Sfârșit tragic pentru o tânără din Oradea în SUA

Sfarsit-tragic-pentru-o-tanara-din-Oradea-in-SUA-740x357

Sfârşit tragic pentru o tânără din Oradea în SUA. Virgilia Nicula a murit într-un teribil accident, familia încearcă să-i aducă trupul înapoi în ţară.

Virgilia Nicula, o tânără de 25 de ani originară din Oradea, a murit într-un tragic accident care a avut loc la sfârşitul lunii mai în Richmond, Statele Unite ale Americii. Tânăra se afla în SUA din 2014, după ce a mers acolo cu Work and Travel. Continue reading “Sfârșit tragic pentru o tânără din Oradea în SUA”

Bătălia de la Alamo 2013

Batalia de la Alamo din 1836BĂTĂLIA DE LA ALAMO 2013

by Alianța Familiilor din România

Secularismul nu e echidistant, nici un arbitru onest ori imparțial

Se pretinde a fi o ideologie neutră și imparțială, dar nu e. Favorizează indivizii și grupurile sociale care îl îmbrățișează. Statul secularist e și el parțial, discriminând în favoarea grupurilor sociale care îi împărtășește ideologia. Pentru statul secular unele grupuri sunt primus inter pares, adică “mai egale între cei egali”, ori “primele între egali”. Grupurile favorizate sunt cele bine cunoscute: ateii, “minoritățile sexuale”, cei care promovează avortul și controlul populatiei, si susținătorii multiculturalismului, printre altele. Grupurile nefavorizate sunt si ele bine cunoscute: grupurile care au puțin în comun cu secularimsul ori îi resping doctrinele, între ele mișcările traditionale, grupurile ori persoanele religioase, mișcările pentru viață, mișcările pentru familie, etc. Continue reading “Bătălia de la Alamo 2013”

Minutul din viața ta!

CeasÎntr-un singur minut se pot întâmpla multe lucruri care să ne afecteze viața curentă de zi cu zi:

La 19 Aprilie 1906 oraşul San Francisco a fost zguduit din temelii de un cutremur de pământ  pentru mai puţin de un minut, însă în acest timp peste 1000 de oameni au murit. Un minut poate fi un timp aşa de mult.

Un ochi clipeşte de aproximativ 18 ori într-un minut.

Un cristal de quarţ dintr-un ceas electronic bate de 1.800.000 de ori  în timp de un minut.

Fiecare minut pentru Paul Mc Cartney înseamnă un câştig de 60 de lire. Continue reading »

BACUL NU MAI E PENTRU… PLUTASI !

Viorel VINTILA

 

 Nu mai poti sa butonezi telecomanda, în zilele de azi, fara sa te izbesti de tragi-comedia bacului de anul acesta. Rezultatele au fost cele mai slabe de când s-a inventat bacul, mai mult de 60% au dat-o în bara si nu îsi vor putea pune în rama diploma de bac… cel putin pâna la toamna. Saracii picati” au tunat si fulgerat ca au fost stresati de camerele de luat vederi, care le-au luat mintile si au fost atât de timorati, încât multi au ramas muti si penita le-a înghetat pe hârtie. O banala camera de supraveghere a facut dreptate. Multi dintre picati” au zis:Pai, am crezut ca se poate copia si nu am mai învatat”. Ei, uite ca de data asta nu s-a mai putut frauda bacul. Acum daca înveti, treci bacul, daca nu înveti, plângi în barba si îi ceri demisia lui Funeriu cu sloganul M…, Funeriu”!

 Nici Funeriu asta nu e un discipol de-al lui George Pruteanu, din moment ce crede ca substantivul coleg” este de genul neutru si ne spune  ca elevii încep clasa întâia” dar, macar ca manager a venit cu un sistem anti-fraudare (camerele de supraveghere) care s-a dovedit eficient si care a demonstrat ca avem o generatie care pune botul mai degraba la etnobotanice, decât sa puna mâna pe carte.

