletului meu, acolo unde… in singuratatea mea pot sa ma apropii de Maica Domnului, sa-i mai povestesc… cate ceva despre tara si despre viata romanului „cocarjat” de biruri si griji si sa-i cer ajutor pentru poporul roman si pentru neamul romanesc de aici si de pretutindeni, sa o simt cum imi mangaie crestetul si imi cere rabdare, sa o rog sa-l duca pe taicutul meu, plecat cu greseli omenesti cu tot, la Domnul, si sa-i daruiasca iertare si pace, sa-l calauzeasca spre Paradis, sa asculte muzica celor plecati, sa vada concertele celor satui de lumea aceasta, care compun si acum… dincolo, sa simta versurile lui Tarnea cum ii rasolesc… sufletul si ii dau fiori!

12 Un crez al omului

Ficare om este o veriga de aur in lantul binelui meu. Fii optimist si incurajeaza-i pe toti! Sa crezi tu insuti cu convingere… in ceea ce faci, doar asta va da roade binelui si succesului, vietii!

13 Un crez al sufletului

Pentru mine a daruit Dumnezu lumea, culorile, vorbele, dorurile, mirosul fanului proaspat cosit, al prunelor ce-si scurg sangele in licoarea tuicii, a daruit dorul de tara, dorul de dor, de iubire, de taicutul ce ma astepta cu drag in pridvor cand lacrimile i se innodau sub barbie, asadar, eu sunt datoare sa inmultesc talantul daruit si sa daruiesc lumii… frumosul realizat de semeni.

14 Un crez al scriitorului

Sunt constienta ca, daca nu duc pana la capat recuperarea  unei particele a literaturii nationale de pretutindeni, într-o forma, oricare, munca la care m-am inhamat, cu toata dragostea, aceasta  risca sa se piarda in uitarea unei lumi dezinteresate de radacinile proprii. Daca nu traiesc prin cultura, ma sufoc!

15 Mesajul care poate salva lumea…

„Traieste fiecare zi ca si cand ar fi ultima”, iubeste si iarta pe toti cei care ti-au gresit, nu-ti fie teama sa recunosti si sa ceri iertare, fii mai bun, darnic, iubeste tot ce te inconjoara, florile, raul, soarele, ziua si noaptea dar mai ales oamenii, pe toti… in masura in care poti! Tot ceea ce daruiesti se va intoarce la tine, inmiit! Ajuta-ti aproapele!

Menut MAXIMINIAN
Jurnalist, scriitor
Presedinte tineret PROADO BN
menutmaximinian@yahoo.com

RISIPIRE SI RETICENTA

On By nelursIn Inspirational, literature, MediaLeave a comment

by Carmen CATUNESCU
6 ianuarie 2010

De cele mai multe ori cand merg pe jos, nu zeci de kilometri, dar macar sa ma apropii de unul, observ ca si „gandurile mele alearga – saracele!”,  cum ii place unei persoane foarte dragi mie sa spuna… Fiind pe bulevardul cu castani al orasului natal si parcurgandu-l intr-un ritm sustinut cu ochii nu spre masinile care treceau vijelios, ci spre partea cu case avand, care mai de care, o arhitectura deosebita, construite cu stil, cu bun-gust, fiecare o bijuterie in felul ei, ma gandeam la toti prietenii mei, multi, foarte multi, din care majoritatea s-a vanturat ca pleava, ma gandeam ca ramasesera doar cate degete la o mana, dar acestia de mare nadejde.

O vreme suferisem cumplit. Acum traiam o stare de seninatate si multumire. Mai bine asa… Ma imbatasem destul cu apa rece, nu mai aveam nevoie sa-mi vanda iluzii nimeni… “Sarac si curat”, cum zice o alta persoana apropiata… Ma bucuram de priveliste, cand se infiltra un alt gand tremurat, obsesiv: “ma tem… ma tem… ma tem…”, cu ecouri in constiinta… dar, iata!, nu aceasta vorbise, ci o voce din afara, o persoana mergea pe langa mine, de cand? m-am intrebat si m-am uitat curios la ea. Femeia m-a salutat si mi-am dat seama ca o cunosc de undeva, insa nu stiam de unde, cunosc atat de multi oameni, incat cateodata astept sa-mi spuna ei cine sunt, inainte de a pune intrebari, pentru a nu parea prea agasanta. Deja m-am uitat oarecum circumspect la ea, aproape aratandu-i, in felul acesta, ca ma deranjeaza, ca ma inoportuneaza. Ea parca nici nu-mi observa crisparea, continuand concentrat, preocupat, fara sa raspunda curiozitatii mele neexprimate verbal: „Ma tem ca n-am sa mai pot sa fiu cum am fost… mi-a placut teoria despre risipire a lui Marin Preda, am oftat de incantare la gesturile lui Vale Sterian, mi-am dat seama ca pot si eu sa fiu altruista, si dezinteresata, si buna, ingrozitor de buna, ani, ani intregi m-am intrecut pe mine… dar am ajuns la fundul sacului… tare mi-e teama ca n-am sa mai pot sa fiu cum am fost… asemeni taietorului de lemne din povestea “Risipitorilor”, incep sa ma intreb cu ce le-am gresit de se poarta asa… pentru ca eu n-as fi in stare sa le fac ce mi-au facut ei…”//

