MAMA SUROGAT – DE CE SPUNEM NU!

Cu citeva saptamini in urma o deputata PDL a initiat un proiect de lege cu totul nou in Romania privind reproducerea umana asistata medical (RUAM). Ne opunem. Acest fenomen este in faze incipiente chiar si in tarile mult mai evoluate social decit Romania si acolo rezultatele au fost nefaste. Din multe puncte de vedere. El prezinta complicatii etice, valorice, juridice, sociale si sociologice. Mentionam, de exemplu, Articolul 7 al Conventiei Internationale a Drepturilor Copilului care acorda copiilor un drept la o mama si un tata, pe care au dreptul sa-i cunoasca si, in masura in care e posibil, sa fie crescuti de parintii biologici. RUAM abroga acest drept fundamental prin faptul ca detasaza, in mod artificial si intentionat, pe copii de unul dintre parintii biologici – mama.

In tarile in case RUAM se practica, e cunoscut ca “surrogate motherhood”, adica “mama surogat.” Termenul acesta se refera, in general, la diverse intelegeri contractuale intre parti care implica impregnarea unei mame surogat care duce sarcina pina la capat, iar la nastere da copilul unor sau unei parti terte. In mod traditional, surogatul se facea prin inseminarea unei femei cu spermatozoizii sotului unei alte femei, dupa care copilul, la nastere, era dat, impreuna cu drepturile de parinte, barbatului donator si sotiei lui. Noile metode tehnologice reproductive, insa, creaza forme aditionale de surogat reproductiv si complica si mai mult aspectele etice si valorice ale reproducerii umane. In final, se poate spune ca mama surogat este o practica care denota unul dintre cele mai rele aspectele valorile contemporane – drepturile copiilor sunt subordonate doleantelor adultilor de a-si satisface proclivitatile stilurilor lor de viata fara a lua in considerare interesele si bunastarea copilului.

In contextul dezbaterii actuale care are loc in Romania in jurul acestui proiect legislativ, am rugat-o pe d-na Larisa Iftime, Presedinte Provita Media, sa analizeze proiectul de lege si sa scrie un mic comentariu pe marginea lui pentru cititorii nostri. Dinsa a facut-o cu multa tragere de inima si cu un profesionalism fara repros. Ii multumim cu multa caldura. Articolul ei a fost deja publicat in Ziarul Lumina pe 10 martie si poate fi accesat si aici: http://www.ziarullumina.ro/articole;1540;1;53588;0;Reproducerea-umana-asistata-medical.html

Reproducerea Umana Asistata Medical (RUAM) – un Proiect Legislativ Negindit
Ziarul Lumina, 10 Martie 2011
Larisa Iftime

Noul proiect de lege privind reproducerea umana asistata medical (RUAM) are mai multe puncte vulnerabile si, în primul rând, presupune omorârea de embrioni umani. Din datele altor tari, exista o rata de esec de 80%, adica doar 20% din embrionii creati astfel rezulta într-o nastere vie. Distrugerea unui numar foarte mare de embrioni face ca noul proiect de lege privind legalizarea RUAM sa fie de neacceptat din punct de vedere crestin. Un embrion distrus înseamna un om omorât. Si din alte puncte de vedere acest proiect de lege trebuie respins.

Tehnicile RUAM submineaza familia traditionala, permitând femeilor singure sa apeleze la ele. De asemenea, proiectul aduce atingere demnitatii umane prin legalizarea mamei-purtatoare, sustine uciderea embrionilor si, în ansamblu, deschide usa experimentelor pe embrion. Proiectul mai propune subventionarea acestor tratamente de fertilitate foarte costisitoare de la bugetul de stat, ceea ce este imposibil pentru o tara saraca precum România. Nici o tara fosta comunista nu si-a permis sa sustina de la bugetul de stat asemenea tratamente costisitoare.

Fiecare sarcina presupune un numar mare de embrioni distrusi

În “Expunerea de motive”, initiatorii legii deplâng criza demografica din România, opinând ca legalizarea tehnicilor de reproducere umana asistata medical ar putea stimula cresterea natalitatii. Influenta reala a tehnicilor RUAM asupra situatiei demografice este, de fapt, infima. Iar consecintele reale ale acestei legi asupra societatii ar fi tragice. Se cunoaste faptul ca fertilizarea in vitro are o rata de esec de 80%. În România, se realizeaza cam 5.000 de fertilizari in vitro anual, dar nu se stie câti copii se nasc vii anual pe aceasta cale. Potrivit unui studiu realizat de Societatea Americana pentru Medicina Reproductiva, doar 7,5% din embrionii creati în eprubeta ajung vii la nastere (LifeSiteNews.com, 26 octombrie 2010). Datele arata ca 7-8 ovule sunt fertilizate in vitro, din care 3-4 embrioni sunt implantati în uterul femeii. Din cei trei-patru embrioni implantati, doi sau trei sunt apoi avortati prin reductie embrionara, ca macar unul sa aiba sanse mari de a se naste. Pentru a creste ratele sarcinii si a proteja femeia de chinurile tratamentelor repetate, majoritatea clinicilor de fertilizare in vitro creeaza mai multi embrioni. Embrionii în exces sunt de obicei distrusi, criogenati sau utilizati în diverse experimente medicale (daca parintii doresc asta). Dar daca este imorala crearea embrionilor pentru cercetare (si dupa cum, în aparenta, interzice actualul proiectul de lege), la fel de imorala ar trebui sa fie si sacrificarea embrionilor pentru tratamentul infertilitatii.

Efecte nefaste asupra familiei

Aceste proceduri nu pot fi decât distrugatoare pentru familia traditionala caci permit femeilor singure sa apeleze la ele, încurajând crearea de copii în afara casatoriei. Iar influenta lor asupra situatiei demografice din tara noastra este nesemnificativa. Mai simplu si mai corect ar fi sa se încurajeze nasterea de copii pe cale naturala, cu o politica sigura si pe termen lung, însotita de legi de restrictionare a avortului, de informare a femeilor asupra consecintelor nefaste a avortului, reducându-se astfel una din cauzele infertilitatii.

Donarea de ovule încurajeaza maternitatea si paternitatea anonima, fara nici o responsabilitate. Proiectul de lege nu prevede informarea minima, cel putin, a femeilor supuse tratamentului de fertilitate, care doresc sa doneze ovule, ce reprezinta materialul lor genetic.

Legalizarea fenomenului social al “mamei purtatoare” propusa de noul proiect deschide calea comercializarii trupului uman. “Mamei purtatoare” i se implanteaza embrionul provenit din parinti “genetici”, pe care ea îl poarta 9 luni în pântece, îi da nastere si îl da, apoi, parintilor “genetici”. Chiar daca actul este facut pe baze necomerciale, el devine un act împotriva firii si nepermis din punct de vedere moral. Procedura neglijeaza legatura emotionala stabilita între mama si copil în timpul sarcinii, ceea ce poate provoca urmari psihice ulterioare, atât mamei, cât si copilului.

Satisfacerea cererilor de fertilizare in vitro pentru femeile singure cu utilizarea spermei de la donator încalca dreptul viitorului copil de a avea un tata. Astfel, legea nu “garanteaza interesul superior al copilului”. A considera un embrion drept o simpla proprietate sau un obiect înseamna a refuza sa recunosti ca el este o fiinta umana. Embrionii nu sunt proprietatea parintilor ca sa fie produsi, manipulati sau proiectati. Iar parintii sunt chemati sa-i accepte ca membri ai familiei umane.

Riscuri medicale crescute

În lege, nu se prevede informarea mamei cu privire la consecintele tratamentelor de fertilitate asupra ei, cât si asupra copiilor. Un studiu extins, efectuat pe copiii conceputi prin FIV, în Franta, arata ca acestia sunt mai des atinsi de anumite maladii sau malformatii. Géraldine Viot, genetician la Maternitatea Cochin-Port-Royal, studiaza deja de 7 ani riscurile crescute de malformatii si de probleme de sanatate la copiii rezultati din FIV. Ea a analizat cu atentie starea de sanatate a 15.162 copii, în perioada 2003 si 2007, în 33 de spitale, si a urmarit evolutia lor pâna acum. Ancheta sa arata ca un numar de boli, genetice sau nu, apar mai des la acesti copii în eprubeta, fata de media în rândul copiilor conceputi natural (www.chretiente.info).

Lucrarea “IVF and stillbirth: a prospective follow-up study”, avându-i ca autori pe dr. K. Wisborg, dr. H.J. Ingerslev si dr. T.B. Henricksen, publicata în revista Universitatii Oxford, Human Reproduction (2010), aducea în fata urmatoarele concluzii: “Comparativ cu femeile fertile, femeile care concepeau prin FIV/ICSI aveau un risc crescut de a naste un fat mort. Rezultatele noastre arata ca riscul crescut de fat mort la nastere observat în tratamentul de fertilitate este un rezultat al acestui tratament sau al unor factori necunoscuti ce se refera la cuplurile care sunt supuse tratamentului FIV/ICSI.”

Distrugerea embrionilor prin diagnosticul genetic de preimplantare

În art. 8 (c) se mentioneaza: “Diagnosticul genetic preimplantator este interzis, cu exceptia unei boli ereditare grave”. Diagnosticul genetic de preimplantare înseamna crearea mai multor embrioni prin fertilizare in vitro, analiza lor pentru a se stabili care din ei sufera de anumite boli. Cei care sunt purtatori de boli sunt distrusi, iar unul sau doi din cei sanatosi sunt implantati în uterul femeii. Aceasta procedura duce la distrugerea de embrioni si, prin urmare, se impune respingerea ei. Proiectul de lege, în ansamblu, deschide usa experimentelor pe embrion. În art. 8, pct.(j), se afirma ca “se accepta cercetarea” pe embrion doar daca astfel solicita cuplul sau femeia singura, “cu respectarea prevederilor Legii 17/ 2001”. Or, Legea 17/ 2001, la cap. V, articolul 18 “Cercetarea pe embrioni in vitro”, arata: “1. Atunci când cercetarea pe embrioni in vitro este permisa de lege, aceasta va asigura o protectie adecvata a embrionului. 2. Este interzisa crearea de embrioni umani în scopuri de cercetare.” În proiectul de lege art. 8 (k) se afirma: “Gametii si preembrionii asupra carora s-au derulat activitati de cercetare stiintifica nu mai pot fi folositi în scop reproductiv.” Din aceasta exprimare nu se întelege cum s-ar putea “asigura o protectie adecvata embrionului” cf. Legii 17/ 2001.

În art. 34 (4), se stipuleaza: “Conceperea unui copil în alte scopuri decât recoltarea de celule stem sau susa se pedepseste cu închisoare de la 10 la 25 de ani si interzicerea unor drepturi.” A concepe un copil în scop de recoltare de celule stem sau susa nu înseamna nimic mai mult decât experiment pe embrion. De obicei, recoltarea de celule susa sau stem se face pe un embrion de trei zile, aflat în stadiul de blastocist. Aceasta recoltare, în esenta, ar putea fi echivalata cu recoltarea de organe de la un copil. Evident ca embrionul nu mai poate “fi folosit în scop reproductiv”, caci, dupa recoltarea de celule stem sau susa, embrionul moare.

Investigatiile infertilitatii si mai ales tratamentul de fertilitate presupun costuri imense pentru bugetul de sanatate al României, si asa subred. Potrivit proiectului de lege, o femeie poate face pâna la patru cicluri de tratament suportate de stat. Suportarea acestor costuri de catre stat este posibila, probabil, doar în statele bogate. În conditiile în care, în România, medicina primara este subfinantata, spitalele se desfiinteaza, de unde se vor gasi bani pentru tratamentele de fertilitate?

Având în vedere influenta nefasta pe care ar avea-o o asemenea lege atât în plan social, cât si moral, în societatea noastra, întrebarea noastra este: ne lasa constiinta sa acceptam acest proiect de lege?

RECOMANDARE AFR: AFR recomanda cunoscatorilor de limba enlgeza materialul alturat, publicat in ianuarie anul acesta, privind aspectele etice ale RUAM. http://www.ruthblog.org/2011/…/outsourcing-pregnancy-just-another-job/ Tot mai multe fete tinere devin mame surogat din motive financiare. In ultimii ani in SUA procentajul acestor tinere a crescut cu 30%. Fiecare poate cistiga intre 7.000 si 25.000 de dolari, depinzind de situatie, suma maxima fiind acordata tinerelor care nu numai ca doneaza ovulele, dar pastreaza sarcina pina la capat. Multe dintre ele afirma ca practica surogatul reproductiv exclusiv pentru bani.

