Tag: tineri
Mărturia unui producător de pornografie
Jurnalul unui producător de pornografie
by AFR – Alianța familiilor din România
Pornografia ucide. E moarte. Ucide relaţiile dintre sexe, soţi, tineri şi tinere. Pornografia e murdărie legalizată. Un drept constituţional şi un drept murdar al omului. Unul care satisface înclinaţiile murdare ale unei persoane prin dezumanizarea altei persoane sau a altor persoane. O practică oribilă care prinde ca într-o capcană milioane şi milioane de oameni şi sufletele lor. Nu doar adulţi ci şi adolescenţi şi chiar copii. Flagelul acesta distruge civilizaţia, uzurpa moralitatea, şi e peste tot. Continue reading “Mărturia unui producător de pornografie”
FESTIVALUL DE DANS AMERICAN – 12 iunie -26 iulie 2014
„Dansul este singura artă în care noi înșine suntem materia din care este realizată.” – Ted Shawn
Scriam într-un alt articol mai vechi despre dans, că este o geometrie a formei pe care o realizăm cu ajutorul părţilor constituente ale trupului nostru, este un mod de a exprima sentimentele, un mod de a exprima viaţa, atrăgând atenția că totul în jurul nostru dansează, uneori fără a ne da seama. Vedem frunzele copacilor valsând, vedem florile deschizându-se într-un „adagio”, legănându-se pe tulpina lor firavă, vedem valurile mișcătoare ale nemişcătoarelor mări şi oceane executând salturi, simţim rafalele de vânt trecând pe lângă noi în piruete şi multe, multe alte mişcări ale naturii, făcute cu graţia care de multe ori scapă atenţiei noastre. Continue reading “FESTIVALUL DE DANS AMERICAN – 12 iunie -26 iulie 2014”
Petiție împotriva pornografiei – București
Un grup de părinți și organizații, printre care și AFR, au lansat o scrisoare de protest și petiție împotriva prezentei pornografiei pe străzile Bucureștiului cu, se pare, aprobarea primăriilor.
“Cu îngrijorare observăm că, din verde, capitala noastră a devenit în ultimele luni tot mai roşie. Nu mă refer la coloratura politică – există oare vreo legătură? –, ci la afişele porno care au împânzit pricipalele artere ale Bucureştiului şi toate străzile din jurul sediului Primăriei Sectorului 1 din Piaţa Amzei!” scrie în scrisoare. Continue reading “Petiție împotriva pornografiei – București”
DE CE SE PLÂNG TINERII CĂ SUNT „POSEDAȚI DE DEMONI”?
Un număr însemnat de tineri au început să afirme că sunt posedaţi de demoni, cei mai mulţi neştiind ce anume îi face să se comporte neobişnuit.
Opiniile acestora au fost împărtăşite de câțiva tineri şi autoarei creştine Jennifer LeClaire, pe blogul acesteia. Explicaţia, însă, rămăsese mult timp un mister și pentru Jennifer LeClaire.
Totul până într-o zi, în care Jennifer se afla în maşină cu fiica ei şi a deschis radioul pe un post care difuzează muzică modernă. Curioasă cu privire la gusturile muzicale ale tinerei generaţii Continue reading “DE CE SE PLÂNG TINERII CĂ SUNT „POSEDAȚI DE DEMONI”?”
Mario din Nistria…
Nimic nu tulbura liniștea satului în dimineața de 09 Noiembrie 2013. Un răsărit de soare cald avea să vestească o zi frumoasă pentru cei din Nistria. La orizont, un autobuz cu tineri din Deva, Hațeg și Hunedoara, se apropia încet pe drumul de țară pentru a aduce o rază de speranță într-un sat pierdut de lume.
Curând autobuzul fu înconjurat de vreo 40 de copii, cu ochi sclipitori, cu mânuțe fragede, și fețe bujorii. Unii, desculți, în zi de noiembrie, priveau cu curiozitate ceva nou, ceva schimbător pentru locurile lor netulburate de nimeni.
Tinerii începură Continue reading “Mario din Nistria…”
LATURA STRICT PERSONALA A CRESTINULUI
.
(Text din cartea „ISUS destinul nostru”, Editura CLV-1991)
.
Isus a zis: „Ce este nascut din carne este carne, si ce este nascut din Duh este duh. Nu te mira ca ti-am zis: „Trebuie sa va nasteti din nou.”
Evanghelia lui Ioan, 3.6-7
.
1.Latura strict personala a crestinului
.
Acum vreau sa va mai spun o istorie. Um om învatat a venit la Isus noaptea si I-a spus: ”Doamne Isuse, as vrea sa discut cu Tine despre chestiuni religioase.” Domnul Isus îi raspunde: ”N-are nici un rost sa discutam.
Daca nu se naste cineva din nou, nu poate vedea Împaratia lui Dumnezeu!” ”Cum se face asta?” întreba omul. ”Poate omul batrân sa intre a doua oara în pântecele maicii sale si sa se nasca din nou?”
Dar Isus ramâne pe pozitie: ”Daca nu se naste cineva din apa si din Duh, nu poate sa intre în Împaratia lui Dumnezeu!” Aceasta este latura personala a pozitiei de crestin, anume ca cineva ajunge la viata intrând pe poarta cea strâmta, ca se naste din nou prin marea minune a lui Dumnezeu.
Acestea nu sunt chestiuni teologice lipsite de importanta ce va spun eu voua, ci e vorba de salvarea voastra vesnica.
S-ar putea ca la capatâiul vostru, când veti muri, sa nu stea nici un pastor ca Volkening! Ati face bine, deci, sa ma ascultati.
Nasterea din nou presupune ca, în sfârsit, îi dam dreptate lui Dumnezeu, recunosc ca sunt un om pierdut si admit ca inima mea este rea. Nasterea din nou presupune dorul dupa Isus, care e singurul Mântuitor al lumii. De asemenea, ea presupune, marturisirea sincera facuta Mântuitorului: ”Am pacatuit împotriva cerului si împotriva Ta.” Ea presupune credinta: ”Sângele Lui ma curateste de orice pacat. El plateste pentru mine si-mi da neprihanirea (îndreptatirea) care e valabila în fata lui Dumnezeu.”
Nasterea din nou presupune predarea clara si hotarâta lui Isus. Si ea presupune ca Duhul Sfânt îti spune: ”Tu esti acum primit!” Biblia numeste asta ”pecetluire”. Fara nastere din nou nu intri în Împaratia lui Dumnezeu! Dar cine a devenit copil al Lui Dumnezeu o stie. Dragi prieteni, daca sunt pe cale sa ma înec si cineva ma trege afara din apa, atunci stiu ca sunt salvat, ca sunt iarasi pe pamânt tare si pot respira iarasi normal!
Vedeti, aceasta e latura personala a pozitiei de crestin. Fiecare trebuie sa treaca personal prin ea daca vrea sa aibe viata vesnica. Când ma uit înapoi si ma gândescla modul cum am devenit proprietatea Domnului Isus, mi se ca e o minune. Eu traiam departe de Dumnezeu si în toate pacatele. Totusi Domnul Isus a intrat apoi în viata mea. Iar acu Îi apartin si as vrea sa am zece vieti ca sa-i avertizez pe oameni de pierzare si sa-i chem la Isus. Te rog: nu te odhni pâna nu ai trecut prin nasterea din nou si nu stii: ”E ceva deosebit sa fii al Mântuitorului/ Eu al Tau Isuse si Tu al meu/ Cu adevarat sa zic asa…”
Dar nasterea din nou nu e sfârsitul, ci începutul vietii personale de crestin. Apoi se continua cu latura personala a pozitiei de crestin.
Din clipa convertirii mele am stiut: ”Acum trebuie neaparat sa aud în fiecare zi glasul noului meu Prieten!” Astfel am început sa citesc în Biblie. Oamenii cred astazi ca numai un pastor citeste Biblia.
Aproape de locuinta mea, în Essen, este o gradina publica. Îmi place sa ma duc acolo în fiecare dimineata si-mi citesc Biblia, mergând încoace si încolo. Oamenii care locuiesc în apropiere ma observa. Si, de curând, cineva mi-a spus: ”Va vad mereu cum va cititi breviarul.” Acesta e citit de preotii catolici. El nu putea sa-si închipuie ca eu citesc o carte pe care orice laic putea la fel de bine s-o citeasca. Dar Biblia o poate citi oricine!
NOTA: Pentru a citi continuarea dati CLICK AICI
Cateva referinte despre Biserica Ortodoxa si societatea romaneasca actuala
Vorbind despre Biserica si in Biserica – despre rolul si importanta Ei, am ajuns la multe definitii ce i se dau Bisericii, cu alte cuvinte am ajuns la o teoretizare, la o nuantare a detaliilor… Nu stiu, in schimb, in ce masura, implinim in practica cunostintele teoretice pe care le cunoastem despre Biserica si daca le implinim in Biserica – acolo unde le este locul si rostul!… Biserica, in calitatea sa de extensie in lume a Trupului inviat al lui Iisus Hristos, nu duce o existenta in solitudine ci se constituie intr-o realitate sociala facandu-si simtita prezenta in lume fata de care are o seama de indatoriri, indatoriri provenind din faptul ca ambele, si Biserica si lumea sunt creatii ale lui Dumnezeu, prima fiind Imparatia Harului dumnezeiesc iar a doua fiind Imparatia legilor naturale( ). Lumea este pentru Biserica mediul in care isi desfasoara activitatea, mediul in care aduce la indeplinire comandamentele primite de la intemeietorul si Capul sau Hristos, este realitatea care trebuie recapitulata si indumnezeita pentru a putea fi infatisata lui Dumnezeu in unire cu omenirea deja restaurata de Iisus Hristos. De cealalta parte, Biserica este pentru lume ceea ce este sufletul pentru trup, este realitatea constituita in puntea de legatura intre Dumnezeu si lume, este mediul de epectaza a lumii in ansamblul ei catre destinul ei final, catre ratiunea ei eshatologica.
Asupra lumii actioneaza insa si societatea umana, caci trebuie sa facem aceasta distinctie intre lume ca loc teologic, loc, spatiu in care fiecare lucru, fiecare realitate fizica are locul ei bine stabilit, locul ei in care si din care isi realizeaza menirea, locul pe care se afla centrata, si societate ca summum de indivizi, comunitate umana, care isi manifesta actiunea asupra lumii transformand-o, cu pretentia de a o eficientiza si, nu de putine ori, deplasand-o din locul pe care se afla centrata prin actiunile pe care le exercita asupra elementelor ei. in aceasta ordine de idei, daca intru inceputuri Biserica se putea identifica intr-o mare masura cu societatea prin aceea ca membrii Bisericii erau in acelasi timp si, intr-o foarte mare masura, elemente ale societatii, in vremea noastra Biserica nu mai poate fi identificata cu societatea fiindca prin procesul de secularizare, centrul de greutate in viata cetatii s-a deplasat din zona autoritatii Bisericii in zona autoritatii societatii umane luata ca realitate autonoma.