Se opri rasufland greu, aproape horcaind si m-am oprit brusc si eu, gandindu-ma ca i-o fi rau. Iar ea, vazand slaba mea atentie, se uita cercetator in ochii mei si ma intreba rugator: “Ati citit romanul, nu-i asa?”. N-astepta cuvintele mele si continua in acelasi stil: “Tot doctorul Sarbu avea dreptate, sa aplici adica prudenta afectuoasa, daca vrei sa nu te arzi… daca vrei sa n-o patesti… uite asa, ca mine… Doamne, Doamne, ce le-am facut eu?! De cate ori a fost vorba sa le sar in ajutor, cu draga inima, cu mult drag, cu patos, si uite, tot ceilalti sunt mai buni, ca stau de lemn tanase, nu fac nimic pentru ei, ci doar zambesc usor si aproba: da, domne, nu, domne, bineinteles, domne etc. si cu mine nu sunt prieteni, dar asteapta o mana de ajutor de la mine, o straina, de parca eu as fi cine-as fi si eu, proasta de buna, intervin, sar, ma framant, cum e mai bine sa procedez, in timp ce prietenii stau cuminte si zambesc senin, da, da, asa e… ca p-orma sa-mi zica tu ajutor, ce ajutor, ca e echivalent cu un sut in fund… dar sa primeasca mana mea intinsa, ia-o, domne, nu te las sa te scufunzi… si intr-un final, dupa miau, chiau, a, parca ar fi mai bine… ca oare din cauza mea isi sapasera groapa… iar aia care-i doare-n cot de cestilalti, tot aia is frumosi si aratosi, aia-s cei mai buni prieteni, care nu zic nimica, ba chiar, cu zambetul pe buze, te lasa sa cazi si in prapastie… aia-s cei mai buni prieteni, nu eu… Doamne, Doamne, cum pot unii sa fie atat de orbi… si de ce m-as consuma eu pentru niste fraieri… tare ma tem ca n-am sa mai fiu cum am fost…. eu, cea de odinioara…”//
N-am inteles nimic din ce povestea, dar am simtit pentru o clipa o durere, ca si cum fusesem lovita la o rana veche, cicatrizata, insa ramasa sensibila, m-a cuprins o mila nesfarsita fata de fiinta de langa mine, care se zbuciuma ingrozitor. As fi vrut s-o imbratisez  ca pe o sora si sa-i spun ca-i sunt aproape. Intre timp, tot mergand, ajunseseram in zona unei statii de autobuz. N-am reusit sa fac nici o miscare, nici sa deschid gura, pentru ca in momentul urmator a sosit o masina galbena, usile s-au deschis, iar ea a urcat grabita, fara sa-si ia ramas-bun, fara grija, sprintena, ca si cum mi-ar fi lasat mie povara ei chinuitoare… De parca, pacatele mele, eu nu le aveam pe cele proprii…