Nu zic ca avem o generatie tânara de prostovani (desi avem destui), dar multora putin le pasa de scoala. Caci doar au multe exemple” de urmat. Sunt multi semidocti care au reusit în viata sa adune un ban gramada si fara a avea o educatie pe masura. Ai carte, ai parte” e deja depasit” – „Ai tupeu, ai parte” sau Ai pile, ai parte” ar fi mai potrivit. De ce tot cautam atâtea explicatii, solutii sau tapi ispasitori? De ce dam vina pe profi slabi pregatiti sau dezinteresati?

 Mai bine sa fim realisti, sa judecam la rece si sa ne dam jos ochelarii de cal. Astfel vom putea vedea ca multi elevi din generatia de azi (mai mult de jumatate) sunt total dezinteresati de scoala si trateaza bacul ca pe un un mizilic care cred li se cuvine. Cei care au crezut pâna deunazi ca bacul era o ambarcatie cu fundul si capetele plate, cu care se fac scurte traversari de râuri sau de lacuri” s-au înselat amarnic. Ei au crezut ca acest bac îi va duce din liceu catre facultate (prin frauda) fara se se scufunde si fara sa se înece la mal.

  Pai, mai copii, bacul nu mai e doar o pluta pentru plutasi” doritori de diploma de bac. Bacul ar trebui sa fie un mijloc elevat” de transport în viata, la care au acces cei silitori si cu neuroni capabli, în timp ce celor cu fite în cap, celor care trateaza scoala ca pe un club sau la fara frecventa, le ramâne ca mijoc de locomotie prin viata – pluta!  

Viorel VINTILA

http://www.brasovultau.ro

San Francisco – Brasov

6 iulie 2011

ROMÂNUL EMIGRANT

de Viorel VINTILA

 


În tara lui totul merge prost, românasul care nu mai vede nicio luminita de la capatul tunelului, îsi face bocceluta si pleaca pe alte meleaguri, unde spera sa aiba un trai decent si o viata fara grija zilei de mâine
… Numai în ultimii cincisprezece ani au plecat peste trei milioane de românasi si numarul lor este în crestere. S-au creat deja adevarate enclave românesti în Italia si Spania. În 50 de ani românasii vor cuceri Europa si nu numai…

Din nefericire pleaca multi oameni de valoare, cu ani buni si experienta în domeniul medicinei, IT-uli, marketingului sau managementului… un adevarat exod de creiere cu neuroni capabili!

Într-adevar, „dincolo” nu te asteapta EL Dorado-ul ,dar macar ai o sansa sa fii apreciat, sa traiesti uman si decent, sa dai macar o sansa mai buna copiilor tai si sa te bucuri de o batrânete mai linistita. Îngrijorator este faptul ca daca se continua acest trend al emigrarii, în 30 de ani vom avea o tara de pensionari,  o tara fantoma, o tara cu 16 milioane de locuitori dintre care jumatate vor fi pensionari. Va puteti da seama ca cei care vor fi muncitori activi, vor fi putini si va fi foarte greu sa sustina o tara de pensioanari si de oameni bolnavi?

Statul român îl doare însa  la basca, nimeni nu se gândeste la strategii care sa ofere ceva perspective tinerilor, nu exista proiecte economice pe termen mediu sau lung, nu exista motive care sa te mai tina în spatiul mioritic. Fiecare grupare politica îsi urmareste un scop machiavelic în urma caruia sa-si vada sacii în caruta, nepasându-i cât de putin de votantul care l-a pus acolo pentru a fi  în slujba cetateanului… chipurile.

În schimb îti arunca în nas, sa te distraga de la adevaratul dezastru economic, reorganizari administrative, voievodate regionale si mai arunca si un mar al discordiei, gen „tinutul secuiesc”, creând dihonii si discordii între românasi si ungurasi.

Patetic mi se pare faptul ca emigrantii au fost acuzat pentru votul care l-a propulsat pe Basescu în fotoliul de prim vizitiu al tarii… Really? Pai de ce nu sunt acuzati cei din România care au votat pentru el? Macar acesti emigranti au trimis  anul trecut în tara, desi în plina criza, peste 3 miliarde de dolari! Asadar, haideti sa nu aruncam cu pietre daca locuim într-o casa de sticla… Si nu spun asta ca un simpatizant al niciunei parti politice… Ceea ce ma sperie si mai tare este ca nici varianta opozitiei nu-mi inspira nimic. „Pleaca ai nostri, vin ai nostri”!