Autoritatea Bisericii in viata cetatii nu trebuie perceputa in sens absolut ci nuantat in directia autoritatii initiale asupra membrilor ei care constituiau in acelasi timp si societatea. In contemporaneitate insa, consecutiv modificarilor aparute in constiinta maselor odata cu revolutia franceza, cu dezvoltarea filozofiei pozitiviste, cu dezvoltarea stiintei, se constata un hiatus intre Biserica si societate. Marele vis al Bizantului a fost acela de a crea o societate crestina universala, administrata de Imparat si calauzita spiritual de Biserica, ceea ce insemna o imbinare intre universalismul roman si cel crestin intr-un program socio-politic unic( ). Aceasta idee pleca de la premisa ca omul este o fiinta teocentrica in toate laturile vietii sale deci si societatea era firesc sa fie teocentrica, teonoma si daca omul este responsabil pentru intreaga creatie, societatea ca extensie umana poarta aceasta responsabilitate. Momentul convertirii lui Constantin cel Mare a coincis cu debutul entuziast al acceptarii de catre Biserica a protectiei Imperiale si de-a lungul timpului nu s-a incercat o reflectie serioasa asupra acestei probleme a “simbiozei” dintre stat si Biserica, reflectie care sa aduca necesarele corectii in ceea ce priveste rolul statului si al societatii laice in viata umanitatii cazute. Credinta ca un stat intreg ar putea ? prin aceasta simbioza ? deveni crestin s-a dovedit a fi fara suport si s-a constituit in final in marea tragedie a Bizantului( ). S-a dovedit ca “simfonia” gandita de Imparatul Justinian a fost o utopie, Bizantul nereusind sa devina un imperiu crestin universal asa cum s-a dorit de aceea, daca in planul ideatic cel putin, Biserica si societatea se puteau identifica, in plan real ele au fost si au ramas realitati separate intre care s-au dezvoltat de-a lungul timpului o seama de raporturi. Atat societatea civila cat si Biserica, luata ca institutie, au evoluat de-a lungul timpului si intre ele s-au dezvoltat o seama de relatii, de la cele mai bune in epoca medievala, la cele mai neproductive ? in epoca socialista de aceea se cuvine sa facem o seama de precizari in ceea ce priveste natura raporturilor Bisericii Ortodoxe cu societatea contemporana.
Biserica si Statul
Relatia Bisericii cu statul a fost statornicita de insusi Mantuitorul inca din timpul activitatii Sale pamantesti prin indreptatirea dajdiei datorata Cezarului (Mt. 22,17). Raspunsul dat de Hristos fariseilor la intrebarea: “Se cuvine sa dam dajdie Cezarului?” subliniaza doua lucruri: recunoasterea autoritatii de stat, in cazul dat statul imperial si realitatea ne-opozitiei dintre indatoririle religioase si cele civice( ). Potrivit Sfintei Scripturi, Dumnezeu este unicul izvor al autoritatii (In. 19,11; Rom. 13,1) iar Iisus Hristos detine toata puterea in cer si pe pamant (Mt. 28,18) dar in acelasi timp, daca Iisus Hristos a facut cunoscuta autoritatea spirituala deplina a lui Dumnezeu asupra intregii vieti umane, El a randuit si supunerea fata de autoritatea politica indemnandu-i pe apostoli si prin ei pe toti crestinii sa se supuna autoritatii pamantesti caci este data de Dumnezeu in vreme ce Hristos nu detine putere politica( ). Mai mult decat atat, Apostolul Pavel da comandamente precise in ceea ce priveste acceptarea deplina a autoritatii statale spunand: “dati deci tuturor cele ce sunteti datori; celui cu darea, dare, celui cu cinstea, cinste si celui cu teama, teama.” (Rom. 13,7) caci “cel ce se impotriveste stapanirii, se impotriveste randuielii lui Dumnezeu” (Rom. 13,2). Aceste comandamente invedereaza faptul ca Biserica si societatea civila, din care face parte si statul, sunt doua realitati distincte, prima ocupandu-se in mod direct de mantuirea credinciosilor in vreme ce statul se ocupa de problemele legate de viata de zi cu zi a oamenilor, finalitatea celui din urma reducandu-se la veacul acesta( ).
Peste toate acestea insa, relatia Bisericii cu societatea in general si cu statul in special trebuie sa tina seama de conditiile specifice sociale si istorice in care isi desfasoara activitatea. Autonomia Bisericii fata de stat daca inseamna ne-imixtiunea Bisericii in problemele pur politice si ne-interventia statului in problemele interne ale Bisericii nu trebuie, in acelasi timp, sa insemne si totala indiferenta a Bisericii fata de problemele societatii contemporane. Biserica are datoria sa lucreze pentru mantuirea credinciosilor si trebuie sa intervina ori de cate ori aceasta este pusa in pericol de actiunile puterii seculare iar interventia Bisericii nu trebuie sa se reduca la denuntarea actiunilor distructive ale societatii contemporane ci sa se extinda in mod pozitiv in directia determinarii credinciosilor sa lupte activ pentru eradicarea fenomenelor care atenteaza la integritatea chipului lui Dumnezeu rezident in ei.
S-a pus in ultima vreme problema implicarii Bisericii in viata politica si in aceasta directie s-au ridicat glasuri care au sustinut aceasta posibilitate dar s-au ridicat si glasuri care s-au opus si in ceea ce le priveste pe acestea din urma trebuie sa facem o seama de precizari, ele au venit din doua directii, pe de o parte s-au opus cei carora le era frica de ceea ce insemna inrolarea Bisericii in politica in sensul ca multe dintre actiunile lor ar fi fost supuse in aceasta situatie criticii si ar fi fost date in vileag, in vreme ce alte glasuri, sincer ingrijorate au considerat ca aceasta implicare a Bisericii in politica ar fi insemnat prejudicierea imaginii ei si impietarea asupra increderii de care se bucura Biserica in randul populatiei.
Trebuie observat insa ca Biserica nu se poate supune sub nici o forma mecanismului electiv adica ea nu poate face politica de partid, nu se poate lega la remorca nici unei formatiuni politice fiindca aceasta ar insemna sa prejudicieze grav asupra comuniunii intre membrii ei care sunt la randul lor membrii sau simpatizantii unui partid sau al altuia, urmeaza o doctrina politica sau alta. Angajarea Bisericii in randurile unui partid ar insemna distrugerea voita a comuniunii intre oameni, intre credinciosi, ar insemna in final autodizolvarea ei( ).
Biserica, de asemenea, nu poate cauta obtinerea puterii pentru ea insasi. Daca ea ar cauta sa dobandeasca puterea seculara ar insemna o renuntare a ei la misiunea meta-istorica pe care i-a randuit-o Dumnezeu si o concomitenta ancorare a ei in istorie si in saeculum( ). A cauta obtinerea puterii politice inseamna denuntarea poruncii Mantuitorului de a da Cezarului cele ce sunt ale Cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu (Mt. 22, 17) si deci transformarea Bisericii dintr-o institutie divino-umana, reala punte intre imanent si transcendent, intr-o institutie pur umana, cu pretentii de factura egoista. Biserica insa poate si trebuie sa se implice in politica pe cai si cu metode specifice misiunii ei. Rolul ei in indrumarea morala a mirenilor se permanentizeaza nelimitandu-se la trasarea unor norme morale, se extinde asupra tuturor sferelor vietii sociale din care si politica face parte. Nu trebuie sa ne fie frica sa folosim acest termen chiar daca el a ajuns sa fie considerat sinonim cu ideea de imoralitate, de refuz al responsabilitatii si, de ce nu, chiar de iresponsabilitate. Biserica are datoria de a face sa rasara in mintea si in inima mirenilor dorinta de a curati actul politic, dorinta de a-l spala, nu in sensul de cosmetizare ci in acela de reformare profunda, de reorientare a prioritatilor fiindca indiferent de vremea in care a propovaduit, indiferent de conditiile istorico-politice, discursul Bisericii s-a realizat in aceleasi cadre ale dragostei de tara, ale muncii creatoare de valori, ale inc1inarii spre cele cu adevarat importante pentru toti cei ce sunt chipul lui Dumnezeu, indiferent de pecetea pe care o poarta in fiinta lor.
Responsabilitatea moral-politica a membrilor Bisericii nu iese sub nici o forma din cadrul general al responsabilitatii lor morale si apoi, in relatiile lor cu Biserica nu intervine nici o modificare generata de schimbarile de natura politica pentru ca rolul mirenilor in Biserica este fundamentat revelational si nu suporta determinari in plan secular, indiferent de natura oranduirii politice, pentru ca fiinta Bisericii nu este afectata de saeculum, de lume, ba mai mult, in aceasta sfera a responsabilitatii moral-politice, se observa mai accentuat caracterul sinergic al devenirii umane. Membrii Bisericii nu trebuie sa uite niciodata ca sunt madulare ale aceluiasi unic Trup al lui Iisus Hristos si ca in virtutea acestei realitati orice manifestare egoista ii scoate din comunitate, pune stavila, ridica zid intre ei si ceilalti, pe de o parte, si intre ei si Dumnezeu, pe de alta. In aceasta directie apare ca deosebit de important rolul clerului, implicarea lui in politica trebuie, mai intai de toate, inteleasa sub acest aspect de fundamentare a unei moralitati a actului politic, de intarire in inimile mirenilor a constiintei comunitare inte1easa nu in sensul comunitarismului sau colectivismului de factura socialista( ), ci in sensul transparentei Bisericii( ) si a responsabilitatii crestine( ), in sensul slujirii semenului si al impreuna-lucrarii pentru propasirea tarii.
Biserica, cultura si civilizatia lumii de astazi
Vorbind de cultura ne vedem nevoiti sa staruim putin asupra ideii de valoare fiindca determinarea culturii societatii umane se face folosindu-ne de unitatea de masura a valorii, cultura fiind, in esenta, un summum de valori. Nu este cazul sa facem o clasificare a valorilor culturale dar trebuie sa spunem ca acestea se impart – intr-un mod sumar – in valori mijloc, adica cele care ajuta la realizarea altor valori cum sunt valorile economice si valori scop cum sunt valorile estetice, morale si religioase( ). Se naste firesc intrebarea: care sunt valorile supreme? si raspunsul difera de la o societate la alta. In societatea antica greaca se considera ca valorile filozofice (estetice, etice, politice) sunt valorile supreme. In crestinism insa apare o noua ierarhizare: vorbim de valori absolute, eterne si valori trecatoare, relative; valoarea absoluta, eterna, cu existenta pur spirituala este Dumnezeu, El l-a creat pe om dupa chipul sau si prin aceasta i-a daruit din atributele sale printre care si acela de creator. Omul este creator de valori, el plasmuieste valori cultivand artele, filozofia, stiintele folosindu-se de valorile daruite de Dumnezeu: harul, darurile Sf. Duh, iubirea, credinta, rabdarea, cumpatarea, barbatia, intelepciunea, etc. Urmandu-si destinul creator omul infrumuseteaza lumea, o innobileaza realizand astfel acte de cultura. Aceasta conceptie crestina a stat la baza culturii europene care, intru inceputuri, a fost o cultura religioasa( ). Pe acest fundament s-au consacrat valorile imuabile ale culturii: binele moral, adevarul sfant si frumosul artistic.