ALIANTA FAMILIILOR DIN ROMANIA

SATUL ROMÂNESC – CA DISPOZITIE METAFIZICA SPRE TRANSCENDERE

1. SATUL-NATURA
La Eminescu, nu apare Taranul (“oameni cu coasa-n spinare” sunt arhetipul-Thanathos multiplicat, cu aripa de fier-întunecare), dar apare Calugarul (ipostaza ascetic-spiritualizata a Omului Locului, Omul-Axa (ca sens de transcendere), Magul-Regele-Împaratul fiind doar diversele trepte de intensitate a actiunii metafizice; nu apare ogorul (spintecare spre plutonic), dar apare Mosia-Mocsa (tarâmul mitic). Arhetipurile poeziei eminesciene sunt arhetipurile Satului Arhaic Românesc, ca dispozitie metafizica spre transcendere – Satul Arhaic Românesc, ca singura forma complexa (vag fixata terestru) structurata supraindividual (si cu finalitate supraumana, aproape invizibila ca arhitectura terestrizata, dar absolut determinanta, ca forta de impunere a gestului si gândirii-Logos. Ca-n filozofiile (sugestii de existenta) buddhista sau zen-buddhista (a iluminarii), nu au importanta constructiile pentru în-temeiere terestra, ci Acoperisul Arcuit spre Cer al Pavilionului, asezat peste încaperea-cuptor initiatic (încaperea templu, nesemnificativa spatial, infinita ca radiatie spirituala), sustinuta nu atât de pereti, cât de mediul natural (profund energetizat spiritual): la Eminescu, odaia, cu bolti, stresinile (uranizate: “Stresine vechi casele-n luna ridica”) – iar în odaie Râsnita Timpului, Polita cu icoana Arhetipala, Candela, Cuptorul Alchimic-Athanorul, Crivatul (loc de meditatie, anulare a individualitatii, prin somn-visare, dar si situarea în Buricul Lumii, pentru iluminarea luciferica: I-124 “Si când în pat se-ntinde drept / Copila sa se culce (…) … din oglinda luminis / Pe trupu-i se revarsa, / Pe ochii mari, batând închisi, / Pe fata ei întoarsa”), eventual Cotlonul Motanului (Motanul în flacari – Amon-Rá al egiptenilor). Si cam atât, din compozitia formala. Constructia numita – este, de regula, la Eminescu (în afara de castel-palat, echivalente ale spatiului edenic sau ale Muntelui Cosmic), coliba (“atunci intra în coliba…” sau, mai simplu, odaia (“Si pas cu pas pe urma ei / Aluneca-n odaie”), ca uter pregatit pentru transcendere) – cu “pareti coscovi”, gata sa se dizolve în oglinda uranica, în lumina neagra-oculta, prin fereastra (uranizata: “Lânga fereastra, unde-n colt / Luceafarul asteapta”) sau fereastra în curs de uranizare-ocultare (“besica-n loc de sticla e întinsa-n ferastruie, / Printre care trece-o dunga mohorâta si galbuie” – I-66).
În general, nu sunt relevate elemente ale constructiei aparente satesti – ci elemente ale experientei interioare, ale ritualului demiurgic interior (initiatic) de existenta umana arhaica: mediu de existenta este labirintic – codrul, energia de existenta are sens ascensional – muntele, regenerarea este dinspre valurile (neptunic-fenomenal) spre a) halele sure, halele albastre ale marii (zone subacvatice de reinstaurare a starii de Mythos: rude mari împaratesti sunt zeii nediferentiati de la ospatul energetizant – mitic din Odin si Poetul) b) munte (sinteza-cale, dinspre plutonic spre uranic); exista si sinteza trestie (subacvatica si supraacvatica, demonica si celesta, oricum, de contingenta cu falicul divin: “… toiag / Încununat cu trestii” (I-125), iesit, prin Voievodul-Lucifer, din Rotirile Marii). Muntele poate fi substituit de Arbore (radacini plutonice, coroana uranica): copacul-tei, copacul-salcâm, copacul din care ies zeitele etc.
Apararea trupului (mistic) si a cugetului uman se face prin zidul codru-sacralitate orfica a doinei sau a Sunetului Pur, suspendat (“Numa-n zarea departata suna codrul de stejari”), doma-munte: (I-72) “În dom de marmur negru ei intra linistiti…”). Zidul nu este niciodata integrat complet în constructia-casa, ci, mai curând, este o entitate metafizica (de sorginte spirituala) care sustine boltile odaii (“Din umbra falnicelor bolti / Ea pasul si-l îndreapta…”), deschizând odaia catre uranic (“…Lânga fereastra, unde-n colt / Luceafarul asteapta””). Odaia cu bolta devine sinonima poienii, cu ziduri de arbori (labirintici, prin multiplicare) si cu centru balta-monada sau Muntele-cu-Vârf(Âthman)-Stea. Fata de odaia cu bolta uranica (din Luceafarul, spre exemplu), geamul-fereastra este transparentizarea(obtinuta, paradoxal, prin întunecare semn al zonei oculte, spre care se transcende: “Dupa geamuri tremur numa / Lungi perdele încretite, care scânteie ca bruma ” – sau prin des-fiintare în lumina lunara sau mistica: (I-100) “[tu luna] lin patruns-ai prin feresti”, sau (I-143) “La geamul tau ce stralucea…”, iminenta Revelatiei, ca eliberare a Sinelui (captiv în trup-forma), spre Sinele Suprem. Repaosul (din meditatie, din starea-crivat, din singuratatea ascetica a Calugarului “în scorburi de parete” (I-306) este starea care contine, de fapt, energiile care se concentreaza în vederea unui nou asalt demiurgic-Creatie, sau pentru a strapunge amprenta-forma, spre a trece, iar, în uranic: norii, negura (care sunt despicate-strapunse de raze). Actiunea de strapungere este una procesual-initiatica: privirea (care “descojeste” aparenta, pentru a fuziona cu esenta). Pasii sunt suportul actional, caci ei desfac-sectioneaza aparenta, pentru a ajunge la starea plutire uranica spre esenta, ca alunecare spre misticul-sacral, situat în uranic, sau în oglinda terestra, în care se rasfrânge uranicul (“Ea pasul si-l îndreapta (…) [El, Luceafarul]Aluneca-n odaie (…) Si din oglinda luminis / Pe trupu-i se revarsa” etc.): nu este o situare uranica sus, ci în sensul în sus este semnul spiritual superior, erectil, pregatit pentru Revelatie – iar sensul în jos, chtonian-plutonic, este sinonimul decaderii, degenerarii, prabusirii – ca latente re-generative, resurectionale, ale Spiritului (aflat în permanenta dispozitie demiurgica – potentiala sau cinetica). De aceea, uranicul poate fi, oricând, convertit în terestru: confirmare a fiintei Spiritului, a sansei sau a succesului conglomerarii, con-centrarii fortei spirituale – este pamântul-cale în labirintul-codru (sau pe coaste de piatra), pâna la Vârf Muntelui, pâna la plutirea-zbor ca stea (sau pe stea, calare – Povestea magului… (I13-304). Pamântul este Mocsa-mosie – spatiul initierii spre cunoasterea suprema, Moartea – deci, pasii sunt spre plutire, spre fuziunea lumilor divergente într-o convergenta energetica absoluta – spre Vatra Cosmica.