Pledoarie pentru viata – Pledoarie pentru natura

On By nelursIn Inspirational, Life and HealthLeave a comment

IMG_1020Am ales aceasta tema deoarece pentru orice fiinta de pe aceasta planeta cea mai mare comoara este VIATA. Insa uneori aceasta “comoara” este distrusa voit sau nu. Ma voi referi mai intai la viata organsimelor vegetale din care plantele numite ”oceanul verde” al Pamantului sunt o lume care s-a nascut inaintea omului, dar care a suferit unele transformari, mai ales, dupa aparitia acestuia. Astazi, sunt putine locuri pe Pamant care au ramas neatinse de om (de exemplu, o parte din padurile ecuatoriale). Omul a distrus viata multor specii prin taierea salbatica a padurilor, dar si prin poluarea tot mai accentuata din prezent. Nu trebuie sa ne mai miram de ce se intampla acum in lume si implicit si la noi in tara. Natura, doreste ca omul sa-si dea seama ca si padurile sunt foarte importante. De apreciat campaniile care se fac cu privire la reimpaduriri insa le-au trebuit 20 de ani ca sa-si dea seama ? Acelasi lucru se intampla si cu animalele: braconajul a dus la disparitia multor specii de pe glob. Unele specii sunt pe cale de disparitie, motiv pentru care sunt protejate. Delta Dunarii numita si “Paradisul pasarilor” nu mai este ce a fost candva desi astazi este rezervatie a biosferei. De ce? Din neglijenta, indiferenta, nepasare fata de frumusetile naturii sau pur si simplu dorinta de a distruge. Omul, cea mai evoluata forma de viata din fericire nu este pe cale de disparitie ! Insa oare de ce am fost creati? Ca sa distrugem sau sa protejam? Viata unui om-un miracol deoarece din doua celule atat de mici:ovulul si spermatozoidul sa se formeze un OM. Ea a fost data de Dumnezeu si nu avem nici un drept sa o oprim sa existe.

Pledoarie pentru natura
Desi sunt la perioada adulta totusi nu pot sa uit acele ierni frumoase, geroase si cu multa zapada care erau in perioada copilariei mele. Copilaria, ce frumos suna-perioada cea mai frumoasa a fiecarui copli-deci si a mea, cu bucurii si fara griji.Imi amintesc cu mare drag de ea si parca imi este dor de ea. Nu vreau sa fiu nostalgica dar parca azi aceasta perioada pare sa dispara sau pentru ca suntem in era calculatorului este cu totul altfel. Vemurile se schimba si ne schimbam si noi, se schimba si generatiile. Este o lege a firii, ca sa existe si o succesiune a anotimpurilor.Iarna-sezonul hiemal, se caracterizeaza prin temperaturi scazute iar aproape toata vegetatia ierboasa isi pierde organele aeriene ramanandu-le fie radacinile, tulpinile subeteane, fructele sau semintele care pot rezista sub stratul de zapada. Impotriva frigului oamenii ingroapa vita de vie si cultiva diferite legume in sere si solarii.Pomii si majoritatea arbustilor raman golasi,cu exceptia majoritatii coniferelor la care frunzele sunt verzi si nu cad in timpul iernii.
In acest numar al revistei incerc alaturi de cei care doresc sa-si rapeasca putin din timpul sau pretios,, sa sensibilizam oamenii ca este bine sa avem mare grija de ceea ce ne incojoara. Sintagma „bine faci-bine gasesti”, ar trebui sa o gasim tot mai des. De multe ori cuprinsi de febra grijlor zilnice uitam sa ne gandim si la vietatile din jurul nostru, la florile care ne fac sa ne descretim fruntile cand le vedem,la trilurile pasarelelor cand la auzim, la calmul padurii, la susurul izvorului, toate parca ne imbie sa le ajutam si sa le protejam.Oare de ce? Societatea aceasta si-a pierdut orice principiu, nu mai doresse nimic ? Eu cred ca nu, lucru dovedit de tinerii, copii, adultii care totusi se implica si pun mult suflet in munca lor de protejare a naturii. Ce mult imi place cand il aud horind pe Tudor Gheorghe despre natura: Au innebunit salcamii /De atata primavara,/Umbla despuiati prin ceruri/Cu tot sufletu-n afara/Si l-au scos de dimineata/Alb si incarcat de roua/Cu miresme tari de ceruri/Smulse dintr-o taina noua/Au innebunit salcamii/Si cu boala lor odata/S-a-ntamplat ceva imi pare/Si cu lumea asta toata/Pasarile aiurite isi scot sufletul din ele/Pribegind de doruri multe/Calatoare printre stele/S-a-mbatat padurea verde/Nu mai e asa de calma/,Tine luna lunguiata/Ca pe-o inima in palma/Nu-mi vezi sufletul cum iese/In haotice cuvinte/,Au innebunit salcamii/Si tu vrei sa fiu cuminte?” sa ne deschidem inima si sa ascultam rugamintea naturii-nu ma loviti !. Cum afirma Francis Bacon :„Nu putem porunci naturii, trebuie sa o respectam “, desi „Natura nu poate fi mandra cu noi. O secatuim, ii stricam linistea si-i afumam permanent tavanul.” (Vasile Ghica), totusi inca mai existam datorita EI.