In vremea noastra insa, asistam la o periculoasa rasturnare a valorilor, asistam la o schimbare de locuri intre valoarea mijloc si valoarea scop iar rezultatele acestei schimbari sunt dintre cele mai inspaimantatoare. Este suficient sa iesim o singura zi pe strada, sa deschidem radioul, sa ne uitam la televizor si constatam ca non-valoarea este ridicata la rang de norma culturala si daca Biserica a fost cea care a contribuit decisiv la fixarea valorilor culturii moderne ea este chemata si astazi sa-si reia munca in sensul reinstaurarii unor criterii reale ale valorilor. Marea majoritate a fenomenelor zise culturale se constituie in atacuri lipsite de discernamant la adresa sanatatii mentale si morale a societatii contemporane si cei mai loviti membrii ai ei sunt tinerii si din aceasta cauza situatia data este extrem de ingrijoratoare.
Caci tinerii, de pilda, se afla la varsta la care invata sa pretuiasca munca, fie a lor (caz ideal) fie a altora, se afla la varsta la care isi formeaza o imagine personala despre lume si viata, isi decanteaza pornirile spre un domeniu sau altul de activitate, in concluzie se afla la o rascruce, deci sunt vulnerabili. Aceasta vulnerabilitatea se constituie in hrana actiunilor iresponsabile ale unor proprietari de mijloace massmedia si ale unor factori de decizie din cadrul societatii, factori care sunt chemati sa vegheze la buna dezvoltare psiho-somatica si afectiva a tinerilor.
Toate sferele culturale: muzica, literatura, cinematografia, sunt subjugate de fenomene pentru care termenul “subcultural” este inca mult prea bland. Genuri muzicale dintre cele mai lipsite de muzicalitate invadeaza societatea si se insinueaza in mintea tinerilor producandu-le perturbari comportamentale; filme a caror terne principale sunt sexul si violenta lasa in memoria lor imagini care greu vor fi sterse, literatura prolifica de aberatii comportamentale reprezentata cel mai adesea de autori de import creeaza in mintea tanarului imaginea unei societati in care tot ce conteaza este senzatia. La toate acestea se adauga televiziunea din care se revarsa in modul cel mai abject cu putinta absurdul, inumanul, promiscuitatea morala, toate imbracate in minunatele peisaje sud-americane si nu numai; televiziunea pentru care senzationalul este pus pe treapta suprema; televiziunea pentru care imaginea manifestarii a 20-30 de homosexuali in cadrul unui mars este mai importanta decat adunarea a peste 100. 000 de oameni la un hram manastiresc, si exemplele ar putea continua.
Ar fi nedrept sa reducem manifestarile culturale doar la aceste acte, care nici macar nu se integreaza in conceptul de cultura, de vreme ce oameni cu un mare simt de raspundere isi fac cu profunda daruire datoria la templul culturii. Trebuie sa amintim si fenomenele cu adevarat culturale, de valoare incontestabila care, chiar daca se adreseaza unei categorii de oameni formata cel mai adesea din specialisti si mari oameni de cultura, pastreaza balanta culturala intr-un precar echilibru.
In aceasta ordine de idei, Biserica este chemata sa ia atitudine impotriva acelor manifestari care prejudiciaza in modul cel mai grav sanatatea morala a societatii care este incapabila sa ia, de la sine, atitudine impotriva lor. Discursul moral al Bisericii nu trebuie numai sa infiereze actele subculturale amintite ci si sa ofere alternative. Sunt vrednice de admiratie, in acest sens, editurile care s-au orientat catre literatura mare, care au ales sa publice operele marilor teologi ortodocsi pentru a oferi pe aceasta cale o alternativa cu adevarat viabila pseudoculturii. Biserica, trecand si ea prin durerile tranzitiei, se vede constransa de factorul financiar la scaderea cadentei publicatiilor sale care nu mai ajung la publicul larg. Dar chiar si in aceasta situatie, prin parghiile ce-i sunt puse totusi la dispozitie de societatea actuala, trebuie sa intervina ferm in directia unei educatii culturale bazata pe sanatoasele principii morale. Largirea accesului Bisericii la invatamantul preuniversitar de toate gradele ofera acesteia sansa de a interveni eficient in educatia tinerilor contribuind la formarea unor criterii valorice capabile sa fereasca tineretul de mirajul roscovelor usor digerabile dar absolut nehranitoare ale fenomenelor subculturale actuale.
Biserica si tinerii societatii contemporane
Pe tot parcursul vietii pamantesti trebuie sa traim cu credinta si convingerea ca in Biserica toti suntem tineri, caci una este varsta tineretii – cu aspiratiile si asperitatile ei inerente si firesti – si altceva inseamna a fi tanar si receptiv din punct de vedere spiritual, adica in stare sa primesti mereu noi impulsuri, care te imbogatesc si te implinesc duhovniceste!…
Tinerii vin intotdeauna cu prospetimea si sinceritatea lor in modul de a aborda adevarurile vietii, ceea ce ar putea fi un important ajutor acordat societatii pentru a se putea elibera de servitutile dedublarii. Puritatea, curatia, sinceritatea, spontaneitatea si curajul tinerilor in analizarea, cu multa obiectivitate si impartialitate, a problemelor lumii post – moderne pot veni in sprijinul maturilor si al varstnicilor – care sunt generatii ranite de atatea experiente negative si dureroase. Acestia, la randul lor, i-ar putea apara pe tineri de a mai trece din nou prin astfel de experiente!…
Tinerii trebuie sa fie chemati sa faca parte din viata de zi cu zi a slujirii Bisericii, fie in scoala si, deci, prin intermediul ei, fie in afara ei, caci daca nu va fi asa, cu siguranta ca multe aspecte ale implinirii si inaintarii misiunii in social, de pilda, s-ar face cu mai multa dificultate!… Ei, in scoala si dimpreuna cu ea, trebuie sa vina la un soroc firesc al existentei in cetatea crestina si-n Biserica, cu un „snop” si un „buchet” de fapte strans legate cu firul de cicoare al dragostei de Dumnezeu si de semeni, si sa ni se prezinte ca parte a intregului Ecleziei!…
Tinerii, cu a lor tinerete spirituala – care trebuie sa fie o stare a „duhului” iar nu doar a varstei, sunt chemati sa reevalueze atitudinea apologetic–marurisitoare si misionara in aceste vremuri de actiuni prigonitoare, concertate impotriva Bisericii intr-un numar mare si variat dintre care amintim cateva cum ar fi: desacralizarea, secularizarea si laxismul religios, arghirofilia si hedonismul precum si iconoclasmul post-modern, cu care ne confruntam in aceste zile!… Toate acestea duc la inmultirea pacatului si a patimii, care ajung sa fie considerate drept „firesti” si „normale” ori ele, de fapt, ne secatuiesc si ne vlaguiesc, din punct de vedere duhovnicesc!… Pentru combaterea acestora este nevoie de canalizarea tuturor energiilor sufletesti si trupesti ale omului, cu mult discernamant, bine stiind ca cei cu care ne luptam sunt fara de trupuri, racnind ca un leu cautand pe cine sa inghita, si sa facem toate acestea convinsi fiind ca suntem membrii Bisericii lui Hristos, pe care, potrivit asigurarilor Sale, nici portile iadului nu o vor birui!…
Vorbind, aici, de primenirea duhovniceasca, ne referim la purificarea noastra duhovniceasca ce trebuie sa urmeze si sa implineasca, in mod integral, invatatura Bisericii lasata noua mostenire de catre Mantuitorul Iisus Hristos, Care, prin glasul Scripturii si al Sfintilor Parinti, ne arata noua calea (unica si autentica) ce duce la mantuire, parcurgand drumul de la „Chip” la „Asemanare”, adica de la „Biserica luptatoare” spre „Biserica cea Triumfatoare” a Imparatiei celei vesnice a Cerului, care nu este din lumea aceasta (a pacatelor) dar este pentru lumea aceasta (a pacatosilor), la toate acestea fiind chemata sa contribuie si Scoala!…
Propovaduirea si marturisirea noastra nu trebuie sa fie una de „ghetou” ci una savarsita in tot locul si in tot ceasul, cu timp si fara timp, pentru a ajunge la o curatire si o desavarsire a launtrului nostru si al interiorului sufletesc al aproapelui nostru, oricare sau ori de unde ar fi acesta!.. Zic toate acestea pentru ca, mai nou, observ o stare de instaurare a ispitei si a pacatului comoditatii, a triumfalismului si a autosuficientei, toate fiind manate de pacatul orgoliilor personale, adica a mandriei si a slavei desarte!… Energia ramasa dupa toata ravasirea noastra moral-duhovniceasca, o epuizam prin provocarea si alimentarea patimii curiozitatii, a vanitatii, a satisfacerii placerilor si a pacatelor de tot felul, dupa care ajungem la deznadejdea celui prins cu geanta de droguri, ori la cea a sinucigasului – toate acestea din cauza diavolului care a reusit sa ne inrobeasca, din punct de vedere psihic, moral-duhovnicesc, sufletesc si trupesc prin anihilarea pazei asupra celor cinci simtiri!…
Tendintelor bine cunoscute de institutionalizare sau elitism, tinerii crestini trebuie sa le opuna smerita participare la suferintele, incercarile si bucuriile celor multi, acceptand sa aiba puterea, dreapta socoteala si capacitatea de a dori sa ramana mereu tineri, pentru a avea interesul si entuziasmul de a fi permanent in comuniune cu oamenii, in si prin Biserica!…
In tot acest rastimp acordat, din bunatate divina, dobandirii mantuirii noastre, trebuie sa invatam foarte multe lucruri, in primul rand ca nu suntem niciodata singuri, ca Dumnezeu este mereu asupra fiecaruia dintre noi; sa invatam ca trebuie sa fim recunoscatori celor care ne-au invatat, ne-au indrumat si ne poarta de grija si sa nu-i judecam pe cei care nu au putut fi alaturi de noi atunci cand aveam nevoie!…
Intalnim, deseori, foarte multe categorii de tineri: unii smeriti, altii orgoliosi sau nerabdatori, unii foarte entuziasti altii foarte timizi, cu prejudecati ori fara, si fiecare vine cu viata sa personala si cu o anumita personalitate la care noi (acolo unde este cazul) suntem chemati sa contribuim la increstinarea, la educarea si catehizarea, la implinirea sau la desavarsirea acesteia, avand convingerea ferma ca toti vor dobandi – in timp – ceva comun, si anume dragostea pentru Hristos si pentru aproapele, dragoste care trebuie sa se materializeze in fapte concrete. Pot parea cuvinte mari, insa credem ca fiecare dintre cei care aspira la infaptuirea si implinirea acestui deziderat sacru pastreaza mereu rugaciunea pe care o spunem ca un salut: „Doamne Ajuta!”
