Iulian Capsali: Lăsați văicăreala – Țara are nevoie de bărbați!

Absolut, dar absolut nicio noutate cu demantelarea PSD-ului. Cine mă urmărește, știe că am anunțat-o de mult.

Cine mai cunoaște ce se întâmplă prin lume, știe sau măcar a auzit despre operațiunea „Mani pulite” condusă din umbră de Deep State, prin care ABSOLUT TOATE PARTIDELE IMPORTANTE (Socialist, Creștin-democrat, Liberal) din Italia au fost făcute zob chiar la începutul anilor ’90, țara intrând pe mâna tehnocraților, unii dintre ei proveniți din marile bănci mondiale.

„Mani pulite” a fost precursoarea operațiunii „Corupția ucide”. Continue reading “Iulian Capsali: Lăsați văicăreala – Țara are nevoie de bărbați!”

Ce se ascunde în spatele frumuseții aparente?

Image Source: http://federationeil.org/what-to-do/youth-programs/

Acest VIDEO se adresează adolescenților, în mod special, dar și “tinerilor” de orice vârstă.

Este foarte instructiv, deosebit de folositor, chiar vital, pentru oricine dorește să vadă ceea ce nu se vede!

Vizionare cu folos!

Sursa: http://crestiensciprian.wordpress.com/diverse/marturii-video/marturia-unui-fost-lucrator-din-securitate/

VICTOR ROSCA – EXPERIMENTUL TÂRGSOR

Elena Buica

Începutul represiunii comuniste

VICTOR ROSCA –

EXPERIMENTUL TÂRGSOR

Ma simt profund emotionata facând câteva însemnari despre o carte care trebuie sa stea într-un loc special în rafturile bibliotecilor. Cartea aceasta, aparuta la Editura Curtea Veche, Bucuresti, 2011 si prefatata de remarcabilul doctor în istorie Cosmin Budeanca, cuprinde între copertile ei fapte în care întâmplarile de viata întrec puterile imaginatiei. În ea autorul, Victor Rosca, prezinta ororile din penitenciarele comuniste, procesul de dezumanizare numit „reeducare” al tinerilor elevi de la începuturile instalarii comunismului în tara noastra, asa cum l-a trait pe propria piele în penitenciarul de la Târgsor si pe la alte închisori pe unde a mai trecut: Brasov, Jilava, Ploiesti si completate în finalul cartii cu marturii ale colegilor de suferinta de la alte puscarii si de la munca fortata de la Canal.

Dupa schimbarea regimului politic din 1989 s-au scris mai multe carti remarcabile pe aceasta tema, s-au facut filmari si s-a realizat zguduitorul serial „Memorialul durerii”, s-au depus multe marturii, dar niciodata îndeajuns pentru a putea întelege ceea ce este peste puterea omeneasca de a întelege, acel iad al „reeducarii” prin tortura al anilor 1949-1952, si apoi cu prelungiri în anii urmatori sub forme diferite.

Se subtiaza rândul supravietuitorilor trecuti prin închisorile comuniste supusi procesului bestial al „reeducarii” – autorul a împlinit 85 de ani – si mai sunt înca multe de spus. Aparitia înca a unei carti despre genocidul “reeducarii” prin tortura este un raspuns al obligatiei morale de a dezvalui adevarul care a fost tinut sub cel mai strict secret posibil. Volumul “Experimentul Târgsor” este cea de a doua carte scrisa de fostul detinut politic Victor Rosca pe tema detentiilor din România dupa ce publicase în 2007 la Bucuresti, la aceeasi editura “Moara lui Kalusek” si cu acelasi subtitlu – „Începuturile represiunii comuniste”.

Astfel, Victor Rosca se înscrie în rândul celor care depune marturie vie pentru viitorime, da date importante si autentice celor care nu au apucat sa se informeze despre zguduitoarele întâmplari din detentiile comuniste ale perioadei staliniste care au atins paroxismul în anii 1949-52. În acelasi timp, autorul ofera aspecte revelatoare cercetatorilor în domeniul istoriei noastre despre una din cele mai terifiante experiente umane din puscariile comuniste ramasa ca o pata care a înnegrit istoria contemporana. Cunoscutul disident sovietic, Alexandr Soljenitin, laureat al Premiului Nobel pentru literatura, o considera drept „cea mai cumplita barbarie a lumii contemporane”, iar istoricul François Furet, membru al Academiei Franceze o numea „una dintre cele mai cumplite experiente de dezumanizare pe care le-a cunoscut epoca noastra”. Acestui fenomen abominabil i s-au atribuit cele mai grele cuvinte: „laboratoarele diavolului”, „sadism abisal”, „placerea diavoleasca de a chinui”, etc.

Pentru a putea întelege, ceea ce depaseste puterea mintii omenesti, cum a functionat acest aberant mijloc de tortura, autorul ne da detalii in primul capitol al cartii despre felul cum a luat nastere acest fenomen, ramas în istorie cu numele „reeducare prin tortura” sau „fenomenul Pitesti” dupa numele penitenciarului în care s-a aplicat cu precadere.

Prin „reeducare”, ne spune autorul, se urmarea depersonalizarea tineretului, elevii si studentii erau obligati sa se „autodemaste”, adica sa spuna tot ce n-au spus pâna acum la anchete, o adevarata autoterfelire, autodesfiintare ca si când ar fi propriul sau adversar.

Urmatoarea faza era distrugerea modului de viata traditional, trait în normalitate, prin renuntarea la religie, la parinti, frati, prieteni, iubita, toti cei dragi pe care trebuia sa-i discrediteze, sa-i batjocoreasca, sa-i terfeleasca, sa-i puna la stâlpul infamiei, adica sa-i „demaste”. Erau nevoiti sa inventeze demascari hilare, ca a trait cu sora lui, ca tatal sau a fost un curvar etc. In faza a doua, cel care trecea demascarea trebuia el însusi sa devina tortionar si sa-si schingiuiasca tovarasii de suferinta pentru a-i „reeduca” dupa acelasi tipar si în felul acesta, el devenea „om nou” în conceptia comunista. Astfel fiinta omeneasca era doborâta într-o înjosire morala fara precedent în istoria omenirii. Se urmarea identificarea victimei cu agresorul pentru a obtine o mutatie psihologica. Prin tortura trebuia sa-si însuseasca reflexe pavloviene.

Acest experiment într-o forma usoara s-a aplicat întregii populatii, în parte, tranformânu-i în roboti, fara initiativa si fara încredere unii în altii. „Nimeni nu trebuie sa se mire de ce, azi, românii sunt intoleranti si invidiosi. Pentru ca cei mai multi practicau intoleranta si invidia în timp ce-si întocmeau denunturile”, noteaza autorul la pagina 181.

In prima parte a volumului, autorul explica pe larg felul cum a luat nastere acest proces zguduitor. Initial, „reeducarea” s-a aplicat în penitenciarele politice românesti din anul 1947. Primul experiment în masa a început însa la Suceava, deasemenea, într-un mod inofensiv la indicatia celor mai înalte scaune ale Securitatii noastre, generalul Gh. Pintilie si adjunctul sau, Al. Nicolschi, pe numele sau adevarat Boris Grumberg. Nu era strain de aceste planuri nici Gheorghiu Dej. Punerea în practica i s-a încredintat unui detinut, Alexandru Bogdanovici, dispus sa înceapa aplicarea experimentului. Acesta l-a conceput asa cum îl cunoscuse el în 1947, pe calea studierii materialelor marxist-leniniste si prin munca, dupa metodele pedagogului rus Anton Makarenko. Experimentul nu a reusit si a fost încredintat altui detinut, Eugen Turcanu, dispus sa aplice experimentul prin tortura bestiala. Acesta a fost pus la curent cu toate metodele de tortura, ale stalinismului pe când era în plina înflorire. Mai târziu, la Pitesti, Alexandru. Bogdanovici a fost dat pe mâna lui Eugen Turcanu pentru „reeducare” deoarece cunostea secretul stagiului de formare si a implicarii directe a M.A.I. Turcanu i-a aplicat tortura un timp, apoi l-a ucis. Mai târziu, în 1954, el însusi si alti 16 tortionari îsi vor gasi sfârsitul, prin împuscare, în urma unui proces înscenat de Partid, când strainatatea a aflat si a facut cunoscute aceste torturi bestiale din închisorile comuniste românesti. Conducatorii comunisti s-au spalat mânile, facându-se ca n-au stiut nimic de ce faceau ofiterii politici în închisori.

Turcanu, în 1949, îndata ce a preluat initiativa procesului de “reeducare” prin tortura, înca de la Suceava, a înfiintat Organizatia Detinutilor cu Convingeri Comuniste (ODCC), si si-a format o banda de tortionari care l-au ajutat sa aplice detinutilor selectionati fel de fel de chinuri si batai crunte cu ciomege, timp îndelungat, zile si nopti. Sadismul si zelul tortionarilor au întrecut orice închipuire omeneasca. Printre bestialitatile nemaiîntâlnite pâna la ei, erau obligarea detinutiilor sa manânce fecale si sa bea urina. Turcanu a pus la punct, prin tortura, cel mai mare si mai intensiv program de spalare a creierelor care s-a aplicat vreodata.

Experimentul din Penitenciarul Târgsor care a durat timp de trei ani, între 1948-1950 face parte din fenomenul complex al „reeducarii”, din perioada de început, o varianta mai blânda, având în vedere vârsta mai frageda a unor copii – Ion Ladea – fiul sculptorului Romulus Ladea – era cel mai tânar, avea numai 12 ani. Dar nici aici nu a fost usor de suportat bataile si diferite alte pedepse ca frigul, înfometarea, izolarile în camere strâmte fara lumina, cu ferestrele obturate de obloane din scânduri si având singurele surse de aerisire doar niste minuscule crapaturi din jurul tocurilor de la usa si ferestre.

Târgsorul a fost unica puscarie din lume pentru elevi. Aici au fost adusi elevi din toate scolile secundare ale României, pentru a-i baga în alta scoala, cea a groazei cu scopul de a-i “reeduca” într-un fel nemaiîntâlnit în întreaga omenire. Aici, timp de trei ani, între 1948-1951 a patimit si autorul, arestat în timpul examenului de bacalaureat si condamnat la doi ani de închisoare corectionala, dar ispasita în trei ani, ca lider al unui grup de elevi care au protestat impotriva instalarii comunismului, elevi de la Liceul „Radu Negru” din Fagaras. Prin ceea ce a trecut tânarul de atunci, autorul de acum, noteaza cu acuratete si cu respect pentru adevar. Ei a mai trait si alte patimiri din partea Securitatii si dupa ce s-a aflat înafara zidurilor temnitelor. Securitatea nu l-a iertat ca a refuzat colaborarea cu ei. A avut domiciliu obligatoriu în 1951-1952, a fost hartuit în fel si chip, culminând cu un “accident” produs de un camion care l-a calcat provocându-i, printre altele, cinci fracturi de bazin. Dupa un timp a mai petrecut si alti ani în detentie, între 1959-1963, pentru manifestari legate de Revolutia din Ungaria

Vorbind de închisoarea pentru minori din Târgsor, autorul ne spune: „Aici s-a dat o lupta între doua conceptii de viata, opuse una alteia, una care încerca sa ne spele creierul si sa ne impuna asa-zisele valori concepute de Marx si Lenin, si alta care apara cu îndârjire valorile morale traditionale”. (p.209)

Marturiile scriitorului sunt completate în ultimul capitol cu cele ale colegilor de suferinta, cu ani mai multi de ispasit, transferati la alte locuri de detentie. Marturiile lor te fac sa te simti umilit ca om la gândul ca unii semeni pot coborî ideea de fiinta umana pâna la strafundurile iadului. „Glasul victimelor din toate aceste locuri, azi, sugrumate de emotie, le-am reunit în acest capitol; pentru ca ecoul lor ne va patrunde fiinta numai curgând împreuna ca un fluviu al suferintelor”. (p.226)

Detinutii politici din toate închisorile erau împartiti în doua categorii: reeducabili si nereeducabili. Nereeducabilii erau destinati exterminarii. La Pitesti, Gherla si în alte detentii unde „nimic nu era firesc, decât speranta si moartea” (244), elevii transferati de la Târgsor erau supusi torturilor asemenea primilor crestini, numai ca exista o deosebire. Crestinii mureau ca niste eroi în fata carora urmasii se închina si astazi, în timp ce detinutii torturati mureau fara o cruce la capatâi si fara sa li-se cunoasca nici locul de veci. Nemaiputând îndura suferintele în aceste laboratoare ale diavolului, multi detinuti îsi doreau moartea, dar torturile erau concepute în asa fel, încât nimeni nu-si putea lua viata, toti erau obligati sa suporte supliciul pâna la epuizare. Detinutul capata taria morala doar prin credinta. Fara credinta el era pierdut. Credinta îi dadea o detasare fata de chinurile închisorii si primea bataile bestiale doborât de suferinte ca un mecanism, sau chiar cu o seninatate sau cu o alta pozitionare fata de moarte. In timpul torturilor, unele scabroase si pestilentiale „ma rugam lui Dumnezeu sa-mi pot duce crucea pâna la capat sau sa mor necompromis” adauga colegul de suferinta Virgil Maxim la pagina 315.

Nu este totuna cum mori. Când esti chinuit si lipsit de libertate, singurul lucru pe care ti-l doresti este o moarte eroica. …comunistii îti confiscau si acest privilegiu. Moartea venea dar numai atunci când o voiau ei, securistii. Ei puteau sa te omoare oricând si oriunde, daca nu te supuneai” (p.270). In urma torturilor, unii detinuti au cedat, câtiva au cedat de buna voie, au fost si de acestia. Unii martori spun ca victimele devenite calai capatau înfatisare schizofrenica, în timp ce aceia care au rezistat aveau alura de sfinti. Cei mai torturati care au ramas neclintiti în suferinta au fost trecuti în rândul martirilor. Printre ei se numara figura exemplara a lui Valeriu Gafencu, glorificat si pentru un gest iesit din comun. A socotit ca este mai de folos pentru el sa ofere streptomicina, medicament foarte rar pe vremea aceea, pe care o primise pentru tamaduirea TBC-ului sau, unui frate de suferinta din aceeasi camera cu el, lui Richard Wurmbrand, care s-a vindecat, iar Gafencu, dupa un timp s-a stins.

In penitenciarul Târgsor transformarea tinerilor în monstri de factura comunista n-a fost posibila. Elevii au prezentat o rezistenta capabila sa faca ineficienta „reeducarea” care a dus la desfiintarea penitenciarului. De la un capat la altul al cartii, strabate ca un fir rosu însemnarile autorului despre tinuta demna a multor tineri, stapâniti de “un fluid” vizibil.

Cei care rezistam reeducarii ne simteam uniti printr-o puternica legatura sufleteasca. Era un fluid vizibil, un sentiment, care pe parcursul detentiei, ne-a structurat personalitatea, înzestrându-ne cu un simt si o tinuta ce nu ne-au mai parasit si care, atunci când eram mutati dintr-o puscarie în alta, dintr-o celula în alta, ne ajutau sa ne recunoastem si sa ne simtim în siguranta…” (p.209).

Si în penitenciarul Târgsor, supravietuirea, mai ales în singuratatea izolarii, era posibila numai prin evadare în interior, prin meditatie, rugaciune în dialog cu Dumnezeu, examinarea constiintei, descoperirea a ceea ce era frumos în fiecare. Frumusetea si taria morala era o preocupare fundamentala. Tinuta celor mai multi elevi parea a fi modelata de o mâna de artist. Comportamentul lor demn, exemplar, ma facea sa ma simt privilegiat de destin ca ma aflam de aceeasi parte a baricadei cu ei. Atmosfera în care traiam si starea de permanenta înfruntare dintre noi si adversarii nostri reeducati ne-au înlesnit desavârsirea personalitatii noastre, maturizându-ne.”(p.122)

Taria morala i-a facut neclintiti fara sa-i atinga nimic din scopul urmarit – alterarea personalitatii pâna la punctul obedientei absolute. „Nu se poate vorbi de o rezistenta fizica fara o rezistenta morala. Moralul, legatura sufleteasca dintre noi, speranta si încrederea ca forta divina nu ne poate parasi au fost cei patru piloni care ne-au ajutat sa iesim neafectati sufleteste din toate necazurile pregatite de tortionari.” (p.208)

Pe coperta a patra, autorul a însemnat: „Am scris aceasta carte ca pe un omagiu adus generatiei de adolescenti, elevi de liceu, care au avut curajul sa se opuna dictaturii comuniste si sa refuze colaborarea cu diavolul, atunci când cea mai mare parte a populatiei se supunea cuminte, cedând în fata fortei brutale. Am surprins aici aventurile lor carcerale, în momente de viata si de moarte. Unele fragmente sunt amuzante, altele nu sunt în stare sa va faca sa visati. Fara sa simtiti, sunteti purtat prin multiple hauri ale urii umane, unde riscul de a va cutremura este real.”

Chipurile acestor tineri sunt asezate în ultimile pagini ale cartii. Aceste fotografii sunt atât de graitoare încât, multa vreme nu poti rupe dialogul cu ei ca sa poti închide cartea.

Viata din închisoarea Târgsor, dar si din alte închisori este descrisa de autor cu real talent de povestitor, folosind cu precadere stilul oral, fara multe figuri de stil, dar stapânind foarte bine proprietatea cuvintelor care pot sa prinda bine esenta. Având caracter autobiografic, cuvintele sunt asternute pe hârtie cu pana sufletului muiata în suferinta zguduitoare, pentru care a ales un ton sobru, supravegheat de barbatie si demnitate umana care trezeste în cititor respectul pentru asemenea oameni. Tot ce spune te convinge, e sincer si autentic. Prezentând diferite metode de tortura la care erau supusi detinutii politici, te trezesti ca participi la scenele de groaza pe care nu le mai poti uita si te urmaresc zile si nopti. Are darul de a descrie persoane si locuri aducându-le înaintea ochilor doar din câteva trasaturi de condei. De la primele pagini îti ramân în minte imagini despre cum aratau spatiile interioare sau exterioare ale puscariei sau cum aratau trasaturile colegilor de suferinta, ori ale personalului detentiei. Mos Dumitrache, gardianul ramas aici din alte vremuri, în inima caruia nu s-a stins omenia, cu constiinta „înca nedenaturata de constiinta de clasa”, era „un om voinic, nu prea inalt, brunet, cu mustata groasa ca doua vrabii, purtând cheile pe un inel de sârma atârnând pe partea dreapta a centurii.”

Nu poti sa citesti aceasta carte fara sa faci pauze în care sa dai ragazul necesar ideilor si trairilor sa se aseze pentru a capata pe deplin întelesurile. Nu poti sa nu-ti pui din când în când întrebarea fireasca: într-o asemenea situatie, eu cum as fi reactionat?… si sa nu te cutremuri.

Daca, despre neamul românesc auzim astazi uneori cuvinte care ne pateaza obrazul, cartea semnata de Victor Rosca vine sa spele petele de pe obraz si sa depuna marturie ca exista multi semeni aflati în umbra care nu si-au pierdut verticalitatea chiar si în cele mai cumplite vremuri. Pe astfel de oameni s-a ridicat tara noastra de-a lungul istoriei când vremurile vrasmase ne-au adus obidirea si în astfel de oameni sta viitorul tarii. Fata de acestia avem datoria de a le acorda cinstea cuvenita si de a le asigura un loc în rândul eroilor nemului.

Cartea este, în acelasi timp, si o dovada de lupta împotriva distrugerii memoriei noastre colective prin minimalizarea ororilor comunismului. Trebuie sa ne amintim mereu ca uitarea merita un blestem.

Elena BUICA

Pickering, Toronto, Canada

4 martie 2012

Dezvaluiri inedite…

Stela COVACI

MOARTEA LUI NICOLAE LABIS

Nicolae-Labi-December-2-1935-December-22-1956Nicolae Labis a fost initiatorul Miscarii de Rezistenta anticomunista în România. De aici avea sa i se traga moartea. În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, a fost lovit de un tramvai – conform versiunii oficiale. În realitate a fost un atentat, pus la cale de Securitate si executat la ordin. Poetul a supravietuit pâna pe 21 decembrie, la Spitalul de Urgenta Floreasca.

Perfid si cinic construita si dusa la îndeplinire din ordine nescrise, aceasta crima nu permite nici acum, la peste 50 de ani, o cercetare completa. Documentele au fost distruse sau microfilmate, au fost puse pe durata nelimitata în seifurile care ascund secrete murdare „de interes national”. Sa ucizi un viitor foarte mare poet al tarii, înzestrat cu daruri celeste, adapându-se cu lacomie din sevele pure ale acestui pamânt, brusc dumerit asupra jugului, minciunii si ororii, precis de neînduplecat, nu e un lucru simplu: urmele, oricât le-ai îngropa, ies mereu si mereu la suprafata si, ca în basmele ezoterice, sângele tânar cere izbavirea.

Ma numar printre putinii martori care se mai afla în viata, colega de grupa, prietena si partasa la aceleasi framântari ale poetului în ultimul lui an de existenta – tumultuosul si sângerosul 1956, când doar pentru o clipa am trait iluzia libertatii.

Aceasta fericire m-a transformat în martor incomod si “nociv”. În realitate, nu aveam nici pe departe carisma si puterea lui de luptator. Am fost aleasa însa ca exemplu, arestata si condamnata, pentru ca am organizat sedinte “conspirative”, “contrarevolutionare”, la care a participat si poetul Nicolae Labis. Aceeasi soarta a avut-o si colegul si prietenul nostru comun Aurel Covaci, care-l adapostea pe poetul fara locuinta si bani Nicolae Labis.

Campania de înfricosare prin santaj, schingiuire, condamnari fara drept de apel, lipsiri de drepturi civile a fost atât de aberanta, încât ne-a amutit, pe unii pentru vecie. Aurel Covaci, devenit în 1962 sotul meu, mi-a propus sa nu vorbim, sa îngropam în adâncul nostru aceasta cutremuratoare taina.