Prof.Camelia Cosma
www.phoenixmission.org

Credinta – punte pentru suflet

On By nelursIn Bible, Christian Perspective, Inspirational, literature1 Comment

raisiiad

“ …intre noi si intre voi este o prapastie mare, asa ca cei ce ar avea sa treaca de aici la voi, sau de acolo la noi, sa nu poata.” 

                                  Luca 16.26

“Viata sufletului este credinta.”

                                      Ch. H. Spurgeon

.

Drum si Viata pentru Suflet

.

Scriitorul german Max Eyth (1836-1906), inginer constructor, in nuvela de fictiune “Tragedie profesionala” descrie viata unui inginer care si-a câstigat notorietatea ridicând un grandios pod peste un fluviu tocmai in zona unde acesta este si un brat la mare. Devine centrul atentiei contemporanilor datorita acestei importante realizari. Este pe prima pagina a ziarelor, un om cu faima. Traieste la Londra unde si-a deschis un birou de arhitectura si e casatorit cu o femeie foarte frumoasa. Are o viata prospera si tot ce-i doreste inima. Dar, un secret, cunoscut numai de sotia sa, îi întuneca viata. Cand vine toamna, el pleaca sa-si vada podul. Iar când noaptea urla furtuna si ploaia cade în rafale, atunci sta la picioarele podului cu inima stransa cât un purice. Simte forta furtunii care se dezlantuie impotriva stâlpilor de sustinere. Si, de fiecare data reface calculele pentru a se asigura ca ei sunt de fapt destul de puternici, ca a evaluat corect forta vântului si-ale valurilor. Când a trecut furtuna, se reîntoarce la Londra si redevine omul celebru care ocupa un loc atât de important in viata mondena a marelui oras.

Intrebarile chinuitoare pe care si le pune lui insusi: ”Oare e bine construit podul?”, „Oare e destul de puternic?” sunt secretul care-i întuneca dureros viata.

Max Eyth zugraveste tulburator cum într-o noapte cu furtuna grozava, plin de teama, celebrul inginer îsi supravegheaza iarasi podul. El vede cum un tren se angajeaza pe pod. Urmareste lanternele rosii ale ultimului vagon. Deodata ele dispar… si vede ca trenul… s-a prabusit în apele adânci ale marii înfuriate. Podul se rupsese pe la mijloc.

Citind acest pasaj, în gând ne vine ideea: “Nu este aceasta istoria sufletului fiecarui om?” Povestirea ilustreaza foarte bine proba încercarii finale. Testul final, la conditiile si pretentiile impuse de Cel care a stabilit regulile jocului.

Dumnezeu are pentru noi în vedere, cum ar spune poetul Ion Barbu, “un joc secund, mai pur”, pus la dispozitia noastra prin credinta în jertfa ispasitoare a lui Isus Cristos.

Întrebari, al caror raspuns îl vom afla poate prea târziu…!

Creatorul “ridica insumarea”, în final, pentru fiecare. Atunci se va vedea si se va adeveri, practic, cum am efectuat calculele de rezistenta ale podului nevazut pe care trebuie neaparat sa-l traverseze, sufletul, in drumul catre tarâmul celalalt, în vesnicie, la Dumnezeu. Ce ipoteze am avut în vedere? Ce arhitectura si ce materiale am folosit? In calcule, ce formule si ce coeficienti de siguranta am aplicat?

Ar fi periculos sa credem ca drumul pe care mergem, metaforic vorbind, nu e un imens pod pe drumul vietii noastre. Daca podul vietii sau firul vietii nu s-a rupt e datorita harului si bunatatii lui Dumnezeu. Dar trebuie sa intelegem cu totii ca bunatatea lui Dumnezeu ne indeamna la pocainta (Romani 2.4).

Si apostolul Petru o spune cât se poate de clar, ca:

„Domnul nu intarzie in implinirea fagaduintei Lui, cum cred unii; ci are o indelunga rabdare pentru voi, si doreste ca nici unul sa nu piara, ci toti sa vina la pocainta.” ( 2 Petru 3.9).

Multi se declara si se cred crestini, dar cred si in ceea ce crestinismul neaga cu vehementa.

Dumnezeu însa a decretat: „Fiindca plata pacatului este moartea: dar darul fara plata al lui Dumnezeu este viata vesnica in Isus Cristos, Domnul nostru”.( Romani 6.23)

Dumnezeu adevereste ce este pacatul. Orice faradelege e pacat: preacurvia, curvia, necuratia, minciuna, desfranarea, inchinarea la idoli, vrajitoria, vrajbile, certurile, zavistiile, maniile, neintelegerile, dezbinarile, certurile de partide, pizmele, uciderile, betiile, imbuibarile, si alte lucruri asemanatoare cu acestea (Galateni, 5.19).