Solutia: Ma tem ca nu mai exista
! Scapa fiecare cum poate… iar calea emigrarii este usa care înca mai e deschisa si care mai ofera o oaza de speranta si trai decent… Asadar, nu mai trageti în pianisti!

 

Viorel VINTILA

San Francisco, SUA

16 iunie 2011

PRIMITI CU… CASTRAVETELE?

de Viorel VINTILA

 

[pullquote]

Motto: „Castraveti… aveti… aveti!?” George RocaExercitii de dictie

[/pullquote]

 

 

 

A fost odata ca niciodata… o gripa aviara…!    Va mai aduceti aminte când indivizi îmbracati în costume de cosmonaut au dat navala în ograda românasului si au înfascat tot ce se numea gaina pentru a fi eutansiata ca deh, eram virusati de aviara si biata gaina era sursa…

 

Tot atunci erau acei tipi cu furtune si spraiuri care la iesirea/intrarea din localitate te opreau si te stropseau cu o solutie magica si catartica care te purifica de orice urma de virus gainar (în realitate era un banal  Dero sau Perlan), chipurile stârpeau aviara… Câti bani s-or fi aruncat atunci pe niste Dero care facea spuma si ne fericea pe noi, muritorii de rând, izbavindu-ne de virusul gainar. Câti bani au facut unii pe seama gainilor nevinovate? Ca nu-i asa, orice belea aduce bani în buzunarele  bajetilor dastepti…

Nu peste mult timp, am fost vizitati de gripa porcina care a bagat frica în cetatean, dar si în bietele patrupede grohaitoare care erau motivul acestei noi epidemii… gaina scapase, venise rândul porcului… Statisticile au aratat ca aceea gripa porcina omora de vreo 10 ori mai putin decât o banala gripa, dar ne crispasera pe toti si se propovaduia o epidemie în masa… si ca urmare a venit si solutia izbavitoare: pe piata s-a lansat actiunea vaccinul contra gripei, vaccin care însa era contorversat si ineficient, dar care a umplut buzunarele celor care au produs acel vaccin. Astia, fiind alti bajeti dastepti…

Acum ne paste o alta belea… un banal cucumber (castravete) apare la orizont si baga spaima-n populatie cu al sau E Coli, care începe sa-si faca treaba de bacterie ucigasa si sa provoace noi pandalii la scara universala… Acum oare ce-o urma? Apar iar cosmonautii” si dau iama prin ograzi si pe tarlale cu atomizoare si sape ultraperformante care sa scoata din radacini bietul cucumber? Fratilor, pârjoliti tarlalele… We shall see… Si ca de obicei, unii (bajetii dastepti, of course) vor trage spuza pe seama cucumberului…

Viorel VINTILA

San Francisco – Brasov

30 mai 2011

 

Scriitorul VASILE ANDRU

 

Interviu realizat de Angela BACIU

 

[pullquote]

MOTTO: Într-o vreme m-am lasat si eu prada ispitei de a fi în frunte”

Destinul de a fi scriitor are un substrat tainic”

 

[/pullquote]

 

Domnule Vasile Andru, care este cartea care v-a chinuit cel mai mult? Si care este cea pe care o iubiti cel mai mult?

Scrierea unei carti, d-na Angela Baciu, oricât ar dura, oricâte înaripari sau înfrângeri ar presupune, nu te chinuie, ci te înviaza. Chiar când scrisul este un canon – adica devine ca un travaliu zilnic, ascetic, mortificator (vazut din afara) – eu îl resimt ca pe o sansa, ca pe o extatica mânare dinlauntru.

Dar înteleg, buna doamna Angela Baciu, ca ati vrut sa întrebati: care-i cartea ce v-a chinuit dulce cel mai mult. Mult ca durata, mult ca intensitate.