Pasarea cu clont de rubin”

Familia poetului a stiut adevarul de la început. Rapus pe patul de la Spitalul de Urgenta, el le-a marturisit tatalui sau si câtorva prieteni apropiati ca a fost împins între vagoanele tramvaiului si ca-l cunostea pe executant. Singura marturisire, din zorii zilei de 10 decembrie, dictata lui Aurel Covaci, care fusese chemat la dorinta lui Nicolae Labis de o voce anonima, cu un usor accent rusesc (vocea Mariei Polevoi – dansatoare, n. 1919 în Basarabia), transmite concluzia cum nu se poate mai clara ca necrutatoarea „Pasare cu clont de rubin” a doctrinei comuniste s-a razbunat pentru nesupunerea lui si l-a strivit. Cu ironie amara trage speranta ca urmasii pajurei vor gasi prin tarâna urmele poetului Nicolae Labis, care “va ramâne o amintire frumoasa”.

Ultimele trei cuvinte, acel vaer atât de lucid si disperat, au ramas în manuscrisul original, taiate de Aurel Covaci la cererea celui care urma sa plece demn, împins în abisul mortii de cei pe care i-a crezut ca au suflet si idealuri.

Ma voi rezuma în textul de fata doar la ceea ce cunosc despre cum s-au petrecut hartuirea, lupta si solutia finala dintre poetul Nicolae Labis si organele Securitatii statului în toata ierarhia lor în cele trei luni ale toamnei anului 1956.

De cum a venit, atras de mirajul Capitalei în anul 1952, tânarul Labis, romantic revolutionar, cum se spunea pe atunci, încercând sa scrie în pas cu cerintele epocii, a înteles ca îndrumarea falsa si restrictiile care i se impuneau nu pot fi admise. Inteligenta scotocitoare, talentul debordant au declansat ura si invidia colegilor de la Scoala de Literatura (Nicolae Stoian, Gh. Tomozei si altii), dar, mai ales, din partea responsabililor cu “tinerele talente”: M. Beniuc, Marcel Breslasu, Gogu Radulescu, Mihai Gafita s.a.

Pentru ca Labis nu s-a supus, a refuzat obladuirea cuiva, consider ca, de atunci a început sa i se constituie dosarul de urmarire. Directorul Scolii de Literatura îl credea pe Labis „un ratacit” cu idei „daunatoare” si a creat în jurul lui o retea informativa dintre colegi, obligati, de spaima, din lasitate sau din dorinta de parvenire, sa scrie si sa depuna regulat note informative despre lecturile interzise, ideile razvratite si tot ce parea suspect la acest ciudat coleg cu aspect de copil nastrusnic si generos. Concret, se perinda sanctiunile, tentativele de exmatriculare din scoala sau UTM, consemnarea la domiciliu, perchezitiile în camera de la camin, urmate de confiscarea cartilor interzise. A continuat interzicerea textelor si a prezentei lui la Festivalul Mondial al Tineretului – Bucuresti 1953. În marea lor ura si prostie, colegii si “victima” l-au pârât pentru „tentativa de viol” asupra naivei Doina Ciurea. Doar Mihail Sadoveanu, care-l simpatiza, l-a mai putut salva de sanctiuni.

Cabala activistilor si lista neagra a lui Gogu Radulescu

Ne apropiem de anul 1956, când poetul Nicolae Labis se hotarâse sa termine cu „coproductiile” si sa porneasca pe drumul propriu, fara îndrumatori si închistari în lozinci triumfaliste. Într-un interviu dat la Radio în 1956 lui Titel Constantinescu, el numeste perioada Scolii de Literatura „Treapta limpezirii”. Citez: „În aceasta etapa m-am format prin lupta. Dogmatismul, birocratia, iata niste scorpii care circulau cu violenta pe atunci în domeniul fraged al tinerei noastre literaturi. dar nu m-am închinat cum, vai, au facut-o unii colegi nimerniciei”. Labis primeste riposte dure: La Plenara sectiei de poezie de la 29 mai 1956, în referatul lui M. Petroveanu (sotul Veronicai Porumbacu) îi caracterizeaza poeziile ca dominate de „apasare si tristete lipsita de obiect”, iar Mihu Dragomir îl acuza de „asimilarea excesiva a unor poeti dintre cele doua razboaie (Ion Barbu si Tudor Arghezi)”, ca apoi, la primul Congres al Scriitorilor din iunie 1956, sa-l învinuiasca de „snobism, evazionism, influente ale ideologiei burgheze, infiltratii liberaliste, slaba pregatire ideologica, lipsa de contact cu realitatea, precum si confuzii cu privire la raportul dintre libertate si îndrumare”.

Atmosfera de suspiciune, intrigile din tagma, piedicile puse sub diverse pretexte la publicarea volumului asteptat si a unor poezii trimise la reviste, lipsa de bani îl izoleaza, dar cel mai mult îl înspaimânta chemarile la ordin cu amenintari din partea Securitatii. Stia ca este trecut pe “lista neagra” întocmita de Gogu Radulescu (prezent în tribuna pâna în ultima zi a lui Ceausescu), care primise de pe atunci sarcina ca, sub pretextul unor discutii sincere” cu tinerii scriitori, sa afle si sa informeze Securitatea ce idei dusmanoase îi framânta în taina.

Labis a fost ales pentru a exemplifica urmarile posibile ale nesupunerii”, declara cu toata raspunderea ziaristul si apropiatul prieten pâna la moarte, Portik Imre, în memoriile sale postume, aparute abia în anul 2005, dupa parerea mea, cea mai autentica, dezinteresata si bine informata consemnare dintre cele aparute pâna acum.

Presentimentul mortii

Pe parcursul anului 1956, cred ca prin vara, se muta de la adresa de pe Str. Odobescu, unde locuiau în comun fratii Raicu, D. Carabat, Gh. Margarit (sporadic mai dormea si pe la Ion Baesu sau Lucian Pintilie). Ceruse o camera de la Uniunea Scriitorilor, dar nu primeste. Colegul sau, mai în vârsta cu trei ani, Aurel Covaci, generos si ocrotitor, îi ofera sa împarta, ca între frati, camera cu chirie de la ICRAL de pe Strada Miletin nr. 14. Dormeau într-un pat, îsi împarteau bruma de mâncare, tigarile si paharul de vin, dar mai ales nedumeririle, spaimele si hotarârile.

Din acel septembrie 1956, eu, Stela Pogorilovschi, studenta la Sectia de Literatura si Critica Literara, anul III Filologie, am devenit prietena apropiata, confidenta, împartasindu-le durerile si bucuriile zi de zi. Am povestit în doua carti aparute – „Timpul asasinilor”, Editura Libra, 1997, si în “Persecutia”, Editura Vremea, 2006 – parte din documentele memoriei mele care se refera la acel anotimp zguduit de istorie, a carui amprenta a ramas ca un sigiliu sacru impregnat în fiinta mea fagila, maturizând-o. Le voi relua curând în alta parte, întregindu-le mai ales pe cele despre poetul supravegheat si voi povesti cum, împotriva ratiunii lui salvatoare, destinul, adica propria lui structura spirituala, înfruntând “masina infernala”, îl împingea spre pieire. De altfel, în majoritatea poeziilor de atunci, presentimentele, ca în tragediile antice, domina si ne coplesesc. Aurel Covaci le cunostea cel mai bine, i-a citit primul epitafurile despre care, cu nesabuinta, regretatul Laurentiu Ulici mi-a spus: „Poetul si-a regizat singur moartea”.

E un streang în adâncul genunii Ce ma spânzura invers spre cer”

Voi încerca acum sa deslusesc semnificatia „noptilor de cosmar”, adica a trairilor din poeziile scrise sau dictate lui Aurel Covaci, câte s-au mai pastrat, din cele doua nopti esentiale: Noaptea Sfântului Andrei – 30 noiembrie 1956 si 2 decembire 1956 – Ultima zi de nastere, la împlinirea a 21 de ani. Cele din Ultima Noapte au fost descoperite de mine acum un an în Muzeul de la Suceava, „Fondul Nicolae Labis”, la care nu am avut acces pâna recent, dupa cum, timp de peste 50 de ani, nu am fost invitata niciodata sa onorez vreo festivitate dedicata poetului.

Din noaptea Sfântului Andrei s-au pastrat doar trei poezii ale cosmarului care acum devenise datina. Labis se asezase turceste peste patura patului hârbuit, dar ospitalier, umbra lui din profil apare clatinându-se pe peretele varuit („Umbra mea îsi clatina/ Limpede var/ Vine ca o datina/ Noaptea de cosmar”).

Aurel Covaci se asaza, în pozitia lui Buda, în fata poetului si îsi deseneaza unul altuia staturile din profil. Pentru a se încuraja, au scris cu litere mari, în carbune deasupra: „Omule, nu te supara, ca trece si asta”. Ca în transa, preluând cosmarul celuilalt, Aurel Covaci compune primul sonet al cosmarului, iscalit apoi de Nicolae Labis:

SONETUL COSMARULUI

Pricepem noi aceasta odihna chinuita

Când ne cuprinde vraja trairii efemere,

Când ni se aprinde totusi tacuta dinamita

Încatusata-n suflet, în creier si-n artere?

Când somnul, moarte-n uda uitarilor ne cere

Învie în tarâna cu seceta cumplita

Aceste clare vise, viclene temnicere,

Când chiar si suferinta e-n lume urgisita.

Prietene: ne bate-n gol, ca toba, pieptul,

Sa strige ca nebunul: acela-i înteleptul.

Când nici macar la chinuri noi nu mai avem dreptul.

Ne zgârie atâtea satane reci pecetii

Deci: care-i vietuirea si care sunt peretii?

Deci: sufletele noastre ne sfâsie peretii?

(Desi a compus-o amicul meu intim Covaci, o iscalesc cu brio. N. Labis)

Foaia aceea a fost arestata si ea de Securitate (corp delict nr. 30), dar mai apoi a fost recuperata. S-a mai pastrat, bracuit, începutul celui de-al doilea sonet al cosmarului cu scrisul lui Covaci:

Eram, în vis, cadavru, în racla si în groapa.

Simteam în nara izul putreziciunii mele,

Dar auzeam tacerea cum sapa, cum tot sapa,

În moartea mea sa scoata comori de gând si stele.

O viziune a propriei morti, dar si a acelor tainice recuperari spirituale de dupa. Labis i-a transmis imaginea în transa poetica. A treia poezie, fara titlu, scrisa si compusa de Nicolae Labis, pe care Covaci o aproba doar prin iscalitura, este o marturie totala despre suferinta. Aici apare imaginea surprinzatoare a poetului sugrumat cu propria-i fasa de prunc, atârnat cu capul spre adâncul genunii si cu picioarele invers, spre cer:

Ma doare tot: visul, cuvântul, somnul, viata si vântul.

Ma doare cel pe care îl iubesc. Bogat si sarac.

Ma doare haina, ma doare camasa,

Ma doare scutecul, ma doare fasa,

Fasa aceasta a fost prima funie

Ce m-a sugrumat, dar acum

E un streang în adâncul genunii

Ce ma spânzura invers spre cer.

“Pasarea cu clont de rubin” – manuscris

Iata, acesta este omul care a vazut Adevarul”

Semnificatia acestei obsedante imagini am dezlegat-o abia dupa descoperirea celui de-al doilea set de poezii dictate, iscalite si datate de Nicolae Labis din cea de-a doua noapte de cosmar, la 2 decembrie 1956. Le-am recunoscut imediat dupa caracteristica foilor rupte dintr-o mapa de birou, dar, mai ales, ca multe sunt stenografiate total sau partial. Caligrafia este a lui Aurel Covaci, stenografia de asemenea.

M-am gândit, emtionata, ca hieroglifele pot acoperi taine ascunse, ultimele gânduri intime ale poetului, peste care au trecut 50 de ani si atâtea priviri scotocitoare, plus competenta si vigilenta “poetului print” Gheorghe Tomozei, care, stapân pe toata arhiva, nu a avut interesul sa se ocupe de ele. Mi s-a permis xeroxarea. Pe parcursul anului 2008, le-am descifrat cu ajutorul a doua doamne stenografe supercalificate. Apar acum, pentru prima oara în forma tiparita. Doar câteva, scrise de mâna, au fost rupte din context si prezentate fara semnificatii în alte parti.

Le veti citi si veti întelege disperarea poetului, care, „îngrozit de temnicer”, „înainte de gol”, „înainte de focul suav, zâmbitor de pistol”, se adreseaza „omului de pe marginea patului”, care i-a însotit „nefericirea noptii de cosmar”. Spânzurat cu capul în jos de un iades, lasa aceasta ultima chemare „nu scrisa, ci dictata”, tipând în van „ajutor”! Ultimele lui concluzii, concentrate în 13 versuri, i le-a încredintat lui Covaci, poate cu rugamintea de a nu le face publice niciodata. E vorba despre poezia „Credo”, o viziune a omenirii lase si a puterii lui Satan pe pamântul patriei, data de Dumnezeu altar Poetului.

Despre simbolistica Spânzuratului din cartile de Tarot, explicata succint de doi mari scriitori ocultisti, sunt necesare explicatii:

Eliphas Levi (secolul al XIX-lea): “Spânzuratul este un simbol al lui Prometeu, cu picioarele în cer si capul atingând pamântul, adeptul liber si mânat de sacrificiu care dezvaluie oamenilor secretul zeilor si care pentru asta este amenintat cu moartea”.

Teologul Leonid Uspenski, în cartea cu poeme în proza, zice despre Spânzurat: „Iata, acesta este omul care a vazut Adevarul. O noua suferinta, mai mare decât poate provoca vreodata orice durere omeneasca.”.

Nicolae Labis spune totul despre el si despre epoca celui rau. Prin ultimele lui mesaje mi se confirma ceea ce aflasem: Nicolae Labis, structural, avea toate datele unui viitor mare initiat. Primele taine le-a aflat de la profesorul sau de limba româna, V. Gh. Popa (condamnat la 16 ani de închisoare politica), discipol si apropiat al lui Vasile Lovinescu. Profesorul de la liceul din Falticeni este cel care i-a deschis ochii spre frumusetea, profunzimea si tâlcul folclorului strabun. Nicolae Labis are chiar o culegere proprie de poezii populare de toate genurile, printre care basmul Lostrita, care aminteste prin similitudini mitologice de mitul lui Oedip.

Scenarii si dovezi

Despre asa-zisul accident de tramvai din noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, caruia i-a supravietuit pâna la data de 21 decembrie, s-a tot scris timp de mai bine de jumatate de secol. Cu greu se poate dovedi care este adevarul, mai ales ca au ramas extrem de putine si verosimile documente. Serviciul kafkian al Securitatii, departamentul de dezintoxicare, prin sumedenie de agenti, chiar si din rândul scriitorilor, au împrastiat drept adevaruri versiuni aberante despre cum s-a petrecut crima si cine poate fi autorul ei. Serviciul despre care am vorbit primea sute de note informative si întocmea apoi dosare pe baza minciunilor clocite tot acolo.

Astfel, voi da ca exemplu doar câteva variante:

1. Labis era atât de beat, încât s-a vârât singur sub tramvai;

2. Labis a baut cu Covaci, iar în statie acesta l-a împins sub tramvai, furându-i si ceasul de la mâna. Aceasta fapta ar avea doua explicatii: a) Covaci este banuit ca „scopul lui a fost de a-l atrage pe poetul Nicolae Labis pe linie contrarevolutionara, iar, daca nu i-a reusit, a trecut la omorârea lui” – extras din documentul CNSAS nr. 62 de la 14 martie 1958, strict secret. Documentul este perfid întocmit, pe baza investigatiilor lui Gh. Achisei si afirmatiei Margaretei Labis, studenta la Filologie; b) Covaci l-a omorât din gelozie, iubeau amândoi aceeasi fata; pare hilar daca nu s-ar fi comandat si un roman difuzat pe piata, scris de Gabriel Gafita. Protagonistii sunt doi buni prieteni scriitori, dintre care unul, lipsit de talent, invidios si gelos, îl ucide pe celalalt. Prost scrisa, cusuta cu ata alba, aceasta versiune nu a prins si nu a convins pe nimeni, dar a fost un foarte bun pretext sa-l ciomageasca pe Aurel Covaci noapte de noapte în perioada când supravietuia cu Petre Pandrea în aceeasi celula (mie mi-a relatat un martor din arest).

Dupa ce ne-au învatat minte si ne-au eliberat din închisoare conditionat, cu angajamentul de a nu relata nimic niciodata, fiind pasibili de o noua pedeapsa, am pastrat, ca pe icoana unui martir, imaginea poetului Nicolae Labis, haituit de pazitorii ideologiei în care crezuse candid, ca într-un basm, înfricosat si singur, amenintat cu moartea si cu interdictia. Imaginea acelei ultime nopti de decembrie, reci si cetoase, despre care Vladmir Maiacovski, victima a altei revolutii, a scris: „În astfel de nopti/ În astfel de zile/ Umbla pe strazi cu umbre tiptile/ Poetii si tâhlarii”.

I-am recitat întreaga viata poeziile postume. Aurel Covaci îi imita si tonul dulce moldovenesc, cu inflexiuni surprinzator de dure, ca dalta unui sculptor cioplitor al cuvintelor limbii românesti.

Pot flamânzi zile întregi, dar nu pot sa nu scriu”

În momentul de fata, ramasa în viata, sunt singura care a trait si a vazut cu ochii proprii grozavia unei odioase crime ce a retezat prea timpuriu o alta floare de crin întrupându-se într-o zi cât altii în zece. Doar pentru cei de buna-credinta scriu atât cât stiu si, ca pe un desfasurator, punctez filmul ultimelor zile.

6 decembrie, de Sfântul Nicolae: Se întâlneste cu prietenul sau Portik Imre, venit la Bucuresti în delegatie. I se plânge de lipsa de bani, de lipsa de foc în camera lui Aurel Covaci si de raceala oamenilor care îi erau odata apropiati. Îi citeste o poezie dedicata siesi: „Sunt douazeci de ani si înca unul.”. Marturiseste ca foloseste cuvintele limbajului comun ca simboluri: „Pentru mine, cuvintele partid, marxism, stegar s.a. au alta semnificatie decât cea obisnuita”.

Îl preocupa faptul ca a cântat în public în repetate rânduri Imnul regal si a recitat poezii interzise. Vorbeste cu Portik despre evenimentele din Ungaria din 1956 si consecintele de la Facultatea de Filologie, arestari, excluderi. Se hotaraste: „Trebuie sa dispar pentru un timp din fata ochilor lor. Vreau sa dispar din Bucuresti, fara urma”. Hotaraste sa plece înainte de Sarbatori. Mai spune: „Pot flamânzi zile întregi, dar nu pot sa nu scriu”. Portik a plecat.

7 si 8 decembrie: Se întoarce foarte târziu la locuinta de pe Miletin 14. Pe data de 8 eu ma întâlnesc cu el si-mi cere cu împrumut suma de 5 lei, echivalentul a doua pachete de tigari Carpati. „Hei, Miorito, habar n-ai! Nici nu-ti închipui ce mi se pregateste”.

9 decembrie: Spre seara apare acasa devreme, avertizat de Aurel Covaci ca nu-i va mai oferi gazduire daca întârzie noptile. E foarte flamând, dar gazda nu are absolut nimic de mâncare. Prânzul îl lua la cantina studenteasca de pe Matei Voievod. Labis cere permisiunea sa comande o friptura pe datorie doamnei Candrea, responsabila restaurantului Casei Scriitorilor. Dumitru C. Micu îsi aminteste ca l-a vazut acolo si ca a plecat singur. Mioara Cremene, în amplul interviu cu doamna Mariana Sipos (Editura Universal Dalsi-2000), îsi aduce aminte ca în acea seara i-a soptit doar atât: „Hei, Miorito, habar n-ai! Nici nu-ti închipui ce mi se pregateste.”.

În drumul spre casa, cu exact cei 5 lei împrumutati de la mine cumpara o sticluta de un sfert din cea mai ieftina tuica populara. Nevoia de comunicare si alte aleanuri îl deturneaza spre localul Capsa, înca elegant, pastrând ceva din parfumul boemei de odinioara. Labis nu era beat, o afirma si altii, o declara si el la Urgenta. Gusta putin din tuica, nu avea bani nici macar de o cafea. Între timp, la o masa mai încolo, se asaza trei barbati si o femeie.

În anchetele trucate ale lui Tomozei sunt prezentati drept necunoscuti. Pe cel putin doi, Labis îi cunostea. Pe unul, înca din 1953, când a avut cu el o altercatie dura la festivitatea înmânarii premiului de stat poetului Alexandru Andritoiu. Acesta i-a spus lui Labis, cu ura, ca în viata sa nu va „pupa” premiul de stat. Labis se hotaraste sa-l bata, dar Aurel Covaci l-a sfatuit sa se fereasca de el, caci are meseria de „suflator”. Îl chema Iosif Schwartszman, zis Grisa, de meserie pianist acompaniator, alogen basarabean. Femeia, însotitoarea lui Grisa, pe nume Maria Polevoi, era o fosta dansatoare la Teatrul „Tanase”. În 1956, dansa în ansamblul artistic al MAI. Sora lui Labis mi-a spus ca Nicolae Labis parea s-o fi cunocut si pe ea, dinainte. Polevoi Maria, nascuta la Ismail – URSS, la 3 martie 1919, cu domiciliul stabil în Bucuresti, Str. Traian nr. 31. Evident, biografiile lui Grisa si a lui Mary Polevoi sunt în multe privinte asemanatoare. Convingerea mea este ca si ei au avut rolurile lor, dar documentele esentiale lipsesc. Eu îi consider agenti, bazându-ma pe declaratiile lor confuze si contradictorii aflate în filele Dosarului penal nr. I84960/1956, arhivat la foarte scurta vreme dupa moartea poetului.