2. SATUL-FIINTA; ARBORELE SEPHIROTH (AL VIETII)

Crestetul-fruntea (vertexul fiintei energetice, fontanela si fruntea cu ochi-privire) se situeaza, cu raza-privire, spre luna, soare-stele, se pierde în nouri (în Gemenii – Zamolxe, sau Magul din Strigoii, sau din Povestea magului…, sau Nordul-zeu comun germanilor si dacilor – în Memento mori), iar picioarele se pierd în ocean-mare (Memento mori), sau în împietrirea chtoniana (Strigoii), sau piciorul atârna deasupra oglinzii apei (Freamat de codru), ca o amânare-pregetare, între cer si pamânt, o ezitare-suspendare, înainte de fuziune, prin calcarea Mocsei, a uraniculu-foc si chtonicului-foc: plutirea Luceafarului între voievod si demon, pe linia de unire a Zburatorului (mort-viu, ca fuziune propulsatorie spre tarâmul Initierii Supreme), Luceafarul este ipostaza Spiritului uman ca locuitor al Mocsei – spiritul constient de propriile tensiuni-energii, nelinistit în eros, ca forma de titanesca creatie a formulei mistice-mitice de Fiintare, ca structura simultana a formulei (coborârea-urcarea-zbor este Marea Spirala a Creatiei: venirea si întoarcerea sunt miscarile ritualice de evidentiere a Spiralei Creatiei si la fel, coborârea-aruncare (cercul-apa reluat, pe coordonatele unei Spirale Cosmice, în cercul-foc: “Si apa unde-au fost cazut / În cercuri se roteste”, respectiv: “Iar ceru-ncepe a roti / În locul unde piere; / În aer rumene vapai…”), urmata de zborul spre uitarea-origine (anamneza sacra), si revenirea – sunt ilustrarea miscarii Spiritului, pentru a se în-fiinta liturgic, ca imagine hieratica a Sinelui-Spirala.
Arhetipurile eminesciene sunt, evident, anistorice, negând proliferarea formelor, simplificând-purificând orice sentimente-amprente energetice parazitare, adica scapate din forta modelatoare în Logos (reiterator al Mythos-ului) a Spiritului. Nimic din complicatiile inutile ale mediului urban nu strabate în poezia eminesciana , ci totul se produce în cadrul miraculoasei economii a Ritualului, existenta rituala arhaica. Totul este ordonat conform liturghiei traditionale a gândirii (aduse al efervescenta de Spiritul Etern, atemporal) si a grandorii simple rurale (care este structurata conform grandorii simple a cosmosului): Râul, Roata-Cerc, Sfera, Cararea-poteca, pierdere-regasire în Codru-Mare, Scara-Munte-Zbor-Hala submarina (prin coborâre-înecare-aruncare); verticala în sus – verticala în jos sunt forma de conservare a energiei supreme, demiurgice, fie în Mocsa Uranica – Soare-Luna, fie în Mocsa-Apei – Halele-sure, fie în Mocsa-mosie, mandala chtonica, Codrul cu Izvoarele.
Atitudinea eminesciana fata de Creatie este una religioasa, în sensul cel mai profund al cuvântului: el leaga Mocsele energetice prin permanenta efervescenta (dor-deznadejde paroxistica, amar, scepticism, revolta) a substantei pentru modelare spirituala, a zonei-proiect de amprentare a haosului: vânturile-valurile sunt “efigia” acestei zone-proiect, a Entelehiei Dinamicului (Arhetipul Dinamismului de amprentare spirituala, dar si reversul: de retragere a amprentelor, în cântecul-orfic, energia purificata de diversele miscari sensuale: erectia-catarge, strabaterea-patrundere (în pamânt, pentru a-l izbavi de valul lui Ormuzd) a pasarilor etc. Cântul este energia potentializata, este energia de Creatie, adica la Forma Hieratica. A cânta înseamna a structura în stare, ceea ce s-a destructurat  prin actiune. Codrul cu doina este ipostaza hieratica a codrului-cu-izvoare (ipostaza dinamica a Creatiei). Ambele ipostaze a) codrul-loc ca “tinere”,  nedesprindere de originar: “Iara noi locului ne tinem” – ca si b) codrul leganat cu crengile la pamânt, adica zona cu izvoarele sensuale evadate spre conformare dinamica, revelatorie a Titanului Pamânt, serpuind crengi-izvoare în chip de carari labirintice initiatice – revin la origine, mereu: pe de o parte, familia uranica (“Marea si cu râurile, / Lumea cu pustiurile, / Luna si cu Soarele”) si, pe de alta parte, rândurelele – siruri care duc gânduri, duc noroc, întuneca, ducând clipe, scuturând aripe, pustiind, vestejind si amortind) – nu sunt decât aversul si reversul efectelor Zborului spre/dinspre Centrul Cosmic, Cântecul-Sinteza a Mocselor: doina si dorul de îngânat sunt acelasi centru orfic al Spiritului revenit în starea de conservare energetica, structura statica: Spiritul-Icoana, revelat în La mijloc de codru…: luminisul, leganat si patruns în inima-oglinda-monada, este tocmai icoana (mocsele uranica, subacvatica, erotico-chtonica se contopesc într-o imagine energetica potentiala a Creatiei).
Stâlpul-Icoana, realizat prin vârtejul smârcurilor-Rovine – este , de fapt, Stâlpul-Om, iar Arborele Cosmic este, de fapt, Fiinta umana ca Faptura Hieratizata, unind Cerul cu Pamântul. Un phalus etern genetic si re-generat, e Cruce a Rastignirii Dorului Etern, pentru a crea etern, pentru a fuziona etern cele trei Mocse.
Arborele Sephiroth (arborele vietii) este icoana cea mai potrivita, unind, peste timp, gândirea omenirii, trecând peste geografia popoarelor si sintetizând o geografi e a Spiritului. Zamolxis- Arborele Sephiroth are doua stari:
a) dinamica (efectiva): viata-moarte (expresie-tacere),
b) proiect, virtualitatea autoreflectata a Spiritului.
Iata Sephirothul – Figura 6:
I. Malkuth-Le royaume (regatul amprentelor potentiale, haosul care asteapta punctul de miscare = vointa-forta de amprentare a Spiritului-Proiect Divin): regatul este marcat prin punctele de suspensie (care urmeaza unui ciclu de fiintare din care s-au închis ranile (“Soarele… se-nchide ca o rana printre nori întunecosi”), s-au retras frunzele-stele ale aparentei (“Ca si frunzele de toamna, toate stelele-au pierit”), în Arborele-Stâlp mistic.
Practic, toate Scrisorile (cinci) – întruchiparile lui Vishnu (cinci) sunt bipartite, structura sugerând bipolaritatea lumii, reluarea ciclica a Logos-ului, nu într-un alt Logos, ci în alta stare a Logos-ului: cel înaltat decade, cel decazut se ridica).
II. Naissance de l’Être (nasterea Fiintei înseamna desprinderea amprentelor virtuale, din Proiectul-Spirit, pentru a deveni amprente efective): “Începând la talpa însasi a multimei omenesti”. Talpa este forma-amprenta (virtuala) spirituala asupra Haosului, prin care din pamântul pacificat-Eden, cu ranile multiplicarii închise (norii-rani retrasi în Sori-Negri – Sori-Mistici) se desface amprenta sprijinirii-pentru-desprindere-pentru-înaltare. Sensul înaltarii, dupa desprinderea din Virtualitatea haosului-Pamânt (Geea cea neagra = Zona mistica, a reciclarii energiei spirituale si a resurectiei) este dat de indicatia: “suind în susul scarii pân’la fruntile craiesti”; o subliniere stilistica a sensului de înaltare (suind în susul) pe verticala Arborelui Sephiroth sunt trei ca si cele trei Mocse: I. tarâmurile fiintei psihice, matrice-triunghi, II. tarâmul fiintei spirituale, matrice-triunghi si III. Fiinta divina, matrice-triunghi-(semi)cerc. Finalitatea, capatul de sus al scarii, este coroana (Couronne-Naissance dernière): fruntile craiesti. De subliniat: nu doar fruntea, ca fiinta divin-spirituala, ci si Nimbul-Coroana (coarnele sacre), care sunt nasterea de dupa desavârsire, adica deschiderea (potentiala) pentru re-creare. În primul rând, însa, coarnele-coroana reprezinta potentarea maxima a energiei demiurgice. De aceea, coroana-coarne este tarâmul mistic, absolut nevazut, din care se (re)-creeaza regatul (Malkuth) = starea de pregatire-proiect perpetuu a demiurgiei (stare de Demiurgie Potentiala). Magul invizibil, relevat dor celor care suie coasta Muntelui – scara cu trei trepte a Arborelui Sephiroth. Creatia, în reprezentarea Arborelui Sephiroth, are 7 trepte – 3 de o parte, 3 de cealalta parte, la care se adauga Vârful-Coroana.
III. Primul triunghi, cel al fiintei psihice, matricea triunghiulara (1), este compus din fundamental enigma (partea din talpa care sta în contact cu Pamîntul-Regat Mistic, al Potentei Demiurgice Infinite): “De a vietii lor enigma îi vedem pe toti munciti” – enigma care se transfigureaza, din fundamentul mistic al triunghiului 1, în baza de relansare, într-un triunghi 2 (cel al Fiintei Spirituale), în Nasterea Fiintei Spirituale. “îi vedem pe toti munciti” de enigma: deci, Spiritul se amprenteaza în toate formele Logos-ului interogativ, ca rezultat al impactului dintre fiinta expresiva a Regatului Spiritului si inertia non-expresiva, ambele fiind amprente produse de catre Regatul mistic (si impuse expresiv). Trecerea de la a) starea hieratica la b) starea dinamica a Arborelui o produce dorul nemarginit (vointa oarba, adica mistica:privirea ochiului mistic, Al Treilea Ochi) de a fi. Este o forta ne-explicabila, aceasta vointa-dor. Noi-exprimatii vedem doar efectul: cauza ramâne dincolo de Logos, dincolo de portile “dezlegarei”, în Mythos, în cânt. Apoi, lateral, pornesc:
A. stânga: Gloria-Maiestatea (Maretia),
B. dreapta: Victoria-Puterea
În  stânga, ramura vizibila, în dreapta, cea mistica: Maretia – “deasupra tuturora se ridica cine poate”, “deasupra tuturora va vorbi vrun mititel” – este tradusa în adevarata Putere-Victorie, obtinuta prin “inima smerita”, “stând în umbra” – adica, retragându-se, ca amprenta, din lumea expresiva, peste hotarul-umbra, în energia mistica a Proiectului Divin, în Sinele Divin. Fiinta se ascunde “în taina, ca si spuma nezarita” – spuma (aici) este umbra valului, amprenta energetica ce se retrage si se condenseaza, din forma spre Spirit (a se vedea si “caii de spuma ai marii”, caii mistici ai Regatului-Malkuth).
IV. Smerenia din umbra – Victoria-putere (adevarata) duce la explozia nucleului triunghiului al doilea – dreapta Inima (Tipheret). Este nucleul energetic ascuns, continând ritmul sacru: ritmul sacru ascunde proiectul – Fiinta Divina: Zeul – si vadeste proiectul expresiv. Dansul inimii este Dansul ascunderii si vadirii Zeului. Dansul inimii este a) fiinta vadita în forme ritmice si b) fiinta ascunsa, cauza pulsarilor-amprentele formelor, virtualitatea-proiect a formelor expresive. Este agresiune si retragere, este Nodul Vietii si al Mortii, este venire si plecare, este Spirala Demiurgica, între demon si înger, între Luna si Soare, între Soarele Alb si Soarele Negru.
A. Ramura stânga (vadita) este:Ordinea-Rigoarea (Severitatea) si Dreptatea (Justitia).
B. Ramura dreapta (mistica) este: Mizericordia, îndurarea, mila. Numai datorita schimbarii acestor doua stari ale Fiintei Spirituale, se poate naste nucleul-explozie pentru al treilea cerc: nucleul Nastere a Fiintei Divine, pentru triunghiul continând Fiinta Divina: este singurul triunghi (pentru ca e ultimul) care are vârful în sus, deci nu mai are nevoie de nucleu de explozie (se va produce implozia-concentrarea spre UNU) – va urma ascunderea în sine ca fiintare în propria virtualitate-proiect: în Cercul-Coroana, între coarnele de consacrare.
Dreptatea nu se face aici, Fiinta Spirituala este purtata pe valurile iluzionarii, în ce priveste posibilitatea de impregnare a tuturor formelor avansate de Spirit: întelegere, comunicare, deci, comuniune spirituala, pentru a înfrânge timpul prin re-nuclearizare temporala (comprimarea amprentelor energetice în nucleul atemporalitatii, rezultând cunoasterea prin moarte, întelegerea divina). Adapostul scrierii (adapostul proiectului cosmic-demiurgic) este creierul mistic, nevazut (Spiritul). Speranta adapostului (uter sacru) pentru reunificare nuclear-spirituala este echivalentul Milei-mizericordiei: salvarea tuturor prin re-spiritualizare, prin revenirea la semn-proiect si la somnul-adapost în Mythos. (I-103) – Apare clar conformata imaginea Arborelui Spiritual: “Ca si iedera din arbor (spirala dinamica a Arborelui) de-o idee i se leaga” (viata-fiintare). Apar semnele rupturii-Revelatie: Fiinta spirituala ramâne în urma, ca amprentare-vointa exprimata, si se transfigureaza mistic (prin implozie) în Fiinta Divina. Semnele rupturii: uitarea, Logos-ul dispersat în trei zone (I-103) “câte-n lume-ai auzit”, “ce-ti trecu pe dinainte”, “câte singur ai vorbit” – a) logosul formator al lumii orfice, b) logosul ordonator al succesiunii “pe dinainte”, prin unghiul agresiv al demiurgiei spirituale, c) recluziunea Logos-ului, retragerea Logos-ului în sine, tacerea mistica-demiurgia proiectului, virtualitatea Logos-ului care va readuce starea Mythos). Rezulta, din retragerea Logos-ului catre Mythos, sfâsierea lumii amprentate de Spirit si sfâsierea-desfiintare a succesivitatii-ordonare-Logos expresiv: “De ici, de colo (distrugerea succesivitatii) de imagine-o fâsie (Logos secvential, fara rost-rostuire, fara logica, nelinistit, nelegat-ratacitor, în raport cu nucleul interior-Spirit, în cautarea-cale mistica spre Graal = receptaculul Logicii Sublime, Logos Sublim, sinonim al Mythos-ului), vre o umbra de gândire (cugetarea retrasa în limita-umbra, pentru reintegrarea în vointa-potential, proiect expresiv, iesire în afara efectivitatii), ori un petec de hârtie (stergerea semnelor evidente-coerente, odata cu secventialitatea-ruptura Fondului Fiintei-fiintare – ruptura Hârtiei Unice, lume ca plan-amprente însirate în semne: semnele se pierd odata cu fundalul lor cosmic, deci, semn si fundal al semnului  –  Hârtie Unica   –  sunt consubstantiale, sunt din aceeasi esenta si se auto-absorb în Esenta-Fiinta Divina )”.
“… propria viata n-o sti pe de rost / O sa-si bata altii capul s-o patrunza cum a fost?”   (I-103).
Pasajul de mai sus este un amestec de folosire figurata si proprie a verbelor, rezultând o “cimilitura” mistica, reintegratoare, Logos revelator spre Mythos: pe de rost înseamna Logos repetat “la indigo”, similitudine în forma a Logos-ului – amprentare cu Logos-ul-proiect. Dar, pe de rost înseamna si pe gura, gura expresiva lipita de gura mistica, una trecând suflul-vointa în cealalta: vointa de expresie, dinspre gura mistica spre cea expresiva (“lumeasca”), vointa de re-absorbtie a Logos-ului în Mythos, de la gura expresiva la gura mistica. Este pulsatia unei alte inimi decât cea de la primul triunghi sephirotic: nu mai este dansul expresiv al sacrului, ci este însasi Sacralitatea, este suflul cu numai doua sensuri, înainte si înapoi, cercul de jos si cercul de sus, Spirala Demiurgica, continând expresia si reintegrarea în sacral, ca simultaneitati. Deci, viata expresiva însasi figureaza ca proiect, face parte din Mythos. Nimic nu exista în afara Mythos-ului, Logos-ul nu este decât aspectul dinamic al Mythos-ului. Spiritul absoarbe Logos-ul, dupa ce la regurgitat-rasuflat – si-l transfigureaza în Fiinta Divina-Mythos.
Nu cantitativul, meschin si fara seva, fara “causa causorum” deci nu bracuirea (“Printre tomuri bracuite, asezat si el, un brac”) nu formele în succesivitatea absurda a bracului – ci calitatea spirituala din tomul-carte Cartea revelata-ca-lume si lumea revelata ca stâlp spiritual-Arbore Sephiroth – calitatea vrafului-brac, de a se înalta în pofida neîntelegerii si cu tot cu neîntelegerea. Revelatia are loc în toiul chinului, iar chinul este o orânduire aparent haotica în haos, de fapt, rânduind mistic haosul sa nu mai fie haos, structurându-l (mistic) sa redevina Regat. Pedantul  cu ochi verzui si ochelari (gheata demonica), stapân al colbului, este Satan însusi. deci, înaltarea calitativa a Stâlpului Lumii se face fie în pofida, fie cu tot cu Satan (de fapt, Satan participa efectiv – fara el nici nu se poate – la înaltarea calitativa, la transfigurarea vrafului (brac) în stâlp, a cozii în frunte (“te-o strânge-n doua siruri, asezându-te la coada” – cele doua siruri marcând centrul stâlpului-cu-frunte), a duplicitatii sirurilor în coarnele consacrarii, a paginii neroade în planul semnele divine, proiectul demiurgic: Cartea exista, tocmai prin manevrele, aparent negativiste în realitate remarcabile, ale lui Satan. El-Satan preface semnele din carte în colb, colbul se ridica spre privirea demonica de foc înghetat, focul privirii demonice re-transforma colbul, transfigurându-l în semne divine. Demonul care desface cartile, cantitativ în vraf-vrac, le si strânge, ca vraf-înaltare, Demonul care desface semne în colb, el si strânge colbul în semne (ca Piatra a Muntelui, recompusa din colbul-nisip) – semne care sunt re-sacralizate prin Privirea Foc. Demonul, desfacând în coada si frunte, el se situeaza deja în fruntea vrafului-stâlp “asezat si el (deasupra) un brac”, – deci este cooperant la înaltarea Arborelui Sephiroth; desfacând, în pustie si întelepciune, Spiritul – el îl si ascunde-adaposteste (de vârtejul-M?y?), în zona mistica a prizaririi.
V. Sephiroth-ul s-a echilibrat, pe ultima treapta, într-o inteligenta demonica, ambitia înaltarii vrafului-stâlp, prin Satan si întelepciune, ostoirea vârtejului-stâlp-spirala, în Cântul, forta de patrundere-întelegere, de atotrelativizare, din care dispare Satan, se absoarbe în cooperantul sau pozitiv-demiurgic. Ambitia demonica s-a relativizat: “poti zidi o lume-ntreaga, poti s-o sfarami – orice-ai spune, / Peste toate, o lopata de tarâna se depune”. Suisul si coborârea, zidul si non-zidul, limita si dez-limitarea – trebuie retrase în zona neagra, mistica – ascunse-depuse în matricea-pântecele Geei: “lopata de tarâna” le-ngroapa prin rasturnarea tarânei, dar prin sugerarea lopetii, ca remanenta a focului fertilizator, deasupra în-groparii, se sugereaza resurectia viitoare. Deocamdata, “totul cade” în virtualitate divina.
Sceptrul falic (“Mâna care au dorit sceptrul universului si gânduri / Ce-au cuprins tot universul, încap bine-n patru scânduri”) al înaltarii-erectie demiurgica ce combina cu crucea-patru scânduri. Crucea cuprinde sceptrul – mâna erectila si gânduri amprentate spiritual: jertfa pentru transcendere contine viitoarea victorie sublima-cristica.
Urmeaza relativizarea Sinelui spiritual: urma ta (“or sa vie pe-a ta urma, în convoi de-nmormântare …”) devine convoi de-nmormântare (în-covoierea mistica, îngropata, trecuta în registrul ocult: urma se transforma în în-covoiere sarpe-ouroboros), sub semnul întunericului demonic al privirii nepasatoare-luciferice: este curba ironiei supraindividuale, splendida demiurgie demonic-luciferica. Deasupra devine zona relativa, a mititelului lustruit: Satan se dizolva, se auto-persifleaza, focul interior este pastrat acoperit, la suprafata nu mai ramâne decât umbra focului – lustrul (urma mistica a efortului de razbire spre focul interior, prin Logos). Totul este sub a numelui tau umbra: umbra numelui este umbra Semnului Mistic, triunghiul erectil (din Arborele Sephiroth), opus celor doua triunghiuri prabusite în relativitate. Victoria este a umbrei, a misticului.
Din fostele forme, nici una nu-l mai ajunge pe om. Ei sunt tu divin (“ta twa asi, tat aham asmi”), iar tu-Fiinta Divina  lasi în urma, te rupi de Fiinta ta spirituala care dezvolta un suflu si un ritm formale: aplauzele (“Ei vor aplauda …”), ritm desprins de inima, expulzând suflu-ser, care este desprins de plamânii sacri. Biografia “se subtiaza” – formele Fiintei Spirituale amprentate se retrag, se omogenizeaza în umflaturi ale narilor – amprente carora li s-a retras energia vital-expresiva: narile umflate (un efort fizic, nu spiritual) nu mai transmit aer-prana inimii si plamânilor (biografia e “subtire”, pentru ca se rafineaza dincolo de inima-plamâni, în zona Spiritualitatii Pure – devine biografie sacra – hagiografie). Deci: blocajul primelor doua trepte cu vârf în jos. Apneea Yoghina  care interiorizeaza energia-sine. Cuvântul-Logos îsi pierde si el, deci, energia – devine lauda – formalitate lipsita de continut (“… sa te laude-n cuvinte”). Mâna erectila-demiurgica (sceptrul) devine mâna a oricarui (“Astfel încaput pe mâna a oricarui …”) – pronumele nehotarât releva omogenizarea si stârpirea-sterilizarea actiunii, ea drege (“te va drege …”), nu face (a drege înseamna a repara ceva stricat-ruinat – pâna la ruinarea-disparitie finala, a cârpi, pâna la aneantizarea peticului însusi – opus lui a face, ca simultaneitate si originaritate stihiala, divina). Se produce o stare de continuitate a formelor golite, unirea lor prin substratul dinamic: Raul (“Rele-or zice ca sunt toate câte nu vor întelege”). Vor zice, deci Logos decomprimat, dar recuperat de Satan-Demiurgul, Satan care a trecut în Mocsa a treia, cea a Fiintei Divine.
Tot ceea ce a fost în triunghiurile unu si doi (viata) devine moarte (transfigurare):  pete (zona mistica a întunericului, penetrant spre/prin lumea noastra, zona în care Raul e în curs de transfigurare divina), rautati (esenta Rau, absorbita de Demiurg-Fiinta Divina), mici scandale (Logos derizoriu, vehementa sterila, reciclata, în Mocsa a treia, în tacere-potentialitate demiurgica). “Astea toate te apropie de dânsii”. Iata efectul soteriologic al Arborelui Sephiroth: Apropierea-contopirea celor reciclate în Mocsa a treia (pâna la identificarea cu “ta twa asi, tat aham asmi”): disparitia-resorbire a iluziei-multiplicare în acel unu-una (Ying si Yang), nuantat dintru început, ca axa de dezvoltare pe verticala a Sephiroth-ului: “Unul e în toti, tot astfel precum una e-n toate”.
Negarea luminii vinovate si pacatoase (= karma) este re-sorbire în lumina mistica a noptii bogate. “Oboseala, slabiciunea, toate relele ce sunt / Într-un mod fatal legate de o mâna de pamânt, /  Toate micile mizerii unui suflet chinuit, / Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit”.
Cele 3+2 (cele trei triunghiuri + unul-una (Ying-Yang) sunt înfatisarile lui Vishnu, cu semnul inversat. Toate se scurg pe sira spinarii, pe tulpina Arborelui Sephiroth (semnul întors = scurgere în jos), pâna la radacina Regat (Malkuth), unde redevin Kundalini = inertia (sarpele) originara. Se îngroapa în Pamânt-(Soare Negru) -Geea, pentru a se supune resurectiei. Chinul suprem, vehementa suprema a chinului cristic-demiurgic este ceea ce atrage, ca liant si resorbire în UNU, înafara cugetarii-gând (amprentele cugetarii sunt parasite, pe linia descendenta spre Regatul Inertiei – Kundalini).
Ca în nici una dintre Scrisori, în Scrisoarea I exista trei parti: al doilea rând de puncte de suspensie marcheaza Nasterea de Dupa…, Nasterea Mistica, Coroana, Coarnele de Consacrare a Fiintei Divine: Luna = Cunoasterea Suprema (Moartea) – “Raza ta si Geniul Mortii”. Între coarnele Lunii este comprimat Edenul, Regatul Mistic, Mythosul: “ea (Luna) deschide poarta (poarta-de-coarne!)-intrarii în propria-ne lume”) Sinele Suprem Impersonal)… “Mii de pustiuri scânteiaza sub lumina ta fecioara” (lumina fecioara = lumea mistica, de neatins, decât de initiati; pustiul ce scânteiaza = Mythos-ul plin de lumina mistica, dar vid de forme si de vointa formei-amprenta: doar proiect, fara semne iesite în evidenta-expresie) “… codri-ascund în a lor umbra stralucire de izvoara” (din nou, “stralucire de izvoara” sugereaza nu dinamismul resurectiei, ci potentialitatea infinita a resurectiei; valuri cu stralucire lunara = semicercuri în zona mistica-jos, “miscatoarea marilor singuratate” = semicercuri aparente, erectile, în zona expresivitatii-amprente; singuratatea, însa, este nucleul stare divina, care uneste cele doua semicercuri în Cercul Mistic – Dumnezeu-Singuratatea Suprema, caci e Virtualitatea Suprema. Puterea sortii, de la primul triunghi sephirothic, este cuprinsa-absolvita în reîntoarcerea la Unu, identitatea Raza ta – Geniul Mortii (lumile resorbite în zona mistica a Cunoasterii absolute).