Cu totii suntem pelerini pe fata acestui pamant si, iata, ne-am oprit, in aceste zile si vremuri, la tinerii, mereu altii, care vor prelua pe mai departe activitatile si actiunile Bisericii si vor creste si ei, asa cum am crescut si noi, vor zambi si ei asa cum am zambit si noi, vor (de)savarsi mereu noi si folositoare fapte, si, astfel, societatea crestina ori increstinata va avea in viitor familii credincioase si monahi adevarati; rugandu-ne ca toate sa se intample cu voia lui Dumnezeu si cu nadejdea ca vor fi spre mantuire!…
Biserica si drepturile omului
Contrar ideii larg raspandite, notiunea de drepturi ale omului nu este un concept teologic ci reprezinta un concept filozofic, politic, social si juridic. Acest fapt a facut ca ele sa nu constituie o tema de cercetare teologica, exceptie facand Teologia Morala care include un capitol despre drepturile fundamentale ale omului. Drepturile omului nu sunt o inventie a secolului XX ci au aparut ca idee inca din antichitate fiind numite la romani si la greci “drepturi naturale” insa in forma incipient codificata au aparut odata cu declaratia drepturilor cetatenilor din Virginia in anul 1776 si introduse ulterior in Declaratia de independenta din 4 iulie 1776( ). Aceasta declaratie proclama ca drepturi inalienabile dreptul la viata, libertate, proprietate, fericire, securitate a persoanei, la practicarea libera a religiei (indeplinirea datoriilor fata de Creator), la vot, etc. Cativa ani mai tarziu, in Franta anului 1789 apare Declaratia franceza a drepturilor omului si ale cetateanului ca expresie a Revolutiei franceze, miscare prin excelenta atee, care si-a pus amprenta asupra declaratiei inlocuindu-L pe Dumnezeu cu “Fiinta suprema”. In ce priveste religia, aceasta declaratie spune ca “nimeni nu poate fi tulburat pentru opiniile sale, chiar religioase, cu conditia sa nu tulbure ordinea publica stabilita prin lege”( ).
Pe ruinele celui de-al doilea Razboi Mondial si ca urmare a descoperirii atrocitatilor comise pe parcursul lui, la 10 decembrie 1948 a fost adoptata de ONU Declaratia universala a drepturilor omului. Ea consacra mai multe drepturi inalienabile: drepturi civile si politice (dreptul la viata, libertatea si securitatea persoanei, dreptul de a nu fi tinut in sclavie si supus torturii, prezumtia de nevinovatie, dreptul la proprietate, la libertatea constiintei, a religiei, a exprimarii, etc.), drepturi sociale, culturale si economice (dreptul la munca, la remuneratie echitabila, la protectia mamei si copilului, etc.)( ).
Trebuie remarcata o zisa evolutie in declararea acestor drepturi. Daca in declaratia de la Virginia aparea notiunea de Dumnezeu, ea nu mai apare in Declaratia franceza ci este inlocuita cu aceea de Fiinta suprema, iar in Declaratia ONU ideea divinitatii dispare definitiv fiind inlocuita cu aceea de natura umana. Aceasta realitate face ca teoria unor teologi, cu preponderenta protestanti, ca drepturile omului sunt un produs prin excelenta crestin, in care s-ar regasi elementele fundamentale ale mesajului biblic, sa se infirme. Este adevarat ca Declaratiile sus amintite referitoare la drepturile omului au fost pentru vremurile lor evenimente de-a dreptul revolutionare, dar la fel de adevarat este si faptul ca ele s-au realizat intr-un context politic si social care nu avea nimic in comun cu religia, cu Biserica, ba mai mult, ideea acestor declaratii precum si acceptarea lor pe scara universala nu urmareste decat eliberarea individului de determinarile exterioare, deci si de Dumnezeu( ).
Exista, fara discutie, si aspecte pozitive ale acestor declaratii si anume cele date de ridicarea naturii umane la rangul de cea mai inalta valoare a lumii ceea ce inseamna ca nimeni nu are voie sa impieteze in vreun fel asupra integritatii si libertatii ei, insa aceasta valoare umana ramane problematica in stadiul ei de ultim reper, atata vreme cat pe acest loc nu se afla Dumnezeu. Cu toata buna intentie a Declaratiei Americane, sclavia negrilor si comertul cu carne vie a continuat inca vreme de aproape un secol, cu tot umanismul Declaratiei Franceze, prevederile ei au permis instaurarea Terorii ale carei urmari le cunoastem si nu in ultimul rand, cu toata ratificarea mondiala a Declaratiei ONU, in numele drepturilor omului s-au iscat aprige confruntari armate generatoare de atrocitati, cum a fost cazul razboiului din Kosovo( ).
Ar fi gresit sa negam orice influenta crestina in privinta amintitelor declaratii, mai ales a celei americane insa mai trebuie sa amintim si pozitia Bisericii Romano-Catolice care considera Declaratia Americana drept una protestanta si Declaratia Franceza drept una masonica, ambele indreptate in mod nemijlocit impotriva Bisericii Apusene.
Daca la inceput declaratiile amintite au urmarit un scop nobil in sine, asistam astazi la o ideologizare exagerata a acestei notiuni de drepturi ale omului. Daca in vremurile medievale in Europa Occidentala s-a putut naste Inchizitia, o institutie care nu se mai cere definita, in veacul al XX-lea locul ei a fost luat de feluritele tribunale internationale care in numele drepturilor unui om abstract sacrifica oameni concreti; drepturile omului enuntate initial ca indreptar pentru respectarea vietii, libertatii si demnitatii persoanei umane cu toate corolarele care decurg din acestea au ajuns din norme pozitive in norme negative fiind invocate ori de cate ori o tara sau un regim politic nu se comporta cu obedienta necesara vis-a-vis de puternicii zilei si de opiniile lor. In aceasta ordine de idei ideologizarea drepturilor omului apare ca posibila din momentul in care se considera ca nu mai exista nici un criteriu superior la care sa se raporteze actiunile omului. In momentul in care Revelatia este relativizata si trecuta in planul privat al credintei, drepturile omului, care initial erau norme neinterpretabile, se supun interpretarii si atunci o fapta oarecare poate sa apara ca buna sau rea in functie de criteriul interpretarii( ). Astfel, avortul apare ca o fapta condamnabila daca se considera ca prin ea se atenteaza la viata zamislita in trupul femeii, dar apare si ca fapta “normala” daca se ia in considerare dreptul femeii la autodeterminare, dreptul ei de a considera o sarcina ca fiind dorita si benefica pentru ea sau de a o considera nedorita in contextul vietii ei sociale, deci pasibila suprimarii.
Drepturilor omului trebuie sa le recunoastem si aspecte benefice, fie si numai daca facem referire la rasturnarea regimurilor totalitare, la recunoasterea drepturilor religioase sistematic negate de acestea, la controlul pe care poporul il poate exercita asupra guvernantilor prin mecanismul votului liber, dar in acelasi timp in fata exagerarilor si ideologizarii Biserica trebuie sa ia atitudine, nu in sensul cenzurarii lor, ci in virtutea exercitarii rolului ei de a fi purtatoarea si expresia vie a Revelatiei netrecatoare( ). Biserica nu poate sta nepasatoare in fata incercarilor de a prezenta anormalul drept normal, in fata decadentei naturii umane si a intunecarii chipului lui Dumnezeu (homosexualitatea, prostitutia, schimbarea sexului, etc.), ci trebuie sa ia pozitie critica pornita din convingerea ca are datoria sa vegheze asupra starii morale a societatii, asupra vietii persoanei in directia pastrarii ei pe calea catre indumnezeire.
Actiunea critica a Bisericii Ortodoxe vis-a-vis de problema drepturilor omului nu trebuie inteleasa in sensul incercarii ei de a restrange aceste drepturi sau de a suprima unele dintre ele ci trebuie inteleasa in sensul indatoririi ei de a fi cale de unire intre creat si necreat, in sensul de a fi spatiu de recapitulare si indumnezeire a Cosmosului, in sensul de a fi spatiul de comuniune al persoanei. De pe aceste pozitii trebuie inteleasa incercarea Bisericii – evident prin metodele ei specifice – de a limita atomizarea societatii umane prin promovarea individualismului absolut, caci ideologizarea drepturilor omului atrage dupa sine aceasta atomizare in sensul ca nu se mai urmareste sanatatea intregului, nu se mai vede padurea din cauza copacilor, ci se promoveaza autodeterminarea individului, autonomia lui in raport cu orice realitate exterioara.
In consecinta, responsabilizarea actiunilor personale, institutionale si comunitare la nivelul persoanei, a familiei, a poporului dreptcredincios si – in final – a eclesiei, este o cerinta a situatiei, a locului si a momentului, deoarece Ortodoxia are de oferit raspunsuri prompte si concrete la starile de fapt ale secularizarii, in misiunea ei configurandu-se oferirea spre lume a marturiei despre spiritul specific ce a facut-o sa reziste vie, activa si dinamica timp de doua mii de ani si sa fie alaturi de poporul binecredincios in toate situatiile si imprejurarile, concretizandu-se in: puterea innoitoare a Traditiei, actualitatea gandirii patristice, dinamica bogatiei spirituale a credintei, induhovnicirea omului si a creatiei, inaintea lui Dumnezeu.( ). Atitudinea teologica, ce consta intr-o forma de manifesttare concreta a marturiei pe care Biserica lui Hristos i-o daruieste lumii, referitor tocmai la realitatile acesteia, trebuie sa mearga de la sesizarea pericolului pana la rezolvari concrete, pe care sa le propuna ca acte indispensabile ale dimensiunii duhovnicesti recunoscuta si devenita tinta si scop a persoanei si a comunitatii. Biserica, formata din mireni si clerici, are o misiune extrem de dificila, iar postulatele imaginii de ansamblu a realitatii sunt in masura sa o mobilizeze si sa o capaciteze la actiune, caci „daca Biserica Ortodoxa se va multumi cu o prezenta si cu o marturie conventionala in lume, nu va raspunde provocarii contemporane cu duhul universal al lui Hristos si al Apostolilor, il va lasa pe omul contemporan neajutorat si va sucomba din cauza omogenizarii promovate prin globalizare. Daca, dimpotriva, va avea curajul sa promoveze in mod autocritic si cu pocainta, atat la nivel individual cat si la nivel comunitar, duhul traditiei sale, va putea sa ofere adevarul universalitatii sale ca replica la himera globalizarii.”( )
In loc de concluzie
In toate sondajele de opinie increderea romanilor in Biserica Ortodoxa se situeaza in jurul valorii de 90%. Aceasta realitate demonstreaza ca romanii se simt ca madulare ale acestei Biserici si o considera ca factor de unitate in planul societatii civile, increderea acordata ei este incredere auto-acordata pentru ca, asa cum am spus, Biserica o formeaza chiar ei. Mai demonstreaza ca dupa ce le-a fost inselata increderea de celelalte institutii ale statului, cu exceptia Armatei, desigur, singura institutie in care le-a mai ramas nadejdea este Biserica, mai demonstreaza ca ei vad Biserica in calitate de ultim bastion de aparare impotriva curentelor atomizante, individualiste, demonstreaza ca ei vad Biserica Ortodoxa ca singura cale de intoarcere la valorile imuabile si singura cale de dezvoltare a societatii in acceptiunea ei de comunitate de persoane create dupa chipul lui Dumnezeu.