Tramvaiul 13

Grisa Schwartszman, în acea noapte la Capsa, l-a invitat la masa lor. Poetul, disperat, s-a lasat ademenit de femeie si le-a oferit si lor din bruma lui de tuica. Mai mult, Labis nu a baut. I-a invitat la restaurantul Victoria, în subsolul pasajului cu acelasi nume. Labis a vrut sa-si amaneteze ceasul „Pobeda”, ca sa-i ofere ceva lui Mary, dar nu a reusit. Apoi, femeia îi propune sa se furiseze pe cai diferite si sa se întâlneasca în statia de tramvai Coltea, invitându-l peste noapte la ea.

În statia prost luminata, apare si filatorul Grisa. Mary îl recunoaste si asista de la o mica distanta cum poetul ezita, asteptând-o, sa ia tramvaiul 13, care iese din refugiul din fata spitalului, face bucla si opreste usor în fata Muzeuluiui Sutu. Patru persoane asteapta sa urce, Labis e al treilea, dar tot mai sovaie. Când porneste tramvaiul, cel de-al patrulea îl împinge pe Nicolae Labis pe gratarul dintre cele doua vagoane. Grisa striga ca cel cazut e beat, în timp ce Mary, nemaiîndurând grozavia, spune ca îl cunostea pe poetul Nicolae Labis si roaga sa fie dus la spital.

Considerând ca victima este în stare de ebrietate, doi barbati (probabil martorii din statie) îl târasc pe propriile picioare, fortând fisura coloanei si împreuna cu femeia îl duc la camera de garda. Lasat pe jos, nu este nici internat, nici consultat, ci trimis cu un taxi si cu femeia mai departe, pâna ajung la Urgenta de pe Str. Arh. Mincu.

Înca erau la Coltea când poetul, constient, da numarul de telefon al lui Aurel Covaci, si Mary îl anunta în jurul orei 3 dimineata ca unul „Labes” a suferit un accident de tramvai. În memoriile postume ale lui Portik Imre se limpezesc multe aspecte ale asa-zisului accident. Îngrijorat ca nu a aparut înca la Covasna, Portik revine la Bucuresti, îl gaseste la Spitalul de Urgenta. Portarul îi sopteste: „Se spune ca era beat, dar a fost aruncat sub tramvai”. Îl gaseste complet lucid si vorbind coerent. L-a întrebat daca a primit telegrama trimisa în ajun din spital (10 decembrie) printr-o fata, Stela. Eu i-o dusesem la posta, într-adevar, dar telegrama nu a ajuns. Asa cum am aflat din dosarul meu de urmarire informativa, înca din 1956, printr-un ordin secret, corespondenta îmi era triata si partial oprita. În telegrama, poetul se scuza ca nu poate fi punctual la întâlnire, fara alte explicatii.

Maria Polevoi: „Am vazut clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui”

Am sa extrag câteva fragmente esentiale, pentru stabilirea adevarului, din memoriile lui Portik Imre. El reconstituie cu scrupulozitate vorbele lui Labis din ziua revederii lor, cât si cele relatate de Maria Polevoi, aparuta la Spital pe la ora 3 p.m. si acceptând sa stea de vorba cu Portik circa doua ore, invitata la masa, la Restaurantul Kiseleff. Informatiile pe care le-am adunat o viata întreaga, insinuarile din anchetele speciale ale Securitatii ma determina sa le acord toata încrederea.

Labis catre Portik: „Nu, n-am fost beat. E adevarat ca am baut dupa-amiaza si în seara aceea, dar nici macar ametit n-am fost.”; “Nu am cazut singur, am fost îmbrâncit din spate de cineva. Nu aveam intentia sa iau tramvaiul din mers, fiindca trebuia sa vad mai întâi în ce tramvai si în ce vagon urca ea”.

Maria Polevoi îl zareste ajuns în statie, dar se razgândeste si se retrage în umbra. „Aveam multe motive ca nimeni sa nu ma vada cu el. Când a sosit primul tamvai nr. 13, l-am urmarit cu privirea, având de gând sa nu urc daca se urca el. Am vazut clar cum l-a îmbrâncit cel din spatele lui, continuându-si drumul, în timp ce poetul disparuse”. Despre autorul faptei: „Sta putin la o parte, cu mâinile în buzunar, vorbea murdar despre Labis”.

Mariei Polevoi i-a fost frica toata viata sa pronunte numele celui care a executat atentatul. Poate ca, pâna la un moment dat, i-a fost complice. Cert este ca sensibilitatea ei de femeie (cine stie prin câte vicisitudini trecuta) angajata în MAI, fie chiar si într-un ansamblu, a determinat-o, la data de 10 decembrie, sa se prezinte la Uniunea Scriitorilor si sa stea de vorba cu Mihai Gafita (fost ofiter de securitate) si sa-i povesteasca despre cele vazute cu adevarat. În felul acesta, sunt informati în secret cei care aveau sarcina de partid sa-l supravegheze pe poetul Nicolae Labis: Marcel Breslasu, Mihai Beniuc, Ema Beniuc, Emil Galan. În cursul noptii de 10 spre 11 decembrie, Mary a primit mai multe telefoane de amenintare cu moartea. Ulterior, ea a dat de înteles ca i-ar fi recunoscut vocea lui Grisa Schwartszman.

Pâna în 1978, fiinta aceasta a trait sub teroarea detinerii secretului crimei. S-a sinucis atunci când cineva si-a amintit de ea si a încercat sa o determine sa spuna adevarul.

Satana si-a facut datoria

Cât despre Grisa, înca se mai poate realiza o investigatie competenta asupra celor doua procese-verbale de ascultare, consemnate de sergentul major Gheorghe Aurelian de la DMC, la ora 2:40, în noaptea de 10 decembrie. În urma celor doua declaratii confuze si mincinoase ale lui, manipulate în continuare de Securitate, se dispune trimiterea dosarului la Procuratura Raionului Tudor Vladimirescu.

Concluzia a fost ca, pentru producerea accidentului, vinovat ar fi manipulantul tramvaiului, consemnându-se urmatoarele: „Întrucât accidentul nu s-a datorat nici cel putin faptului încercarii sale de a se urca în vagon, urmeaza a se constata ca (nu) sunt întrunite elementele constitutive ale acestui delict si a pronunta ca atare încetarea procesului”.

Mihai Beniuc a avut sarcina grea. El a trebuit sa-i alunge pe tinerii, pe scriitorii sau pe studentii înghesuiti pe coridoarele Urgentei. Nu pierdea nici un prilej sa-i mustre si sa-l dea de exemplu pe Labis. Îi avertiza la ce ducea faptul sa nu asculti de îndrumarea partidului. Acelasi lucru l-a declarat si Nicolae Ceausescu prin anii ’70, adresându-se unei delegatii de tineri scriitori, sfatuindu-i sa nu comita fapte nesabuite daca vor sa nu împartaseasca soarta poetului Labis.

A murit când furios, când sperând, parându-i rau si iubind cu ardoare viata si oamenii, implorând în ultimele ceasuri sa i se aduca ozon de pe culmile unde se adapa caprioara.

L-am revazut pe catafalc în holul Casei Scriitorilor, îmbracat în costumul pe care si-l cumparase cu o luna înainte din banii pe “Primele iubiri”, scufundat în spuma voalului de mireasa mortuar. Mâna lui fina mi s-a parut ca o retine pe a mea. M-am înspaimântat, caci i se schimbase chipul. Avea fata Spânzuratului din Tarot si în craniu, din care i se extirpase creierul, i-au bagat în loc câlti. Satana, clontul Pasarii cu clont de rubin, si-a facut datoria.

Avem dreptul sa stim si noi ce a stiut Securitatea

Mai stiu ca agentului Schwartszman Isac-Grisa, la scurta vreme dupa înmormântarea lui Nicolae Labis, i s-au aprobat actele de plecare definitiva din tara. Timp de aproape zece zile, Spitalul de Urgenta, în care poetul tragea sa moara, s-a transformat într-un obiectiv strategic, aparat strasnic sub supravegherea stricta a Securitatii române. Au instalat filtre discrete, au facut fotografii, au dat rapoarte – cred ca exista o sumedenie de documente de acest gen în dosarele care au ramas deschise. Si totusi, „numele lui Nicolae Labis este necunoscut în arhiva Securitatii”. Acesta a fost raspunsul primit de mine, acum patru ani, de la SRI.

Stela COVACI

http://www.napocanews.ro

21 februarie 2012

Trezirea constiintei in viata unui preot ortodox

MARTURIA FOSTULUI PREOT PAROH NECHITA IOAN

CATEDRALA 2, CLUJ-NAPOCA

 

INREGISTRARE  DIN  2008


Omul de cultura Dan Bercian, a avut inspiratia de a-l invita pe fostul preot paroh de la Catedrala 2 Cluj Napoca, Nichita Ioan, la Radio Unison Zalau unde i-a dat ocazia distinsului invitat sa-si marturiseasca credinta, insa acesta a prezentat totodata si parcursul religios de pana atunci.

Aceasta se intampla in luna Octombrie a anului 2008 la o binecunoscuta emisiune, avand sigla: Cu Isus spre Vesnicie!

O viata intreaga crezuse ca este un bun slujitor al lui Dumnezeu, canalizandu-si toata energia in aceasta directie. Ajunge sus in ierarhia bisericeasca si detine functii importante, slujind intr-o biserica mare din Cluj Napoca. Totul insa se schimba la un moment dat, deoartece citind BIBLIA a ajuns la concluzia ca drumul pe care mergea nu este si drumul pe care si l-a dorit de fapt.

In cateva episoade vom putea urmari inregistrarea marturiei, a modului in care Lumina lui Cristos a stralucit in viata preotului ortodox si ce turnura a luat viata sa din acel moment.

EPISODUL 1

NECHITA IOAN: De mic copil mi-am dorit sa-L cunosc pe Dumnezeu si sa ma pun in slujba lui Dumnezeu. Astfel, dupa scoala primara, am urmat Seminarul Teologic Cluj Napoca, 5 ani, si apoi Facultatea de Teologie Sibiu, 4 ani. La cerere am fost hirotonit preot celibatar pe seama Arhiepiscopiei Vadului Feleacului si Clujului, la Catedrala 1 Cluj Napoca.

Aici, timp de 10 ani si 7 luni, am indeplinit functie in plan administrativ, ca secretar al Arhiepiscopiei si, apoi, 2 ani ca si consilier administrativ. Arhiepiscopul din vremea aceea T.H. vine cu propunerea, dupa 12 ani si 7 luni:  “–Parinte, vin cu o propunere si te rog sa nu ma refuzi. Avand in vedere Catedrala 2 Cluj Napoca, care e o Catedrala cu probleme, are un numar imens de enoriasi 4.700 de suflete, ai doi conslujitori, m-am hotarat si mi-am indreptat privirea spre sfintia voastra si va trimit paroh la Catedrala 2 Cluj Napoca”.

Am acceptat. De indata, dupa numire, am intrat in adevarata atributiune de slujire in plan liturgic si liturgical. Pentru ca, sa aveti in vedere personalul administrativ, ca profesorii din cadrul institutelor de invatamant al liceelor teologice, cat si cei care lucreaza la centrele administrative, o parte din ei nu au parohii si se ocupa numai de problemele administrative. Dar de data aceasta, dupa mai bine de 12 ani intru in adevarata slujire

Vreau sa fac o paralela sau sa ma intorc in timp. De la data in care am fost numit ca secretar al Arhiepiscopiei Clujului, deindata, dupa cateva zile au sosit la sediul Arhiepiscopiei, impreuna cu inspectorul de la Culte, domnul Hoinarescu si doi tineri foarte eleganti, de peste 1.80, pe care mi-i prezinta; sunt colaboratorii nostri, lucratorii nostri, de la Ministerul de interne care lucreaza pe ramura de Cult. Si desigur mi s-au adresat cu intrebarea: „ – Parinte, v-ati acomodat, va puteti asocia cu spiritul Clujului?” „ –Desigur!” „–Aveti probleme in plan administrativ, financiar?” “– Va este cineva impotriva?”

Desi la data numirii, consilierii si intregul personal din cadrul Arhiepiscopiei isi punea intrebarea, cum un tanar de 24 de ani, de pe bancile Facultatii, abia iesit din Aula Facultatii, numit direct secretar al Arhiepiscopiei este imposibil, ori este introdus de organele de interne, ori il are suport pe domnul Voinarescu, ori episcopul, ceva trebuie sa se intample.

Nu era nici una, nici alta. Dar acesti doi tineri, mi-au facut mai multe vizite, iar la a saptea vizita mi-au facut propunerea de a intra in serviciile de colaborare, de conlucrare impreuna.

Fratii – ii numesc asa in mod plastic, patetic, fratii puscariasi, dosarele lor din 1972 pana in 1985 le cunosteam pe deplin, intru-totul, deoarece accesul la Ministerul de interne (M.I.) si la Directia 5 il aveam asa cum aveti dumneavoastra acces in propria camara de alimente! Desigur ca Declaratia Arhiepiscopului de Timisoara Nicolae Corneanu, cand a recunoscut in fata intregii Timisoare ca a colaborat cu organele M.I., si ca intreg ansamblul, intreg personalul din cadrul Sfantului Sinod al Patrarhiei Bisericii Ortodoxe Romane, Sinodul fiind organul central de conducere, avandu-l in frunte pe patriarh, el recunoaste: am fost colaborator si inclusiv si colegii mei.

Pentru ca va fac un lucru de cunoscut. Nu se putea ca, in special preotii dintr-o urbie asezata la nivelul Brasovului, Fagarasului, Sibiului, orasele acestea republicane, orasele mari, cum erau numite atunci, sa fii preot numit. Deorece mai intai dosarele care se depuneau de candidatiI la preotie treceau pe la departamentul de Culte, dar „rotatia” era asa: intrau direct de la Arhiepiscopie la Ministerul de interne, iar M.I. le trimitea la Departamentul de Culte, apoi Dep. de Culte le trimitea inapoi la Arhiepiscopie.

Si zeci de dosare la care arhiepiscopul facea propunerea, veneau respinse. Aveau ca scuza departamentul de culte: dl Hoinarescu e de vina! Dar in tot contextul acesta, vina apartinea M.I., care avea ca timp 10 zile sa cerceteze dosarul preotului, originea sa, arborele genealogic, de unde vine, daca are sau nu o origine sanatoasa, cum se zicea pe atunci.

Am colaborat cu aceste organe ale internelor din 1972 pana in 1985, cand, la cererea mea, am cerut sa ies din cercul lor. Desigur scaparea mi-a facut-o nimeni altul decat marele Cleopa Ilie, caruia, fiind duhovnicul meu de suflet i-am marturisit, sa spun asa, in ceasul al 13-lea, ca am colaborat cu organele de interne, si ca vreau sa ies din acest Cerc. Va rog sa ma ajutati! Dansul a gasit cumva, asa, o portita de scapare, la intalnirea cu inspectorul Gergely de la Sibiu, cu colonelul Margineanu, Andrei … (neperceptibil numele).., alti si altii, chiar cu Postelnicu, si le-am cerut iesirea.

Au ramas profund impresionati de ce s-a intamplat, ce s-a produs. Dat fiind faptul ca s-a intamplat ceva d.p.d.v. biologic, zic, am ajuns intr-o faza in care nu mai pot sa tin un secret, si mi-e frica sa nu desconspir tot ce am vazut, tot ce am activat, tot ce s-a lucrat aici in colaborare cu internele si cu contributia bisericii.

Au constatat ca intr-adevar se pot expune pericolului si, dand declaratia ca nu voi desconspira nimic timp de 5 decenii, mi-au facut iesirea.

Acum ma voi intoarce cu relatarea in planul de slujire propriu-zis.

EPISODUL 2

VA URMA !!!

SA VA FIE RUSINE, DOAMNELOR SI DOMNILOR!

George PETROVAI

1. Agonia României

 Ca România este stoarsa de vlaga de sta gata-gata sa-si dea duhul, o vede oricine: crucificarea ei a avut loc îndata dupa instaurarea regimului bolsevic (fatidicul an 1945) si –dupa cum lesne se poate observa – agonia sa a cunoscut aceeasi neîntrerupta linie ascendenta în toti anii care s-au scurs de la Decembriada pâna în clipa de fata, încât foarte multi dintre români înclina sa creada ca o amarnica fatalitate striveste destinul bietei noastre tarisoare.

 Dar stiintificii (politicieni, istorici, economisti) n-au admis sa înghita gogosi gen fatalitate si predestinare. Asa ca si-au suflecat mânecile, s-au pus pe treaba si la tanc ne-au oferit explicatii îndestulatoare în legatura cu cauzele care cu necesitate au dus la naufragierea corabiei românesti, dimpreuna cu uriasa ei încarcatura de suferinte umane, pe oceanul planetar bântuit cu furie de neostoitul uragan al interesului si trufiei învingatorilor dupa cea de-a doua conflagratie mondiala.

 Fireste, acestia erau stiintificii de dincolo de cortina de fier a Europei si a lumii, adica taman acei democrati plini ochi de responsabilitati si neomenie, care – direct sau indirect – la masa tratativelor au jucat popice cu milioane si milioane de destine individuale, caci la vremea respectiva (îndata dupa razboi) si câteva decenii în continuare, locul politicienilor (decimati în temnite si lagare de munca) fusese luat la noi si în tot blocul comunist de masa amorfa a politrucilor si activistilor, istoricii ori fusesera convertiti (reeducati), ori înlaturati de turma marxist-leninistilor, acestia din urma fiind intens preocupati sa rescrie istoriile nationale conform pretioaselor si indiscutabilelor indicatii primite de la atotstiutorii lideri ai partidelor proletare, iar economistii, cu totii îndoctrinati si doar putini dintre ei rasplatiti pentru slugarnicie, consimteau sa se transforme în niste anexe ale nomenclaturistilor, potrivit maximei leniniste: Politicul este forma concentrata a economicului!

 Cum putea sa mearga bine tara când românii nu mai erau stapâni la ei acasa, la început prin politrucii naimiti de Moscova si prin nesatulele capuse numite sovromuri, mai apoi prin aberantele planuri de totala independenta politica si economica, care planuri – departe de-a sluji interesele poporului tot mai urgisit si timorat –, printr-un proces de-o incredibila slugarnicie si depersonalizare, erau aproape în întregime puse la dispozitia viselor faraonice ale lui Ceausescu?!…

2. Lichelismul postdecembrist

 Si a venit revolta din Decembrie ’89, si odata cu ea – prin jertfa acelor inimi neînfricate care s-au opus gloantelor si tancurilor – au renascut sperantele românilor. În ce ma priveste, marturisesc ca m-am bucurat din toata inima de caderea acelui regim respingator. Aveam si de ce. Elev fiind în ultimul an de liceu, nu numai ca am scris la radio „Europa libera”, dar în una din scrisori aminteam (e drept, voalat si metaforic) de nelibertatea din România.

 Ei bine, taman scrisoarea cu pricina a fost interceptata de Securitate (poate ca însusi mesagerul o fi predat-o!), si apoi – dupa ce au dibuit ca eu sunt faptasul – sa te tii: interogatorii peste interogatorii (primul interogatoriu a durat de la 8 dimineata pâna la 3 dupa-masa), înjuraturi, amenintari si declaratii. Ma rog, tot tacâmul utilizat de sinistrii lachei ai fostului regim împotriva acelora care aveau ghinionul sa le pice în gheare.

 În timp ce anchetatorii se schimbau (fiecare cu metodele sale predilecte de intimidare), eu a trebuit sa stau pe un taburet asezat în mijlocul camerei de supliciu, exact sub becul aprins, sa ma adresez zbirului cu „cetatene anchetator”, sa rezist la avalansa amenintarilor extrase fie din H.C.M. (Hotarârile Consiliului de Ministri), fie din capatânile lor de buldogi (îndeosebi unul scurt, îndesat si cioturos semana grozov de bine cu un buldog înfuriat) si sa ma obisnuiesc cu frecventele lor apelative la adresa mea de „tradator” si „contrarevolutionar”.

 Dupa ce am recunoscut ca scrisoarea a fost alcatuita de mine (ce altceva puteam sa fac dupa ce zbirul sef mi-a trântit-o în fata?) si dupa ce, la anumite intervale de timp socotite de anchetatori ca fiind psihologice, eram pus sa detaliez unele pasaje subliniate de ei în scrisoare (de mai multe ori am explicat pasajul cu libertatea aparenta de la noi), securistii tineau mortis sa afle de la mine daca fac parte dintr-o organizatie contrarevolutionara. Se pare ca în anumite locuri din tara (posibil chiar din judet) tot cam atunci s-au depistat niste focare de protest.

 Dar eu m-am tinut tare pe pozitie nu fiindca nu-mi era teama de ei si de amenintarile lor, îndeosebi atunci când m-au asigurat ca pentru fapta mea vor fi zburati din facultate fratii mei mai mari (unul era student la Chimie industrala, celalalt la Electrotehnica), ci pentru ca realmente am actionat de unul singur.