*
*        *
(I-147, Oda (în metru antic) -“Suferinta tu, dureros de dulce”: sunt marcate doua etape, aduse în simultaneitatea Revelatiei: chinul paroxistic este conditia sine qua non a trecerii în zona dulce, zona mistica a echilibrarii orfice, între Apollon si Dionysos, între lumina si vârtejul întunericului (lumina oculta). Dulce este starea zonei mistice, în care toate respira împlinirea-extaz. Dulce este neantul succedând chinului adus la paroxistica vehementei, ca vârtej purificator, care ridica-trasfigureaza zona amprentelor energetice – în zona energiei pure, absorbante a amprentelor energetice. Oximoronul dureros de dulce este sinonimul zonei neutre “vânturile-valurile” (“gândul nenteles” – mistic devine Cânturi, strabatute de Revelatie, intra în rezonanta cu stihiile reechilibratoare: Sagesse si Intéllingence, unde inteligenta-valurile alternative miscari sus-jos pe verticala Arborelui, sunt contracarate de Întelepciunea-vânturile, ca parasire a mediocritatii alternantei, pentru Vârtejul atotintegrator – ridicând Spiritului, din Kundalini, pe sira spinarii-arborele Sephiroth, si aducându-l – linistindu-l (dulce) în Fiinta Divina Încoronata (coarnele strâng mitul si redeschid, spre Logos-ul-virtualitatea-amprentelor-lume, Logos-ul-proiect).
Gândul nenteles este Logos-ul-amprente, impregnate de Spirit, Cugetare sacra. Împlinirea te sa fie privirea gândului, strabaterea spre sacru si a sacrului. Pasarile strabat negrul (mistic) pamânt (zbor al reintegrarii în Spirit), în paralel, arhetipul pasarilor (gândul nenteles strabate albul-lumina (zbor al reintegrarii în Fiinta Divina). Pasarile sunt amprentele fenomenale, gândul este arhetipul unificator al Zborului: zborurile (fenomenalitate, spre zona ascunsa) sunt absorbite în Arhetipul zborului, Gândul nenteles, fiinta Spirituala – care, la rândul ei, e absorbita în Cânturi = Fiinta Divina, Fiinta ce integreaza valurile-fenomenalitate si vântul-energie ascensionala, dinspre Kundalini spre vertex (Om si Cosmos au aceeasi structura spirituala: de la energia originara-Kundalini, la centrul uranic al Fiintei cosmicizate: fontanella, fântâna tâsnitoare a Spiritului, vertexul-Vârf de Munte, condensator al tâsnirii (acvatice) a Energiei).
Acvaticul si mineralul sunt ipostaze paralele, care se convertesc una în cealalta, prin transparenta acvaticului – ? MUNTE, prin izvoarele de la poalele Muntelui ? MAREA, Susul si Josul, Verticala si Orizontala (“crengile” triunghiurilor Arborelui Sephiroth) capata, ritualic, aceeasi semnificatie (unitara): de imagine hieratica a Fapturii Divine, Arborele Vietii, Arborele Sephiroth.