Este romanul Gradinile ascunse (aparut recent). M-a chinuit dulce si mult: ca durata întâi. Romanul acesta are o vârsta notabila. Are deja un curriculum! Într-o forma embrionara, a fost schitat prin 1973, când eram asistent universitar la Suceava. Într-o forma structurata, capitolata, romanul s-a nascut în 1984, la Bucuresti: s-a nascut în acelasi an cu fiica mea, Tamara. De altfel, nasterea fiicei a dat un alt sens proiectului initial. La început, aceasta proza era un exercitiu de supravietuire, în vremi siluitoare. Dupa nasterea fiicei, s-a mai adaugat un sens: l-am simtit ca pe o poveste pentru ea, jucaria ei, zestrea ei.

Romanul acesta are subiect, intriga, are personaje, în­tâm­plari. Este vorba de pataniile unui om ajuns în „tara hazardului”, în tara dresajului total, în tara dictaturii perfecte, a dictaturii desa­vârsite – la concurenta cu Dumnezeu! as zice.

În aceasta „tara” (la început, un oras: o Suceava concentrationara; apoi extinsa la un continent, la o planeta!) – un om cauta gradinile. Un om urmat de alti oameni. Un om cu statut antropologic enigmatic (ca noi toti) cauta gradinile ascunse. Cititorul va vedea cum si unde le-ar gasi.

Am terminat cu regret acest roman. În sensul ca scrisul la el devenise nu doar un „canon”, ci si „ratia” de bucurie zilnica.

În 2004 am zis: „Gata, îl public!”; si am angajat cu doua edituri aparitia cartii. Dar am vazut ca nu-i gata; si l-am mai rescris de doua ori, lucrând la el ceva mai intens în 2005. Daca compar prima si ultima varianta, vad ca, dupa decenii, din prima varianta au mai ramas circa 10 capitole (din cele 46 capitole ale cartii). Iar propozitiile ramase de atunci sunt parca atavisme…

Cartea a aparut în aprilie 2006, la editura „Paralela 45”, chiar în saptamâna patimilor. Ziceam, având o oarecare tristete ca l-am terminat. As fi vrut sa mai scriu la el, înca un an macar… Cred ca scrisul la o carte nu are sfârsit. Dupa cum omul nu este terminat, ci se afla înca în lucru, în atelierul Creatorului. Dar, desi neterminat, omul „functioneaza”. Cu toate sucelile lui, cu toate neroziile lui, cu toata cruzimea lui, cu toate dizabilitatile lui, omul „functioneaza”. Dumnezeu îl lasa sa functioneze asa neterminat. Poate cu oarecare amuzare… caci eu simt ca Dumnezeu se amuza un pic de nevolnicia si infantilismul omului; dar El stie ca a pus Legea în toti atomii omului si ca Legea îl va îndrepta pe om, în timp… Asa zicem si noi, când publicam o carte: ar mai fi de lucru, dar s-o lasam sa functioneze asa neterminata si-n faza aceasta… La anu’ ce vine, as vrea sa scriu o varianta restrânsa a „Gradinilor”. O varianta de circa 120 de pagini.

 

Gradinile ascunse este alt gen decât romanul non-fiction, care s-a vazut ca va este specific? Ce loc va avea acest roman în creatia D-vstra? Dar în peisajul literaturii de azi? Va rasturna clasamentele conventionale ale zgomotosilor critici care fac piata literara? Este acel roman-eveniment pe care-l asteapta un scriitor în cariera sa? Cum îl definiti?

Este ceva nou în scrisul meu. Un critic l-a si inclus în genul utopie (Al. Cistelecan). Este o utopie, prin idealismul sau total, prin geografia sa carpatica dar trans-pamânteana. „A-topos”, adica loc/ tara imposibile… Si totusi, usor de recunoscut sursa inspiratiei: „lagarul socialist” estic, cu dictatura cea mai „perfec­tionata” din câte a cunoscut istoria. Parabola concentra­tionara si utopia se întâlnesc, se îngemaneaza. Caci si în istorie, comunismul începe ca o utopie, sfârseste ca o crima; si din el mai supravietuiesc cioburi psihice, epigrame mintale.