 Posibil ca tocmai fermitatea si statornicia mea în raspunsuri, indiferent de iuteala ori de subtilitatea întrebarilor puse, sa-i fi convins cât de cât pe securisti de nevinovatia mea la acest capitol, asa încât ei au lasat-o nitel mai moale cu apartenenta mea la vreo organizatie. Dar asta nu înseamna ca n-am fost pedepsit. Si cu siguranta ca pedeapsa ar fi fost mult mai aspra daca nu eram un elev foarte bun la învatatura. Asa, gratie interventiei energice a tuturor profesorilor mei, îndeosebi a regretatului Ion Vancea, m-am ales cu o sanctiune relativ usoara: nota la purtare scazuta si o sedinta publica în sala festiva a liceului, sedinta în care eu mi-am recunoscut greseala si am fost bestelit fara mila de unii dintre invitati, dupa care Securitatea mi-a permis sa intru în examenul de bacalaureat si la cel de admitere. Dar nu la orice facultate (mi-as fi dorit filosofie, istorie sau jurnalistica), ci de preferinta la cele cu profil tehnic. Astfel am ajuns la Electrotehnica din Iasi, prima mea facultate…

 Iar Securitatea m-a avut în vizorul ei exact pâna la caderea comunismului. Cum mi-am dat seama de lucrul asta? Pai eram de serviciu în schimbul doi la Oficiul de Calcul Electronic din Sighetul Marmatiei si, aflându-ne în toiul evenimentelor sângeroase de la Timisoara, ascultam cu nesat stirile transmise de radio „Europa libera”. Deodata usa a fost aruncata pâna în celalalt perete si un securist a strigat la mine: „Înca nu te-ai învatat minte?” La care eu am raspuns: „Pai ce mai vreti de la mine? Nu vedeti ca totul se prabuseste?” A plecat înjurând si de-abia la o luna dupa caderea lui Ceausescu ne-am întâlnit pe strada, iar el – era împreuna cu un alt securist – s-a apropiat de mine si mi-a spus sa nu le port pica pentru cele dinainte, întrucât ei nu si-au facut decât datoria. Mi-a fost sila sa lungesc vorba cu asemenea indivizi, care refuza sa înteleaga ca s-au facut vinovati tocmai prin faptul ca si-au îndeplinit cu zel sarcinile din odiosul lor serviciu.

 În perspectiva a ce vreau sa scriu în continuare este cât se poate de nimerit sa adaug ca, reclamat de unul dintre colegii de la Oficiul de Calcul Electronic, am fost chemat de doua ori la fosta Militie, unde mi s-au pus întrebari si am dat declaratii în legatura cu lipsa mea de respect vizavi de partid si de cuceririle sale revolutionare…

 *

 Ei bine, am crezut ca dupa evenimentele din Decembrie ’89, România s-a schimbat nu doar la fata, multumita stratului de fard cu care o dichisesc alesii, ci si în continut. Ca adica traim cu adevarat într-un stat angajat curajos si ireversibil pe calea libertatii, democratiei si prosperitatii.

 De aceea, mi-a parut grozav de bine când Traian Basescu a condamnat comunismul, amagindu-ma ca nu va trece mult si vor fi demontate ultimele lui puncte de rezistenta, dar am cam cazut pe gânduri când l-am auzit pe presedinte repetând ca Legile sunt facute de hoti pentru hoti, o afirmatie de senzatie în rândul natiunii, dar care – dupa cum lesne ne putem da seama – n-are darul sa-i excepteze nici macar pe adeptii politicii sale, atâta timp cât formatiunile politice din actualul arc guvernamental detin majoritatea în parlament, prin urmare propun si adopta legi care, dupa parerea hazosului nostru presedinte, nu fac decât sa legalizeze hotia. Te întrebi atunci de ce Traian Basescu mai promulga legile si de ce în cel de-al doilea mandat al sau nu s-au facut capturi spectaculoase de hoti cu staif si – mai ales – de averi dobândite pe cai necinstite.

 Pai – zic eu – n-o face pentru ca, indiferent de angajamentele luate în campania electorala, acuma dupa ce s-a vazut cu sacii în caruta puterii, n-are nici un interes s-o faca. Oricum nu mai poate candida pentru functia suprema în stat. Atunci pentru ce sa-si mai faca dusmani? Mai ales ca anul electoral se apropie cu pasi repezi si el, în calitate de prim tartor al PDL-ului, are nevoie de cât mai multi prieteni cu bani, oricât de murdari ar fi acestia (prietenii laolalta cu banii). Ca doar stie oricine ca banii n-au miros…

 Cum România este înglodata în datorii si, totusi, în ea se consuma pe rupte, desi nu se produce mai nimic, ce si-a spus întreprinzatorul Basescu (pentru propriul amuzament, dar si pentru a crea aparenta de activitate, din când în când mai leapada pe piata câte un ciolan, asupra caruia se arunca de îndata atât politrucii, cât si jurnalistii): „Statul român tot nu mai e capabil sa-si îndeplineasca functiile de sanatate, educatie si siguranta pentru cetateni. Asa ca haide sa-l reformam. În felul asta nu numai ca vom face niscaiva economii, ca tot nu producem nimic si campania electorala bate la usa, dar vom închide si gura oficialilor europeni, care vad totul în negru în aceasta parte a Europei de când cu zavera din Grecia”.

Zis si facut. L-a chemat de îndata pe Emil Boc si i-a transmis marea gaselnita a iesirii din actualul si viitorul impas. „Dar, a adaugat el cu nelipsitul lui rânjet de cea mai pura esenta bahica, mare atentie la prietenii nostri din tara si mai ales din Bucuresti. Pentru ei reorganizarea trebuie sa mearga în sensul promovarii oamenilor nostri, respectiv în sensul conservarii lor pe posturi, acolo unde nu-i cu putinta altminteri. Doar pentru ceilalti se aplica reorganizarea în sensul disponibilizarii…”

 Boc, îmbujorat de placere ca seful l-a ciupit de ureche în semn de multumire pentru deplina reusita a celor stabilite, de îndata a dat dispozitiile necesare ministrilor de resort: educatie, finante, sanatate, interne etc. Dar premierul manifesta o simpatie deosebita pentru Sorin Blejnar, seful ANAF (Agentia Nationala de Administrare Fiscala), singurul subaltern care prin afirmatia ca „va taia în carne vie” i-a readus în memoria sa de fost activist angajamentele înaltatoare de odinioara cu cincinalul în patru ani si jumatate, fapt pentru care s-a grabit sa-l traga dupa el în cabinetul lui Basescu, doar-doar presedintele le va rasplati zelul cu câte o decoratie. Ca doar cu totii de la Râm se trag, adica din fostul pecere…

 Numai ca între timp Traian Basescu într-atât s-a lasat absorbit de marea lui pasiune marinareasca în preparatul si mai ales în sorbitul preparatelor ce necesita vaste cunostinte în domeniu (whisky, cocteil), încât nici vorba sa surprinda momentul istoric al întruparii hidrei tricefale de tip B. I-a privit cu ochi rai pe cei doi intrusi, dar înainte de a-i pocni la mir cu vreun recipient aflat la îndemâna, acestia au disparut ca luati de vânt. Ceea ce, desigur, nu i-a împiedicat nicicât sa treaca fara întârziere la realizarea maretelor sarcini stabilite de conducerea superioara de partid si stat. La rândul lor, directorii generali ai directiilor judetene ale Administratiilor Finantelor Publice au repezite ordine grabnice si fara crâcnire catre sefii de administratii din subordine. Adica, prin extrapolare putem sa refacem imaginea întregului, având în vedere ca ordinul generalului Teodor Luputi catre Nicoleta Orza, (înca) sefa administratiei din Sighetul Marmatiei, a sunat dupa cum urmeaza: Într-o ora sa-mi alcatuiesti si sa-mi trimiti lista cu disponibilizatii!

 Iar ea, sarmana, ce putea sa faca cu gradul ei doar de caprar (ofiterii sunt la Baia-Mare, în statul major al generalului), chiar daca galoanele generalului urmeaza sa fie smulse de dreapta nemultumire blejnareasca, acuma când Maramuresul se simte de neclintit pe unul din ultimele cinci locuri din tara în ceea ce priveste gradul de realizare a indicatorilor de performanta?!

Ca de, potrivit eticii si echitatii pedeliste de sorginte comunista, a fi un bun functionar se cheama a executa orbeste toate ordinele venite de sus, oricât ar fi ele de idioate sau (dupa caz) de absurde, prin urmare, se impune cu necesitate în vederea instalarii depline si definitive a haosului, ca individul X din structura sa fie cât se poate de slugarnic cu superiorii si cât se poate de tiranic cu subalternii.

 Pe ici, pe colo prin punctele esentiale se mai leaga si cumetrii (seful prevazator al unei administratii îsi face relatii în minister si la ANAF), ca doar de aia sunt chefuri si peschesuri pe aceste meleaguri, unde naravurile de la fanarioti se trag. Dar oficial schema functioneaza de jos în sus dupa cum urmeaza: Orza Nicoleta face sluj în fata lui Teodor Luputi, acesta se gudura pe lânga Blejnar, care la rândul lui face temenele în fata lui Boc. Inutil sa mai spun ca Boc îi pupa papucul marinaresc al lui Basescu si ca acesta asteapta sa fie scarpinat între urechi de simpatia natiunii, ca doar nu de florile marului este el alesul boborului.

 Cum eu, semnatarul acestor rânduri, n-am înteles ca a fi intelectual si om de cultura printre contabilii cu ifose oligarhice se cheama a aduce o grava insulta suficientei cu care ei îsi hranesc vanitatile si cum am continuat sa public carti si texte, fara ca vreodata sa-mi treaca prin minte ca pentru asta ar trebui sa am încuviintarea celor care printr-un hazard politic au ajuns sa se înfiga la cascavalul puterii, iata ca doamna Orza ma invita la dumneaei în birou, unde în prezenta altor persoane (lider de sindicat si sefi de compartimente) ma înstiinteaza cu întreaga dumisale seninatate si suavitate ca, întrucât domnul Teodor Luputi i-a cerut ca într-o ora sa alcatuiasca lista cu disponibilizatii, ea a binevoit sa se gândeasca la mine si mi-a facut cinstea (sic!) sa ma treaca în capul listei.

 Întreb cu consternare: „Dar de ce chiar eu?” Îmi raspunde cu aceeasi adorabila inconstienta: „Pentru ca dumneavoastra aveti relatii, deci puteti mai repede ca alti colegi sa va gasiti un nou loc de munca, si pentru ca scrieti carti, prin urmare aveti o sursa suplimentara de câstig”. „Dar bine, doamna, raspund eu cu naduf, cine naiba v-a bagat în cap ca se poate trai la noi din scrierea cartilor? Si pe urma, daca e vorba de câstiguri suplimentare, avem atâtia colegi care tin evidente contabile…” Câteva clipe de tacere. Unii stau cu capetele plecate, altii se uita pe pereti. Asta ma face sa rabufnesc: „Pai bine, dar asta-i mai mult decât o nedreptate. E curata ticalosie!” Cei prezenti ma aproba, sefa chiar cu mai multa râvna ca ceilalti, însa tabelul ramâne asa cum a fost croit initial (a se citi înainte de intrarea mea în birou!), cu toate ca eu sunt dublu licentiat si cu toate ca din biroul nostru face parte o angajata aproximativ de vârsta mea, dar fara studii superioare. Si nu este singura din administratie.

 Dupa exact o saptamâna am fost chemat de doamna Orza sa-mi ridic preavizul. Cazuse magareata doar pe mine si pe înca un angajat, care n-are studii superioare si, în plus, oricum urma sa se pensioneze la începutul anului viitor. Bietul om! L-au pus pe liber numai ca lucratura împotriva mea sa nu para cusuta cu ata alba…

 Dar, domnule Luputi, uitati cum judec eu: Daca pe Prodaniuc Ioan l-ati chemat în fata comisiei de disciplina si l-ati amenintat ca s-ar putea sa-si piarda locul de munca doar pentru banalitatea de pe fluturasi cu „Diminuare Boc”, în definitiv o gluma pe care ati umflat-o politic pâna când a crapat mai ceva ca broasca din fabula, nu-i greu de priceput câta ura proletara, de partid si de clan ati acumulat în inima împotriva textelor mele cu tenta critica si mai ales împotriva autorului lor.

 Pesemne ca înca nu va mustra constiinta, daca nu din alte considerente, atunci macar dintr-un reflex de loialitate vizavi de partidul care v-a facut soldatul unei cauze pierdute si generalul unei armate tot mai împutinate. Dar cu toate straduintele dumneavoastra disperate, ma îndoiesc ca veti reusi sa va salvati galoanele ridicol de scamosate înca din urma cu vreo doi ani (penibilul scandal de la Baia-Mare cu TVA), chiar daca pentru a va impresiona seful, i-ati împrumutat atât memorabila expresie cu taiatul în carne vie, cât si maniera stalinista de lucru. Pentru ca Stalin a fost primul mare manevrant de destine umane care a avut cinismul sa afirme ca omorârea unui om înseamna crima, pe când moartea a mii de oameni se cheama statistica. La noi nu se lucreaza cu loturi mari de oameni si nu se distorsioneaza mii de destine umane prin aceasta nebunie a disponibilizarilor fara alternativa? Din cauza stresului si a nesigurantei zilei de mâine, societatea româneasca actuala este tot mai vulnerabila atât prin cresterea numarului de bolnavi (cardiaci, diabetici etc.), cât si prin sporirea îngrijoratoare a ratei sinuciderilor. Oricât s-ar zbate cineva si oricât ar fi de bine intentionat în patratica lui, n-are cum sa faca performante cu niste oameni preocupati pâna la obsesie de grijile cotidiene si obsedati pîna la depresie de spectrul devastator al disponibilizarilor. Caci traim într-un mediu naucitor de necrutator, un climat nesanatos în care toate preturile sunt în crestere, doar pretul omului este în scadere…

 Dupa aceasta paranteza, sa mergem mai departe, domnule Luputi. Daca nu va prevalati de pozitia sociala dobândita cu ajutorul partidului, la care capitol credeti ca ma depasiti? La studii n-as crede: Sunt dublu licentiat, iar celebrul profesor Ioan Florea de la Universitatea din Cluj-Napoca, dupa ce mi-am luat în tara toate examenele de doctorat, m-a îndemnat staruitor sa-l continui la Orleans, adica la Universitatea unde domnia-sa predase cu ani în urma. N-am putut sa-i urmez îndemnul si recomandarea din lipsa banilor necesari.

 La curaj si verticalitate iarasi nu-i de crezut. Caci unde erati dumneavoastra când eu eram în conflict ba cu Securitatea, ba cu Militia? De asemenea, unde erati în Decembrie 1989 când eu la propriu eram pe baricade, mai exact în balconul Primariei Sighetul Marmatiei si le vorbeam concetatenilor? Cine stie, poate ca atunci faceati ca acei români care se dadeau de ceasul mortii ca sa ascunda cât mai bine urmele evidente ale trecerii lor triumfale prin fostul partid bolsevic…

 În cultura (filosofie, literatura, istorie, istoria religiilor) nici pe-atât, atâta vreme cât eu am în cap mii de volume citite si în spate o opera: 11 carti tiparite, altele doua în lucru si sute de texte publicate în zeci de reviste din tara si din strainatate.

 Astfel stând lucrurile, va întreb: Credeti c-ati avut dreptul moral sa-mi trimiteti preavizul, probabil în baza acelorasi motive puerile, ca sa nu spun stupide, invocate de doamna Orza Nicoleta? Înclin sa cred ca singurul argument forte la care recurgeti atunci când încercati sa va linistiti constiinta vizitata de nedreptatile savârsite este nestatornica autoritate cu care v-a investit partidul. Dar gândid astfel, înseamna sa va autoamagiti. De fapt motorul actiunilor întreprinse pâna în prezent si pe care o sa le întreprindeti contra cronometru si în continuare, nu este nicidecum straduinta de-a eficientiza activitatea finantistilor din Maramures. Pentru ca stiti prea bine ca acest lucru este cu neputinta. Din urmatoarele trei motive:

 a) Am aratat mai sus ca nu poti obtine rezultate spectaculoase cu niste oameni timorati pâna aproape de îmbolnavire din cauza stresului si a nesigurantei zilei de mâine;

 b) Lipsa capacitatilor de productie, care duce în mod logic la tot mai frecventele incapacitati de plata. Din acest punct de vedere, Maramuresul Istoric este aidoma unui desert, unde se traieste din expediente, adica de azi pe mîine;

 c) Uriasele arierate imposibil de recuperat.

 Prin urmare, ceea ce va pune în miscare si va împinge la actiuni de-a dreptul disperate este teama de-a nu-i dezamagi pe sefi. Caci nemultumirea sefilor ar fi de îndata urmata de mazilire, lucru catastrofal pentru cineva care crede ca este îndreptatit sa mai astepte ceva de la partid. Dar cum PDL a pierdut imens de mult prin masurile dezastruoase îndreptate împotriva bugetarilor si pensionarilor, respectiv prin masurile neinspirate din sectorul privat, el nu mai are nimic de dat înafara de promisiuni.

 Ma voi stradui ca în toate textele ce le voi scrie de-acu înainte, sa deschid ochii alegatorilor din tara si strainatate asupra modului incalificabil cum PDL în întregime îsi respecta promisiunile din campania electorala, dar mai ales asupra modului catastrofal în care s-a achitat de actul guvernarii…

 Din motivele aratate mai sus, domnule Luputi, precum si din motive pe care le voi detalia cu alta ocazie, refuz propunerea de-a participa la concursul pentru ocuparea unui post dintr-o alta localitate a judetului, concurs care nu-mi mai ofera nici o satisfactie si nu-mi confera nici o garantie ca la viitoarele disponibilizari nu voi fi din nou cap de lista. Poate ca n-ar fi rau ca unele dintre aceste oferte sa le pastrati pentru dumneavoastra pentru mai târziu, dar simt ca aidoma atâtor si atâtor membri (ne)devotati partidului, aveti un scop maret pe aceasta lume, un scop pe care oamenii demni îl resping cu indignare – acela de-a fi sef chiar de-ar fi sa treceti peste cadavre.

—————————————

Nota: În aceasta lucratura ticaloasa, domnul Grigore Breban, seful serviciului Personal, îsi are partea lui de vina, macar prin aceea ca trebuia sa stabileasca un set clar de criterii dupa care sa fie operate disponibilizarile: studii, abateri disciplinare (absente, betii, scandaluri etc.), neîndeplinirea sarcinilor de serviciu, calificative etc.

 Dar ce sa ma mir? Era ticalosilor de care Marin Preda face vorbire în romanul sau „Cel mai iubit dintre pamânteni” s-a perpetuat pâna în zilele noastre, si cu toate straduintele alesilor si a ciracilor lor, ea nu poate fi nicicum ascunsa sub fardul îngretosator al democratiei pedelisto-udemerista.

 Sighetul Marmatiei,

6 iulie 2011

PIT POPOVICI 4 Sub protectia lui Dumnezeu

OCROTIT IN COLIBA LUI

PIT POPOVICI IN HICKORY, NC

de George Danciu

Caci El ma va ocroti în coliba Lui, în ziua necazului, ma va ascunde sub acoperisul cortului Lui si ma va înalta pe o stânca.(Psalmul 27.5)

Partea a treia a predicii fratelui Pit

În ziua Cincizecimii, erau toti împreuna în acelasi loc.”, impreunacu fratele Pit Popovici, in Hickory- NC.


A n u l  1 9 5 3

Marturia depre un Dumnezeu care poate totul!

Daca in episodul precedent am vazut cum a ajuns Pit Popovici la Biserica Pârneava din Arad, in episodul de azi, vom vedea cum Duhul Sfânt l-a calauzit mai departe, in anul de gratie 1 9 5 3.

Pit Popovici: In anul 1953, fratii din biserica din Timisoara ma cheama sa le merg de pastor. Biserica numara atunci 124 de membri. Le-am spus si lor „ – Rugati-va! Sa vedem cum vrea Domnul!

Nu voiam sa merg la Timisoara. Nu eram atras. Se afla la 53 km de Arad. Era un oras inchis, cum se zicea. Nu puteai sa te muti acolo, nici cu serviciul, dar nici vorba cu locuinta!

Pe de alta parte, am aflat ca in biserica aveau trei partide. Nu ma atragea sa merg la Timisoara. Imi era bine la Arad si eram multumit acolo. M-am rugat si, in doua rânduri, am avut incredintarea ca trebuie sa ma duc la Timisoara. Dar nu voiam!

La Tine, Doamne, îmi înalt sufletul. În Tine, Dumnezeule, ma încred: sa nu fiu dat de rusine, ca sa nu se bucure vrajmasii mei de mine! Da, toti cei ce nadajduiesc în Tine nu vor fi dati de rusine: ci de rusine vor fi dati cei ce Te parasesc fara temei. (Psalm, 25.1-3) Continue reading “PIT POPOVICI 4 Sub protectia lui Dumnezeu”

PIT POPOVICI – episodul 4

OCROTIT IN COLIBA LUI

PIT POPOVICI IN HICKORY, NC

de George Danciu

 

Caci El ma va ocroti în coliba Lui, în ziua necazului, ma va ascunde sub acoperisul cortului Lui si ma va înalta pe o stânca.(Psalmul 27.5)

 

Partea a treia a predicii fratelui Pit

 

În ziua Cincizecimii, erau toti împreuna în acelasi loc.”, impreunacu fratele Pit Popovici, in Hickory- NC.


A n u l  1 9 5 3

 

Marturia depre un Dumnezeu care poate totul!

 

Daca in episodul precedent am vazut cum a ajuns Pit Popovici la Biserica Pârneava din Arad, in episodul de azi, vom vedea cum Duhul Sfânt l-a calauzit mai departe, in anul de gratie 1 9 5 3.

 

Pit Popovici: In anul 1953, fratii din biserica din Timisoara ma cheama sa le merg de pastor. Biserica numara atunci 124 de membri. Le-am spus si lor „ – Rugati-va! Sa vedem cum vrea Domnul!

Nu voiam sa merg la Timisoara. Nu eram atras. Se afla la 53 km de Arad. Era un oras inchis, cum se zicea. Nu puteai sa te muti acolo, nici cu serviciul, dar nici vorba cu locuinta!

Pe de alta parte, am aflat ca in biserica aveau trei partide. Nu ma atragea sa merg la Timisoara. Imi era bine la Arad si eram multumit acolo. M-am rugat si, in doua rânduri, am avut incredintarea ca trebuie sa ma duc la Timisoara. Dar nu voiam!