3. DIMENSIUNILE COSMOSULUI ROMÂNESC EMINESCIAN

Templul românului este Biserica. Dar Biserica eului eminescian este Codrul: codrul pregateste eternitatea, codrul pregateste, heraldic, liturghia organizatoare întru firesc a celor divine în esenta (si trecatoare în forma, dar trecatoare, mereu, spre esenta divina, ca-ntr-un Râu Demiurg neistovit). Codrul are izvoarele, are Arborele – Axa a Lumii, are Pasarile (zbor si cântec, raza si Logos…îngeri paradisiaci!). Codrul are ca Preot teiul vechi si sfânt (Povestea teiului, Fat-Frumos din tei), dar are si Cavalerul Ocrotitor al dimensiunii Mortii, Ocrotitor al Tainei Supreme: Cavalerul Templului apare fie Calin-Mirele (Cavaler al Florii Albastre), adica stâlpul Templului-Casa Divina a Eternei Nunti (-codrul), fie calaretul pe cal negru si au cornul lumii la brâu, ca taina comprimata, asa cum palatele-cosmosuri sunt comprimate în mere de aur, în basm (Fat-Frumos este Cavalerul Lucifer-Luceafar: “Flori de tei în parul negru / Si la sold un corn de-argint” – aduce aminte de “Pe negre vitele-i de par / Coroana arde pare”, caci florile de tei sfânt sunt flori de foc – iar cornul de argint este substitut metonimic si invocator al Lumii-Fata din rude mari împaratesti).
Codrul este în centrul Vârtejului Cosmic, dar el este centrul cosmosului-vârtej : trece vremea lui, dar vremea lui trece în eternitate: “noi locului ne tinem”. Noi – este si forma de plural gramatical, dar si semn al majestatii, regale si divine (pluralul majestatii). Codrul este ipostaza eternitatii, pentru omul-vremelnicie, pentru Spiritul exprimat-amprentat, a Muntelui Cosmic-Arbore Cosmic. Ca si Muntele, Codrul primeste pe cel inocent-paradisisac (copilul cosmic din Revedere, cel dinainte de re-vedere si dinainte de departare, este copilul din Fiind baiet paduri cutreieram, care se culca la sursa eternitatii: izvorul), sau pe initiatul în moarte (Povestea teiului, Fat-Frumos din tei: “Trec în umbra, pier în vale / Iara cornul plin de jale (…) Mai încet, tot mai încet… / Mai departe… mai departe…” topindu-se – transfigurându-se, iar si iar, în izvor-resurectie: “Iar izvorul, prins de vraja, / Rasarea sunând din valuri”), sau primeste zeii si zeitele (Memento mori: (I-263) “Din copaci ies zâne mândre…”) – oricum, efortul initiatic este recompensat prin starea de codru: eul cosmic complex, cu axa bipolara Soare-Luna, cu oglinda-Eros (“… se patrunde balta/ Si de chipul dragii mele”) si forta de propulsie demiurgica a zborului (La mijloc de codru… este autoportretul ciobanului mioritic ajuns Om cosmic, Om Transcendental). Codrii adapostesc piscul Lunii (“Sus în codri de pe dealuri / Luna blânda tine straja” (I-82). Sub bolta codrului se savârseste jertfa purificatoare a Omului-Munte (coif: “Codrul si cu ramurile / Coiful nalt cu penele”), a Omului-Poiana (revelat: “Codrul cu poienele / Ochii cu sprâncenele”): fiul al treilea (Âthman) scrie testamentul-legamânt de nunta cu draga-craiasa Moarte, pentru constructie-patrie (mosia) eterna-monastire. Omul-Christos este sanatos pentru sanatatea-foc a Monastirii-Patrie (Mosie). Daca ar fi sa nu ne îndoim de stiinta limbii, Mosie ar fi cel mai potrivit cuvânt, caci Mocsa, în sanscrita  =  tarâmul Mortii. Adica, tarâmul-re-nasterii initiatice, “în care se realizeaza eliberarea din lantul karmic de reîncarnari, eliberarea care se poate realiza numai prin cunoastere” (Mioara Calusita, Zalmoxis, Ed. Gemenii SRL, Buc.,1993). Astfel se explica de ce Eminescu spune foarte rar “tara” (asimilând-o, când îi spune, totusi, asa, lui Terra-Titanul Pamânt (sfânt, deci: “.. pân’si numele tau… tara”), care mentine nestinse aspiratiile Spiritului la Fire (con-formarea la divinul Spirit, Originea Pura a lumii), Dreptate, Adevar – iar patrie nu-i spune decât fie gândindu-se la Tatal-Origine (“L-a patriei dulci plaiuri” -I-10), fie îi da nuanta derizorie, trimitând cuvântul Pretentiei de Tata Autarh Sacru în gura demagogului, unde se degradeaza Logos-ul despre sacru: “Au de patrie, virtute, nu vorbeste liberalul…?” Deci, a vorbi despre Tatal-Origine este o problema extrem de dificila, pe muchie de cutit, atunci când nu s-a lamurit, în primul rând, problema Revelatiei: cum sa stii (si sa pretinzi si în fata altora ca stii) despre Origine, daca nu stii despre Spirit, daca nu te jertfesti-initiezi pentru a-ti revela dimensiunile Spiritului (originaritate, forta demiurgica-virtute etc.)?
Timpul Templului este, dupa gândul lui Blaga, timpul-cascada: o continua retragere în doma-Munte al Originii, codrul pare a fi istorie, dar transfigurata în anistorie, pentru români: în codru se trag-resorb cranii, si devin focul-stele comete: mii de capete pletoase, devin munti-stele (Vârf de Foc): mii de coifuri lucitoare.
Deasupra a toate, hyperionic, este întrebarea Demiurg, Expresivul mistic, care “nedând vo dezlegare, duc (e) l-a dezlegarei usi”. Astfel conceputa, întrebarea se “calmeaza” (autodizolva) în cosmos (sofianismul codrului) si se pastreaza în Vârtejul Cosmic (Mircea, Vânturile-Valurile), care însa, produce, prin paroxismul vehementei, transparenta ca limita spre eternitate.
a) Magul este ipostaza semne (“Magul îi scrie… strâmbe semne” (I-249), “Magul… a citit semnul întors” (I-251),  “[Magului] Ca o poveste-uitata [lumea Carte] Arald în minte-i suna” (I-78), “El [Magul] cartea-si deschide (…) / Cu semnele strâmbe întoarse-arabeste; /Sunt legile-nsemne din ast univers” (I-292), de rânduire din Vârful Muntelui, prin fire demiurgice (“zodii descurca” (I-292)) tesute si trimise, toarse gata (predestinare), spre lucruri, dându-le si retragându-le sub semnul aripii de înger (cf. Povestea magului…) soarta-candela-stea. Âthmanul-Mag (punctul-vârf stabil) este proiectat ca replica la punctul de miscare, de neliniste: prin paradox mitic, nelinistea împaca (deci, suprematia o detine Vârful-Mag) – împaca toate, în marea initiere a Mortii;
b) Împaratul care e frate cu Magul, impregneaza cu divin (miscare subtila, de aducere la numitorul comun a Fortelor Spiritului) si apoi oboseste si trimite Fiu de Împarat la Mag, pentru o noua coborâre în infern, Somnul spre Visare – pentru a completa, iarasi, “depozitul” energetic pentru impregnarea lumii cu dorul nemarginit: si acela de a fi, si dorul unic de îngropare în (substituire prin) Titanul-Pamânt – ca revenire la originara Mare-cu-Valuri, dar, mai cu seama, la Marea-Oglinda (marginea marii este marginea valurilor, este aplatizarea în Pamântul Transparent al Începuturilor, dinainte de Cain-Crima Necesara anularii iluziei).
c) Cavalerul Templier, Calugarul ascet (Mircea) care, în di-sperarea-Profetie (iesire din Logos/ul-Cosmos în Logos/ul Proiect-Divin), se arunca si devine Vârtej Cosmic, pentru a extrage, din starea Mlastina-Rovine – Muntele Nimbat. Piciorul Cavalerului (“calca totul în picioare”) este androgina ipostaza a Calcatorului de Cosmos: este fata de împarat (“de la Arges mai departe” – “pe Arges în gios…”) si este pajul (îngenunchiat, ghemuit pentru re-energetizare sacra-semne: “Sta zâmbind de-o amintire, pe genunchi scriind o carte”), pas cu pas reluând, la infinit, liturghia de re-edenizare a Pamântului (al treilea fiu + “draga sa” sunt ipostazele Cavalerului Calugar-Mircea, care situeaza, prin demiurgia sa, Rovinele în zona Munte Nimbat, sau “de la Arges mai departe” – sinonime ale lui “Pe-un picior de plai / Pe-o gura de rai”.
Vârtejul este format din doua fuioare împletite, al disperarii izbavitoare (luciferice) si al sperantei pervertitoare: Lucifer si Nenumitul Divin, Ahriman si Ormuzd.
Spune Blaga, în Trilogia culturii : “În neorânduiala vie a acestor sate (românesti) simti prezenta unei imaginatii umane care prelungeste natura pâna dincolo de ea, pâna la zona de miracol si poveste.”
Într-adevar, Logos-ul eminescian este echivalentul acestui Logos arhitectonic românesc – de fapt Logos eminescian este Logos-ul-Mythos românesc: Spiritul românesc si-a amprentat spatiul de expresie într-o omogenitate armonioasa, de la vegetal-mineral pâna la uman, realizând firescul originar, paradisiacul. Nimic nu impresioneaza mai profund în poezia eminesciana mai mult decât firescul curgerii-ordonarii-Logos, amprentari ale Spiritului în sunete si tâlc, care realizeaza în mintea cititorului Ordinea, rasturnând si facând de rusine toate structurile artificiale din mintea celor care, acum, citind Logos eminescian, sunt obligati ori la refuzul Logos-ului, ori la Revelatie. Refuzând Logos-ul, se expun haosului pretentios si pretios, cu forme sterile, avortate – iar acceptând Revelatia, sunt transfigurati, sunt absorbiti în Logosul-Eminescu, care este Logos-ul Mocsei românesti.
Iarasi din Blaga (op. cit., p. 246): “Ascetul atonit se simte, datorita unei necautate, dar reale rasturnari a rânduielilor sufletesti, din capul locului integrat în ordinea salvarii. Salvarea nu e o speranta, ci o experienta. Nu o problema, ci ceva dat. Salvarea nu este o perspectiva conditionata a existentei, ci mediul cert al existentei. trairea salvarii, iluminarea launtrica, transfigurarea întru rânduiala salvarii, convingerea organica de a participa la ea gratie împrejurarii ca omul e un vas al transcendentalului, care coboara, acestea sunt fenomenul primar ortodox (…). Credinta si actiunea sunt asa-zicând efecte, sau mai bine-zis aspecte secundare ale acestei existente, iluminata de atmosfera si rânduiala salvarii”.
Aici, dupa parerea noastra, suntem în fata unei probleme foarte seriose, care nu trebuie nici trecuta sub tacere, nici etichetata drept problema superficiala, colaterala etc. Este vorba de problema nu a credintei (despre aceasta am vorbit în lucrarea de fata – a se vedea supra, p. 101), ci a re-ligiei eminesciene. Cum si de ce anume, sau de cine anume, îsi leaga Spiritul-Eminescu forta amprentatoare întru Logos? Pentru ca Eminescu porneste, demiurgic, propulsat de forta Spiritului. Spirit (re)legat de Spiritul suprem. Cine este acest Spirit Suprem si în ce modalitate determina expresia-amprentare? De raspunsul la aceasta întrebare depinde în ce atmosfera îl situam pe Eminescu: în atmosfera carpatina, în atmosfera germanica, în atmosfera indiana (exotica) – sau într-o atmosfera hibrida, versatila, labila?
Am putea fi acuzati de fanatism si de fariseism, daca nu am recunoaste afirmatiile lui Blaga, care se potrivesc perfect ortodoxiei, nu se potrivesc întocmai ideilor poetice eminesciene. Sau, cel putin, la o prima vedere, nu se potrivesc.
Protestantul e zbuciumat (dar des-centrat, în raport cu esenta), catolicul e ambitios (de a-si merita, sau chiar forta, salvarea prin fapte), afirma tot Blaga.
Alaturi de ulterioara noastra argumentatie, am lua un subcapitol, la Firea fiintei: Tagaduirea fiintei: opozitie si limitare : “Negatia româneasca nu are caracter existential, ci esential. Românul se opune totdeauna la un fel de a fi, nu la faptul de a fi. El spune, deci, totdeauna, unui fel, alt fel de a fi. Nu e deci negativist, ci limitator! Spirit esentialmente concesiv este românul, daca-i precizez planul în care îti propui sa ai dreptate! Ceea ce nu-ti îngaduie el este sa ai dreptate în bloc sau în perspectiva lui. Acest fapt lamureste si îngaduinta excesiva – poate neasemanata – a românului fata de altul. E pentru ca, în fond, nimeni nu este, pentru el, absolut altul. Cum nu e, pentru el, nimeni absolut altfel”.
Sau, la pagina 80, a aceleiasi carti: “Pentru conceptiunea româneasca a existentei, lupta aceasta dintre rau si bine are un puternic caracter de iluzie venita din partialitatea vedeniei, din necuprinderea tuturor rosturilor lucrurilor, de scapare din vedere a tuturor posibilitatilor, ci nu un caracter funciar”. Apoi, la p. 110: “…între lumea de aici si lumea de dincolo este deci un fel de întrepatrundere. Dincolo nu înseamna propriu-zis înafara, ci alt fel. Cei de aici trec uneori dincolo în vis ori în trezie. Cei de dincolo staruie pe aici. Nu este, deci, între aici si dincolo o prapastie, ci vama, pe care, daca o platesti, treci. Dincolo nu defineste un hotar spatial, ci o calitate a fiintei (…). De unde “fatalismul” românesc, definit nu ca indiferenta fata de conditiile concrete ale faptei, ci ca integrare a faptuirii în ritmul universal, socotit ca aratare a vointei dumnezeiesti. De unde si caracterul ritualist (s. n.) al faptuirii românesti, în sensul nerealist, derivat si simbolic”.
Mircea Vulcanescu dezvolta, aici, înalta metafizica a gratuitatii gestului (ritualic). Gestul facut ca ne-integrare în pragmatismul social – are, însa, strapungeri în planul sacral, care îi este, gestului românesc, mediu de dezvoltare si motivare. Orice se face nu se face pentru a câstiga social, ci pentru a spori calitatea energetica-morala a fiintei. A fiintei cu dubla fiintare: aici si dincolo, nediferentiat.
De aceea, oricare gest-fiintare trebuie sa fie un RITUAL.
*
*        *
La început, Eminescu este un revoltat. Poemul Împarat si proletar marcheaza trecerea de la postura si calitatea de om social-neinitiat – la cele de Poet-Cezar-Initiat. Apare Întelepciunea, constiinta faptului ca nu conteaza (în economia cosmica) forma si pozitia spatiala-morala prin relatie, ci calitatea spirituala, care este absoluta: Cezarul vegheaza singur, ca un Cavaler-Calugar – si are revelatia Regelui Lear (nod energetic dublu, spre desfacere si spre re-facere: Înselaciune si Adevar-Visare). Nu exista, în fapt, bogat si sarac, ci forma bogat si forma sarac (relative la Spiritul Absolut) – împietriri ale hazardului, amprentari absolut fara logica (umana), ale unor forte opuse: Spiritul coerent si Demonul – Haos incoerent. Coerenta spirituala este calitatea ce face dintr-un om – centrul energetic al universului, Punctul de Miscare al nasterii universului si tamaduirea-leac pentru rana despartirii luminii-soare de întuneric – întoarcerea în linistea eterna.
Totul este sa elimini nefirescul si impostura (sa smulgi si sa distrugi toate mastile Histrionului), care sunt forme de fixare aberanta în iluzie. Totul este sa te înscrii în cursul firesc al Râului-Demiurg: sa curgi si sa stii sa curgi; Eminescu, prin antonimia codru etern – codru agresat de timp, rezolva criza trecerii timpului. Nu exista trecere a timpului care sa afecteze esenta orfica (“Vara doina mi-o ascult”, “Cu doru-mi singurel / De ma-ngân numai cu el” – stare de ascetism orfic, stare de izvor alimentat din Izvor), izvorul si doina codrului, îngânarea cu dorul este limita spre eternitate.
Constiinta mortii ca teroare îi lipseste cu desavârsire lui Eminescu. El e convins ca moarte e înger cu chipul frumos, adica este calea-aripa-zbor spre cunoasterea suprema, mistica (s-a vazut cum civilizatiile spirituale umane, nuclei energetici, din Memento mori, nu mor, de fapt, ci-si transmit, în mod ocult, energia specifica, pentru a realiza, într-o nevazuta structura, Desenul Mântuirii Omului). Nu exista, deci, lumea de aici si lumea de dincolo, ci calitatea superioara a Spiritului, prin care se înlatura impostura, tradusa în nefiresc, demonic (monoclu-ochi demonic-ciclopic, pomada-minte, bâlbâiala-degradare caricaturala a Logos-ului – dar, toate, promitând, prin vehementa lor, o stare post-apocaliptica, de destindere edenica) si în inflatie a formelor: starea monstruoasa (broasca, ochi-privire-mparosata, ilot, fonf, gagaut) este starea de degradare a Logos-ului Divin. Sau, dimpotriva, oboseala Spiritului, care provoaca impostura, fixatia în iluzia, creatoare de inflatie a formelor (ascunzând-mascând arhetipurile luminoase ale Frumusetii, Adevarului, ascunzând matca Firii, ca suma a entelehiilor).
Consecinta este uitarea (ignorarea, mai exact) a fenomenului. Si, mai exact, descoperirea, darea la o parte a valurilor de peste gesturi si cuvinte, si regasirea starii de Ritual. Roata poate fi sterila, daca o agatam de fenomenalitatile-culturi ale Egiptului Iudeii etc. Dar Roata este forma arhetipala a Soarelui-Spirit, care exclude, suveran, invazia, deformatoare de cerc, aceea ce vrea sa fie forma autonoma (sectiune în Desenul Unic si Unitar). Dictatura Soarelui-Cerc este acceptata de Eminescu, dictatura Ritualului (cea mai profunda si unica forma de existenta a Omului ca Dumnezeu) înlatura dictatura Haosului.
În acest fel, acceptând dictatura Spiritului, respinge democratia înjositoare a lumii. Prin aceasta pozitie, Eminescu este tiranic, caci toleranta sa extrema fata de formele sociale, deformarile cosmico-existentiale, îsi are izvorul în ignorarea suverana, în suprimarea draconica si definitiva a tuturor canalelor de legatura dintre Spiritul-Centru nascator si dizolvator al Logos-ului expresiv – si dezmatul gregaritatii contingentului. În definitiv, în fiecare întelept de pe prispa unei case (cosmos) taranesti zace un tiran, un monarh (cosmic) absolut: toleranta fata de toti si de toate este un exclusivism suveran, o ignorare a tot ceea ce este trivial, banal, neinitiat – si de aceea “de gloata”, plebeu.
Tolerantul român este, de fapt, cel mai intolerant dintre monarhii lumii: este metafizicianul prin excelenta, filtrând întreaga fenomenalitate prin Sita Suprema a Ritualului (Garantia Suprema a Divinului, el însusi, Ritualul, fiind Dumnezeu ca în-sumare oculta de gesturi-cuvinte, Logos-uri mântuite de expresie individuala). Aristocratia absoluta a “fatalistului” român consta în conservarea, de o încapatânare infinita, a  libertatii infinite de a nu fi liber în nici un gest, în nici o vorba. Totul este jertfit supra-individualitatii. “Înrobirea” fata de hieratism (a se vedea icoanele ortodoxe române), fata de absolut, este suprema libertate a conservatorului Eminescu, la fel cu conservatorul taran anonim, ramas la stelajul sau fecundator, cu vita imemoriala si fierul stihial înfipt în brazda Mamei Eterne (Geea).
Eminescu nu-si pune problema salvarii în sine, ci a colaborarii firesti (perfecte, deci) dintre Satan si Dumnezeu. Sa nu fie impostor oare Ormuzd – aceasta este singura nemultumire si grija a lui Eminescu. Pentru a nu gresi Dumnezeu, îl exalta (în Andrei Muresanu) pe Satan: “O, Satan, geniu…” Totul trebuie sa fie înscris în schema cosmica a Compensatiei. Înecul (din Odin si Poetul) compenseaza (prin resurectie divina-Revelatia Frumusetii) chinul paroxistic.
Eminescu nu forteaza absolut nimic, Eminescu nu are nicio ambitie, Eminescu este nelinistit doar de un singur lucru, acelasi care-l face sa fie cuprins de dor si amor: ca trebuie sa uzeze de gesturi suplimentare de vointa si curaj, pentru a se mentine în calitatea de Om Liturgic (Ritual-Omenire), de Initiat. Ca genialitate-geniu e o nefericire, ca virtutea e o nerozie – acestea sunt slabiri ale fortei originare, sunt degenerescente: Basarabii (domnii Soarelui) si Musatinii (Domnii Frumosului) sa fie aparati de Focul-Tepes – si totul re-intra în Logos-ul firesc (Divin), în Entelehiile-Lumii-Mythos.
(II-37): “Craiasa alegându-te / Îngenunchem rugându-te / Înalta-ne, ne mântuie / din valul ce ne bântuie; / Fii scut de întarire / Si zid de mântuire… / Noi, ce din mila sfântului / Umbra facem pamântului / (…) O, maica prea curata / Si pururea fecioara / Marie!”.
Alegând punctul central al Lumii-Geea-Maria, e îl vrea zid de mântuire – mosia-Mocsa din Scrisoarea III (“iubirea de mosie e un zid…”) al transcenderii. Privirea ei sa fie focul coborât ca cerc-încercuire a Curateniei = neproliferare a formelor în Haos. El se simte umbra din mila sfântului, amprenta cu energie-Spirit: directia de raportare este sinele Luceafar al Marilor, Soarele Negru, Hristosul nearatat, mistic. Regina peste îngeri sa pastreze starea de Revelatie (Sanatate a Spiritului), aparata de cercul de foc al arhangelilor-îngeri (cercul-Eden): Lumina dulce, clara, a Revelatiei eterne, este Edenul, echivalent cu forta Maria-ochiul mistic al Lumii.
Eminescu este ipostaza cea mai înalta si cea mai constanta a gratuitatii metafizice a existentei românului. El este Poetul Românilor. Românul este cel mai constant dintre ortodocsi, Suveranul Ortodoxiei: românii sunt un popor de Monarhi Mistici (excludem complet din vedere, cum exclude si Eminescu (-Rege-Împarat-Mag-Cavaler al Graalului-Calugar), gloata ignoranta, ca proliferarea nefericita a fenomenalului expresiv, si ne referim doar la Spiritele românesti, la adevaratii, misticii, arhetipalii Tarani-revelatori ai Titanului Pamânt, stâlpii de foc ai acestui tarâm-Mocsa, în care Zamolxe, prin rugaciunea sa, facea (face) sa tâsneasca lumina Akes Samenos-urilor, Gradinile Vrajite strabatute (nediscriminatoriu stânga [moarte]-dreapta [viata]) de Râul Demiurg, râul sfânt Naparis.
*
*        *
Arhetipul iubirii, Fiinta iubirii (cuplul originar, adamic), ca Ritual-Fiintare – poate fi înca un argument pentru optiunea lui Eminescu pentru re-legarea spirituale de zona crestina. Nu exista o singura picatura de ura (ca sentiment degradant, nu ca sentiment demiurgic) în acel înalt Spirit, ci doar îngrijorare si dezgust (urmate de întetirea prompta a Focului-Spirit) pentru rezultatul degradarii Logos-ului. Dezgustul este urmat de vehementa-Foc (a se vedea Tepes-Focul, din Scrisoarea III care rezolva problema monstrilor-proliferari), îngrijorarea este urmata de vehementa-Foc – a se vedea în Sara pe deal, unde fumul-vale este urmat de coasa (a) – taiere a surselor lumi-inflatie de forme-oameni, b) – semicercul de foc alb, atragând semicercul mistic, pentru Cercul Divin, refacut în Sfera-Foc – clopot-sfera a focului metalic, toaca-sfera a focului vegetal) si de focul sufletului: “Sufletul meu arde-n iubire ca para”. Si Logos-ul Sacru se reface în Muntele Cosmic, Muntele Mistic: noapte bogata (semantica re-trezita spre împlinire).
Avântul, pregatirea pentru Revelatie, nu sunt alimentate de pragmatismul salvarii sufletului (ca la catolici) : Eminescu este Marele Pur, iar cautarile se înscriu în înalta, suverana metafizica a gratuitatii eforturilor spirituale.
Cautând si negasind, el ramâne la fel de încordat si, totodata senin, ca si cum ar fi la începutul gândului: stie, dupa cautare si negasire, ca abia aceasta este starea gândului: stie, dupa cautare si negasire, ca abia aceasta este starea în care sufletul este pregatit sa transcenda.
Firescul lui Eminescu? Firescul lui Dumnezeu.
Panteismul si teologia lui Eminescu sunt ale oricarui om traditional-român, Om-Natura, Om-Ritual: nuanta lui Calin-Soarele se întrepatrunde (transpune) cu/în nunta Fluturelui (Zbor solar), feminitatea complementara fiind viorile, amintind de finalitatea sacra a Eros-ului – celesta Floare albastra (Femeia este sclava si arhetipala: rosie ca marul: cerc al soarelui, simbolul erosului pentru împlinire în cosmos-nunta). Zburatorul Calin si Zburatorul-Fluture tind catre acelasi ideal: Cercul uranic (ros si albastru, foc si sfintenie orfica a echilibrului). Nunta trece prin vârtejul Craiului cu  barba în noduri (valuri, smârcuri, degradarea Rovine), sarac-ascet prin nebunie ispasire a trufiei carnii (valuri înselatoare, mosneagul rege Lear) si bogat-cosmic, ca noapte bogata. Codrul este labirintul si Craiul este, prin confirmarea nuntii initiatice, Muntele cosmic: “Mult bogat ai fost odata, mult ramas-ai tu sarac” – I-65) – este starea circulara: încrederea demiurgica, prindere în valuri, saracia-ascetism pentru Revelatie – revenire la bogatie-noapte bogata.
Lacrimile sunt ploaie fertilizatoare, prin durere, a starii hieratice, a cercului paradisiac: (I-64) “Nu uita ca-n lacrimi este taina ochilor albastri” (albastrul cercului-Eros împlinit este fecundat si confirmat prin ploaia fertila, ploaia de foc a lacrimilor).
La fel (I-117): “Sa sfintesti cu mii de lacrimi un instinct atât de van” – lacrimile sunt ploaie sfânta, de foc, revarsare de monade spirituale, care transfigureaza zona instinctului în zona demiurgiei spirituale-eros.
Sfintenie, la Eminescu, este în tot si peste toate, atâta timp cât tensiunea spirituala este maxima: “Si noptile-s de-un farmec sfânt / Ce nu-l mai pot pricepe” (Logos-ul mistic, de neînteles, dar asimilabil prin absorbtia în uranic, readuce la Muntele Cosmic al noptii, prin farmec-rapire a energiilor-amprente; aceasta, pentru ca iubirea ei este vesnica, euharistica, hyperionizând-o: “În veci îl vei iubi si-n veci / Va ramânea departe” – ceea ce simte si Luceafarul, în legatura cu Ea: iubirea este creatoarea departarii, adica a Cercului Infinit al Sacralitatii.
*
*        *
4. SAT – CASA, SAT – VATRA