În al treilea rând, sau mai presus de planurile semnalate, este vorba de un roman sapiential (sa-i zicem: initiatic), al unui autor care iubeste Ecleziastul si considera Ecleziastul o culme a romanului sapiential. Si un autor care iubeste Filocalia si considera Filocalia o culme a genului paideic. Aici romanul s-ar deschide spre revelatoriu, spre râvnita „întâlnire” cu Dumnezeu. Acel Dumnezeu care exista cu adevarat, si care va exista chiar si dupa ce omenirea va fi atât de sus, atât de nazdravana încât se va iluziona ca se poate lipsi de EL…

Nu uit ca m-ati întrebat ce loc are acest roman în scrisul meu. Desi are o factura aparte, Gradinile ascunse sta în continuitatea romanului Muntele calvarului (ducând mai departe teza precaritatii legii) si a romanului Pasarile cerului (si acolo este vizibila parabola concentrationara).

Dar, mai ales, Gradinile ascunse are un loc aparte prin aceea ca îl simt ca pe ultimul meu roman. si având în vedere ca a mijit prin 1973, se poate spune ca este si primul, si ultimul…

Asa, câte o proza scurta voi mai publica. Voi publica si acel jurnal Amintiri din jurul lumii, care-i gata de tipar. Dar un alt roman-roman, coerent si filimonez, nu cred ca voi mai scrie. Mapele continând minereul romanului indian Jagat nitya (adica Parelnica lume, sau Buna ziua, iluzie) va ramâne un conglomerat de nuclee narative si atât. Gradinile ascunse este ultimul, este un final de „cariera” literara.

 

Cum apreciati pozitia si locul pe care-l aveti în literatura? E vorba si de „imaginea” care s-a format despre Dvs – dupa carti, dupa aparitii publice, dupa ureche, dupa ecou, uneori cu rezerve, alteori cu nuante chiar „legendare”. Pentru unii existati ca prozator, autor al romanului istoric Noaptea împaratului sau al romanului postmodern Turnul; pentru altii ca redactor asezat pe viata la „Viata Româneasca”. Pentru altii ca îndrumator de scoala sapientiala (ipostaza în care multi va urmaresc scrierile, si multi va urmeaza; ipostaza în care sunteti azi invitat la biblioteca „V.A. Urechia”, Galati). Sunt oameni care au citit din Dvs. doar Terapia destinului sau Isihasmul, si care ignora ca aveti si romane! Dar sunt altii, si ma refer în primul rând la critici, care va iau în considerare doar romanele, doar proza. Asadar, sunteti multumit de LOC, sau de ROL? Când spun rol, ma refer la îndrumatorul de practici sapientiale. Când spun loc, ma refer la pozitia în plan literar. Sunteti multumit de acest „loc” în ierarhie?

Nu stiu exact ce loc am, dar sunt multumit de el. Joaca de-a numerotarea treptei pe care stai (joaca foarte serioasa în plan imediat), sau joaca de-a excelarea – tin de o solida gândire arhaica, straveche, când era absolut vital sa obtii un loc de frunte în hoarda primara: eventual sa devii „tatal hoardei”.

Ce loc detin eu în „hoarda literara”? Cred ca, într-o vreme, m-am lasat si eu prada ispitei de a fi în frunte… La alegerile din 1990, am fost ales seful sectiei de proza, Bucuresti. Si m-am complacut sa fiu vreo trei mandate „tatal” micro-hoardei prozatorilor din Asociatia Bucuresti (vreo 300 prozatori legitimati). În romanul Turnul, pe junii optzecisti îi numeam chiar „hoarda de aur a literaturii române”.

Dar, drept sa spun, n-am grija competitiei. Scriu elaborat, cu exigenta, dar fara grija competitiei. Ma bucur tare de performantele altora, de parca prin ele m-ar scuti pe mine de o truda. Ma bucur ca Svetislav Basara (un sârb optzecist) a scris romanul subconstientului balcanic mai bine decât puteam s-o fac eu în Pasarile cerului. Si ca Anton Doncev (bulgar saptezecist) a scris Cavalerul cartii de taina – depozite din subconstientul crestin al Europei. Simt continuitate, nu competitie.

Stiu bine, însa, ce loc am eu în ansamblul spetei umane: un atom din cei sase miliarde. A-tom, pre greceste; in-dividus, pre latineste. Dotat cu (sau daruit cu) „gena multumirii”. Sunt o suma de celule gânditoare; în continuitate buna cu alte celule gânditoare ale spetei. Un episod (românesc) din dorul materiei de a se povesti pe sine.