Asadar, Biserica si Iisus Hristos sunt o unitate indisolubila. Istoria misiunii se identifica cu istoria Bisericii. Istoria ei este relatia Lui Dumnezeu cu semenii si invers. Neavand o istorie a misiunii, nu ai o istorie a Bisericii, si atunci, esti doar o simpla adunare, un grup de oameni, o aparitie meteoritica, stelara pe scena istoriei si a teologiei. Trebuie sa iei aminte, la fel si noi! Prin urmare, relatia umanitatii cu Dumnezeu se intelege ca realitate istorico – teandrica si sinergetica.
Cu alte cuvinte, daca cineva tine seama de cautarile si preocuparile europene contemporane – in special la nivelul poporului – care fac posibila misiunea sfanta a Bisericii, relatarile de mai sus se confirma a fi realiste si aplicabile. Omul, tanarul european poarta in chip vizibil ranile unei deziluzii existentiale tragice, traind intr-un vid sufletesc – spiritual, ce il aduce permanent mai aproape de Orientul Apropiat, Indepartat sau Mijlociu. Prin moartea Metafizicii, el cauta Adevarul (care il va face liber) ca experienta de traire si de aceea se refugiaza in diferite practici si artificii spirituale ori substituti religiosi, care sunt oferiti de catre ocultismul oriental. Tocmai la aceasta solicitare poate sa raspunda Biserica, insa numai atunci cand isi mentine autenticitatea ei, caci daca Europa are inca suspinuri si dureri in alienarea ei, acest lucru se datoreaza, in cea mai mare parte si inconsecventei noastre, fiindca suntem, de foarte multe ori, ortodocsi doar cu numele nu si cu fapta, precum si a modului gresit in care purtam dialogul cu ea. In incheiere, doresc sa subliniez faptul ca a sosit vremea si ceasul pentru reevaluarea metodei dialogului nostru teologic, bine articulat si judicios argumentat sau elaborat, cu Europa si cu Crestinatatea apuseana. Caci numai in cadrul spiritualitatii patristice si autentice – pe care suntem nevoiti sa (re)cunoastem cu totii ca foarte multi tineri o cauta si o savureaza din plin, este cu putinta perceperea, din punct de vedere ortodox, a unitatii crestine, ecumenice. In lipsa acestei unitati crestine si ecumenice, autentice, adica a Bisericii celei perene, nu poate fi zidita, vreodata unitatea si simbioza in Europa unita – pentru care ne rugam sa fie spre binele nostru cel pamantesc si mai ales, cel ceresc si spre Slava lui Dumnezeu, Cel in Treime laudat!…
In incheiere, vom sustine ca demersul misionar al Bisericii trebuie sa cuprinda conceptul conform caruia Biserica nu este in fond, doar comunitatea cu numar mare sau foarte mare de membri ci chiar si cea cu numarul cel mai mic, dar in care salasluieste marturia cea duhovniceasca despre trairea in viata noastra a vietii lui Iisus Hristos, cea autentica. „Astfel inteleasa, misiunea nu este reprezentata de un proiect grandios, asemeni unei caracatite care cuprinde totul in sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan si actiune sistemului – ci de interventia in micro, de indeplinirea misiunii de pastor de suflete si a aceleia de urmator al Mantuitorului, calitate pe care o are orice crestin botezat fie el si tanar, nu numai clericul si nu numai cei cu anumite raspunderi in Biserica.”( ) Prin urmare, constatam si de aici, faptul ca Ortodoxia este o forma de crestinism (nesecularizata in continutul si fondul ei intrisec) extrem de rafinata, de nobila, de fina, pe care putini o stiu astazi, aprecia sau gusta in profunzimile ei dintru inceput, lucru pentru care ne rugam Lui Dumnezeu – Cel in Treime preamarit, sa ne ajute si sa ne lumineze mintile noastre, cele acoperite de umbra pacatului si a mortii!…
Rezumat
Studiul de fata doreste sa scoata in evidenta cateva referinte si concepte eclesiologice, intr-un cuvant, valoarea, rolul, rostul si importanta Bisericii in viata crestinului si in viata societatii acesteia seculare, care trebuie sa stie ca Biserica, in calitatea sa de extensie in lume a Trupului inviat al lui Iisus Hristos, nu duce o existenta in solitudine ci se constituie intr-o realitate sociala facandu-si simtita prezenta in lume fata de care are o seama de indatoriri, indatoriri provenind din faptul ca ambele, si Biserica si lumea sunt creatii ale lui Dumnezeu, prima fiind Imparatia Harului dumnezeiesc iar a doua fiind Imparatia legilor naturale( ). Lumea este pentru Biserica mediul in care isi desfasoara activitatea, mediul in care aduce la indeplinire comandamentele primite de la intemeietorul si Capul sau Hristos, este realitatea care trebuie recapitulata si indumnezeita pentru a putea fi infatisata lui Dumnezeu in unire cu omenirea deja restaurata de Iisus Hristos. De cealalta parte, Biserica este pentru lume ceea ce este sufletul pentru trup, este realitatea constituita in puntea de legatura intre Dumnezeu si lume, este mediul de epectaza a lumii in ansamblul ei catre destinul ei final, catre ratiunea ei eshatologica.
Asupra lumii actioneaza insa si societatea umana, caci trebuie sa facem aceasta distinctie intre lume ca loc teologic, loc, spatiu in care fiecare lucru, fiecare realitate fizica are locul ei bine stabilit, locul ei in care si din care isi realizeaza menirea, locul pe care se afla centrata, si societate ca summum de indivizi, comunitate umana, care isi manifesta actiunea asupra lumii transformand-o, cu pretentia de a o eficientiza si, nu de putine ori, deplasand-o din locul pe care se afla centrata prin actiunile pe care le exercita asupra elementelor ei. in aceasta ordine de idei, daca intru inceputuri Biserica se putea identifica intr-o mare masura cu societatea prin aceea ca membrii Bisericii erau in acelasi timp si, intr-o foarte mare masura, elemente ale societatii, in vremea noastra Biserica nu mai poate fi identificata cu societatea fiindca prin procesul de secularizare, centrul de greutate in viata cetatii s-a deplasat din zona autoritatii Bisericii in zona autoritatii societatii umane luata ca realitate autonoma.
Asadar, Biserica si Iisus Hristos sunt o unitate indisolubila. Istoria misiunii se identifica cu istoria Bisericii. Istoria ei este relatia Lui Dumnezeu cu semenii si invers. Neavand o istorie a misiunii, nu ai o istorie a Bisericii, si atunci, esti doar o simpla adunare, un grup de oameni, o aparitie meteoritica, stelara pe scena istoriei si a teologiei. Trebuie sa iei aminte, la fel si noi! Prin urmare, relatia umanitatii cu Dumnezeu se intelege ca realitate istorico – teandrica si sinergetica.
Cu alte cuvinte, daca cineva tine seama de cautarile si preocuparile europene contemporane – in special la nivelul poporului – care fac posibila misiunea sfanta a Bisericii, relatarile de mai sus se confirma a fi realiste si aplicabile. Omul, tanarul european poarta in chip vizibil ranile unei deziluzii existentiale tragice, traind intr-un vid sufletesc – spiritual, ce il aduce permanent mai aproape de Orientul Apropiat, Indepartat sau Mijlociu. Prin moartea Metafizicii, el cauta Adevarul (care il va face liber) ca experienta de traire si de aceea se refugiaza in diferite practici si artificii spirituale ori substituti religiosi, care sunt oferiti de catre ocultismul oriental. Tocmai la aceasta solicitare poate sa raspunda Biserica, insa numai atunci cand isi mentine autenticitatea ei, caci daca Europa are inca suspinuri si dureri in alienarea ei, acest lucru se datoreaza, in cea mai mare parte si inconsecventei noastre, fiindca suntem, de foarte multe ori, ortodocsi doar cu numele nu si cu fapta, precum si a modului gresit in care purtam dialogul cu ea. In incheiere, doresc sa subliniez faptul ca a sosit vremea si ceasul pentru reevaluarea metodei dialogului nostru teologic, bine articulat si judicios argumentat sau elaborat, cu Europa si cu Crestinatatea apuseana. Caci numai in cadrul spiritualitatii patristice si autentice – pe care suntem nevoiti sa (re)cunoastem cu totii ca foarte multi tineri o cauta si o savureaza din plin, este cu putinta perceperea, din punct de vedere ortodox, a unitatii crestine, ecumenice. In lipsa acestei unitati crestine si ecumenice, autentice, adica a Bisericii celei perene, nu poate fi zidita, vreodata unitatea si simbioza in Europa unita – pentru care ne rugam sa fie spre binele nostru cel pamantesc si mai ales, cel ceresc si spre Slava lui Dumnezeu, Cel in Treime laudat!…
In incheiere, vom sustine ca demersul misionar al Bisericii trebuie sa cuprinda conceptul conform caruia Biserica nu este in fond, doar comunitatea cu numar mare sau foarte mare de membri ci chiar si cea cu numarul cel mai mic, dar in care salasluieste marturia cea duhovniceasca despre trairea in viata noastra a vietii lui Iisus Hristos, cea autentica. „Astfel inteleasa, misiunea nu este reprezentata de un proiect grandios, asemeni unei caracatite care cuprinde totul in sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan si actiune sistemului – ci de interventia in micro, de indeplinirea misiunii de pastor de suflete si a aceleia de urmator al Mantuitorului, calitate pe care o are orice crestin botezat fie el si tanar, nu numai clericul si nu numai cei cu anumite raspunderi in Biserica.”( ) Prin urmare, constatam si de aici, faptul ca Ortodoxia este o forma de crestinism (nesecularizata in continutul si fondul ei intrisec) extrem de rafinata, de nobila, de fina, pe care putini o stiu astazi, aprecia sau gusta in profunzimile ei dintru inceput, lucru pentru care ne rugam Lui Dumnezeu – Cel in Treime preamarit, sa ne ajute si sa ne lumineze mintile noastre, cele acoperite de umbra pacatului si a mortii!…
Drd. Stelian Gombos – Consilier
la Secretariatul de Stat pentru Culte
din cadrul Guvernului Romaniei
DRAGOBETELE – SARBATOAREA DRAGOSTEI LA ROMANI
„Inc-odata, iar si iara,
a iubi e primavara.”
Lucian Blaga.
Sarbatorit pe 24 februarie, Dragobetele, Divinitate mitologica, este asimilat cu Eros, zeul iubirii la greci sau Cupidon la romani. Este considerat fiul Dochiei, Baba Dochia fiind identificata cu intoarcerea primaverii, iar Dragobetele este inchipuit ca fiind un barbat frumos, al carui suflet este cuprins de dragoste.