[pullquote]

La Tine, Doamne, îmi înalt sufletul. În Tine, Dumnezeule, ma încred: sa nu fiu dat de rusine, ca sa nu se bucure vrajmasii mei de mine! Da, toti cei ce nadajduiesc în Tine nu vor fi dati de rusine: ci de rusine vor fi dati cei ce Te parasesc fara temei. (Psalm, 25.1-3)

[/pullquote]

In luna iunie 1953 ma aflam la Cluj, la o saptamâna de Evanghelizare in Biserica Manastur. Trece ziua de luni, trece si ziua marti. Miercurea primesc o telegrama de la fratele Socaciu, care avea rude in Timisoara, in care imi spune ca trebuie sa fiu de ISPAS, adica de Inaltarea Domnului, la Biserica din Timisoara.

Atunci, ma gândesc, voi vedea daca va fi DA sau daca va fi NU!

Joia dimineata, ma scol la 4.00, cobor pe jos de pe strada Câmpului la Gara.

La 5.00 aveam acceleratul de Timisoara. Ma rog ca Dumnezeu sa ma lumineze, sa-mi dea un semn:

Sa-Mi trimiti din partea Ta, in 15 minute un frate, daca trebuie sa merg de pastor la Timisoara, sau o sora, daca nu vrei sa merg de pastor la Timisoara!”.

– Fratilor, dupa 5 minute, ma intâmpina un frate de la Oradea!Glorie Domnului!

Pe vremea aceea, unul Sever Popescu era reprezentantul comunist al Cultelor la Timisoara si nu m-a vrut deloc la Timisoara. Auzise de mine!

Insa cu reprezentantul de la Arad, unul Câmpeanu, ma cunosteam si ma intelegeam bine. Ma intrebase multe lucruri. Odata m-a intrebat: “- Cum se face ca ai vostri copii sunt pe primele locuri la invatatura?” Stam si nu stiam ce sa-i zic, apoi am un raspuns bun. “- Copiii nostri invata versetul de aur pentrufiecare slujba, recita poezii de mici. Asa sunt mai antrenati cu memoria. “- Asta e!”, exclama Câmpeanu!

Si, fiindca Câmpeanu a trimis un referat bun despre mine la Bucuresti, referatul lui Sever Popoescu a ramas fara rezultat si am putut intra cu serviciu de pastor in Timisoara!

Duhul Sfânt m-a calauzit in tot adevarul. N-am facut nimic fara Domnul!

Am inceput sa lucrez de pastor la Timisoara, impotriva vointei inspectorului de la Culte. Dar, aviz de mutare cu locuinta in Timisoara, nu am primit.Trec lunile iulie, august si septembrie. Ma deplasez de la Arad 53 de km, cum pot.

Intr-o zi il solicit pe fr. Volonciu: „-Vino mâine cu camionul sa ma mut la Timisoara!

Suntem sapte persoane, familia mea, si lucrurile incarcate in camion. Ajungem in Timisoara. Nu aveam nimic aranjat. Nimic! Nici o idee, cum vom face. Suntem doar in mâna Domnului! Trecem de Piata Unirii, de cladirile bisericilor Sârbeasca si cea Catolica. Ajungem pe strada Alba Iulia, unde locuiau doi frati care lucrau la IGO. Si-i intreb: “-Ce sa fac? Unde sa merg? Unde sa descarc camionul?

[pullquote]

Domnul este lumina si mântuirea mea: de cine sa ma tem? Domnul este sprijinitorul vietii mele: de cine sa-mi fie frica? (…) Caci El ma va ocroti în coliba Lui, în ziua necazului, ma va ascunde sub acoperisul cortului Lui si ma va înalta pe o stânca.” (Psalm, 27.1; 5)

[/pullquote]


Parca doar acum aflam ca Timisoara e oras inchis! Cutare, n-are loc! Cutare, n-are loc! ( Imi amintesc, acum, eu, condeierul, ca nici pentru scumpul Isus, la nasterea Sa nu s-a gasit loc de poposire  unde sa descalece Imparatul…).

Staruiesc: “- Unde descarc?

(Pit intreba, frati si oameni, dar inima striga catre Dumnezeul Cel Sfânt care poate totul, aude totul, vede totul, stie totul…)

Intr-un târziu, cineva spune: “– Duceti-va la familia Pascu, descarcati acolo.”  Pascu n-avea casa lui. Oficiu de inchiriere trebuia sa aprobe sa poti ocupa o locuinta.

Proprietareasa, o unguroaica care nu stia foarte bine româneste si care voia de fapt sa-l scoata pe Pascu din acea locuinta,  vine strigând in gura mare:

–  NIMENI nu intra in casa asta,  ca-i sparg capul cu securea!

Noi solicitam doar 2 … 3 zile pâna vom gasi o solutie. Ea, NU si NU!

Sotia stie putin ungureste, ce-au uitat ungurii.  A vorbit ea cu proprietareasa, nu stiu ce, dar … am descarcat acolo!

(Dumnezeu niciodata nu se inseala! El merge la sigur, chiar daca femeia a zis NICIODATA, Dumnezeu i-a schimbat inima si a aprobat.)

In 2..3 zile am primit cel mai bun apartament pe care l-am avut vreodata,  in Romania ori in America, in centrul Timisoarei. S-a intâmplat ca dr. Blându se mutase atunci la Arad, iar de la Arad veniram noi!

E minunata toata lucrarea dumnezeiasca!  Sa experimentati trairea cu Dumnezeu, nu cu vorba!

Nu degeaba fratele care ne primise pe strada Alba Iulia, ne-a intampinat cu urarea: Pace fratilor!

Si a fost PACE. (Cu Dumnezeu, vine si pacea, El da pacea care intrece orice pricepere omeneasca.)

De la 172 de membri, Harul lui Dumnezeu ne-a inmultit la peste 500 de membri.

M-a urmarit in acele vremuri versetul 5 din Psalmul 27: Caci El ma va ocroti în coliba Lui…”.

In permanenta au fost amenintari din partea comunistilor, fie prin Sever Popescu, fie prin altii. Au trimis dintre ei in Rusia sovietica, la o pregatire pe timp de 6 luni, sa vada ce e de facut ca sa frâneze si sa doboare crestinismul.

Aveam servicii la biserica si miercurea si sambata si duminica. Sâmbata aveam pregatire cu studentii; veneau de la multe facultati, tineri, sa asculte cuvântul Domnului.

Au vrut sa scoata din programul nostru de Adunare, miercurea, sâmbata…

Faceau presiuni si amenintari si diversiune, spunând ca in alte biserici din tara au fost de acord cu scoaterea programului de Adunare a crestinilor, in unele zile. La insistentele lor, am facut sedinte in prezenta lor, dar n-au avut nici cel putin un vot pentru dorinta lor.

Dar am fost destituit, am avut interdictie sa predic de la amvonul bisericii, timp de 4 ani si jumatate!

Insa niciodata nu m-au chemat la securitate.

 

Domnul a fost de partea noastra. Slava Domnului!

 

Petru Popovici: Imi vine in minte cântarea:

Precum trec stelele stralucitoare,
De raza soarelui, dimineata,
Asa vei trece de-aici lasând toate,
Dar ce lui Isus ai facut va sta.

Asta ramâne, nu vestejeste,
Ce pentru Isus ai facut va sta;
Caci tu vei trece de-aici lasând toate,
Dar ce lui Isus ai facut va sta.

De lucru’ tau altul se va bucura,
Pe tine uitarea te v-astepta,
Chiar de-ai semanat, tu nu vei secera:
Dar ce lui Isus ai facut va sta.

 

GLORIE DOMNULUI!

ALELUIA! AMIN!

Citeste aici episodul 3

CARTEA VESTIND DIN TRECUT, DESPRE VIITOR

CARTEA VESTIND DIN TRECUT, DESPRE VIITOR-AMINTIRI DIN SAMSARA”, de DAN SANDU

Recenzie : prof. dr. Adrian Botez

 

 

Aparuta la Editura Ateneul Scriitorilor, Bacau, în 2011, cartea lui DAN SANDU, „Amintiri din Samsara” (cu o întâmpinare prefatatoare uluit-strategic asteptatoare, a lui Calistrat Costin) stârneste, ca mai toate cartile sale, probleme si, deci, exercitii de inteligenta, de constiinta – si problematizari deosebit de grave. [pullquote] Oana Orlea este pseudonimul literar al Mariei-Ioana Cantacuzino, fiica aviatorului legendar Constantin “Bâzu” Cantacuzino si a Ancai Diamandy. Este nepoata prin alianta a lui George Enescu. [/pullquote] Motto-ul, extras din Oana Orlea (cea care „a învatat meseria de detinuta”! – cf. Ioan Cândea, Mântuirea prin suferinta, Alba Iulia, 2009), este sugestiv, în acest sens: „Ma îngrozeste uitarea colectiva. A tine minte nu înseamna a te da cu capul de pereti în fiecare dimineata. A tine minte înseamna a-ti trai viata firesc, fara a pierde vreo farâma din marile si micile bucurii pe care ti le ofera ea, dar si a sti, în sinea ta, ca stii si a transmite mai departe. A poseda trecutul e o forma de bogatie care ne împiedica sa pierdem sau sa ne stricam viitorul”. Capcana: viitorul vine, legic, peste puterile noastre de a întrerupe comunicarea temporalitatilor. Viitorul osmozeaza, treptat, cu trecutul, peste capetele noastre – prin legea cosmica a Samsarei indice. Numai un ignorant si un om lipsit complet de spirit de observatie, nu-si da seama ca volumul „Amintiri din Samsara” se aseamana, într-un anume sens, cu…”Amintiri despre viitor”, al lui Erik von Däneken. Acolo se vorbea despre civilizatii terestre (cu obârsia în extraterestricitate, probabil…), aparent, disparute – dar cu elemente reiterate, partial, în civilizatia asa-zis „modern-contemporana”. Aici, în cartea lui DAN SANDU, se semnaleaza, cu o subtilitate amara, elemente reiterate (ba, chiar hiperbolizate!), în prezentul „contemporan”, ale unei „civilizatii” pe care doar fraierii o mai considera ca fiind „definitiv revoluta”…

…Definitia pentru Samsara sau sam sara : “ciclul de reîncarnari sau renasteri din hinduism, budism, jainism, sikhism si alte religii înrudite cu acestea.Termenul de „samsara” este strâns legat de notiunile de „avidya” si „karman”. Samsara desemneaza circuitul existentei în lume pe baza formulei nastere-moarte-renastere. Potrivit faptelor din viata anterioara, omul se reîncarneaza, urmând ca si dupa aceasta viata sa urmeze o alta” – cf. Mircea Eliade, Alchimie asiatica (Alchimia chineza si indiana, Cosmologie si alchimie babiloniana), Humanitas, 1991.

…Începutul volumului (volum de 86 pagini, cu 75 de poeme) contine versuri original-pregatitoare, pentru o parte a doua, care da impresia de postmodernism, de citare din presa antedecembrista…

De fapt, sunt mesaje de avertisment, pentru nu doar o societate româneasca, în care toate o iau razna, spre paleoliticul inferior al istoriei… – …ci, mai ales, pentru o lume terestra contemporana, care se întoarce tot mai indiferenta si iresponsabila, sa deschida si sa accepte noi temnite, noi posibilitati de univers concentrationar, “la lumina zilei” – în spatele acestor “realizari” fiind forte uluitor de lucide si îmbinând fatarnicia cu o strategie cinico-sadica, distructiv-apocaliptica de Duh, inversând, cu voluptate infernala, toate preceptele crestine, primul si cel mai important fiind însusi conceptul de “mântuire a omului”, dupa care urmeaza cel de…”facere a lumii” (mereu, dracul proclama “Lumea Noua”! – a se vedea si porecla Americii/SUA…) : “Din scolile elementare/din licee si/ facultati/trebuie înlaturati profesorii/de valoare/care se bucura de popularitate…/Locurile lor trebuie ocupate/de oameni numiti de noi,/având un nivel de pregatore slab/sau mediocre” (Mântuirea omului, p. 40) – sau: “Trebuie ca la facultati/sa ajunga cu prioritate/sau în mod exclusive,/ cei care nu sunt interesati/sa se perfectioneze//la nivel înalt,/ci doar sa obtina/o diploma” (cf. Facerea lumii, p. 43) – adica, ATUNCI, Petre Roman ori Samuel Bruckner-Silviu Brucan – iar azi, EBELE si “anastasele”, “talmacenii” si “botisii”, “ialomitenii” si “tineii” (toti având, în spate, pe “baciul isaresc”, pe Cel cu Ochi de Sticla!) . Da, noi, subsemnatul, dam marturie ca ultimii ani, cei din “noul mileniu”, înseamna desfasurarea, cu deplin succes (nici initiatorii lui nu sperau la asa “hal” de success…la constiinte atât de obediente si handicapate/lipsite grav, de orice rest de morala!) – la toate nivelurile învatamântului actual, a actiunii “Impostura nationala si globalista”, a sclavagismului intelectual, prin extirparea sau marginalizarea brutala a valorilor autentice, si promovarea nulitatilor servile, perfect adaptate la a deveni gardienii si calaii, cinici si sadici, ai celor pe care-i înlocuiesc, întru trimful nonvalorii nationale si mondiale! Non/Anti-Axiologia Rediviva! – …“curat întru samsara”!

…Pentru ca, dincolo de scoala, sa se obtina lipsa totala de profesionalism, care înlesneste si întretine, perfect, santajul si coruptia si haosul social-moral, întru Gloria…PAPUSARILOR (României si Lumii: sa ne detasam, încât sa privim catre “competenta distructiva” a lui …Jeffrey Franks sau “inteligenta” si moralitatea unor lideri mondiali, precum Clinton, Bush, Berlusconi, Sarkozy sau… D.T.K.-ul FMI-ului! – …si a atâtor altora, iesiti “din aceeasi fabrica” de obraznicie si agresivitate impostural-infernala!

…Întru triumful hartuirii, supravegherii draconice si, în cele din urma, al arestarii Duhului (din carti, din biserici/religie – “ecumenismul” masonic fiind principala cale de nauceala spirituala terestra!, din mass media etc. – pâna la “mântuirea” prin mancurtizare si îndobitocire perfecta): “E necesar sa fie puse/sub observatie tipografiile/bisericesti,/arhivele,/continutul predicilor,/cântecelor,/al educatiei religioase,/dar si cel al ceremoniilor/de înmormântare…” (cf. Ochiul Lui Dumnezeu, p. 38). Si, evident, nu sunt sub supraveghere continua doar “predicile bisericesti”, ci sunt urmarite, cu înversunare necrutatoare, si cursurile-“predici”, de la catedrele de orice specialitate, din licee si universitati…Orice institutie are camere de supraveghere, iar distrugerea intimitatii, a nevoilor libertatii Duhului s-au dovedit (prin Big Brother-ul mondialist) cumplite hiperbole: ceea ce, în comunismul stalinist, era doar testare a Estului European – prin globalism – devine “Politia Terrei”! Comunismo-stalinismul a existat, în secolul XX, ca experiment local, REUSIT (prin martirizarea, exterminarea, “frângerea cerbiciei”, în lagarele si temnitele României Crucificate), pentru ca în veacul XXI, “mengelii” omenirii sa aiba curajul de a iesi…întru aplicarea terestra a celor învatate, testate si “reusite”, în special în “poligonul românesc”.

…Fireste, zona spirituala cel mai greu de învins este aceea religioasa ( a se vedea, în zilele nostre, “experimental lui Moise din Buzau, cu “scoaterea icoanelor din mediul public”) – de aceea, si continutul agresiv mai mare, în ce-i priveste pe “activistii” de serviciu (dar saurienii, bolnavi de agramatism, ai politicii stalinist-globaliste, “miros” faptul ca lupta este nu izolata, ci…cu “gemenii Duhului – “cultura” provenind din placenta “cultului”!): “Din lipsa muncii culturale /asociatii religioase, mai ales Oastea/Domnului, care sub influenta religiei/atragea masele largi ale taranimii/muncitoare pe calea bisericii/si abonamentele erau tot religioase…” (cf. Cultul liber, p. 39). A se observa ca sintagma “abonamente religioase” nu caracterizeaza limbajul stalinist (pseudo-revolut…), ci cel al globalismului ecumenist, unde, spre pilda, la bisericile scientologice si umaniste, se intra pe baza de…ABONAMENT!!!

…De la înaltimea “Portii Raiului” (“Sus la poarta Raiului” – metafora incipitului de volum, însemnând perspectiva normalitatii sacrale, de dincolo de “tusea muscaleasca” – cf. Taximetrie, p. 7 – “taxiul” fiind “vehicolul provizoriu” poetic, precum “luntrea lui Charon” – pentru dobândirea PERSPECTIVEI ASUPRA ISTORIEI UMANITATII!), precum si a “plamânilor”, sufocati de istorie si de interdictiile adevarului istoric – se “scuipa adevaruri” (“alte versuri negre si parsive/îsi trimit plamânii/la plimbare/scuipa adevaruri”). Pe lânga si complementar cu cele care tin de asfixia “dascaliei” oneste, terorizarea si desfiintarea Misiunii de Ravvi (“…la anu’ poate vreo cruce/servind drept material didactic” – Angusta, Sfânta Tristete, p. 9 – “angusta” sugerând, dublu: si “augusta”, Imperiala si Demiurgica Misiune a Învatatorului Hristic – dar, pe cealalta fata a simbolului, fiind înscrisa “mangusta”, cea care ucide Sarpele Întelepciunii: “Sa fiti întelepti precum serpii si blânzi precum porumbeii”, se adreseaza Hristos, catre Sfintii Apostoli, trimisi întru Misiune!) – se produce catastrofa continuitatii generatiilor, cu automatisme fie tiranice, fie înregimentat-iresponsabile: “Recrutarea elevilor se va face/prin grija organizatiilor de partid/sindicate si a conducerilor de întreprinderi, institutii…” – ieri, pentru a striga: “Stalin si poporul rus libertate/ne-au adus…”, azi, pentru a slavi Unicul Partid, dimpreuna si în frunte cu, neînvins…Cârmaciul sau “traian” (a carui “gândire transcende Galaxia”… – declara tuterul Traian Ungureanu…: ”are mama trei catei,/cine-i pupa-n cur pe ei?” – cf. Chirilice, p. 20).

…Si, pentru a linisti spiritele nelinistite ori cârtitoare, vom zice ca, si stalinismul dejist (si, partial, ceausist), si americanismul globalist, au “glorioase realizari” : “glorioasa Armata Rosie/dupa lupte eroice, a eliberat/Câmplungul” (ca-i trebuia!, ca si bazele americane de azi, ca-s de la Deveselu ori de la M. Kogalniceanu, ce importanta mai are?!), sau: “nu poti fi comunist (n.n.: azi, globalist!) /adevarat/nu poti îndeplini sarcini bune/de raspundere/-fara a învata (n.n.: azi, dupa manualele alternative, care-ti distrug discernamântul si identitatea multimilenara!)/-fara a studia (n.n.: ieri, cât de intangibila era Armata Sovietica, binecuvântata de “Tarii Kremlinului” – azi, cât de destept si invincibil e americanul, binecuvântat sa crape, din ordinul Casei Albe si a…petrolistilor si negustorilor de armament!)… – cf. Tov (1), p. 10.

…Si, pentru ca nu e nicio diferenta esentiala, între o ocupatie si…urmatoarea, poporul român, dupa ce si-a rupt palmele ovationând tot ce i-a stat în fata ochilor, adoarme, ostenit de atâta…parada! … – uitând ca ar mai fi o a treia solutie: sa-si construiasca si rezolve SINGUR destinul, nici dupa indicatii de la Kremlin, nici de la Casa Alba, ci din…mintea si bunul-simt si din geniul lui…tustrele anesteziate, azi: “Nu-i nevoie de educatie/ne-am saturat de stiinta/dar ne trebuie docilitatea…/…Este nevoie de sefi si/de sclavi……….” (cf. Lumina vine de la Rasarit, p. 83). …Si asta, TOTDEAUNA!

…În definitiv, lumea, de ieri sau de azi, nu-i nici buna, nici rea (la modul absolut si incomentabil): este…”istorie”! Atât! Dar, spune Blaga, românul a tot sabotat-o (pe “doamna” asta Istorie), pentru ca nu i-a placut duhoarea ei…Va mai reusi, oare – din nou si din nou?! Sau ar trebui, poate, ca “mamaliga sa explodeze”, si sa devenim, în mic, ceea ce China este în mare: o existenta terestra nu doar remarcabila (deci, buna de furat si de sclavaj…”modern”!), ci si respectabila, daca nu chiar temuta…?!

…Tot istoria, ca fiind “urmele pasilor Lui Dumnezeu pe Pamânt”, îsi va spune ultimul cuvânt, si în ce priveste România, si în ce priveste avertismentele, extrem de grave si intelligent încifrate, ale lui DAN SANDU. …Un lucru ramâne, însa, cert: daca, din nou, scriitori de o remarcabila inteligenta si rafinata intuitie, precum este si DAN SANDU – simt nevoia, din nou, iar si iar, sa încifreze (ca pe vremurile considerate, naiv, ca…”definitiv revolute”!), pentru a nu le fi azvârlite cartile în cel mai groaznic cos “cenzurativ” (“cosul” imperturbabil al UITARII/IGNORARII DEPLINE, conforme cu…”political correctness”!…si, azi, stim, din “cazul Eminescu”, “cazul Blaga“, “cazul Radu Gyr”, “cazul Dan Botta” etc. etc. – cât de îngrozitor de eficiente sunt aceste metode ale “asasinatului în viata”!) – înseamna ca aburii infernali ai tiraniei deja ne-au cuprins si lucreaza (cum altfel decât îndârjit-distructiv!), asupra fiintei si fibrei personalitatii noastre! “Desteapta-te, omule!” – …sau, daca istoria ramâne un dat implacabil, “samsaric-renascator” – “NASTERE-MOARTE-RENASTERE (de fapt, stimulat de forte occult-infernale terestre, sa re-nasca si sa prolifereze si sa se fortifice – aparent… întru vesnicie!) care trebuie judecat în toata complexitatea lui si “la rece”: “Sculati, voi, oropsiti ai vietii” …si ai destinului impus de altii, mereu de altii…si nu mai…“vegetati blandianic”!