 

V-am trimis prin posta înca 12 întrebari, as vrea sa raspundeti macar la una-doua, la temele în care sunteti mai implicat. Stiu ca aveti legaturi cu diaspora literara. Ce destin au acesti scriitori? Mai sunt ei astazi vitregiti?

Am legaturi cu diaspora, cu scriitorii din exil, din emigratia fortata dinainte de 1989, si cu emigratia libera de dupa 1990. Ei nu mai sunt vitregiti, acum. Dar altadata, oare erau mai vitregiti scriitorii din exil, decât cei ramasi în „lagarul” de-acasa? Scriitorii din exil au stiut sa-si transforme trauma smulgerii în sansa de creatie. I-am cunoscut în Occident pe Emil Cioran, pe Virgil Ierunca, pe Matei Visniec, pe Dumitru Tepeneag. Acum am o buna relatie cu scriitorii românii din America. Chiar acum merg pentru lansari si dezbateri la New York, San Francisco, Atlanta. Am scris despre diaspora literara si neliterara, în volumul Viata si Veac, secventa „Povestind suflet românesc la românii de departe”. În revista „Viata Româneasca”, recent, vorbind despre viitorul lite­raturii române, am scris ca vad posibil „un viitor anglo-a­merican” al literaturii române.

 

Dar despre viitorul romanului românesc, ce parere aveti?

Romanul românesc de azi este în forma. Se scrie prea lung, prea valmasit, dar merge! Se scrie fluvial, dezgradit, dezlânat, mâlos, dar merge!

În fond, si ultimele succese internationale: Naipaul (premiul Nobel) sau Arundhati Roy (premiul Booker) – sunt dezgradite, mâloase, dar merg! (Nici o aluzie la faptul ca, în latina, mergere înseamna „a cufunda, a îneca”…)

Dupa ora poeziei, care se încheie cu Cezar Ivanescu, Mihai Ursachi, Liviu Ioan Stoiciu, Mircea Cartarescu, – vine ora prozei. Sau macar minutul prozei. Vine cu Constantin Virgil Negoita, Mircea Sandulescu, Adrian-Christian Kuciuk, Dan Stanca, Marius Marian Solea, Alexandru Ecovoiu, Marian Ilea, Cecilia Stefanescu.

Si mai adaug doi autori, buni, dar nemediatizati, cvasiimolati: indianista Oma Stanescu, prin romanul Arsita Karmei (1997) este la fel de frapanta ca belgianca „nipona” Amelie Nothomb, cu care are în comun o energie a demitizarii Orientului.

Alexa Gavril Bâle publica romanul etno-psihologic America de dincolo de gard (2003). Proza aceasta are un firesc, o acuratete si o polifonie cum de la Cuptorul de pâine al lui Mircea Nedelciu eu n-am mai citit. Alexa Gavril Bâle atesta si o mondializare a ruralului carpatic – fara precedent în scrisul nostru, cred.

Uneori simt totusi o neadecvare (trecatoare?) între noi si veac, între noi si chemare. Nu-i vorba de diferenta de viteza dintre plaivaz si computer (deja rezolvata de unii). Ci vad autori predestinati unei carti mari care însa ard ca si „în treacat”, facând în principal altceva, ca sa subziste.

Oricum, „destinul de a fi scriitor”, sau de a da „the book of the century” are si un substrat tainic. Si, personal, singura certitudine pe care o am în privinta rezultatului este bucuria lucrului la o carte. Restul se decide dincolo de noi.

 

În încheiere, as vrea sa discutam despre împlinire profesionala. În ce consta împlinirea Dvstra? În cartile publicate (circa 25 de volume), sau în discipolii care urmeaza cercul D-vstra de „stimulare mentala”? Sau în amândoua? Sunteti, evident, înainte de toate scriitorul Andru. Ati lasat cândva o catedra universitara – pentru a scrie, sau pentru o alta perspectiva de împlinire?