Zi a indragostitilor, inceput de primavara, acesta este Dragobetele!
Sarbatorit de tinerii satelor pana la mijlocul secolului al XX-lea la 24 februarie sau la inceput de martie, Dragobetele dateaza dinaintea aparitiei crestinismului. In mitologia dacilor, Dragobetele era petitorul si nasul animalelor, cel ce oficia in cer, la inceputul primaverii, nunta tuturor animalelor. Exista credinta ca in aceasta zi si pasarile ne-migratoare se strangeau in stoluri, ciripeau, se imperecheau si incepeau sa-si construiasca cuiburile. Cu timpul, de la pasari obiceiul a fost preluat si de catre oameni, Dragobetele ajungand sa fie considerat zeitate ce ocroteste iubirea si poarta noroc indragostitilor. Motivatiile preluarii au fost profunde, intrucat pasarile erau privite ca mesageri ai zeilor, cuvantul grecesc „pasare” insemnand chiar „mesaj al cerului”. El este Zeul dragostei si bunei dispozitii pe plaiurile carpatice, numit „Logodnicul Pasarilor”, dar si „Cap de Primavara”.
Se povesteste ca in jurul focurilor aprinse pe dealurile golase din jurul satelor, in aceasta zi se adunau fete si baieti care discutau, glumeau si cochetau. Spre pranz, fetele coborau in fuga spre sat; fuga in unele parti era denumita „zburatorit”. Fiecare baiat urmarea fata care ii cazuse draga; daca o ajungea, urma sarutul in vazul tuturor, sarut ce semnifica logodna ludica, care de multe ori era finalizata cu logodna adevarata. De aici a ramas zicala: „Dragobetele saruta fetele!” Era un semn rau daca o fata sau un baiat nu intalneau la Dragobete fata sau baiatul care sa-i placa, era semn ca tot anul nu putea fi iubit.
Credinta populara romaneasa mai spune ca cei care participau la aceasta sarbatoare erau feriti de boli tot anul.
Astazi, sarbatoarea de Dragobete este considerata echivalentul romanesc al sarbatorii Valentine’s Day, sau ziua Sfantului Valentin, sarbatoare a iubirii. Entitate magica asemanatoare lui Eros sau Cupidon, Dragobetele se diferentiaza de blajinatatea Sfantului Valentin din traditia catolica, fiind un barbat frumos, aratos, cu un temperamentul navalnic.
Simtim de pe acum, in preajma acestei zile, un inceput in toate! Pamantul se trezeste la viata, natura renaste. Soarele revarsa de pe acum o caldura mangaietoare, vantul sufla din plamanii sai aer mai cald, sangele isi schimba culoarea, inima – pulsatiile, o mireasma dulce se-mprastie pe carari, chipul bland al primaverii ne zambeste, mainile ei ne mangaie… Seva pomilor musteste, dragostea incepe sa domine pamantul. Zilele devin mai lungi si mai blande, natura incepe sa-si arate farmecul. In curand se va imbraca in hainele-i frumoase, va da coltul ierbii, copacii vor fi ninsi de flori albe.
Miros de inceput, miros curat, proaspat, miros de ghiocei, mirosul dragostei…
Copacii saruta statornic vazduhul./ Aripi de gand saruta nevazutul./ Foame de saruturi, foame de-mbratisari…/ Pasarile, inoculate cu virusul dragostei,/ se cauta falfaind din aripi,/ dansand printre crengile copacilor./ Iubirea mea respira/ prin vers si rugaciune.
Vavila Popovici – Raleigh, North Carolina
GUYLAND – IMATURITATEA PERSISTENTA A TINERILOR DE ASTAZI
Guyland. Ce o fi insemnind cuvintul acesta? Nu poate fi tradus exact in romaneste, dar denota un fenomen sociologic tot mai prevalent la barbatii tineri de astazi – persistenta lor imaturitate. Inabilitatea sau lipsa de interes de a se maturiza, de a intemeia o familie, de a deveni tati si soti maturi. Asupra acestui subiect va informam si comentam astazi.
Ca expresie definitorie a acestui grup, “Guyland” a intrat in vocabularul sociologic gratie unei carti de peste 300 de pagini publicate in 2008 pe aceasta tema si cu acelasi titlu: Guyland – The Perilous World Where Boys Become Men (“Guyland – Zona periculoasa unde baietii devin barbati”). Autorul cartii este Michael Kimmel, sociolog si profesor de sociologie la State University of New York at Stony Brook.Vreme de multi ani Kimmel a fost preocupat de aparenta inabilitate a barbatilor moderni de a confrunta diferite provocari ale vietii moderne, in special schimbarile sociale din ultimele citeva generatii privind viata de familie si relationarea. Titlurile cartilor pe care le-a publicat vorbesc de la sine: Manhood in America (Barbatia in America); Men Confront Pornography (Barbatii Confrunta Pornografia); The History of Men (Istoria Barbatilor); si Men’s Lives (Vietile Barbatilor). Iar subtitulul cartii Guyland continua aceasi tema – in epoca moderna transformarea baietilor in barbati, spune Kimmel, a devenit o afacere “periculoasa.”
Un fenomen international
Fenomenul “guyland,” insa, nu e unul tipic doar societatii americane ci unul international. In Marea Britanie si Australia e cunoscut ca “laddism” (de la cuvintul “lad” adica “tinerel, flacau, baietandru”), in Italia ca “bamboccioni sau mammoni,” iar in Franta ca “Tanguys,” dupa numele filmului francez de acum citiva ani care descrie fenomenul. Mai sunt numiti si “mamma’s boys,” adica baieti care nu se pot inca dezlipi de mamele lor sau de caminul parintesc. In Italia fenomenul acesta pare sa fie cel mai acut, estimindu-se ca jumatate dintre tinerii barbati italieni intre 25 si 34 de ani inca locuiesc cu parintii lor, fiind incapabili de a-si intemeia propria familie. Pe scut, toti acesti tineri dau dovada de dificultati cronice in tranzitia de la adolescenta la stadiul adult de viata.
Kimmel a fost determinat sa scrie Guyland in urma multor conversatii avute de-a lungul anilor cu peste 400 de tineri care l-au alarmat datorita nivelului lor ridicat de imaturitate. Este deci nevoie, spune el, ca societatea sa poarte o conversatie asupra acestui fenomen si despre tinerii care aparent nu se pot maturiza, despre modul lor de viata si mai ales despre impactul pe care ei il au asupra prezentului, dar mai ales, al viitorului societatii.
Despre ce virsta e vorba? Tineri barbati in anii studentiei si pina la 10 ani dupa absolvire. Unii dintre ei insa au nevoie de si mai mult timp pentru a se maturiza. In SUA este vorba de tinerii intre 16 si 26 de ani, adica 22 de milioane de tineri sau 15% din intreaga populatie masculina a Americii.
Cum Era Altadata?
In alte vremuri acesti tineri dezorientati care astazi parasesc bancile universitatii ar fi fost sirguinciosi sa-si intemeieze o familie imediat dupa absolvirea facultatii, o afacere, sa-si gaseasca un loc de munca, sa devina liber profesionisti, sa-si gaseasca un rost in viata si un loc de prestigiu in societate. In alte cuvinte, sa devina viitorul societatii, liderii de miine, oameni de incredere, respectabili si respectati de semenii lor. Studiile sociologice americane insa reflecta o schimbare radicala in doar ultimele doua generatii. In 1960 77% dintre femeile si 65% dintre barbatii americani sub 30 de ani deja isi dobindisera un rost in viata: au parasit caminul parintesc, si-au terminat educatia, au inceput sa munceasca, s-au casatorit ori au devenit parinti. Pina in 2000 insa aceste procentaje au scazut la 46% pentru femei si la 31% la barbati. In 2000 20% din toti tinerii americani in virsta de 25 de ani inca locuiau cu parintii lor.
Cum e astazi?
Astazi insa lucrurile stau total diferit. Prinsi intre adolescenta si maturitate ca intr-o menghina, acesti tineri nu se grabesc sa se maturizeze. Viitorul nu-i intereseaza. Vor sa opreasca timpul sa savureze la nesfirsit viata fara griji din universitate. La carte nu sunt buni. Ajung in universitate pentru ca asa e la moda sau pentru ca ii imping parintii din spate. Trec prin holurile si aulele universitatilor ca pestele prin apa fara ca mai nimic sa se prinda de ei. Dispretuiesc studentii sirguinciosi si le dau porecle jignitoare. Dupa ce absolvesc universitatea sar de la un loc de munca la altul. Fara scop, fara intentia de a prinde radacini niciunde. Ca norii dusi de vint spre o destinatie nedefinita. Fara ambitii profesionale. Petrec mai mult timp jucinduse jocuri copilaresti la computer decit sa fie seriosi la locul de munca. Serile, noptile si weekendurile le petrec in baruri, joaca biliard, beau, fumeaza, inventeaza sau isi spun bancuri, dispretuiesc pe cei care lucreaza din greu, si sunt flegmatici. La ziua de miine nu se gindesc. Nici la semenii lor. Le place sportul si isi cheltuiesc energia si banii participind la evenimente sportive. Cistiga bani putini pe careinsa ii cheltuiesc aiurea. Putinii dintre ei care se gindesc la viitor viseaza ambitii grandioase dar nu fac nici planuri nici pasii necesari pentru a le realiza. Constituie un grup compact, un fel de “haita” in care nu intra decit cei care gindesc si se comporta ca ei. Se duc pe strada in grupuri, ca si lupii in haite, pentru ca le lipseste confidenta de sine sau autostima. Liceul e gata la 18 ani, facultatea la 22, dar stilul de viata imatur al acestor ani persista vreme de inca multi ani. Copilaria si adolescenta persista cu incapatinare in anii 20 ai vietii, iar pentru altii chiar si in anii 30. Isi prelungesc adolescenta la infinit. Cu greu incep sa iasa din “guyland” abia spre sfirsitul anilor 20 ai vietii. Sufera de “abulia,” adica o inabilitate cronica de a lua decizii. Nu pot naviga tranzitia spre o varsta matura. Li se pare ca au timp nelimitat pentru a se maturiza. Viata contidiana le este caracterizata de alcool, relatii sexuale multiple, si distractii.