…Altfel…ia ascultati ce scrie autorul, pe Coperta a IV-a: “…addig kell utni az olahot a mig var csepeg csontjabal…” (ADICA): “…valahul trebuie atâta batut, pâna îi curge sânge din ciolan…”. Mda. Chiar asa! De AICI încolo (daca nu vom fi atenti) va începe, prin Tragedia Uitarii – TRAGEDIA NEAMULUI SI A OMENIRII – …CALAII LUMII (MEREU…”RE-NASCUTI”!) ABIA ASTEAPTA!!!.

Note de  subsol: 1- -Dan Sandu, Amintiri din Samsara, Editura Ateneului Scriitorilor, Bacau, 2011. 2- „Oana Orlea, nascuta Maria-Ioana (Oana) Cantacuzino (nascuta la 21 aprilie 1936, România), este scriitoare si fosta detinuta politica, aflata în exil în Franta, unde locuieste din anii 1980. Oana Orlea este pseudonimul literar al Mariei-Ioana Cantacuzino, fiica aviatorului legendar Constantin “Bâzu” Cantacuzino si a Ancai Diamandy. Este nepoata prin alianta a lui George Enescu si legatara sa testamentara. În 1952, la numai 16 ani, ca eleva in clasa a X-a, este arestata si condamnata la patru ani de închisoare, sub acuzatia de complot si actiune subversiva împotriva statului, pentru ca a distribuit manifeste anticomuniste si executa pedeapsa de închisoare pâna în 1954. În aceasta perioada fost detinuta la Vacaresti, la Jilava, într-un lagar de munca la Pipera, în croitoria puscariei Târgsor, în puscaria de la Mislea, la Malmaison etc. În timp ce Oana se afla în închisoare, George Enescu este invitat de primul ministru Petru Groza sa sustina un concert la Bucuresti. Enescu respinge aceasta invitatie atâta vreme cât Oana nu va fi eliberata de acest regim. Dupa ce a iesit din închisoare, nu i s-a permis sa-si continue studiile si a trebuit sa-si câstige existenta ca sudor pe santier, ca taxator de autobuz, sa spele pe cap clientele unui coafor. A fost mereu supravegheata de Securitate si, în 1960, a fost arestata din nou pentru câteva luni în procesul atacarii furgonului de bani al BNR. În perioada de relativa deschidere din a doua parte a anilor ‘60, Ioana Cantacuzino a reusit sa publice sapte carti – proze scurte si romane – sub pseudonimul Oana Orlea. În anul 1980 se stabileste în Franta. Cele îndurate în închisoare au ajutat-o sa scrie o carte autobiografica despre tineretea sa furata publicata la Editions Seuil, din Paris. Ea îsi semneaza cartile cu numele sau de casatorie, Oana Orlea” cf. Orlea, Oana, “Ia-ti boarfele si misca!!” – interviu realizat de Mariana Marin, Editura Cartea Româneasca, Bucuresti si cf. wikipedia.

SECURITATEA NU DOARME, DOMNILOR

De curand, aici, la Cluj-Napoca, s-a ajuns intr-o situatie inedita: fondurile europene, destinate unor scopuri educative si de pregatire, au ajuns sa fie o sursa suplimenara de venituri grase pentru fosti ofiteri de Securitate (Oare U.E. stie in ce scopuri le sunt folosite fondurile si cine le sunt beneficiarii !?!).
Asa se face, de exemplu, ca un ONG clujean, de care nimeni nu a auzit pana in prezent, sa castige un astfel de proiect, pe care a gasit de cuviinta sa-l puna in practica recurgand la serviciile unui fost securist, care, de cativa ani, fara sa aiba vreun motiv minim, se da de ceasul mortii sa convinga comunitatea locala ca ar fi un remarabil intelectual post-decembrist. Si, ca sa fie cat se poate de convingator, sarmanul securist, nepot de mahar al vechii Securitati, a ajuns tocmai el, securistul, sa acuze si sa puna etichete. Inclusiv in ceea ce priveste persoana mea. Eu m-am saturat de astfel de lichele si, de o vreme, refuz ,pur si simplu, sa le mai bag in seama.
Individul in cauza m-a atacat de multe ori, poate tocmai pentru ca nu stau de vorba cu semidoctii de duzina de teapa lui. Intr-o emisiune din urma cu vreo doi ani, pe un post obscur de televiziune locala, ale carui transmisiuni se prindeau pe doar cateva strazidin jur, ipochimenul m-a atacat cu o violenta primitiva, iesita din comun. Cum era si firesc, nu era sa bag in seama un astfel de neisravit si am plecat din infecta emisiune unde, culmea tupeului, au ajuns mari si tari iste nulitati umane si intelectuale.
De atunci, ori de cate ori are ocazia, individul, care, cu certitudine, are niscai betesuguri de ordin psihic, sare la gatul meu. Afland ca este un terchea-berchea, ce traieste din pensia de boala a consoartei, am decis atunci sa nu il actionez in juecata pentru calomnie si insulta, fiind rugat insistent, in acest sens, de mama mea.
La sfarsitul saptamanii trecute, individul a recurs din nou la abjectele lui acuzatii si etichete. Numai ca, spre deosebire de nefericitul personaj, la cei aproape 60 de ani, ce-i voi implini curand, eu am realizat ceva. Am pubicat, in tara si in publicatii de pe multe continente, in jur de 2500 de articole, la care se adauga aproape 100 de volume, inclusiv cateva publicate peste hotare. Am, de asemenea un doctorat in filologie si mi s-a conferit, de o universitate nord americana, titlul de profesor onorific adjunct. Eu mi-am facut toate studiile la timp si pe toate le-am absolvit cu rezultate de care nu imi este rusine. Spre deosebire de ipochimenul in discutie, eu am absolvit doar institutii civile, nu Scoala de Securitate de la Baneasa, ca in cazul bietului frustrat de pe Somes.
Data fiind aceasta situatie hilara in care s-a ajuns ca securistii sa implementeze programe finantate din fondurile U.E., ma voi adresa institutiilor comunitare europene si voi intreba daca rostul acestor fonduri este acela de a spori veniturile fostilor securisti. Iar daca nu, pe viitor sa existe o clauza clara prin care astfel de proiecte si programe sa nu mai permita unor nulitati securiste, asemenea acestui ratat clujean, cu aere (si doar atat !) de rasat intelectual, sa se infrupte din ele.
Deoarece acest nemernic securist continua proferarea de abjecte acuzatii la adresa mea, il anunt atat pe el, cat si pe cei ce recurg la serviciile lui execrabile, ca ma lasa rece. Nu se vor bucura din partea mea decat de scarba si dispret, pentru ca nu am ajuns, si sper sa nu ajung niciodata, la nivelul lor moral, ce produce mila oricui ii cunoaste.
Trag, totusi, un semnal de alarma: dupa cum vedeti, simtind ca e rost de un castig substantial, fostii securisti sunt la datorie si nu se dau in laturi sa se infrupte din fondurile finantate de U.E. !

Dr. Dan BRUDASCU

Cu Martin la sala Concordia, cenaclul Lucian Blaga, 1976

Gelu DELASTREI
Arhive cu si fara scopalamina….
Fragmente din jurnale nepierdute
…Regimul Ceausescu a vandut pe valuta unor tari ca Israelul, sub pretextul pseudo- umanitar ” reintregirea familiei”, sute de mii de cetateni romani de etnie evreiasca, respectiv Germaniei occidentale, pe sasi si pe svabi. Ungurii au avut un „ parleaz” mai aparte, refugiindu-se in Ungaria, de unde aveau mai usor poteci spre Austria sau Germania. Cateva mii de marci au platit rude din Germania pentru concitadinul hunedorean, prieten si coleg de cerc literar, Martin Szeghedi, despre care am scris in revista Provincia Corvina si in revista internet Agero din Germania ca si in pagini de memorialistica din seria “ Cartea intalnirilor” . Am de la el corespondenta cat de o carte si, o vreme, am stiut unul de altul, numai ca exista detalii in vietile fiecaruia ce trebuie sa ramana sub semnul discretiei si stocate in arhivele personale ale unui trecut ce nu incape intre copertile unei carti, nu ar face decat sa mentina rani deschise fie si ale memoriei. Martin era un om harnic si bun familist, si ca scriitor, castigase pe merit dreptul de a edita prima carte, in urma unui concurs national, la editura timisoreana Facla,( editor ar fi urmat sa fie Ion Anghel…),editura severa dar cu exigente maxime,  unde eu insumi am concurat cu … de 303 candidati, debutand  editorial si unde l-am recomandat apoi si pe el. Cartea se numea ” Plecarea poetilor” insa ea nu a mai aparut niciodata ( red. de carte Ion Anghel), deoarece Martin, care era ca si subsemnatul, urmarit de securitate, el  mai ales pe motive etnice, nemtii fiind considerati ” tradatori” si suspecti de ” contacte cu spioni”, acuzati ca “ascultam Europa libera”, etc. In realitate ei mai aveau amaratul privilegiu de a primi macar de sarbatori cate un pachet controlat la vama Deva, incat ajungea jumatate la familia lor, deoarece trebuia sa ” unga” vamesii sau amici influenti….Unul dintre acesti “ amici” era turnator – asa cum am aflat din  propriile-mi dosare de la securitate… La ce bun sa-l mai amarasc pe Martin cu dovezi . Asupra cenaclului erau presiuni si  eu fiind salariat  si avand in indrumare  culturala tinerii care-l frecventau,  mereu eram chestionat de ofiterul de resort, sau de activisti, asta pe langa infiltrarea in gruparea noastra de informatori, santajati sau ” benevoli”.  Pe unii ii stiam si exista intre noi un soi de joc cinic,  din care uneori ieseau scantei…Un ostil declarat chiar public, pe atunci el insusi urmarit de securitate, V.B., il insultase pe Martin ca ar fi ” lifta ungureasca, nici macar neamt” si ca poarta o camasa pe care era brodata cu verde o .. coronita verde, semn de …fascism! Tin minte ca asta era la o calatorie de grup la cetatile dacice, organizata de noi, in grup fiind Dan Constantinescu ( cel ulterior mort in exil in Germania), Neculai Chirica, seful cenaclului Flacara al sindicatelor, Petrisor Ciorobea, activist judetean la cultura, apoi inspector cu “ probleme de infestare religioasa”, la fosta Casa a Armatei din Deva,  responsabil de miscarea literara, Ioan Evu, Eugen Evu si Mariana Pindaru- (Birgau). Cand astfel a fost jignit, Martin, om de peste 30 de ani, a izbucnit umilit in plans. Acel sovinism avea sa-l faca a izbucni in plans si pe el, pe atunci cadrist inspector personal la asa- numita Paza militarizata a fabricii de paine din Deva… cand, intr-o alta imprejurare, la Hunedoara, vajnicul activist de la C.C. si adjunctul lui Paunescu la revista ” Flacara”, Niculae Stoian, (lector la academia de partid Stefan Ghiorghiu) intr-o stare de betie avansata, certandu-se cu ” protejatul ” lui, pe care il publicase la “ Flacara”, l-a numit ” sarpe ciangau din  cartioerele de cusitari din Bacau”….V.B. a izbucnit in plans si a parasit masa unde eram eu, fratele meu Ioan si viitoarea sotie a sa, Mariana Pindaru, care, desigur, nu a uita scena…( La “ Doi cocosi”…).   Aceasta zizanie era si ea un efect al securismului care functiona in virtutea ” dezbina si vei cuceri”, iar falseturile ” patriotice” abundau, mai ales la unii atinsi de boala propagandei ceausiste. Nu intru in detalii in ceea ce ma priveste, deoarece in reviste, presa, carti, am redat sute de file despre propria-mi odisee a dosarelor, si efectelor hartuirii din acei ani 1980-1989… in cazul recent al premierii Nobel pentru literatura a Hertei Muller, am scris cateva insemnari, deoarece ea a fost sotia poetului roman de etnie germana Richard Wagner, temporar locuitor al Hunedoarei, si  care deasemenea mi-a fost coleg de cenaclu literar, pe cand ne intalneam la clubul Siderurgistul in fiecarfe luni.. Wagner fiind profesor de literatura.Herta Muller avea sa ii devina sotie dupa plecarea lui la Timisoara, la filiala scriitorilor germani din Uniunea Scriitorilor, unde am fost deasemenea colegi ” de filiala USR”, cu Wiliam Totok, Nicolaus Berwanger, Herta Muler si Riki…Emigrati, sau mai bine zis vanduti statului german si ei, am corespondat dupa 1989 cu Riki, afland ca ei divortasera, iar ea si-a reluat numele de fata. Richard a murit se pare, apoi, la Berlin si mi-au ramas doar doua carti de-ale sale,trimise dupa 1990, poeme  scrise aici dar si dupa plecare, cu acute biografice, protestatare, sau subtil contestatare, in care se evoca Hunedoara acelor ani crunti. La Timisoara aveau sa fie preluati de securistii de acelasi soi, iar Herta Muler, iata, avea sa ajunga celebra in lume abia dupa anii 2000, cand repetat a candidat si a fost nominalizata pentru un Nobel. Desigur, tema a prelevat si desigur exista in decernarea acestui premiu unele circumstante cu vadit caracter politic global, mesajul umanitar, drepturile omului, excesele regimurilor totalitare, cu atat mai mult ca era vorba de o minoritate germana din Romania, care suferea aceleasi sicane si frustrari ca si scriitorii romani sau maghiari, mai ales, numai ca nemtii aveau curaj contestatar mai puternic si sprijin teoretic din afara. Ca lider de grupare literara si salariat la cultura, atat pentru unguri ( scriitori si pictori), cat si pentru nemti, am suportat frecvent consecintele, hartuieli, amenintari, de la partid, securitate si militie. Orice greseala a unuia, era exploatata pentru a santaja, sau a recurta persoana pentru a le fi turnator, ” cu scop preventiv” deoarece, cum mi-a spus cinic anchetatorul meu cpt. Haicu Ion, ” daca am fi pe vremea lui Dej, ti-as fi bagat pistolu-n gura”! Dar asa, ei ” actionau preventiv”, adica prin intocmirea sistematica a dosarelor de urmarire informativa ( D.U.I.), , chemari la securitate, interogartorii, provocari, teste grafologice, expertize, verificari ale unor delatiuni, pana la a patrunde ilegal in locuinta in abesnta ta, a fotocopia, scotoci, instala microfoane, ( inlcusiv la biroul de la casa de cultura, ori la ” discutii cu numitul”, si chiar la mijloace mai ” moderne”, strecurarea in pahar a scopalaminei, care provoca reactii delirante, vorbire incoerenta, agitatie si depresie,etc.

E TIMPUL CA ROMÂNIA SA RUPA TACEREA

by Ion Mihai PACEPA

Curând se vor împlini douazeci de ani de la dramaticele evenimente din decembrie 1989, când revolta populatiei l-a alungat din palatele sale pe Nicolae Ceausescu, omul care a terorizat România 24 de ani. Aceste evenimente sunt etichetate si azi în România drept „revolutie”, desi în fiecare zi ies la lumina noi fapte ce atesta ca revolta populara a fost furata de o mâna de comunisti educati la Moscova. Acestia au fost nevoiti sa deschida frontierele si sa restaureze dreptul la libera exprimare, dar au facut tot ce le-a stat în puteri ca sa pastreze servicile secrete de tip comunist cu ajutorul carora sa se mentina la putere.

În 1978, cand am „tradat” comunismul, România avea doua servicii secrete majore: Securitatea si Directia de Informatii a Armatei (DIA), încadrate cu cca 16.000 ofiteri operativi. Acum România are sase servicii secrete majore: SRI, SIE, UM 0962, STS, SPP si DGIA, care au absorbit o buna parte a ofiterilor fostei Securitati si a fostei DIA, precum si conceptul lor operational importat din Uniunea Sovietica. Potrivit datelor din presa româna, aceste 6 fantome comuniste sunt acum încadrate cu 30.000 de ofiteri operativi(1), ce consuma o buna parte din bugetul tarii. SRI-ul (contrainformatii interne), care acopera o populatie de 22 milioane, are 12.000 ofiteri. Echivalentul sau francez, DST (Direction de la Surveillance du Territoire) care acopera o populatie de trei ori mai mare, are 6.000 ofiteri operativi. Iar echivalentul german al SRI, Bundesamt für Verfassungsschutz (BfV), care deserveste o populatie de 82 milioane, are doar 2.448 ofiteri(2). Daca Statele Unite ale Americii ar folosi acelasi raport pe cap de locuitor, FBI ar trebui sa aiba 190.000 agenti, nu 12.156 cât are astazi.

Si ce daca, mi-au spus sceptici din România. Într-o tara cu presa libera serviciile secrete nu-si mai pot face de cap. Oare? În Rusia, care are de asemenea presa libera, serviciile secrete domina întreaga viata economica, sociala si politica. Presedintele Rusiei si peste 50% din membrii guvernului federal sunt fosti KGB-isti. Potrivit datelor revistei Novaya Gazeta (republicate în SUA de Center for the Future of Russia), peste 6.000 de lideri ai administratiei centrale si locale, identificati nominal, provin de asemenea din KGB. În anii comunismului, KGB-istii erau un stat în stat. Acum ei sunt statul.

Avalansa de servicii secrete din România de azi face o serioasa gaura în bugetul ei. Aceste servicii secrete continua sa aiba finantare secreta, ca si în anii când eram la conducerea lor, si sa consume în secret cantitati semnificative de bani ce pot fi folositi pentru îmbunatatirea asistentei medicale a populatiei, cresterea pensiilor si alte scopuri sociale. De ce România a ramas stat politist dupa 20 de ani de la caderea comunismului?

În 1988, într-un interviu cu Dr. Michael Ledeen, consilier pentru terorism al Presedintelui Ronald Reagan, publicat în revista franceza Politique Internationale, am prezis posibilitatea ca Kremlinul sa organizeze o lovitura de stat în România menita sa-l înlocuiasca pe Ceausescu cu Ion Ilici Iliescu, un comunist educat la Moscova, al carui tata fusese atât de devotat lui Lenin încât si-a botezat propriul copil cu numele lui. Pe ce mi-am bazat aceasta afirmatie? În anii 1970, când am avut în subordine U.M. 0920/A, o unitate speciala a Departamentului de Informatii Externe (DIE) ce era însarcinata cu activitatea contrainformativa împotriva URSS, aceasta a depistat si înregistrat magnetic contactele secrete pe care Ion Ilici Iliescu, atunci secretar al CC al PCR pentru propaganda si agitatie, le-a avut cu un membru al unei delegatii „ideologice” sovietice în vizita la Bucuresti. Acesta i-a spus: „Kremlinul ar fi mai fericit cu tovarasul Iliescu în fruntea Partidului Comunist Român”. Kremlinul se temea ca românii îl urau pe Ceausescu atât de înversunat încât l-ar fi putut izgoni fara interventia Moscovei, si ca ura împotriva lui Ceausescu va degenera în ura împotriva comunismului care ar fi putut merge atât de departe încât România sa ceara retragerea din Pactul de la Varsovia. Kremlinul se temea de asemenea si ca o eventuala relaxare politica în România ar fi putut exacerba dorinta populatiei din Republica Moldoveneasca de a se uni cu Patria Mama, creând astfel un val de fervoare nationalista în alte republici sovietice.

Ceausescu, care stia de la U.M. 0920/A ca sovieticul ce l-a contact pe Ion Iliescu venise în România sa recruteze aderenti pentru o lovitura de stat în România, a ascultat de câteva ori banda de magnetofon ce continea înregistrarea acestei convorbiri pe care Iliescu, bineînteles, nu i-o raportase. La scurt timp dupa aceasta Ceausescu l-a îndepartat pe Iliescu din anturajul sau apropiat, numindu-l secretar al unui comitet judetean de partid. Pentru a nu irita Moscova, Ceausescu l-a pastrat însa membru supleant al Comitetului Politic Executiv, dar a ordonat U.M. 0920/A sa-l tina pe Iliescu în continua supraveghere. (Dupa ce am parasit România, U.M. 0920/A si-a schimbat indicativul în U.M. 0110 si a fost condusa de generalul Victor Neculicioiu.)

Un proverb spune ca pe cine nu lasi sa moara nu te lasa sa traiesti. La 22 decembrie 1989, dupa ce Ceausescu a abandonat sediul Comitetului Central, Ion Ilici Iliescu s-a proclamat presedinte al unui Comitet Provizoriu pentru Unitate Nationala creat ad-hoc. La 23 decembrie Iliescu a anuntat ca Ceausescu a fost arestat, si un purtator de cuvânt al sau a asigurat România ca tiranul va fi judecat public. În ziua de Craciun televiziunea româna a informat însa ca Nicolae si Elena Ceausescu fusesera condamnati la moarte si executati. Primele indicatii ca revolta populara din decembrie 1989 a fost furata de comunisti educati la Moscova au fost continuate în articolul jurnalistului francez Kosta Christitch intitulat „Mâna Moscovei,” care a aparut la sfârsitul lui decembrie 1989 în revista Le Point din Paris. A urmat apoi o carte despre evenimentele din decembrie 1989, primita cu viu interes în Occident, scrisa de francezul Radu Portocala(3) care în mai 1990 a venit în România împreuna cu jurnalistul Olivier Weber pentru a studia „revolutia” româna. Potrivit acestei carti, generalii Victor Stanculescu si Mihai Chitac, care au avut un rol crucial în evenimentele din decembrie 1989, ar fi actionat pe baza indicatiilor primite de la Moscova prin GRU (serviciul sovietic de informatii militare), care i-ar fi contactat cu câteva luni înainte la Budapesta(4).