Împlinirea profesionala înseamna pentru unii sa devii bogat, pentru altii sa devii vedeta. Este acceptia populara a împlinirii, sau acceptia salbatica a împlinirii, dupa care suntem clasati, distribuiti în functii, capatuiti… Pentru mentalitatea salbatica (generala azi) vedetele sunt mai graitoare decât modelele. Vedetele sunt exhibate de mass-media, sunt masini de facut bani. Vedetismul se extinde, de la artisti la politicieni, pâna la clerici… Am vazut un cleric care, foarte roditor în asceza lui, a fost împins usurel pe panta vedetismului si a fost transformat într-o masina de facut bani la manastirea lui… Marile vedete politice, mai ales, dar si artistice, fascineaza multimile. Vedetele întorc spatele oamenilor, totusi oamenii le iubesc foarte tare, pentru ca ele sunt un fel de reparator (iluzoriu) al frustrarilor imense, sunt o proiectie a setei universale de a tâsni din cenusiul existentei… Am lasat cândva catedra universitara pentru scris, dar mai ales pentru a trai altfel.

Sa vorbim de împlinirea umana, – cea profesionala fiind doar un aspect, un instrument de etapa. Adevarata împlinire o da trecerea de la înrobitoare griji la eliberare; de la conditia nefericita la liniste; adica trecerea de la simturi la duh; si aceasta este cu putinta chiar în vremea noastra.

 

INOCENTA – FUSE SI SE DUSE…

Inocenta este primul cuvânt care-ti trece prin minte când te uiti în ochii unui copil. Puritate, inocenta,  sinceritate, iubire si dragoste neconditionata sunt trasaturile de baza ce caracterizeaza un copil. De ce când ne maturizam ajungem sa înlocuim iubirea cu ura, inocenta cu parsivitatea, sinceritatea cu minciuna sau dragostea cu gelozia. De ce nu putem fi si la maturitate inocenti, iubitori, sinceri si empatici?

De ce ajungem sa fim, unii dintre noi,  monstri cu chip uman? De ce ne transformam pe parcursul câtorva ani din suflete pure si frumoase în suflete nepasatore, pline de ura, gelozie si invidie?

Sunt oare aceste „calitati” genetic impregnate la nastere – care sunt în stare latenta pe perioada copilariei si se trezesc la realitate când devenim adolescenti si maturi? Sau se dezvolta pe parcus? Poate acest „evil” chiar exista si îsi intra în drepturi la început de adolescenta si ataca precum o carie sufletul uman..  Sa fie banul radacina acestui „evil”?

Cautând un raspuns, m-am oprit asupra „Genezei 3” si am descoperit o explicatie plauzibila… probabil cei cu teoria Darwin nu vor fi de acord, dar nu putem ajunge toti la unison, fiecare vede lucrurile prin prisma lui si fiecare are convingerile lui.

Probabil inocenta s-a pierdut în momentul în care Adam si Eva si-au dat seama ca erau goi… dupa ce au picat la testul Celui de Sus, când sarpele parsiv si insidios a convins-o pe Eva sa muste din marul pacatos care le-a deschis ochii la amândoi; au cunoscut ca erau goi si au cusut loalalta frunze de smochin din care si-au facut sorturi. Ochii li s-au deschis într-adevar, exact asa cum le spusese sarpele (Satana), numai ca acum au vazut lumea si realitatea cu totul altfel.

Pierderea inocentei, pacatul lor si noile lor raporturi cu Dumnezeu si unul cu altul sunt exprimate prin tema constientizarii goliciunii. Întelegem deci ca ei nu constientizasera pâna atunci, în inocenta lor, ca sunt goi, ci li se parea firesc sa fie asa si nici nu se gândisera la lucrul acesta. Acum nu numai ca se gândeau la lucrul acesta, ci erau coplesiti de rusine din aceasta cauza… INOCENTA a disparut din acel moment…

Does it make sense? Asadar,  noi suntem inocenti, nu suntem vinovati cu nimic… sumtem niste victime, niste urmasi ai unei situatii nefericite, a unei decizii gresite, a unei curiozitati tragice din care se pare ca nu mai exista iesire. Eva e de vina si, of course, sarpele… Asa o fi? O întrebare retorica….

Viorel VINTILA
San Francisco
Saptamâna Mare 2011