Relatiile lor cu sexul feminin sunt complexe. Toti umbla dupa fete. Fetele sunt in centrul atentiei lor dar nu in centrul vietii lor. Ele exista doar pentru satisfacerea impulsului intim, pentru o noapte, o saptamina sau o luna. Relatiile serioase nu ii intereseaza. Dispretuiesc fidelitatea iar monogamia le este un concept necunoscut. Se lauda mereu si mereu cu aventurile si escapadele nocturne. Pe care insa le exagereaza si despre care mint. De ce? Pentru a parea mai “barbati” decit sunt. Pentru ca doresc sa fie validati de restul grupului ca “barbati.” Nu inteleg necesitatea familiei sau a casatoriei, sau implinirea personala prin relatii stabile si copii. Nu au capacitatea de a fi loiali, nici prietenelor, nici locului de munca, nici unui scop de viata. Singura loialitate cunoscuta lor este fata de tovarasii lor cu care traiesc in “guyland.” “Guyland” le este familia, fericirea, si implinirea vietii. Nu pricep de ce tinerele cer, pe buna dreptate, responsabilitate, fidelitate si respect, adica exact virtutile care nu se practica in Guyland. Unii dintre ei pretind pritenelor lor sa arate frumos, la fel de bine ca vedetele de cinema. Dar sa nu cumva sa caute sa-i trezeazca din somnolenta anilor traiti in guyland. Le cer sa-si modeleze trupurile sa fie in permanenta sexy, super-modele. Iar daca doresc sa fie si ele “admise” in “guyland” trebuie sa adopte acelasi stil de viata si vocabular vulgar. Sociologii numesc aceasta transformare “guyification.”
Cum se explica acest fenomen?
Care e explicatia acestui fenomen? Kimmel afirma ca “guyland” este un fenomen inevitabil al societatii de consum. Economia moderna s-a transformat din una de productie in una de consum. Suntem incurajati sa consumam, sa cheltuim, si sa ne simtim bine facindu-le pe amindoua. Intr-o astfel de societate, spune Kimmel, “men experience their masculinity less as providers and protectors, and more as consumers” (“barbatii isi exprima masculinitatea mai putin ca si protectori sau furnizori pentru familiile lor, si mai mult ca si consumatori.”) (Pagina 17)
Exista Vreun Remediu?
Care e remediul, intreaba Kimmel? In primul rind parintii trebuie sa ramina implicati in procesul de maturizare al baietilor lor pina cind se maturizeaza deplin. Majoritatea parintilor cred ca o data cu intrarea baietilor lor la facultate si-au incheiat obligatia de a le directiona mai departe cursul vietii. Gresala, spune Kimmel. In pustiul “guyland,” spune el, tinerii au cea mai mare nevoie de parintii lor. Este inca perioada formativa a caracterului lor. Societatea le da tinerilor libertatea mult dorita la 18 ani, printre altele libertatea de a folosi alcool, de a fuma, de a intretine relatii de intimitate. Libertati care insa intra in viata lor abrupt la 18 ani dar pe care nu stiu cum sa le foloseasca. Libertatea fara responsabilitate insa formeaza o combinatie volatila. Tocmai aici au parintii un cuvint de spus. Daca societatea le da tinerilor “libertati” la 18 ani, parintii trebuie sa le impuna responsabilitatile corespunzatoare. Si nu numai tatii, ci si mamele.
La rindul ei, si societatea are un rol important de indeplinit in tranzitia cu succes a tinerilor de la adolescenta la maturitate. Cum? Afirmind moralitatea, standardele morale si incurajindu-i sa abandoneze obiceiurile copilaresti. In plus, barbatii adulti trebuie sa fie un model pentru cei tineri. Societatea nu poate supravietui fara ei. Barbatii insa nu se nasc si nici nu se formeaza peste noapte ci sunt rezultatul unui proces care se cere a fi supravegheat. In alte cuvinte, barbatia nu se mosteneste. Se invata.
GUYLAND IN ROMANIA?
Se poate vorbi despre un fenomen “guyland” chiar si in Romania? Poate da sau poate nu. Ne-a atras insa atentia artiocul alaturat publicat pe 7 septembrie 2010 in ziarul Adevarul si intitulat “Ce se intampla cu tinerii din ziua de azi?” E un articol bun si vi-l recomandam. Din motive de spatiu l-am scurtat, dar poate fi citit in intregime aici: http://www.adevarul.ro//societate/viata/Ce_se_intampla_cu_tinerii_din_ziua_de_azi_0_330567440.html
Ce se intampla cu tinerii din ziua de azi?
La varsta la care societatea i-ar vedea intemeindu-si familii, multi dintre tinerii de azi depind inca financiar de parintii lor si experimenteaza ceea ce specialistii numesc “adolescenta prelungita”.
Din ce in ce mai multi tineri trecuti de 20 de ani se intorc in casa parinteasca, pentru ca nu pot sau nu vor sa-si asume responsabilitati. Se intampla peste tot in lume. (…) Astfel, potrivit unei analize realizate de “New York Times”, o treime dintre tinerii americani si canadieni cu varste cuprinse intre 20 si 30 de ani isi schimba caminul in fiecare an, iar 40% din ei se muta cel putin o data inapoi, in casa parinteasca. Totodata, in intervalul de varsta 20-30, tinerii isi schimba jobul, in medie, de sapte ori, fiind mult mai instabili decat la oricare alta varsta. Mai mult, doua treimi dintre ei locuiesc o vreme cu un partener fara a se casatori, intrucat casatoria nu reprezinta pentru ei o prioritate la aceasta varsta.Astfel, daca in anii ’70 femeile din generatia “baby boom” se casatoreau, in medie, la 21 de ani, acum, tinerele se marita pe la 26 de ani. La fel se intampla si in cazul barbatilor: in anii ’70, varsta medie la care se casatoreau era de 23, in timp ce astazi insuratoarea devine “normala” la 28 de ani. Avem de-a face cu un decalaj de cinci ani intr-un interval putin mai mare de o generatie. Sociologii numesc acest fenomen “schimbarea orarului de maturizare”, fenomen ce atinge o buna parte dintre culturile lumii si ce consta in indeplinirea tot mai tarzie a celor cinci criterii specifice maturizarii: finalizarea studiilor, parasirea casei parintesti, independenta financiara, casatoria si statutul de parinte. Potrivit datelor oficiale din Statele Unite ale Americii si a celor publicate de autoritatile canadiene, mai putin de jumatate dintre tinerii care aveau deja 30 de ani in anul 2000 indeplineau toate cele cinci criterii stabilite de sociologi, in timp ce, in anii ’70, criteriile erau realizate de acelasi procent de tineri care aveau insa 25 de ani.
Maturizare cu termen-limita
Astazi, tinerii iau in serios macar cateva dintre aceste criterii, daca nu pe toate, in apropierea varstei de 30 de ani. Psihologul Jeffrey Jensen Arnett, de la Universitatea Clark din Worcester, Massachusetts, SUA, sustine ca pana la 30 de ani, tinerii experimenteaza un “sens al posibilitatilor”, adica exploreaza propria identitate ceva mai profund decat o faceau in perioda propriu-zisa a adolescentei lor. Abia cand se apropie de varsta de 30 de ani, orizontul lor se ingusteaza, astfel incat incep sa se gandeasca serios la angajamentele pe care le au de facut, intrucat pentru ei aceasta varsta coincide cu un “termen-limita” al adolescentei prelungite.
Neintelegerile asupra statutului
In Occident, “adolescenta prelungita” a nascut dezbateri aprinse intre sociologi si psihologi. Si asta pentru ca implicatiile acestui fenomen se rasfrang asupra serviciilor sociale, asa cum s-a intamplat in urma cu un secol, cand s-a descoperit ca adolescenta este o etapa din viata oricarui om, iar institutiile de invatamant, cele medicale, dar si legile au fost schimbate in asa fel incat nevoile celor cu varste cuprinse intre 12 si 18 ani sa fie protejate. Astfel au aparut ciclurile secundare in scoli, dar si legile potrivit carora intre 14 si 18 ani, desi inca minori, adolescentii sunt suficient de maturi sa-si aleaga tutorele legal, in cazul in care parintii lor mor. Neintelegerile asupra statutului tinerilor reies si din regulile de zi cu zi. Astfel, la 18 ani, tinerii au voie sa voteze, dar in unele state din America, orfanii parasesc caminele abia la varsta de 21 de ani. Mai mult, baietii sunt chemati in armata la 18 ani, dar nu au voie sa consume alcool pana la 21 de ani. Tot in America, permisul de conducere este acordat incepand cu varsta de 16 ani, insa companiile de inchirieri auto percep comisioane celor care nu au implinit 25 de ani. De aceea, psihologii si sociologii straini se intreaba daca tinerii de azi ar trebui sa se bucure mai mult timp de beneficiile acordate adolescentilor de catre institutiile statelor, pentru a evita reintoarcerea in caminul parintesc pe considerente financiare.
Adolescenta si “curba deznadejdii”
Adolescenta ca si concept a fost descoperita in 1904, odata cu publicarea studiului “Adolescenta”, de catre G. Stanley Hall, psiholog si primul presedinte al Asociatiei americane de psihologie. Hall a atribuit aceasta etapa schimbarilor sociale ce intervin odata cu implinirea varstei de 20 de ani. Fiind totodata primul presedinte al Universitatii Clark, unde preda acum psihologul Arnett, Hall a descris adolescenta ca acea perioada de “furtuna si stres” in care tulburarile emotionale se imbina cu starile de intristare si de rebeliune. Potrivit lui, “curba deznadejdii” incepe la varsta de 11 ani, creste la cote maxime in jurul varstei de 15 ani si scade simtitor pana la varsta de 23 de ani. Incepand cu 1990, Arnett a inceput sa suspecteze ca un fenomen asemanator se instaleaza in jurul varstei de 20 de ani, la tinerii de atunci. Fenomenul persista si acum.
Maturizare in trei etape
Potrivit psihologului Erik Erikson, adultii trec prin trei stadii de-a lungul vietii lor. Astfel, “maturitatea tanara” incepe la 20 de ani si se termina la 45, moment in care incepe “maturitatea mijocie”, ce se sfarseste la 65 de ani. Peste aceasta varsta, oamenii experimenteaza “maturitatea tarzie”.
Ce ii tine pe tineri in casa parinteasca
Nevoia unei educatii solide care sa permita supravietuirea intr-o economie bazata pe informatie este doar unul dintre factorii ce au condus la aparitia fenomenului de “adolescenta prelungita”, sustine psihologul american Jeffrey Jensen Arnett. Totodata, el arata ca la aparitia acestui fenomen au contribuit si alte aspecte ce tin de schimbarile culturale.
Consimtamantul general asupra raporturilor sexuale inaintea casatoriei – situatie ce reduce presiunea resimtita de tineri pentru a se casatori -, concubinajul si metodele de contraceptie, precum si accesul femeilor la tehnologii moderne pentru a ramane insarcinate in afara perioadei fertile, in asa fel incat sa-si poata vedea linistite de cariere, toate aceste aspecte inlesnesc amanarea procesului de maturizare, arata Arnett.
Adulti si nu prea
Totodata, intr-un studiu realizat de psihologul american in randul a 550 de tineri din invatamantul superior din Columbia, New Orleans, Los Angeles si San Francisco, Arnett a constatat ca studentii erau extrem de preocupati de propria persoana, nesiguri in privinta viitorului si, totodata, mult mai optimisti decat orice alta categorie de varsta analizata. Potrivit psihologului, toate aceste concluzii arata ca tinerii de 20 de ani experimenteaza un “sens al posibilitatilor”, intrucat niciunul dintre participanti nu si-a putut imagina ca viitorul i-ar putea aduce un job istovitor, un divort urat sau niste copii care-l vor trata cu dispret sau il vor dezamagi. Totusi, Arnett a observat ca majoritatea se confrunta in acelasi timp cu sentimente de nesiguranta, tristete, frustrare, dar si cu impresia ca nu inteleg foarte bine regulile jocului.