În cartea Mostenirea Kremlinului (Bucuresti: Editura Venus, 1993), am descris similitudinile dintre evenimentele din decembrie 1989 si planul sovietic Dnestr(5) pentru înlocuirea lui Ceausescu cu un comunist mai docil Kremlinului – plan pe care l-am cunoscut în anii când am avut în subordine U.M. 0920/A. Planul Dnestr a fost declansat în august 1969 când Ceausescu a invitat în România, fara acordul Moscovei, pe viitorul presedinte american Richard Nixon, care deocamdata pierduse alegerile si era ostracizat de Kremlin. Lansarea operatiei Dnestr a fost precedata de anularea de catre Moscova a vizitei pe care Brejnev si Kosâghin urmau sa o faca în România în 1969, vizita ce fusese larg popularizata în presa celor doua tari. Redau pe scurt aceste similaritati, deoarece marturii ulterioare ale unui înalt ofiter de Securitate prezinta alte asemanari, extrem de relevante, între planurile Kremlinului pentru înlocuirea lui Ceausescu si evenimentele din decembrie 1989. Planul Dnestr, al carui continut l-am cunoscut pâna în iulie 1978, a avut cinci prevederi de baza: (1) preluarea conducerii Armatei si Securitatii de catre un înalt ofiter român recrutat de organele sovietice; (2) crearea unui Front al Salvarii Nationale – care figura si în planurile Kremlinului pentru instalarea de guverne pro-sovietice în Grecia si Spania; (3) atragerea simpatiei internationale prin lansarea zvonului ca zeci de mii de oameni au fost ucisi de teroristi straini veniti în ajutorul lui Ceausescu; (4) informarea permanenta a Moscovei asupra stadiului loviturii de stat; si (5) solicitarea interventiei militare a URSS în cazul când succesul loviturii de stat ar fi fost periclitat. Similitudinile dintre aceste prevederi si evenimentele din decembrie 1989 sunt relevante. La 22 decembrie 1989, doar la câteva ore dupa fuga lui Ceausescu, generalul în rezerva Nicolae Militaru, a carui recrutare de catre sovietici (înregistrata magnetic de U.M 0920/A) a fost prezentata în 1987 în prima mea carte, Orizonturi Rosii(6), s-a autoproclamat sef al fortelor armate si a pus imediat Securitatea sub controlul sau. În noaptea de 22 decembrie 1989 Ion Ilici Iliescu, ale carui contacte secrete cu Moscova le descrisesem de asemenea public, a creat Frontul Salvarii Nationale si s-a autoproclamat presedintele sau.

Ideologul acestui Front a fost Silviu Brucan, care a anuntat imediat ca Frontul avea binecuvântarea Moscovei. Ca sa fie si mai convingator, a spus ca obtinuse personal acea aprobare cu ocazia unei vizite pe care o facuse la Moscova în urma cu câteva saptamâni. Televiziunea româna a raportat pe larg afirmatiile lui Brucan. El si-a înghitit însa propriile vorbe a doua zi, când Eduard Sevardnadze, un ofiter KGB acoperit ca ministru de Externe al Uniunii Sovietice, a negat vehement orice amestec sovietic în evenimentele din România.

În prima sedinta a Frontului Salvarii Nationale, care a avut loc în aceeasi noapte la sediul CC al PCR, Iliescu a chemat la telefon pe liderul sovietic Mihail Gorbaciov spre a-i „raporta stadiul evenimentelor.(7)” Prof. Dumitru Mazilu, care mi-a fost subaltern în Securitate si care la 22 decembrie 1989 a devenit vicepresedinte al Frontului Salvarii Nationale, a asistat la convorbire. El a descris-o pe larg în cartea sa Revolutia furata precum si în numarul din 27 iulie 1991 al saptamânalului Lumea Libera din New York.

Regretatul ambasador Aurel Dragos Munteanu, care a fost de asemenea dizident politic în anii lui Ceausescu si unul din liderii rascoalei din decembrie 1989, dupa care a cerut azil politic în SUA, mi-a confirmat ca aceasta convorbire telefonica a avut într-adevar loc. Ambasadorul Munteanu, care a fost si el martor la convorbirea telefonica dintre Iliescu si Gorbaciov, nu a avut însa impresia ca acestia s-ar fi aflat în relatii apropiate.

De îndata ce Ion Iliescu si generalul Militaru s-au instalat la cârma tarii, ei au lansat o dezinformare de tip KGB conform careia Securitatea ar fi ucis 60.000 de oameni numai în Bucuresti si Timisoara. Lansarea de stiri false menite sa incite populatia contra lui Ceausescu era de asemenea parte a planului Dnestr. Presa sovietica s-a grabit sa confirme cifrele, si sa toarne benzina pe foc cu „detalii” despre masacru. În iunie 1990, noul guvern din Bucuresti a admis ca de fapt totalul victimelor rascoalei pe întreaga tara a fost de numai 1.030, din care 889 au murit dupa executarea lui Ceausescu. La orele 2 în dupa-amiaza zilei de 23 decembrie 1989 televiziunea româna a anuntat ca Frontul Salvarii Nationale a cerut ajutor militar Uniunii Sovietice deoarece „teroristi neidentificati” erau pe cale sa-l reinstaureze pe Ceausescu. Aceasta era o alta prevedere a planului Dnestr: gasirea unui pretext pentru o interventie militara sovietica, ce trebuia sa aiba loc daca succesul loviturii de stat ar fi fost primejduit. Ambasada Sovietica din Bucuresti a intrat prompt în joc, declarând presei ca personalul ei era în pericol din cauza teroristilor. În aceeasi seara programul de televiziune sovietic Vremea a „confirmat” ca Ceausescu era sprijinit de „mercenari straini” si a anuntat ca Gorbaciov a informat deja pe „tovarasul Iliescu” ca Uniunea Sovietica i-a aprobat ajutorul militar solicitat. Departamentul de Stat al SUA, care voia sa opreasca continuarea „genocidului”, a anuntat public ca Washingtonul priveste cu simpatie o interventie militara sovietica în România. Kremlinul a evitat însa implicatiile politice ale unei astfel de interventii deoarece, în ziua de Craciun, Ceausescu a fost împuscat.

Asasinarea dictatorului a fost singurul eveniment care nu a facut parte din planul Dnestr pe care l-am cunoscut pâna în iulie 1978, când am facut ruptura cu Ceausescu. La 29 decembrie 1989 televiziunea româna a anuntat formarea unui guvern provizoriu, si similitudinile cu planul Dnestr au continuat. Conform acestui plan, oamenii Moscovei trebuiau ca, dupa succesul loviturii de stat, sa preia imediat conducerea celor trei „forte vitale” cu ajutorul carora Kremlinul si-a consolidat întotdeauna controlul politic al tarilor pe care le-a sovietizat: Armata, Externele si Internele.

Merita reamintit ca dupa ce Armata Rosie a „eliberat” România, Kremlinul a instalat pe ofiterul NKVD Emelian Bodnarenko, românizat ca Emil Bodnaras, în fruntea Armatei, pe cominternista Ana Pauker la Externe, si pe agentul NKVD Teohari Georgescu la Interne. În primul guvern al regimului Iliescu ministrul Apararii a fost, bineînteles, generalul Nicolae Militaru. Ministrul de Externe a fost Sergiu Celac, fost adjunct sef de sectie la CC al PCR si translator personal al lui Ceausescu, care în 1978 a fost contactat secret de organele sovietice pentru a fi atras în planul Dnestr.

În Mostenirea Kremlinului am descris întâlnirea secreta (înregistrata magnetic) pe care Sergiu Celac a avut-o în vara lui 1978 cu un reprezentat al organelor de informatii sovietice trimis la Bucuresti cu misiunea de a-l atrage pe demnitarul român în operatia Dnestr sub promisiunea ca i se vor acorda înalte raspunderi în guvernul ce va fi constituit de Moscova(8). Faptul ca Celac nu a raportat despre aceste contacte l-a convins pe Ceausescu ca intentiona sa lucreze pentru sovietici, din care cauza l-a îndepartat din functie cu câteva saptamâni înainte ca eu sa cer azil politic. Iar ministru de Interne a fost generalul Mihai Chitac, despre care Radu Portocala a afirmat ca era de asemenea în contact cu organele sovietice(9).

Noul prim-ministru, chipesul Petre Roman, a scos si mai mult în evidenta mâna Moscovei. El fusese urmarit zi si noapte de generalul Nicolae Plesita, primul adjunct al ministrului de Interne, deoarece devenise amantul Zoiei Ceausescu. Aceasta a fost ultima picatura din paharul lui Ceausescu: daca s-a îndoit vreodata ca Moscova îi voia scalpul, acum nu mai avea dubii. Valter Roman, tatal noului iubit al Zoiei, a fost ofiter sovietic, sub numele Ernst Neuländer, în una din Brigazile Rosii Internationale constituite pentru Razboiul Civil din Spania, si s-a reîntors la Moscova dupa terminarea lui. În 1943-1944 Valter Roman a urmat cursul special al Cominternului pentru viitorii conducatori ai partidelor comuniste straine, si a fost trimis sa lucreze la emisiunile pentru România ale postului de radio Moscova. Acolo a colaborat cu Ana Pauker, Iosif Chisinevschi, Leonte Rautu si alti „înalti” comunisti ce primisera azil politic în Uniunea Sovietica. Un an mai târziu a fost trimis în România ca ofiter politic al Diviziei Horia, Closca si Crisan. La 27 iunie 1945, Prezidiul Sovietului Suprem l-a decorat pe Valter Roman cu ordinul „Steaua Rosie” pentru activitatea sa la „radiodifuziunea speciala.”(10) Curând dupa aceea Kremlinul l-a impus pe Valter Roman în CC al PCR. În 1946 el a devenit sef al Marelui Stat Major al Armatei României comuniste, si apoi ministru al Postelor si Telecomunicatiilor. Zece ani mai târziu, Valter Roman a fost implicat de KGB în rapirea liderului maghiar Imre Nagy din ambasada iugoslava de la Budapesta, unde s-a refugiat în urma invaziei militare sovietice a Ungariei. În Orizonturi Rosii (pp. 357-359), publicata în 1987, am descris modul cum a fost adus Imre Nagy în România, si ce s-a întâmplat cu el cât timp a fost tinut sub arest în Bucuresti.

În 1988, Orizonturi Rosii a fost publicata ilegal la Budapesta, sub forma unei editii de buzunar (samizdat) în doua volume, si în 2000 a facut obiectul unei emisiuni speciale la Duna TV, produsa de ziaristul maghiar Imre Szabo cu sprijinul subsemnatului. Emisiunea despre Orizonturi Rosii a prezentat noi documente din arhivele maghiare legate de rapirea lui Imre Nagy din Budapesta. Printre ele se afla si o telegrama cifrata din 23 noiembrie 1956 catre Hrusciov, trimisa din Budapesta de Malenkov, Suslov si Aristov, membri ai Biroului Politic al PCUS(11). Redau textul acestei telegrame: „Catre Comitetul Central al PCUS Imre Nagy si grupul sau au parasit ambasada iugoslava si în prezent se afla sub paza de încredere. În momentul plecarii, Nagy si ai sai s-au îmbratisat si s-au sarutat cu colaboratorii ambasadei. La un moment dat, dupa îmbarcarea grupului într-un autocar, Nagy a încercat sa revina în cladirea ambasadei, dar niste unguri si colaboratorii nostri l-au împiedicat. Tovarasul Walter Roman (*), sosit la Budapesta împreuna cu tovarasul Dej, ieri, 22 noiembrie, s-a întretinut cu Nagy, pe care-l cunoaste înca din perioada activitatii desfasurate în Komintern. A reiesit ca Nagy refuza categoric sa paraseasca tara sau sa dea vreo declaratie favorabila actualului guvern maghiar, invocând faptul ca este lipsit de libertate. Precum se vede, iugoslavii l-au instructat temeinic pe Imre Nagy… Tovarasul Kádár si tovarasii români sunt fermi si considera ca Nagy si grupul sau trebuie porniti, fara zabava, la drum. În baza întelegerii dintre tovarasii unguri si români, Nagy si grupul lui vor porni azi spre România, unde, conform celor declarate noua de tovarasul Dej, li se va asigura sederea (sub paza adecvata). Tovarasul Kádár si tovarasii români [discutau] când, cum si ce fel de comunicat sa dea publicitatii, în acord cu guvernul român, despre trimiterea în România a lui Imre Nagy si a grupului sau. Malenkov, Suslov, Aristov, 23 noiembrie 1956
(*) Walter Roman, membru al CC al PCR”

În 1990, fragila presa de opozitie care se înfiripa în România a dezgropat cartea Secolul XX: Secolul Marilor Revolutii, scrisa de tatal premierului PetreRoman. „Cine va veni dupa noi?” cugeta profetic Valter Roman în cartea sa. „Dupa noi vor veni cei care vor trebui sa vina, caci nu exista post-comunism,” îsi raspunde singur. „Noi nu scriem istoria; noi o cream,” a conchis Valter Roman. Acesta era, cuvânt cu cuvânt, motto-ul KGB înscris cu litere capitale pe prima pagina a cursului sau pentru pregatirea cadrelor de conducere ale DIE. Câtiva ani mai târziu, Comisia Senatoriala pentru Cercetarea Evenimentelor din Decembrie 1989 a descoperit alte asemanari, cel putin tot atât de relevante, între planurile Kremlinului pentru înlocuirea lui Ceausescu si evenimentele din decembrie 1989. Este semnificativ ca regimul Iliescu a încercat sa pastreze secret marturiile respective. În 1996, acestea au fost publicate însa sub forma unei carti de vicepresedintele acestei comisii, senatorul Serban Sandulescu(12). Din marturii rezulta ca în noiembrie 1989 Ceausescu a ordonat conducerii Securitatii sa prelucreze cu cadrele superioare o varianta actualizata a planului Dnestr, recent descoperita de organele Securitatii. Generalul Iulian Vlad si ceilalalti fosti conducatori ai Departamentului Securitatii Statului audiati de comisie au refuzat „sa vorbeasca despre pregatirile puciste facute de o structura autohtona din care faceau parte numerosi agenti KGB si GRU, civili si militari.”(13) Unii din subalternii lor au fost însa mai putin fanatici. Potrivit declaratiilor lt. colonelului Dumitru Rasina, seful Securitatii judetene Arad(14), noul plan al Moscovei a fost prelucrat la 11 noiembrie 1989 cu toti sefii judeteni de Securitate, convocati simultan în trei centre: Bucuresti (sefii din Muntenia, Oltenia), Brasov (Transilvania, Timisoara, Gorj, Caras-Severin) si Iasi (Moldova si Dobrogea). Prelucrarea a avut un caracter extrem de secret si un ritual neobisnuit. La ora 11 fix generalii Iulian Vlad în Bucuresti, Constantin Stamatoiu în Brasov si Victor Neculicioiu în Iasi au desfacut un plic sigilat care „continea sase foi si jumatate scrise la o masina cu caractere mari” [n.a.: în anii 1970, am comandat masini electrice de scris cu caractere mari de la IBM pentru rapoartele speciale ale DIE si UM 0920/A destinate lui Ceausescu, si am dat câteva din aceste masini IMB la cabinetul sau.] Documentul a fost intitulat „Nota” si purta „antetul Cancelariei CC-ului.” În materialul prelucrat s-a aratat ca „din datele si informatiile primite din exterior” precum si din „lucrarea informativa de catre aparatul de informatii interne a unor persoane adverse presedintelui Ceausescu” rezulta „neîndoielnic” ca Moscova pregateste o lovitura de stat în România menita sa-l schimbe pe Ceausescu de la conducerea ei. Potrivit documentului: „În urmatoarele trei luni se vor întâmpla unul din urmatoarele evenimente: a) lichidarea lui Ceausescu în urma unei vizite pe care o va face în Crimeea sau la Moscova, ca invitat la o plenara de partid sau consfatuire; b) schimbarea sa din functia de secretar general si sef de stat, urmare a unei plenare care va avea loc în Bucuresti într-un loc secret, unde va fi demis; c) aparitia unor manifestari de strada de tip Brasov sau Valea Jiului, la care vor participa elemente declasate si fosti detinuti de drept comun, unde vor avea loc ciocniri cu armata, vor fi ocupate sediul [CC al PCR] si [Ceausescu] va fi obligat sa fuga sau va fi prins si judecat.”(15)

Alte semnale ce sugereaza implicarea Moscovei în evenimentele din decembrie 1989 sunt cuprinse în stenograma asa-zisului „proces Ceausescu” extrasa de pe pelicula filmului procesului. Stenograma a fost publicata în cea de a doua editie a cartii Orizonturi Rosii, aparuta în februarie 1990, deoarece atesta ca majoritatea acuzatiilor aduse Ceausestilor în proces au fost preluate din aceasta carte. Era normal sa fie asa. În acele zile, România era atât de izolata de restul lumii încât Congresul XIV al PCR, deschis la 20 noiembrie 1989, dupa ce Zidul Berlinului fusese deja demolat, l-a zeificat pe tiran si l-a reales lider pentru alti cinci ani. Atunci doar cei ce aveau curajul sa asculte
Europa Libera cunosteau câte ceva despre adevarata fata a lui Ceausescu din serializarea cartii Orizonturi Rosii, care a început la 1 ianuarie 1988, si a fost reluata în 1989.

În 1996, stenograma procesului a fost publicata si în România, într-o carte intitulata Procesul Ceausescu: Stenograma Integrala si Necenzurata a Procesului de la Târgoviste.(16) Din stenograma se desprinde clar faptul ca tiranul a fost omorât în graba deoarece era hotarât sa expuna public rolul Moscovei în evenimentele din decembrie 1989. Potrivit stenogramei, Ceausescu a declarat la deschiderea procesului ca noii conducatori ai României servesc „o putere straina” cu ajutorul careia s-au instalat la cârma tarii. „Nu recunosc aceasta banda de tradatori de tara care sunt în legatura cu strainatatea!” a adaugat Ceausescu. „Nu raspund celor ce au chemat armatele straine în tara,” a spus el de mai multe ori. „Raspund în fata Marii Adunari Nationale si a poporului, nu a celor care au organizat lovitura de stat cu ajutorul agenturilor straine.”(17)

La mai putin de o ora dupa începerea „dezbaterilor,” presedintele asazisului tribunal si-a citit sentinta: acuzatii au fost condamnati „la pedeapsa capitala si confiscarea totala a averii, pentru savârsirea infractiunilor de genocid prevazute de art. 357 aliniatul 1, litera c, Cod Penal; subminarea puterii de stat prevazuta de art. 162 Cod Penal; act de diversiune, prevazut de art. 163 Cod Penal si subminarea economiei nationale prevazuta de art. 165, aliniatul 2 Cod Penal.” (p. 51) „Nu recunosc nici un tribunal!” a raspuns Ceausescu. Aceasta a declansat lovitura de teatru. „Avocatul apararii,” Nicolae Teodorescu, a cerut cuvântul si a declarat solemn: „Nerecunoscând tribunalul, nu exercita nicio cale de atac. Va rog sa constatati ca hotarârea este definitiva în conditiile acestea.” La sfârsitul acestei parodii judiciare, ale carei detalii se tin si azi secrete, Ceausescu si sotia au fost „executati” în conditii cel putin bizare, care nu au fost înca total elucidate.

Reprezentantii la proces ai noii conduceri a României, Virgil Magureanu, profesor pentru ofiterii de securitate la Academia de Partid Stefan Gheorghiu, Gelu Voiculescu-Voican, pretins expert în stiinte oculte, si generalul Stanculescu, un fel de omolog al meu la MFA, au organizat însa aceasta lichidare în stilul KGB si al Securitatii, care s-au ferit întotdeauna sa-si puna victimele în fata plutonului de executie de teama ca ele vor demasca înscenarea juridica în fata celor care urmau sa-i execute.

Dupa omorârea Ceausestilor, Magureanu a devenit sef al „noii” Securitati, care a fost românizata ca Serviciul de Informatii Român. Voiculescu-Voican si gen. Victor Stanculescu au devenit vice-premieri. Colonelul Gica Popa, care a prezidat aceasta parodie judiciara, a fost avansat la gradul de general de justitie. La 1 martie 1990 un comunicat al guvernului a anuntat însa ca el s-a „sinucis în biroul sau.” Autoritatile nu au
aprobat cererea de autopsie facuta de sotia generalului Popa si au refuzat sa elibereze cadavrul familiei. Potrivit relatarilor sotiei sale, care a vazut cadavrul generalului Popa doar cu ocazia înmormântarii, acesta ar fi avut vânatai la încheieturile mâinilor. Ea a mai spus ca sotul ei a avut mustrari de constiinta si ca a intentionat sa contacteze ambasada SUA pentru a o informa despre ceea ce s-a petrecut în mod real la procesul Ceausestilor.(18)

Potrivit relatarilor lui Napoleon Popa, fratele decedatului general (publicate în Lumea Libera din 13 iulie 1991, pp. 24-25), Gica Popa nu a fost de acord cu omorârea Ceausestilor. El i-a repetat de multe ori fratelui sau ca a dat sentinta de condamnare la moarte „cu drept de recurs” deoarece voia ca Ceausestii sa fie pâna la urma condamnati pe viata si sa „traiasca într-o camera cum am trait si noi, cu doua felii de salam.” Napoleon Popa a mai spus ca fratele sau nu a îmbracat noua uniforma de general decât o singura data, si ca a refuzat o propunere ulterioara de a deveni ministrul Justitiei deoarece nu vroia sa fie recompensat pentru ceea ce a facut. Cinci alti generali implicati în evenimentele din decembrie 1989 au murit în împrejurari la fel de suspecte, înca neelucidate: gen. Vasile Milea, ministrul Apararii, aparent sinucis; gen. Nicolae Doicaru, fost sef al DIE, care cunostea legaturile secrete ale presedintelui Iliescu cu KGB, mort „accidental” si îngropat fara ca familia sa poata vedea cadavrul; gen. Emil Macri, seful directiei II a Securitatii si gen. Constantin Nuta, sef al Militiei, care au co-organizat represiunea de la Timisoara; gen. Dumitru Puiu, comandant al aeroportului Otopeni, unde au fost ucisi numerosi revolutionari. Sute de alte personaje cheie implicate în evenimentele din ’89, care puteau spune adevarul despre modul cum revolta populara a fost furata de comunisti, si-au gasit sfârsitul în conditii bizare.(19)

Cinismul înscenarii juridice menite sa închida gura Ceausestilor a fost scos si mai mult în evidenta în Occident în 1996, când s-au împlinit 50 de ani de la procesul din Nürenberg. Procesul criminalilor de razboi nazisti s-a judecat în fata întregii lumi si a durat 403 sesiuni. „Procesul Ceausescu” s-a desfasurat în secret si a durat 55 de minute. Procesul de la Nürenberg s-a bazat pe 300.000 de documente si marturii. „Procesul Ceausescu” a avut la baza un singur petic de hârtie pe care procurorul militar, maiorul Dan Voinea (avansat si el general dupa terminarea procesului), si-a mâzgalit acuzatiile. La sfârsitul procesului de la Nürenberg zece acuzati au fost executati în prezenta a numerosi martori reprezentând puterile coalitiei anti-hitleriste. Ceausestii au fost omorâti „la negru” la doar câteva minute dupa terminarea „procesului.”