Insa Dumnezeu este drept, trebuie sa pedepseasca pacatul neascultarii omului. Dar, fiindca e bun si plin de iubire, El a trimis pe Fiul Sau in trup omenesc sa ne rascumpere, platind pretul in locul fiecaruia care are credinta, pe lemnul crucii, si, prin credinta, putem sa fim îndreptatiti si restaurati prin lucrarea Duhului Sfânt în noi.

Realitatea cosmica si benefica pentru noi e aceea ca Isus Cristos este Calea, Adevarul si Viata. El e si Usa, deci si Puntea, prin care si peste care trebuie sa traversam in drumul catre tarâmul celalalt pentru a ajunge in eternitate la Dumnezeu. Nu este alta cale sau o alta punte pe care trebuie si putem trece in siguranta in vesnicia luminoasa a universului secund. Universul secund este pregatit pentru credinciosii si discipolii Sai. Nu mai e nevoie nici de soare, nici de luna, caci gloria lui Dumnezeu lumineaza.

Celelalte cai, yoga-filosofia hindu (cca 1.700 i.H), budismul (cca 588 i.H.), confucianismul (Confucius sau Kong Fu Zi, 551 i. H. d. 479 i.H.) etc, duc in cele din urma in haos, in intuneric, in deznadejde.

“Caci fara credinta este cu neputinta sa-I fim placuti lui Dumnezeu. Si cine se apropie de Dumnezeu, trebuie sa creada ca El este, si ca rasplateste pe cei ce-L cauta. “(Evrei 11.6).

In orice filosofie gasim si multe definitii sau idei chiar interesante, dar atât! Iata doua dintre ideile confucioniste, adevarate:

“Modestia este fundatia solida a tuturor virtutilor.”

“Raiul inseamna sa fii una cu Dumnezeu.”

Dar asta nu inseamna ca finalul nu va fi dezastruos mergand pe mâna ideilor unor muritori celebri care nu L-au cunoscut pe adevaratul si singurul Dumnezeu (…în Care avem viata, fiinta si miscarea, cf. Fapte 17, 28).

Domnul Isus a spus: „Eu sunt calea, adevarul si viata. Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine.” (Ioan, 14.6).

La rubrica „Faptul divers”, zilnic, mass-media ne aduce sub ochi cazuri diverse când podul multora s-a rupt. Sunt mediatizate si cunoscute cazurile unor oameni celebri, dar si al altora, care s-au sinucis din cauza ca orizontul si drumul lor nu ducea nicaieri.

Am cunoscut un medic psihiatru care lucra ca sef de sectie într-un Spital municipal. Când intrai in incaperea sa de consultare, de pe biroul sau te-ntâmpina o scurta atentionare scrisa marit: „Nu abuza de timpul meu!”. Ori tocmai ai intrat la medicul psihiatru!

Cine va stabili cand începe abuzul, lipsa masurii, excesul? Era vital sa-ti edifici problema pentru care i-ai deschis usa. Avea omul nevoie de indrumare si consiliere. Nu de-o lozinca rece, inhibitoare. De intelegere. Cum ti-o va da, însa, cel care trebuie el însusi sa fie consiliat mai intâi? Am auzit ca acel medic plecase în Israel inainte de 1989 si de la o disputa pentru o garnitura de mobila pe care o dorea si el si un altul, a fost împuscat mortal, curând dupa sosirea sa pe pamântul fagaduinetei…

În predica de pe Munte Domnul a dat invatatura necesara, dar oamenii nu iau seama la importanta vorbirii Sale:

„Ati auzit ca s-a zis: Ochi pentru ochi, si dinte pentru dinte. Dar Eu va spun: Sa nu va impotriviti celui ce va face rau. Ci, oricui te loveste peste obrazul drept, intoarce-i si pe celalalt. Oricui vrea sa se judece cu tine, si sa-ti ia haina, lasa-i si camasa. … Voi fiti dar desavarsiti, dupa cum si Tatal vostru cel ceresc este desavarsit. “(Matei 5.38-48)

Putem sa observam ca, odata ce omul are anumite deprinderi negative, primite la nastere, urmare pacatului originar din gradina Edenului, nu se poate schimba prin puterile sale. Nu odata mi-am zis: “Vreau sa ma schimb! Vreau sa fiu mai bun in cutare sau cutare domeniu!” Ce credeti, un om se poate intr-adevar schimba? Nu, un om nu se poate schimba, de fapt, doar prin vointa sa. Dumnezeu stie acest lucru si o spune in mod foarte clar, in Ieremia, 13.23:

“Poate un Etiopian sa-si schimbe pielea, sau un leopard sa-si schimbe petele? Tot asa, ati putea voi sa faceti binele, voi, care sunteti deprinsi sa faceti raul?”