(I-62) “Acatat de pietre sure un voinic cu greu le suie”.
Eminescu desira si dizolva toate firele care încearca sa limiteze avântul demiurgic al Spiritului (care suie, acatat de pietre sure). Liniile patrulaterului-salon se dizolva în cercul codrului:
a) de la sala-patrulater (II-6) “Zadarnic fete mândre zâmbind cutreier sala”),
b) prin stihiile vânt-omat (III-6) “Se uita cum omatul copaci si case-ncarca”) – privirea reuseste transparentizarea-fereastra (“Se uita prin fereastra cum ninge-ncet … mereu”),
c) ajungându-se la cercul-coliba, cu cercul erectil (printre stânce încuibate) spre Munte: “Din pragu-i sa se uite la munte” (Âthman, prin intentia-realizare mitica a privirii),
d) prin camera bogata în noapte (I-9) “E noapte. În camera bogata …”) se sugereaza paradisul pierdut (II-10): “Ce vrei? Îmi pare-n ochii-ti ca vad o veche vina. / În vorba amintirea a unei crude munci, / În inima e-o parte a totului straina – / De-ai fost vreodata tânar, e foarte mult de-atunci” – batrânetea este starea de pacat (sau efectul starii de pacat), este acceptarea decaderii-degenerare; tineretea este anularea pacatului, prin Eros-Logos (refacerea Logos-ului prin Eros-ul Divin, agapé).
Regretul este dupa Mythos: “Sa-mi deie-un mar în care închisa e o lume, / Palat frumos la munte, în codri înfundat” (deci, cvadratura urbana este respinsa clar, prin nostalgia colibei de paie, prin care se ajunge la originaritatea codru, cu palate magice, cosmosuri condensate (niste poiene tâsnite pe verticala luminii). Cuplul din palatele magice este cel din Luceafarul (II-11): “Sa fii un paj din basme si eu sa fiu regina!”
Satul amuteste în vale, pentru a ceda prioritatea esentei sale, vatra de jaratec (I-61). Starea de sat este starea care exclude, la modul absolut, trasaturile, limitele, formele, acceptând dizolvarea în esenta: vatra-foc si tacerea (amintire) sau valea (moarte-prag spre noapte bogata), în care se dizolva cetatuia, boltile, strasinele.
Orasul e labirintul-infern (tavane, ulite, baricade, feresti murdare, ziduri, usi care au clampe, ivare care sar, permitând invazia sterilitatii, a Logos-ului monstruos: congres de rubedenii, ca mumii egiptene). Presiunea orasului naste implozia-regresiunea spre originar, scufundarea spre castel (care nu înseamna urbanistica arhitecturala, ci solitudinea verticala, Muntele cu Vârf-Âthman).
Satul accepta docil, dizolvarea unghiurilor în (semi)cercuri naturale: luna, valuri, coroanede copaci – si explozia spirituala deal-munte-stea (Soare-Luna), prin stresine vechi (I-277).
Satul-vatra contine, deci, centrul-crucea-Hristos. Satul dispare în stihiile cosmice, satul este în stelele cosmice. Satul este anamneza – (arhitectonic-spiritualizata) : “Se uita cum omatul copaci si case-ncarca (…) Atunci i se nazare un vis frumos … si pare ca / Revede tineretea-i cu ochii sufletesti (…) ar vrea ca sa mai vada colibele de paie / Prin stânce încuibate (…) Când luna printre nouri, craiasa cea balaie, / Se ridica prin codri din fruntea unui deal (…) Sa aiba-ar vrea coliba de trestii, mititica, / În ea un pat de scânduri, muschi verde de covor (…) Ar vrea sa rataceasca (…) Unde-nvata din râuri o viata linistita (Râul Demiurg), / Parând sa n-aiba capat, cum n-are început”.
Deci, prin satul docil la invazia eternitatii (-Natura), omul redevine colaboratorul lui Dumnezeu. Satul este stare de antropogonie si theogonie, simultan si sinergic.
Muntele  se construieste la modul primitiv-stihimic (piramide – jumatate în lume, jumatate în infinit), palatele soarelui au, la ferestre, flori-sfinte ceruri-scari, ca si casa taraneasca (Memento mori, I-266-269). Vatra, în palatul Soarelui e vatra de rasarire a zorilor (I-265). Icoanele sunt imagini de tranzitie spirituala spre spatiul divin: sunt tablouri zugravind miturile dace. Gradinile Edenului se dezvolta din explozia vizionara a gradinii spiritualizate a satului românesc: “si gradinei arbori mândri (…) Conjurati s-acoperiti cu edera (…) Miscând florile ei albe (…) în scari pe flori pendante (…) Spânzura din ramuri nalte vitele cele de vis (…) Si albine roitoare luminoasa miere sug” (I-126).
Deci, satul este starea de sat, adica starea de Eden regasit (Vatra-Spirit), de mântuire, de regasire a originilor (nu exista, în fapt, un infern al deznadejdii la Eminescu – ci infernul face parte din structurile initierii prin efort spiritual, nu prin umbre perpetue: finalitatea este, mereu, regresia spre originar). La Eminescu, initierea este eroica, zeiasca – spre a anula-depasi, mereu, conditia  banal-umana.
Templul Cosmic e pângarit prin infiltrarea în strane (faguri ai Edenului) a starii infernale, obtinuta prin înjosirea Logos-ului (cu evlavie de vulpi, bâlbâiti, gusati, etc.) urma, implacabil, furor sacer purificatoare, re-stabilizatoare în centrul sacru: interventia Cavalerului-Calugar (Âthman), Mircea-Tepes (Focul-Vatra a neamului).

5. LINISTEA SACRALA. ANOTIMPUL POEZIEI EMINESCIENE

Eminescu nu este un poet al linistii domestice, ci al linistirii sacrale. Aparenta linistire eminesciana, aparentul interior domestic tihnit, care duce la somnolenta – sunt, în realitate, retrageri temporare, din fata iernii cosmice. (Dezvoltam aici, dar ne si delimitam, nuantat [de] sugestiile lui Edgar Papu – Poezia interiorului domestic, din vol. Poezia lui Eminescu, Junimea, Iasi, 1979). Se produce, uneori în poezia eminesciana, o retragere din fata permanentului vârtej cu dubla functie: cosmogonica si apocaliptica. Este o retragere în nucleul spiritual în vatra vesnicei regenerari arhetipale, aceea a somnului-somnolenta în vederea reenergetizarii, pentru succesivele reluari ale asaltului spirituale al viziunii, care trimite la vis-visare (I-100): “Când cu gene ostenite care suflu-n lumânare” (genele ostenite se pleaca peste ochii orbiti, modul ocult, pentru a pregati privirea interioara, viziunea – în zona somnului-visare; lumânare este nucleul mistic al Focului, ocultat în derizoriul domestic – dar imediat dilatata, consecinta a ostenirii genelor-ochi, pentru descatusarea privirii interioare – în vatra cosmica, eruptiva, a lumii: “luna varsa peste toate voluptoasa ei vapaie”).
La fel, în Când crivatul cu iarna (I-224), impactul dintre iarna din nord (ofensiva oculta a Hyperboreei: “Când crivatul cu iarna din nord vine din noapte”) si Spiritul înca nepregatit pentru initierea finala – produce o repliere temporara în repaosul aparent al zonei vetrei re-energizante (“Îmi place-atuncea-n scaun în drept de vatra”) – urmând descatusarea-viziune (unirea initiatica cu noapte bogata, cu semantica plenara a iernii hyperboreene), revigorata de scurta contractie în zona nucleului abisal al vetrei Spiritului: “Iar nu s-ascult pe gânduri, si sa ma uit de lume, / Cu mintea s-umblu drumul povestilor ce-aud” (situare în zona caii-umblare initiatica a Mythos-ului-povesti). Si zona arhetipala îsi reveleaza, în somn-visare, semantica ei exploziva: “Somnul m-apuca-n brate – Dar toate aceste basme în somnu-mi ma urmeaza (…) Copilele din basmu (…) Si feti-frumosi cu plete în haine luminoase (…) mândra Ileana Cosânzeana” etc. – regasind Frumusetea Eterna lunara, Ea (“Ea vine si pe sânu-mi dulce ea se lasa!”), si regasindu-se, pe sine, ca Soare (“În vis ma arde soare …”) – recucerind, astfel, supremul echilibru orfic  Misterul-Tacere, surâsul Hieratic: “frunza este muta – Misterul lin surâde pe lumea cea tacuta”.
*
*        *
Si atunci, la întrebarea: “Care este anotimpul poeziei eminesciene?”, raspunsul este: ANOTIMPUL MISTERULUI ÎN EXPANSIUNE. Primavara catre vara. Atunci când cade (cosmogonic) ploaia de foc a florilor de tei (caci exista si ploaia de foc apocaliptica, autumnala: “ca si frunzele de toamna, toate stelele-au pierit”), când se poate trece peste cercurile concentrice ale Styxului-Lac, printre constelatiile-nuferi galbeni, catre Centrul Misterului, atunci când Eros-ul este atât de expansiv, încât are loc miscarea inversa, asupra Sinelui Hieratic – si apar arhetipul-eros, Arhetipul Feminin, apare tendinta de razbatere a lui Eros în Eros agapé (aceasta stare de tranzitie în Eros si Eros agapé, este numita prin cuvântul DOR).
Esoterismul poetic eminescian, însa, contine si marcarea fazelor de comprimare, de retentie, de dezagregare, în vederea unei noi, circulare reagregari – si, în acest sens, viziunea lui Arald, din Strigoii (I-73) este deplin semnificativa: “El vede toata firea-amestecat-afara – / Ninsoare, fulger, gheata, vânt arzator de vara” sunt marcate, arhetipal, semnele stihiilor ciclului complet.
“Oceanul cel de gheata” (I-89) marcheaza “stergerea” cercurilor concentrice si revenirea în Unicul Centru (deocamdata, cu valente apocaliptice, dar, tocmai prin moarte, proiectându-se, anamnezic, într-o noua cosmogonie: “… ea (pasare-pereche) moare, / Visându-se-ntr-o clipa cu anii înapoi”. Exista si expresia vointei de a se pastra într-o permanenta a centrului-Mocsa (Mosneag): “Voi fi batrân si singur, vei fi murit de mult!” – dar formele de viitor, respectiv viitor anterior (structura vei fi murit figureaza, deja, în versul patru, ca prezumare: “ca tu vei fi murit”) tradeaza imposibilitatea înghetarii definitive a procesului ciclic.
Asa cum afirmam mai sus, despre poemul Când crivatul cu iarna: iarna este faza de latenta, de comprimare originara a germenilor Focului, revenirea în Hyperboreea, pentru un fel de recapitulare – “reinventariere” si reordonare-revigorare a arhetipurilor, care vor fi descatusate, în faza ulterioara a ciclului. Iarna, din acest punct de vedere, este sinonimul arhetipal al marii, în care starea de reordonare si revigorare a energiei arhetipale este marcata prin imaginea ospatului zeilor Valhalei (si Daciei Hyperboreene), din Odin si Poetul (I-243).
Iarna nu este starea de noapte bogata, ci starea de vehementa ascunsa, care precede vehementa cosmogonica. Deci, iarna nu marcheaza misterul ajuns deja la faza orfica, expresiva: iarna este starea de pregatire a vehementei-hybris, starea de introvertire totala-imploziva, a evidentelor orfice (“O sete care-l soarbe, / Eminescu un adânc asemene / Uitarii celei oarbe”). Este starea care împresoara, din toate partile si pregateste descatusarea în viitoarea faza expresiv-orfica, a noptii bogate.
Speranta puterii de reluare a ciclului o pastreaza imaginea (estompata, dar existenta!) a Lunii, ca motivare esentiala a reluarii spiralelor ciclice, prin atragerea, perpetua, în procesualitate, a Soarelui Negru (Soarele Miezului Noptii): “Departe doara luna cea galbena – o pata” (I-89).