La 28 decembrie 1989, ziaristul francez Franz Oliver Giesbert a scris în Le Figaro ca daca Ceausescu ar fi avut parte de un proces public, „ar fi putut face dezvaluiri cu privire la fostii sai tovarasi care au devenit gorbaciovisti si troneaza astazi în Consiliul Frontului Salvarii Nationale. De aceea era urgent sa i se închida gura, era urgent sa fie omorât.” Într-un alt articol, aparut a doua zi în revista Le Point, jurnalistul francez Kosta Christitch a ajuns la aceeasi concluzie. Guvernul din Bucuresti, realizând grotescul simulacrului juridic numit pompos „Procesul Ceausescu,” a încercat sa-l legalizeze post-mortem, recurgând la practica sovietica a crearii de documente fictive. Un exemplu concludent îl constituie „Hotarârea pentru Instituirea unui Tribunal Militar Exceptional care sa procedeze de urgenta la judecarea faptelor comise de CEAUSESCU NICOLAE si CEAUSESCU ELENA.” Aceasta Hotarâre, publicata la mult timp dupa „proces,” este semnata: „Presedintele Consiliului Frontului Salvarii Nationale ION ILIESCU. România, Bucuresti, 24 decembrie 1989.” Cei care au falsificat acest document au uitat însa ca Ion Iliescu a devenit presedinte al Consiliul Frontului Salvarii Nationale numai la 26 decembrie 1989. (subl. n.)

Un alt fals este documentul intitulat „RECHIZITOR din 24 decembrie 1989” care dispune „punerea în miscare a actiunii penale si trimiterea în judecata” a Ceausestilor. Acest document este semnat de „maior de justitie Voinea Dan,” care a aflat însa despre procesul Ceausescu numai la 25 decembrie 1989. Documentul falsificat poarta aprobarea unui „colonel de justitie” al carui nume este indescifrabil si arata ca ar fi fost înregistrat la Directia Procuraturilor Militare sub numarul „1 – S.P. / 1989.”(20)

De îndata ce Ion Ilici Iliescu s-a autoinstalat la cârma României, presa din Occident s-a grabit sa dezgroape o stire publicata anterior potrivit careia el ar fi fost coleg cu Mihail Gorbaciov în timpul studentiei la Moscova, unde ambii ar fi fost secretari de partid – Iliescu pentru studentii straini si Gorbaciov pentru cei sovietici. Presa occidentala si-a reamintit, de asemenea, un articol în care Iliescu pleda pentru o politica de „restructurare” (echivalent românesc al perestroika-ei) în România. Articolul respectiv fusese publicat în 1987 în gazeta România literara si fusese reluat în acelasi an de revista vest-germana Der Spiegel (9 noiembrie, 1987, p. 186). Presa occidentala si-a reamintit si faptul ca Ceausescu l-a scos pe Iliescu din Comitetul Politic Executiv dupa ce Gorbaciov a devenit conducator al Uniunii Sovietice, si ca acelasi Ceausescu l-a tinut pe Iliescu în afara Bucurestiului în timpul vizitei pe care Gorbaciov a facut-o în România.

Ritualul succesiunii de la Ceausescu la Iliescu a produs alte dovezi ca noii conducatori de la Bucuresti urmau, pas cu pas, regulile Kremlinului. Una din legile nescrise ale succesiunii comuniste a fost ca noul lider sa puna toate nejunsurile generate de comunism pe seama exceselor predecesorului sau. Aceasta necrofagie politica a fost urmata cu sfintenie de toti liderii din Kremlin. Lenin a acuzat tarii rusi de mizeria economica, politica si sociala creata de revolutia sovietica. Stalin l-a acuzat pe Trotky de foametea care a omorât milioane în noua Uniune Sovietica, iar Hrusciov l-a acuzat pe Stalin de odioasele crime comise de politia politica sovietica. Trei zile dupa ce Brejnev a venit la putere, el a pus pe umerii lui Hrusciov toate calamitatile tarii, de la ruina ei economica pâna la conflictul dintre Moscova si Pekin. La rândul sau, Gorbaciov l-a acuzat pe Brejnev ca a muls tara pentru profit personal, si a ordonat arestarea unora din rudele sale pentru a convinge lumea ca fenomenul coruptiei care devasta Uniunea Sovietica se datora unor indivizi, nu sistemului comunist. La rândul sau, Dej l-a acuzat pe Regele Mihai de foametea ce bântuia România dupa cel de Al Doilea Razboi Mondial, iar Ceausescu a justificat starea economica precara a României prin nepotismele si abuzurile lui Gheorghiu-Dej. Noul conducator al României, Ion Ilici Iliescu, a pus întregul dezastru al României pe spatele predecesorului sau. Iliescu a expus garderobele lui Ceausescu si blanurile Elenei si a informat ca 21 de palate, 41 de vile prezidentiale si 20 de cabane de vânatoare care apartinusera lui Ceausescu au fost
confiscate. Toate acestea au fost salutare. Este însa semnificativ, si tipic sovietic, ca Iliescu nu a repudiat sistemul care l-a adus la putere pe Ceausescu si i-a permis sa devasteze tara cu impunitate. Sub presiunea maselor populare, Iliescu a trecut partidul comunist în afara legii, dar a doua zi s-a razgândit si a anuntat ca soarta partidului va fi decisa într-un referendum popular care, din fericire, nu a mai avut loc. Când partidul comunist s-a autodizolvat, Frontul Salvarii Nationale s-a intitulat el însusi partid politic si a absorbit pe cei mai importanti membri ai defunctului partid comunist. Conducerea Frontului a decis, în acelasi timp, ca membrii nomenclaturii lui Ceausescu care au dovedit „competenta profesionala” în trecut sa fie mentinuti în functii.

De la bun început Iliescu si guvernul Roman nu au facut niciun secret din faptul ca privesc capitalismul ca inamic si Occidentul ca anatema. „Nu vrem privatizare” si „Nu ne trebuiesc splendorile Occidentului” au devenit lozincile lor cotidiene din acele zile, iar numeroasele ziare din România care le-au publicat constituie marturie pentru posteritate. Spre deosebire de guvernele cehoslovac, polonez si maghiar, care au atras emigratia din Occident în efortul de democratizare a tarii, noul guvern român a tratat cu ostilitate pe emigrantii care voiau sa-l ajute: „Cei ce vor sa ne fericeasca cu experienta Apusului se pot întoarce de unde au venit” era o alta lozinca a noilor conducatori din Bucuresti publicata frecvent în ziarele vremii din România.

Spre deosebire de guvernele celorlalte tari din Europa rasariteana, care s-au distantat de Uniunea Sovietica de la bun început, noul guvernul din Bucuresti a devenit si mai apropriat de Moscova decât guvernul lui Ceausescu. Faptul ca primul demnitar strain care a vizitat România – la doar câteva zile dupa impuscarea lui Ceausescu – a fost ministrul de Externe sovietic, Eduard Sevardnadze, este concludent. Nimic nu a fost însa mai definitoriu decât Pactul semnat de Iliescu si Gorbaciov la 5 aprilie 1990. Pactul prevede ca România si Uniunea Sovietica recunosc granitele prezente ale celor doua tari, si ca România nu va adera la nicio alianta militara „detrimentala Uniunii Sovietice.” Moscova a încercat sa atraga celelalte tari ale Europei rasaritene la semnarea unor acorduri similare, menite sa le interzica viitoare cooperari cu NATO, dar a fost respinsa cu indignare si demascata public.

La sfârsitul anului 1996 cancelarul german Helmuth Kohl a publicat cartea Vreau Unitatea Germaniei în care a relatat ca în 1989 „KGB si Stasi au încercat sa organizeze o lovitura de stat [în RDG] si sa creeze pretexte pentru a solicita interventia militara sovietica.” Moscova avea, evident, un plan Dnestr pentru Republica Democrata Germana tot asa cum avea si pentru celelalte tari ale fostului bloc sovietic. Din fericire, planurile Moscovei care vizau aceste tari nu au avut sorti de izbânda. Avalansele de oameni din Germania de Est ce au luat drumul Occidentului dupa caderea Zidului Berlinului au amenintat sa lase în urma o tara depopulata. Asta l-a convins pe Gorbaciov ca e mai avantajos sa vânda RDG pentru cele 34 miliarde de dolari cash oferiti de guvernul de la Bonn. Cehoslovacia si Polonia au reusit sa-si salveze de la macelul comunist doi remarcabili militanti politici ce urau comunismul cu toate fibrele fiintei: Václav Havel si Lech Walesa, care au reusit sa dejoace planurile Moscovei. Noii conducatori ai Ungariei le-au urmat exemplul. Populatia celor trei tari a încetat sa mai vada în perestroika o mana cereasca, si a început sa se îndrepte cu pasi vigurosi catre democratia occidentala si economia de piata care le-a adus pâna la urma mult râvnita libertate politica, prosperitate economica si securitate teritoriala.

Faptul ca România nu a avut frontiere cu Occidentul si ca a fost complet izolata de restul lumii datorita blocadei informationale impuse de Ceausescu si de Securitatea lui a facut populatia mai accesibila planurilor Moscovei. Ceausescu a completat dezastrul eliminând majoritatea liderilor politici ce ar fi putut conduce procesul de reinstaurare a democratiei în România. În sfârsit, sarcina Moscovei a fost usurata si de mizeria economica din România, care a facut ca pâna si Uniunea Sovietica sa fie de invidiat prin comparatie.

* *
România si Rusia sunt singurele tari în care trecerea de la comunism la democratie s-a facut cu varsare de sânge. Celebrul istoriograf american John Lukacs, acum în cea de a noua decada a vietii, explica aceasta prin izolarea geografica a celor doua tari. Pentru el, Rusia si România nu apartin Europei. „Barocul, Renasterea, Iluminismul, toate aceste epoci care au civilizat Europa, nu au existat în Rusia, România, Moldova, Oltenia, Wallachia, Basarabia.”

Faptul ca zeci de mii de luptatori împotriva comunismului continuau sa fie nereabilitati în Rusia si România dupa 17 ani de la colapsul acestei erezii a fost un alt motiv ce l-a determinat pe Lukacs sa traseze frontiera politica a Europei la granita de Vest a României. Ma numar printre admiratorii lui Lukacs, unul din cei mai en vogue istorici contemporani a carui expertiza se extinde de la radicalismul neo-Whiggish pâna la istoria psihologica contemporana, dar nu-i împartasesc aceasta teza.

România în care m-am nascut a fost un epicentru al culturii europene, si capitala ei era supranumita Le Petit Paris. Gheorghe Sincai, care a înfiintat peste 300 de scoli în limba româna, ocupa loc de cinste în panteonul iluministilor europeni, alaturi de Voltaire, Diderot, Herder. Nicolae Balcescu, sufletul Revolutiei din 1948, s-a format la scoala Revolutiei Franceze. Iar George Enescu, Constantin Brâncusi si Traian Vuia, titani ai muzicii, artei si respectiv stiintei europene, s-au nascut si format în România. În 1945, aceasta Românie a fost însa cotropita de un gigant feudal care a transformat-o într-o samoderjavie, traditionalul totalitarism rusesc în care un dictator conduce tara cu ajutorul politiei sale politice.

În anii 1970 l-am însotit pe Ion Gheorghe Maurer la o audienta la Papa Paul VI, care l-a întrebat, în gluma, daca a venit la Vatican cu vreo dorinta speciala. „Da,” i-a raspuns premierul. „Schimbati-ne pozitia geografica a tarii.” România a fost singura tara din fosta Europa estica care nu a avut frontiere cu Occidentul. Si România este acum singura tara din fosta Europa de est care, ca si Rusia, a ramas un stat politist.

În ultimii 20 de ani românii au darâmat zidurile cu care securistii au izolat tara de restul lumii precum si barierele pe care le-au ridicat între cetatenii ei, si o noua generatie se straduieste sa dea tarii o noua identitate nationala. Din pacate însa securistii au devenit un fel de fac totum în viata politica, economica si sociala a tarii, tot asa cum KGB-stii sunt în Rusia. Ion Ilici Iliescu, care cunostea doar sistemul sovietic de guvernare cu ajutorul politiei politice, a salvat Securitatea si serviciul ei de spionaj rebotezându-le cu nume noi, si pretinzând ca sunt organizatii democratice.

În 1996 am primit de la Virgil Magureanu, directorul SRI, Cartea Alba a Securitatii, o monumentala opera de dezinformare în patru volume continând 1.947 pagini care acrediteaza ideea ca dupa „îndepartarea NKVD-istilor” si „evreilor” din Securitate aceasta „a servit interesul national,” si ca deci securistii ar fi patrioti care trebuie mentinuti în serviciile secrete de azi. Occidentul, care a catalogat de mult Securitatea drept una din cele mai criminale politii politice ale fostului bloc sovietic, a zâmbit compatimitor. Regretatul senator Ticu Dumitrescu, presedintele Asociatiei Fostilor Detinuti Politici, a condamnat însa zguduitor aceasta deformare a istoriei: „Vorbesc rareori despre anii mei de temnita si patimiri, si aproape deloc despre cosmarele care mi-au sfârtecat somnul dupa eliberare.” Potrivit senatorului, aceste cosmare nu au fost determinate de „cei 14-15 ani de temnita, lagare de exterminare, de domiciliu obligatoriu sau viata de haituit”, ci de faptul ca «acesti calai» care m-au haituit, nu erau sovietici, ci erau fratii mei români îmbracati în uniforme de securisti, de militieni si nu în ultimul rând de magistrati.”

Din pacate însa, Magureanu si securistii lui au învins. În 1996, „afacerea Bucur” a dovedit ca SRI-ul era, ca si Securitatea, un instrument personal al presedintelui României cu care acesta supraveghea în secret opozitia politica. În acel an capitanul SRI Constantin Bucur a prezentat presei numeroase benzi de magnetofon marcate cu emblema SRI, ce fusesera înregistrate ilegal de serviciul de interceptari al SRI. Aceste benzi contineau discutii telefonice ale unor conducatori ai partidelor de opozitie cum ar fi Corneliu Coposu si Alexandru Paleologu, precum si ai principalelor ziare de opozitie. Capitanul Bucur a relatat ca s-a speriat de amploarea pe care a luat-o interceptarea ilegala a telefoanelor în SRI, si a vrut sa se puna la adapost pentru ziua când „va veni o revolutie adevarata.” Potrivit relatarilor capitanului Bucur, larg publicate în presa vremii, „numai în cabina mea se faceau 1600 interceptari pe an; în unitatea SRI în care am lucrat sunt 3 asemenea cabine, deci totalul ar fi de 4.800.” Capitanul Bucur nu cunostea numarul total al telefoanelor ascultate ilegal de SRI, dar a estimat ca daca s-ar pune cap la cap toate interceptarile facute de toate cabinele SRI din Bucuresti si din judetele tarii s-ar ajunge la o „cifra înspaimântatoare ce contrazice flagrant comunicatul SRI care vorbeste doar de 840 de mandate de interceptare” date SRI-ului în mod legal de catre parchet.

Aceasta a constituit o încalcare grosolana a Constitutiei României, care garanteaza inviolabilitatea telefoanelor. Din relatarile ofiterului a rezultat ca SRI încalca tot atât de grosolan si dispozitiile legale ce reglementau interceptarea telefoanelor. Ordinele de interceptare, de exemplu, se dadeau verbal de catre diferiti sefi ierarhici din SRI si nu în scris de catre organele juridice însarcinate sa aprobe aceste masuri exceptionale. Pentru a ascunde acest abuz, SRI nu tinea o evidenta reala a numelor persoanelor ascultate, în majoritatea cazurilor folosind identitati fictive. Tot pentru a evita depistarea acestor ilegalitati, numerele de telefon interceptate erau scrise în creion si sterse din registrul unitatii dupa terminarea urmaririi. Nici macar Securitatea lui Ceausescu nu a comis asemenea ilegalitati. Din 1972 pâna în 1978 am coordonat o unitate speciala de ascultare (U.M. 0920/AT) si stiu cu certitudine ca aprobarile pentru fiecare cerere de interceptare se dadeau numai în scris, si ca exista o evidenta reala, nemasluita, a tuturor persoanelor care faceau obiectul interceptarilor si ascultarilor.

Cum s-a încheiat aceasta „afacere”? Capitanul Bucur a fost trimis în justitie pentru „divulgarea secretului de stat,” si nimeni nu a mai îndraznit sa scoata o vorba despre interceptarea ilegala a telefoanelor de catre SRI. În SUA, presedintele Richard Nixon a fost fortat sa demisioneze pentru ca a aprobat doar trei interceptari ilegale, si a scapat de închisoare doar pentru ca a fost gratiat de presedintele Ford, care l-a succedat. Colaboratorii apropiati ai presedintelui Nixon care au fost implicati în aceste interceptari, printre care si ministrul de Justitie al SUA, George Mitchell, au petrecut însa ani grei în închisoare.

De ce practicile Securitatii continuã sã fie si azi la moda în România, care este membru NATO si al Comunitãtii Europene? Profesorul Tom Gallagher, unul din cei mai informati experþi în problemele românesti, care preda un curs de evolutie a statelor post-comuniste la Universitatea Bradford din Anglia, a conchis cã „în ultimii 25 de ani România s-a transformat dintr-un stat egalitarist într-un stat super inegalitarist condus de fosti comunisti,” care „au adâncit prapastia dintre un guvern parazitar si o societate demoralizatã.” Acesta este si subiectul cartii sale Romania since Communism: The Denial of Democracy (Hurst, 2004), care conchide ca „o Românie sub controlul acestor comunisti corupti ameninta sa devina o forta destructivã ce poate genera instabilitate regionala.” În traducere libera: dupa 20 de ani de la caderea comunismului stim cum o
democratie poate fi schimbata în tiranie, dar continuam sa învatam cum sa inversam acel dezastru.

———————————————————————————-

1 Laszlo Kallai, „Comoara Serviciilor Secrete.” ZIUA (Bucuresti, România), 8 mai 2007, p.1
2 Laszlo Kallai, „Servicii Secrete de Lux,” ZIUA, Mai 11, 2007, p. 1.
3 Radu Portocala, Autopsie du coup d’État roumain: Au pays du mensonge triomphant
(Paris: Calmann-Lévy, 1990).
4 Ibidem, p. 35.
5 Planul Dnestr a fost descris pe larg în Mostenirea Kremlinului, pp. 289-312.
6 Red Horizons (Washington: Regnery Gateway, 1987), pp. 116, 193-197, 201-203.
7 Prof. Dumitru Mazilu, care mi-a fost subaltern în Securitate si care la 22 decembrie 1989 a devenit vicepresedinte al Frontului Salvarii Nationale, a asistat la convorbire, pe care a descris-o apoi pe larg în cartea sa Revolutia furata precum si în numarul din 27 iulie 1991 al saptamânalului „Lumea Libera“ din New York, p. 9.
8 Pacepa, Mostenirea Kremlinului, pp. 309-310.
9 Radu Portocala, op. cit, p. 35.
10 Noiembrie 1945, Nr. 791/bs. Ambasadorului URSS în România, tov. S.I. Kavtaradze: „Va trimitem împuternicirea Prezidiului Sovietului Suprem al URSS pentru înmânarea decoratiei si ordinului „Steaua rosie“ – nr. 1651765 cu diploma însotitoare – nr. 283631 privind decorarea lucratorului de la radiodifuziunea speciala, Walter Roman, prin Decretul Prezidiului Sovietului Suprem al URSS din 27 iunie 1945. La înmânarea decoratiei este necesar sa se întocmeasca un protocol si sa se transmita prin NKID la Sectia pentru decoratii a Prezidiului Sovietului Suprem al URSS. Loctiitorul Sectiei tarilor balcanice, A. Lavniscev.”
11 Document receptionat pe linia K. Colectia Zenith, Arhiva fostului CC al PCUS.
12 Senator Serban Sandulescu, Decembrie 1989. Lovitura de stat a confiscat revolutia
româna; Agenti ai GRU si KGB au avut un rol determinat (Bucuresti, Omega Press, 1996).
13 Sandulescu, op. cit. p. 35.
14 Ibidem, Anexa 9, „STENOGRAMA sedintei de audiere din ziua de 2 iunie 1994, pp. 246-282.
15 Ibidem, p. 255.
16 Tana Ardeleanu, Razvan Savaliuc, col. Ion Baiu, Procesul Ceausescu: Stenograma integrala si necenzurata a procesului de la Târgoviste (Bucuresti, Omega Press, 1996)
17 Ibidem, pp. 28-33.
18 Procesul Ceausescu, p. 150.
19 Bogdan Nicolai si Lica Manolache, „Blestemul lui Ceausescu”, România libera, 11
decembrie 2005, p. 1.
20 Procesul Ceausescu, pp. 62-64.

——————————————————————————————————————

Acest articol a fost comunicat la a IX-a editie a Simpozionului „Experimentul Pitesti –
reeducarea prin tortura” (2-4.10.2009, Pitesti)