Apoi, Domnul Isus Cristos, in convorbirea Sa cu Nicodim, un om de frunte al fariseilor si preotilor vremii, prezinta unica solutie, nasterea din nou, renasterea sau omului cazut in pacatul originar:

“Ce este nascut din carne, este carne, si ce este nascut din Duh, este duh. Nu te mira ca ti-am zis: Trebuie sa te nasti din nou. Trebuie sa te nasti de sus.” (cf. Ioan 3).

“El ne-a mântuit, nu pentru faptele, facute de noi in neprihanire, ci pentru indurarea Lui, prin spalarea nasterii din nou si prin innoirea facuta de Duhul Sfant, pe care L-a varsat din belsug peste noi, prin Isus Cristos, Mantuitorul nostru; pentru ca, odata socotiti neprihaniti prin harul Lui, sa ne facem, in nadejde, mostenitori ai vietii vesnice.” (Tit 3).

Puntea prapastiei o putem trece cu bine numai prin credinta în Isus Cristos care trebuie si poate sa ne dea o identitate noua. Asa cum El era om, dar era “altfel”, fara ca oamenii sa realizeze aceasta, si credinciosii trebuie sa fie “altfel”, iar oamenii nu realizeaza acest lucru!

„Caci cine este în Cristos este o faptura sau o zidire noua. Cele vechi s-au dus: iata ca toate lucrurile s-au facut noi. Si toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a impacat cu El prin Isus Cristos, si ne-a incredintat slujba impacarii…” (2 Corinteni 5.17-18).

In parabola bogatului nesabuit din Luca 16.19-31, ni se adevereste faptul ca exista o mare prapastie intre cele doua locuri eterne in carte se va gasi intreaga omenire. Unii, cei credinciosi, vor fi cu Dumnezeu, in sanul lui Avraam, iar cei care l-au urat pe Dumnezeu vor fi in chinuri, in locuinta mortilor.

“Era un om bogat, care se imbraca in porfira si in subtire; si in fiecare zi ducea o viata plina de veselie si stralucire.

La usa lui, zacea un sarac, numit Lazar, plin de bube. Si dorea mult sa se sature cu faramiturile, care cadeau de la masa bogatului; pana si cainii veneau si-i lingeau bubele. Cu vremea saracul a murit; si a fost dus de ingeri in sanul lui Avraam. A murit si bogatul, si l-au ingropat. Pe cand era el in Locuinta mortilor, in chinuri, si-a ridicat ochii in sus, a vazut de departe pe Avraam, si pe Lazar in sanul lui, si a strigat: Parinte Avraame, fie-ti mila de mine, si trimite pe Lazar sa-si inmoaie varful degetului in apa, si sa-mi racoreasca limba; caci grozav sunt chinuit in vapaia aceasta. Fiule, i-a raspuns Avraam, adu-ti aminte ca, in viata ta, tu ti-ai luat lucrurile bune, si Lazar si-a luat pe cele rele; acum aici, el este mangaiat, iar tu esti chinuit. Pe langa toate acestea, intre noi si intre voi este o prapastie mare, asa ca cei ce ar avea sa treaca de aici la voi, sau de acolo la noi, sa nu poata.

Bogatul a zis: Rogu-te dar, parinte Avraame, sa trimiti pe Lazar in casa tatalui meu; caci am cinci frati, si sa le adevereasca aceste lucruri, ca sa nu vina si ei in acest loc de chin.

Avraam a raspuns: Au pe Moise si pe proroci; sa asculte de ei. Nu, parinte Avraame, a zis el; ci daca se va duce la ei cineva din morti, se vor pocai. Si Avraam i-a raspuns: Daca nu asculta pe Moise si pe proroci, nu vor crede nici chiar daca ar invia cineva din morti.”

Doamne, ajuta-ma sa am credinta in Domnul Isus Cristos, pentru vesnicia sufletului, sa pot trece puntea care duce la Tine in eternitate! Amin.