Ce se intampla in creierul lor
Astfel, peste 60% din ei au marturisit ca se simt si adulti, si “nu chiar adulti”. De altfel, aceasta stare duala reflecta si ceea ce se intampla cu creierul lor, care este “deopotriva matur si nu prea”. Neurologii au descoperit recent, in urma unui studiu sponsorizat de Institutul National de Sanatate Mintala din SUA, realizat pe un esantion de 5.000 de persoane, ca dezvoltarea creierului continua pana in jurul varstei de 25 de ani, cand acesta atinge, de regula, stadiul de maturitate. Totusi, aceasta maturizare nu intervine in mod automat, ci depinde de conexiunile dintre sinapse folosite de fiecare. Astfel, creierul functioneaza dupa principiul “foloseste sau pierzi”, intrucat sinapsele neutilizate se inchid si se formeaza conexiuni doar intre cele utilizate. Acest proces se intensifica in perioada copilariei si in cea a adolescentei, dar si dupa implinirea varstei de 20 de ani, cand celulele creierului se inmultesc.
Totodata, blocajul tinerilor intre adolescenta si maturitate este generat uneori si de parinti. De cei supranumiti de psihologi “parinti elicopter”, care “survoleaza” zona problemelor cu care se confrunta copiii lor chiar si dupa ce acestia cresc indeajuns de mult incat sa-si poarte singuri de grija.”Parintii ar putea regreta ca s-au grabit sa se casatoreasca sau sa-si construiasca o cariera si spera ca macar copiii lor sa beneficieze de mai multe oportunitati decat ei. Sau si-ar putea dori o relatie mai stransa cu copiii lor, atunci cand acestia se hotarasc sa plece de acasa”, explica Robin Marantz Henig, jurnalist la “The New York Times” ce anume ii tine sau ii readuce pe tineri in casa parinteasca.
ALIANTA FAMILIILOR DIN ROMANIA
AUTOPSIA LUMII
Este o placere sa vorbesc despre poezia scrisa de Eugenia Taralunga, pentru ca este o poezie care nu seamana cu nimic din ce se scrie in momentul de fata, la noi. Am explicat odata ca avem nu zeci, ci sute de poeti buni care seamana intre ei. Si daca ai lua un poem dintr-o carte si l-ai include in alta carte, nimeni n-ar observa aceasta schimbare. Ai putea sa amesteci cartile tinerilor poeti ca pe cartile de joc si ti-ar fi greu sa identifici autorii.
Despre Eugenia Taralunga nu se poate spune acest lucru; chiar o bucata de foaie dintr-o carte de-a ei daca as gasi-o pe jos, as spune imediat: asta e Eugenia Taralunga! Prin ce se remarca? Se remarca in primul rand printr-un fel de cruzime. Eu aveam o imagine a feminitatii probabil transferata din poezia lui Eminescu, imi imaginam femeia ca pe o Veronica Micle sau ca pe femeia generica din poezia lui Eminescu, asa, mladioasa, sfioasa, tacuta.
Eugenia Taralunga aduce in poezie o altfel de feminitate, o feminitate inflexibila, ironica, intransigenta, care are si o anumita cruzime in observarea lumii. Nu infrumuseteaza nimic, dar face totul interesant. Deci nu se afiliaza directiei mizerabiliste din poezia de astazi, nu coboara, nu injoseste ceea ce vede in jur, ci dezvaluie, are ceva necrutator. Ti se face si frica. Parca face autopsia lumii. Mie mi-e si teama, cand se uita prea patrunzator la mine, ca vede ce e in interiorul meu. Sau poate vede ce visuri secrete am. Sau poate vede ce fapte inavuabile am savarsit in ultima vreme. Are o privire patrunzatoare. Periculos de patrunzatoare. Bineinteles ca, din punct de vedere temperamental, nu semanam: eu sunt un sentimental, iar ea este o fiinta plina de cruzime, pe care mi-o inchipui cu bisturiul in mana.
Odata ne-a adus la „Romania literara” un eseu – care este magistral – si m-am bucurat ca l-am regasit in aceasta carte. Bine a facut ca l-a inclus in volumul ei de versuri! Un eseu foarte sarcastic despre modul cum se imbraca tinerele de astazi, in asa fel incat sa arate lumii tot ce au de oferit. Cu haine stranse, care fac vizibila fiecare parte a corpului, fiecare detaliu. Si le descrie – ea – cu un dispret suveran. Eu, citind eseul ei, in loc sa ma indignez, ma gandeam… visator… la acele fete pe care ea le trateaza satiric. Am citit intr-un alt registru ceea ce ea a scris, TOTUSI nu am putut sa nu recunosc ce bine erau scrise acele pagini. O caracteristica a ei este ca tot ceea ce scrie, scrie bine. Si cruzimea ei nu este una care seamana cu demistificarea, ci una care face lumea interesanta, repet, mereu vede dincolo de aparente, mereu merge la esenta lucrurilor.
Are ceva mefistofelic, este o fiinta primejdioasa. Vreau sa va citesc ca exemplu un poem de-al ei:
boabe de fier
crezusem ca or sa apara copiii ca buruienile
erau gravide cu toptanu’
tot una si una
ma gandeam ca trebuie pliviti copiii de zor, mai stii,
si cand acolo s a ivit altceva
moartea nu mai prididea
boom ul nu fusese al fetilor
ci al mastilor mortuare
boabele negre se rostogoleau in toate directiile
de zici ca era maduva de soc
unuia i a luat cateva luni boala
pana sa l ia de tot
altul a fost secerat din picioare
erau atat de multi
cat vedeai cu ochii
ai fi zis ca sunt gata morti
si doar aruncati ca niste manechine
spre masinile ucigase
Fac o remarca in paranteza: E bine sa existe o specializare – femei care sa iti asigure o mancare calda si femei care sa scrie.
– (E.T.): …Si femei totale, cum a spus dl Mircea Petean.
– (Alex. St.): Nu, nu totale, ci partiale.
Dupa aceea, o alta caracteristica a ei, in afara de cruzime, care am spus ca nu e o simpla cruzime, ci e o forma de a face lumea interesanta, de a patrunde dincolo de invelisul ei, este o inventivitate. Nu este previzibila; in fiecare poem inventeaza cu totul si cu totul altceva. Reinventeaza chiar modul de a scrie. Ceea ce e comun si face ca poezia ei sa fie recognoscibila este tocmai acest temperament, aceasta fire inventiva si voluntara, voluntar-inventiva.
Are, de exemplu, o lista imensa de denumiri ale unor parti componente – sau substante, sau glande – din corpul omenesc, iar acele denumiri au asociat numele celui care le-a descoperit. Sa vedeti ca, luate separat, sunt inofensive, dar cand incepe aceasta lista se creeaza o viziune apocaliptica. Nu pot sa citez toata lista, ca este imensa, plus ca unele dintre cuvinte nici nu stiu cum sa le pronunt. De exemplu: „canalul lui Acquapendente, artera lui Adamkievicz, canalul lui Alcock, nucleul lui Ambodik”. Si asta in ordine alfabetica, pana la litera Z. Sunt sute de denumiri care descompun corpul omenesc intr-un mod spectaculos, il fac farame si abia la sfarsit el este recompus.
Vi-o recomand pe Eugenia Taralunga, pe autoare, este sigur ca nu va veti plictisi. Singura recomandare este ca aceia care sufera de inima sa n-o citeasca noaptea.
Alex STEFANESCU
(despre vol. Biu al Eugeniei Taralunga,
lansat la Targul de carte Gaudeamus,
21 nov. 2010)
OPINII FARA PERDEA – Studentul roman
Daca ar fi sa alcatuim profilul studentului roman obisnuit din orice colt al tarii si care invata la orice facultate din Romania, oare cum ar arata el? Cu totii stim ca studentul a evoluat de la student eminent la un student mai “cool”, mai ambitios si mai pus pe distractie, decat era in trecut, adica, un student care umbla cu mapa prin universitate si isi tocea coatele prin biblioteci. Daca in trecut, pe saracul student il dureau ochii din cauza zecilor de carti citite si rascitite, acum il dor ochii din cauza jocurilor pe calculator, a filmelor vizionate online sau, in cel mai fericit caz, din cauza cartii citite pe suport electronic, extrem de necesara pentru „vesnicul” referat. Din pacate, bibliotecile si cartile cu miros de vechi au fost inlocuite de ipod-uri si de un laptop “teapan” de tot. Nu mai zic de haina ponosita sau de incaltamintea pe care o purta pana ramanea fara talpi. Toate acestea au fost inlocuite de o haina eleganta sau trendy si de niste pantofi sport “ultimul racnet”. Daca mai are o masina faina si un job bine platit, atunci deja vorbim de un student “aranjat” bine pe piata muncii, chiar inainte de absolvire. Ce lipseste din acest peisaj? Telefonul mobil, desigur. A trecut epoca telefoanelor fixe, acum la moda sunt telefoanele mobile “tipla”, care atrag atentia oricui le vede si sa vezi atunci ce mandru este studentul nostru, cand isi etaleaza accesoriul sau cand il foloseste ca sa se joace in timpul cursurilor, instalat undeva in spatele amfiteatrului. Studentul nostru se distreaza in cluburi, dansand pe ritmuri de house, minimal sau trance, servind de fiecare data un pahar de whisky sau de J.B. Care viata de camin sau mers la Filarmonica, la teatru sau chiar la opera? E mai fun sa mergi in pub sau la un karaoke cu ceilalti colegi si sa-ti etalezi calitatile de „ilustru” cantaret. Sau mai tineti minte in sesiune, cand studentul nostru brav invata zi si noapte pentru nota maxima de 10? Ei bine, in prezent, studentul nostru se multumeste si cu un 5 amarat, numai sa nu intre in restanta. Nu prea poate sa aiba pretentii, din moment ce profu’ nu l-a prea vazut la cursurile sale si colac peste pupaza, la examen a mai venit si nepregatit.. Asa ca el se multumeste cu ce i se da. Nota 5 la teorie si practica, bingo! Bun sau rau, nu conteaza, important e ca este student si peste putin timp va fi absolventul unei facultati cu drepturi depline, chiar daca nu prea stie ce va face cu diploma primita. Un lucru este cert, studentul roman este in permanenta schimbare sau chiar in continua “tunare”, precum masinile imbunatatite. El se afla intr-o evolutie moderna si intelectuala, pe ici, pe colo.
In linii mari, cam asa vad eu conturat profilul studentului roman, insa sper ca in viitor, studentul sa insemne pentru societatea actuala un model mai bun decat este in prezent.
Olga TOMA,
anul III, Facultatea de Stiinte ale Comunicarii
Universitatea APOLLONIA Iasi