6. NEAM-NATIE

Vor fi fiind junimistii francmasoni, dar Eminescu este prea intens nationalist, pentru a se lasa fascinat (ca mod exclusiv de viziune) de Marele Arhitect.
Eminescu este nationalist într-un sens special: acela de ocultist (esoterist). El dezvolta o metafizica a Spiritului Neamului, în  care a fi român = a fi initiat. Nasul subtire, ceafa groasa, ochii bulbucati, bâlbâiala etc. sunt deficiente de initiere spirituala – iar nu simple si banale deficiente fizice. Deficientele de initiere exclud de la starea de român, demascându-l pe emasculat (exclus de la conditia de Om-Demiurg), blestemat a nu apartine unei zone spirituale creatoare (Traian-demiurg de Neam), ci zonei de împotrivire fata de Fire-adevar-Dreptate: Raul (“Voi sunteti urmasii Romei? Niste rai si niste fameni …”). Neapartinând zonei de initiere, sunt exclusi de la conditia umana (caci om = initiat) : “I-e rusine omenirii sa va zica voua oameni!”
Nu e vorba de sovinism, ci de austeritate a initierii. Nu se poate accepta fiintarea-Logos întru degradare, fara sa intervii purificator, redând functionalitate sacrului (traditia-Ritm Orfic-Ritual, pastrate prin jertfa cristica: cranii transfigurate în comete, în Vârfuri de Munte-Âthman etc.). Starea de Neam  este prioritara fata de Neamul-din-istorie/Poporul. Nu conteaza Neamul ca istorie profana, ci ca initiere spirituala întru Mocsa-Mosie – arbore înflorit al Neamului (Neamul este starea de nod energetic ocult, înscris în structura oculta-soteriologica a omenirii-Ritual).
Pata putrejunii este cauza segregarii, a discriminalitatii – iar nu nationalitatea. Semnul petei este, oarecum, predestinat-însemnat într-un plan al naturii, prin care Natura (sfera Oculta) îi exclude pe cei sterili spiritual, neputinciosi (pe drumul initierii spirituale): forme disparute “în calea de-a da roada”. Exista un circuit al initierii, de la rob (supus probelor initierii) la împarat (stare de initiat). Deci, înca o data, Eminescu nu poate fi socotit sovin, caci el condamna disparitia (de pe calea initierii), neputinta de fiintare (pe calea initierii) – iar nu fiinta.
(I-213 – 213): “În sâmburul de ghinda / E un stejar … asa, poporul meu, în tine e puterea-ti, naltarea-si si pieirea-ti / Eu cred ca tot ce este menit de a fi mare / Sa-si înaspreasca trebuie superba radacina / Prin viscole turbate, prin arsita si-nghet. / Mai tare e-acea stânca ce a trecut martira / Prin vijelii mai multe”.
Pentru Neam, chinul este izbavitor, având finalitate hristica. Neamul lui Eminescu este Cel Ales. Unicitatea poporului – este firescul nationalism al unui geniu sintetizator: Stejarul este prototip de Cruce Universala (pe care se rastigneste, în istoria initiatica, Neamul), ghinda este prototipul Edenului comprimator (ocult) de soarta si de spatio-temporalitate initiatica.
Eminescu ramâne la denumirea primara, de ginta (“viata gintii mele”), pentru a numi Arhetipul de neatins al Neamului-Patrie (de nedesprins, aici, Neamul de Patrie, precum Spiritul de Logos, iar Logos-ul de Mythos). Pentru ginta, expresia este Monarhul Ascuns, starea de Hrist-Împarat al lumilor. Neam si Patrie – o fuziune a omului si Pamântului, în Mocsa-Mosie: spiritualizare (a Omenirii în Om Cosmic).
Neamul-patrie trebuie sa fie mare (I-213), nu fericit:  “Voi sa te vad, iubito [natie] nu fericita mare! / Decât o viata  moarta, un negru vis de jele, / Mai bine stinge, Doamne, viata gintii mele” etc. Fericirea este starea nepamânteasca, daca e vorba de dobândirea sacralitatii – sau starea de impotenta spirituala, daca nu s-a ajuns la zona sacrala, el doreste dinamismul chinului vesnic, doreste ciclicitatea Golgotei, pentru o Patrie (natie-neam) – Hrist. Aceasta este viata spirituala, Maretia Golgotei. Maretia Golgotei este expresia-Logos, cu finalitatea, nezbatuta, spre Spirit-Mythos. Dar nu un chin steril, ci finalizat în triumful cristic; nu starea Sisif, ci fixatia-crucificarea cristica, Mântuirea. Fara mântuire – este doar mare moarta (“Decât o soarta aspra din chin în chin s-o poarte, / Mai bine-atinga-i fruntea suflarea marii moarte”), adica Neant, lipsa a) – vointei de amprentare a Spiritului, b) – de regresie a expresiei-Logos spre mântuirea Mythos.
Înca o data subliniem, acum: nu acced la starea de neam (stare complet esoterica) decât alesii, initiatii. Nu gloata,  nu oricine se pretinde uman este neam – ci doar cel care, prin merit cine se pretinde uman este neam – ci doar cel care, prin merit spiritual, se initiaza si este confirmat întru esenta Mocsei: Marirea în afara marirei- sunt doar mortile-canale  spre Revelatie, deschise sau obturate, în functie de gradul de initiere al aspirantilor spre Mocsa-Neam. Marirea este echivalenta cu noapte bogata, adica o concentrare mistica a esentelor, revenite la originea-Spirit. Marirea este starea de spiritualizare desavârsita a Mocsei, resorbirea totala în samânta-Mythos.
*
*        *
7. DUMNEZEU SI “MODERNITATEA” ARTISTICA

Lumea fara Mag este supusa valului si furtunii fenomenalitatii; însisi zeii sunt respinsi din zona fenomenalitatii – ei stiu sa ramâna esentiali, retragându-se în propriul lor mit – sub valurile marii (Odin si Poetul). Cel care vine sa ia putere de la ei,  pentru a înfrunta, prin vis-visare, fenomenalitatea, reimpunând, starea de Mythos, este doar Poetul-Geniul, zamislitorul de lumi eterne (weltbildend, dupa Heidegger), prin forta Poeziei: (I-284) “Ele (întrebarile) trec pustiul mândru s-apoi se coboara-n mare / Înecând a mele gânduri de lungi maluri la nisip” (spre infinitatea sensurilor si esenta arhetipala). Poetul are curajul titanesc-irational de a reinstaura Logos-ul originar, împotriva tuturor monstrilor fenomenalitatii si împotriva versatilitatii limitei impersonale a fenomenalitatii (vânturile-valurile).
Poetul-Orfeu stie despre caderea lumilor, dar stie ca orice cadere este preludiul unei noi transcenderi: Roata are, deci, dubla functionalitate – distrugând în apocalipsuri ciclice, dar creând sansa de autorecuperare si resurectie.
Arta este noua forma de credinta, de religie (I-322 – Dumnezeu si om): “Azi  artistul te concepe [pe Dumnezeu] ca pe-un rege-n tronul sau, / Dara inima-i desarta mâna-i fina n-o urmeaza …/ De a veacului suflare a lui inima e treaza / Si în ochiul lui cuminte tu esti om – nu Dumnezeu. / Azi gândirea se aprinde ca si focul cel de paie – / Ieri ai fost credinta simpla – însa sincera, adânca, / Împarat fusi Omenirei, crezu-n tine era stânca, / Azi pe pânza te arunca, ori în marmura te taie”.
Eminescu avertizeaza clar asupra pericolului, din lumea moderna, care consta în escamotarea esentialului si în importanta disproportionata (si ruinatoare, din punct de vedere spiritual) acordata fenomenalitatii: artistul modern nu mai face efortul de a fi (dând, astfel, fiinta reala si lumilor create si lumilor create de visul-visare), si se multumeste cu a face (verbalitate care desemantizeaza lumea, o saraceste de existenta-sacralitate: pânza si piatra ramân pânza si piatra netranscense în Idee-sacral – fara sansa, deci, de a se în-dumnezei prin fuziunea dintre ele si Spiritul Viu-demiurgic al Artistului). A face, lipsit de a fi, creeaza chinul si distrugerea esentei divine (aparent cel putin) – care, însa, reverbereaza la nivel cosmic. Se pune, deci, întrebarea daca, în momentul de fata, al artei moderne, nu suntem cumva condamnati la caderea fara resurectie (din moment ce ne aruncam si ne taiem  dumnezeul-suflet-credinta, a fi al nostru, singura sansa de autorecuperare a Fiintei).
Eminescu nu concepe, însa, Disparitia, Neantul – si Roata Sacra. A arunca va însemna a înalta. A taia va însemna a unifica în comuniune sacra. Pânza va însemna Mreaja-M?y?, în care aruncarea înseamna strapungerea iluziei, trecere de dincolo de pânza, în Piatra Munte – unde caderea – este saparea de trepte initiatice, catre taietura suprema – Vârf spre Cer.
Deci, poate tocmai Golgota Credintei, creata prin arta moderna, va deveni premiza resurectiei cristice a Artei: aruncarea va deveni Revelatia, taierea va deveni cadrul teofagiei, ritual al euharistiei artistice (remitizante) a Omenirii – refacerea, din omenire-fenomenalitate – în Ritual-Omenire.
Astfel, arta va putea deveni izbavitoare integrala, prin sacrificiul voluntar-hristic (exorcizator si cosmogonic) – a propriei esente si ca re-sacralizare a Fiintei-din-lume.

***
prof. dr. Adrian Botez

Nota

Trimiterile la versul eminescian s-au facut catre editia Petru Cretia (M. Eminescu – Poezie si proza, vol. I-II, Cartea Româneasca, Buc., 1978) ca fiind nu cea mai erudita si completa, ci cea mai operationala. Au fost consultate si editiile Perpessicius si D. Murarasu.

PRIMAVARA SI VERSURI PRIN OCHII NOSTRI

CASA DE CULTURA A SINDICATELOR GALATI, ROMANIA
Departamentul Cultural Artistic

organizeaza expozitii de fotografie cu tema:

“PRIMAVARA SI VERSURI PRIN OCHII NOSTRI”

plecand de la aceasta tema puteti participa cu expozitii personale sau de grup.

conditii de participare:
– expozitia se adreseaza  cls.V – XII din tara si strainatate – categoria “elevi”
– se trimit aprox.40 de fotografii de diferite dimensiuni – color, alb-negru, sepie
– fiecare fotografie sa fie insotita de o eticheta de prezentare
– autorul sau autorii fotografiilor sa isi prezinte un scurt c.v.
– o scurta prezentare a proiectului
– lucrarile se trimit pana la data de 20 aprilie 2011 la adresa:
Casa de Cultura a Sindicatelor Galati
Str.Brailei, Nr.145, Galati
pers.de contact: Angela Baciu (sau la secretariat)

Pot participa si fotografi amatori sau profesionisti la sectiunea “adulti”.
Fotografiile vor face parte din expozitii ce vor fi deschise pe o perioada de o luna la C.C.Sind.Gl.

Dir.C.C.Sind.Gl: ec.Ovidiu Ioan Manole
(foto afis: Simona Andrei; afis realizat de “Adquest image”)
mult succes!

Angela BACIU
scriitor, consilier cultural C.C.Sind.Gl.

POEZIA MIRELEI CADAR – UN „CLAVECIN BINE TEMPERAT”: „REFUGIUL DORINTEI”, de Mirela CADAR

La prestigioasa Editura Citadela (condusa de omul de cultura, scriitorul si ziaristul satmarean AUREL POP), a aparut volumul de poezie al Mirelei CADAR, „Refugiul dorintei”.
O poezie  senzualista, estompând aluviunile ratiunii pâna la clarul si limpedele Revelatiei … „de finete” („finete” care eclipseaza…însusi „toiul” Revelatiei!) – o poezie  de intuitie feminina, cu reverberatii elegante, în ambele cosmosuri – Creatia Lui si interiorul ei – si atunci când discursul e proaspat-declarativ, dar  chiar si… „în reluare”.
La „tombola” poeziei cadariene se câstiga, facil,  „dorul” (uneori, si el, mimat), iar nu furtuna oarba a simturilor si patimii/patimirii (de…”mlastina”): „Ratiunea opaca nu discerne profunzimea/Unui fior” (cf. Labirint); „Un dor /Se zbate/Pe mlastina pasiunii” (cf. Voiaj).
Nu e o poezie reflexiva, ci a nervilor epidermici – o poezie intimista („O lumânare pe divan/Miros de tamâie”), o poezie a dorului si jindului, a nelamuritului, oarecum calchiata (cel putin asa vrea sa dea impresia scriitoarea) dupa nichitstanescianul „dincolo-de-orizont, dincolo-de-marea”: „Vrajita /Privind spre larg/Astept ceva” (Voiaj), sau: „As zacea asteptând clipa/Lumina ochilor/Împlinirea” (cf. Dorinta) si: „Neîmplinit /se ascunde/În orizontul îndepartat” (cf. Apus) – dar fara excesul rascolitor de „cautare si stiinta”, al marilor nelinistiti cosmici. Mirela CADAR n-are apetente pentru voiculesciana, tragica „vraiste a gradinii”. De fapt, ordinea si curatenia virginala domina pâna si în visare.
O caligrafie a sufletului, pe hârtia luminoasa, uneori suflând, ca în niste foale „bine temperate”, în pânzele calatoriei, pâna la incandescenta („Destinul/Privirea/Zilele zburau în nestire/Imaginea chipului/s-a pierdut în umbra/Sufletul ardea” – cf. Fiorul) – dar fara a obtine sau nazui la mari tumulturi, fara mari mize transcendente, fara teribile asteptari spirituale. „Destinul” nu e neguros, ci elegant, „jungla” nu e terifianta, ci seamana cu bine-masuratele gradini versailles-eze – niciodata nu se ajunge la „zborul ca frenezie a prapastiei”, spre Sus sau spre Jos – iar „nestirea” e nu o întâmplare ontologica, ci o conditie specific „cadariana”, o stare de continua,  de nestinsa, dar cuminte dorinta. Cuvintele, uneori, se înghesuie emfatic („obsesie”, „omniprezent”, „conflict”, „tulburare”, „decalog”, tragedie romantica”, „vulcanic”, „eruptia sentimentului”, „haos” etc.), cu pretentii de „tribunat” rascolitor-reverberator, dar nu sunt decât decoruri ale unei relative „bunastari” sufletesti, destul de bine mascate: „Esti obsesia /Esti omniprezentul/Esti tulburarea” (cf. Obsesia) – dar se ajunge la: „O ultima umbra/În orele trandafirii” (cf. Apus). Deci, „trandafirìi”…: totul e normal, totul e sub control. Nimeni sa nu se îngrijoreze. Îsi va gasi galosii exact unde si i-a pus. E ordine si o liniste de apartament, cu o vaza de flori insinuanta, mirosind, vag, a selenaritate de-afara…
Un panteism de salon, fara relief accidentat: „Mireasma de câmp/balsamul/arsita trupului/Izvorul /sa-si faca /prin mine /albia” ( cf. Sa simt).
Pâna si expeditiile ontologico-epistemologice ale piratilor-copii, ale piratilor-nebuni (o nebunie absolut inofensiva, mai bine sau mai rau jucata!), pusi pe praduiala de cartier, au învatat, din noapte… „rasaritul” atoateconsolator! Cf. Sa fiu: „Sa navigam în noapte ca piratii nebuni/Sa fiu prada ta/La rasarit”.
Pâna si sfintenia este butaforica (e si normal: viscolul si aerul tare al piscului presupun initierea dura, or….nu e cazul!): „Totul e ploaie de scântei/Corzile viorii sunt în flacari/Ultima serenada/Din seara sfânta” (cf. Concert), ba chiar usor pleonastica: „Din paharul de cuminecatura/Sângele” (cf. Darul). Truisme, monotonii, sfortari penibile de a recupera inspiratia, de pe unde nu exista: „Un sfârsit ?/Sau un nou început?/Situatie deprimanta./Halucinanta” (cf. Tu…); „Atmosfera feerica/Transformata/Într-o particica de rai” (cf. Furtuna); „In bezna si tacere/Supravietuirea e malefica”…(cf. Tu unde esti?).

Sentimentul mortii „cadariste” – ajuns pâna la…antagonismul „lipsa de bun-simt” – ”stima”: „Doamna decapiteaza/Pe cine întâlneste /Depasind bariera bunului simt/Stimata doamna în negru…” (cf. Doamna în negru). Iar Golgota – „O instructie perfecta”  – …cum altfel, într-o lume care evolueaza spre „careul rond/cvadratura cercului” si în care predomnesc rafturile sentimentale (cf. Între “eu” si egreta – …din nou, neconcordanta între titlu si…”expresia verbala”…ca si în Odiseea, Remember…ca si în multe alte cazuri de titluri cadariene, cu promisiuni triumfalist-epatante! ).

…Uneori, totusi (destul de rar, din pacate), notatii subtile si credibile, emfaze în surdina, discretie si  bun-gust al plasamentului elementelor constitutive ale unor imagini real-sugestive, expresii ale unei renuntari (sincere!) la teatralitatea vulgarizanta a existentei: „O lumânare s-a stins/în aorta” (cf. Darul); „Prapastia din sufletul prapastiei/E plina de spini si lacrimi” (cf. Îndemn); „Hoinaresc celule/(Lupta cu destinul)/Scheletul unei deziluzii? (cf. Septembrie); „Se prabuseste o pasare/Din libertatea cerului/Cuibul ei arde-n flacari” (cf. Vestejirea buruienilor); „Propagarea armonioasa în decor/A invizibilului” (cf. Privirea). Daca e sa gasim vreo „fanta” majora, în „echipamentul” poetic al Mirelei CADAR: renunta mult prea usor la receptionarea corecta si integrala a semnalelor (intermitente) ale transcendentei, prefera desenul facil si, adeseori, lipsit de orice eficienta afectiva, unor trairi efective, profund angajante. De ce era nevoie de, spre pilda, aceste „versuri”-neversuri…penibil debutante, pornite dintr-o autodistructiva patima dupa ludicul artificios:  „A tacut!/Dar ei au înteles/Fara cuvinte/Decorul e umbrit!” … de salturile ratate, între barele trapezului, voit-râvnit cosmic: „În fiecare colt zacea/O umbra de privire/O farâma de suspin/Sau un urlet de durere/Ravasit printre galaxii” ( cf. Decor)…?! De la suspin, pâna la urlet…de la colt la galaxie…! –  …se trece cu seninul inconstient, nefiresc, dar, mereu, periculos, pentru destinul poetic… –  al unei plimbari printre leii savanei ori printre tigrii junglei!

…Inima si iubirile Mirelei Cadar se potrivesc, în ritm, mai curând cu colindul, decât cu furtunile si cu…”haosul” – …iar flacara inimii „rimeaza” poetic mult mai firesc cu „adierea”, decât cu marile devastari si dezastre: „Ecoul vocii/Pe corzile inimii/Ademenindu-ma/Colind” (cf. Haos); si „Rasuflarea./Mii de lumini/Focul iubirii/Flacara pâlpâie/Încet, încet,/O adiere” (cf. Flori de gheata).
Starea de reverie este, în genere, una de larga, irepresibila respiratie… –  de aceea, Mihaela Cadar da doar titlul, dar nu si continutul starii, prea descatusat-romantice, pentru ea – si produce, premeditat, confuzii în „familia de termeni constelativi” ai exprimarii fenomenului propus spre „dezbatere”, pentru a-si masca, astfel, noviciatul înca nedesavârsit: „Întâiul cosmar/Imposibilitatea de-a despica/Tortul/Rasucit cu atâta maiestrie/În prezenta ta./Juvenil” (cf. O reverie).
Întrebarile existentiale sunt, si ele (cum altfel?) „tandre”: „Un jurnal învechit//Printre file/Era un gest tandru” (cf. Întrebarea).

…Da, credem ca Mirela Cadar si-a autodefinit cel mai bine poezia, în pseudo-arta poetica Speranta: „Evantai de placeri” – …personale, am adauga noi, fara nicio urma de malitiozitate! În definitiv, orice om îsi decide trairile si riscurile unei vieti, si asa, scurte…Nu e neaparat sa faca, dintr-o decizie oarecare – Marea Poezie!
prof. dr. Adrian Botez

ANTONIU PETRESCU (DON ELVIS)A DEVENIT CETATEAN ITALIAN

Preotul catolic Antoniu Petrescu, cunoscut pe plan international cu numele de artist „Don Elvis”, a devenit cetatean italian, spun sursele din presa italiana. Iata ce ne marturiseste parintele despre acest eveniment:

„Dupa ani de asteptare, datorita birocratiei si dupa îndeplinirea conditiilor pe care le impune statul si constitutia italiana, am devenit cetatean italian. Un itinerariu lung, dificil,  care pune pe gânduri…! Doresc sa precizez faptul ca nu ma simt tradator al patriei unde m-am nascut si nu am renuntat la cetatenia româna din rusine de a fi român. Eu voi ramâne întotdeauna român si voi iubi mereu România, tara unde m-am nascut si unde am crescut. Nu-mi reprosez nimic, am hotarât singur acest lucru pentru a ma pune în regula în fata statului si a tarii în care traiesc, care mi-a oferit mult în acesti 18 ani de când ma aflu în Italia. Cine a emigrat, dupa asa-zisa revolutie, stie ce înseamna acest lucru, de a-ti lasa familia, trecutul si patria. Acest fapt nu este o gluma, o paranteza a vietii sau o experienta de împartasit cu ceilalti. Nu mi s-a oferit posibilitatea de a ma afirma si realiza în România, acesta este adevarul, am fost nevoit sa iau drumul pribegiei! Eu sunt român, pe jumatate italian de acum, dar nu voi uita niciodata de unde am plecat. Iubesc România si chiar mi-as dori sa colaborez cu industria artistica din aceasta tara. Sunt dispus si deschis oricarei fel de propunere si initiativa de binefacere, pentru a construi imaginea României în lume.”
***
Antoniu Petrescu (Don Elvis), este originar din Bucuresti. Plecat la studii în Italia în 1993, este laureat în teologie, a obtinut un masterat la Universitatea Teresianum din Roma în 1999. Este preot din 2004 în regiunea Abruzzo. Pe plan artistic a înregistrat mai multe albumuri printre care se remarca: „Fede, Speranza, Amore”, „Divino Amore”, „Christmas songs” si „Don Elvis”. Este deseori invitat în televiziune si la radio pentru interviuri si prezentari muzicale. Un eveniment important privind evolutia sa artistica a fost premierea cu locul întâi a documentarului intitulat „Don Elvis” (avându-i ca regizori pe Paolo Cammarano si Federico Minetti) la festivalul International „Roma Fiction Fest 2010”. Talentatul cântaret colaboreaza din acest an cu agentia de spectacole „Next Time Show” (http://ntsagency.com/home). Managerul acesteia, Alessandro Porrini, a anuntat ca a început deja programarile concertelor. Mai multe detalii despre preotul-cântaret Antoniu Petrescu alias Don Elvis puteti afla de pe site-ul sau personal accesibil la urmatoarea adresa: http://www.antoniupetrescu.com
George ROCA
23 martie 2011

Între mit si mister – GERMISARA

Despre stiinta de a calatorii cu folos spre locuri ce pastreza cele mai proaspete tonuri visate de ochiul omenesc,leac intaritor  pentrusuflet,sepoate rosti uneori un singur cuvant.O vorba spusa dimineata te  poate urmari toata ziua sau o intreaga vacanta.Asa mi s-a intampatl cand s-a rostit numele zeului tamaduirii,in mitologia greaca ASCLEPIOS, patronul medicinei,cunoscut la noi  si denumit ESCULAP  inca de pe vremea romanilor.Pentru ca i s-au inchinat romanii si i-au ridicat altare in termele cu ape tamaduitoare de  la Germisara (azi-Geoagiu-Bai).

 Istorie si arheologie

Intr-o depresiune formata de ultimile ramificatii ale Muntilor Metaliferi, pe    un afluent al Muresului,raul  Geoagiu,romanii au descoperit o cetate dacica  bogata in ape minerale si termale ,construind aici castrul roman GERMISARA(toponimic de origine dacica:,mostenit si transmis in aceasta forma si in epoca romana,etimologia cuvantului exprimand:germ-cald,iar sara-apa). Esculap este venerat ca zeu al izvoarelor calde, tamaduitoare, mostenindu-se divinitatile locale.Imediat dupa cucerirea Daciei,teritoriul GEOAGIU  sufera prima sistematizare.Un detasament al Legiunii a XIII-a Gemina cantonata la Apullum sapa in calcare o instalatie balneara,ale carei vestigii se vad si azi. Se cunoaste si numele constructorului :Lucretius Aqvila,imprimat pe o tigla fixata in peretele bazinului mic.In inscriptiile descoperite prin sapaturi arheologice se afla marturia unui ofiter roman care multumea divinitatilor protectoare si lui Esculap ,in special,pentru apele acestor bai care l-au salvat de la moarte.De aceea erau frecventate si de guvernatorii provinciei,care –in bazinul mare al termelor -au ridicat un altar lui ESCULAP dar si zeitei sanatatii-HYGEEA sub comanda lui Furius Saturninus,guvernator al Daciei la 165 e.n.Cercetarile arheologice au descoperit resturi de coloane de marmura si altare votive.Una din incaperi pastra ,inca,in pardoseala infiltratii din apele izvorului antic.

GEOAGIU BAI  -SUB  SEMNUL ZEITEI SANATATII- HYGEIA

Mit si mister – simboluri prin care se pot proiecta sperantele,temerile – modele prezente ,ca o amintire ancestrala uitata  ..Mitul poate reprezenta si un exemplu de actiune,de spiritualitate.Cat de mult ne influienteaza in spectacolul vietii?
M-a emotionat faptul ,ca stramosii nostri au facut baie  acolo,unde ne scaldam si noi astazi, in apele tamaduitoare.Imi place sa cred, ,ca Ii se vor da o importanta mai mare acestor bai termale romane si se va constientiza valoarea pe care o reprezinta in circuitul turismului balnear cultural..Va creste astfel,valoarea istorica a locului acesta ,vechi de milenii si  se vor cunoaste de catre calatorii de pretutindeni valentele sale balneare.
Tot Ardealul beneficiaza,de fapt  de ape termale : la Sacuieni apa ajunge la 90C,la Vata, 57C la Cezara siCalacea 37C,iar  in centru se afla binecuvantata, inca din Antichitate, Geoagiu-Bai,cu apa termala la 31C. Iar Geoagiu s-ar  putea transforma  intr-o zona de mare atractie turistica, daca i s-am prezenta imaginea in totalitate ,cu multiplele sale
 valente ,incluzand situl arheologic , urmele cetatii dacice, castrul roman Germisara si monumentele vechi:biserica paleocrestina, sec.X!!,construita de cruciati si de biserica din centru sau cea din satulBozes,din secolul al XV-lea.

Vacanta la Geoagiu – Bai

Cineva spunea,ca toata natura este plina de miracole,dar de miracole ale ratiunii. Mitul si ritualul devin expresii complementare ale aceluiasi destin de-a lungul istoriei traite.Daca ajungi la  Geoagiu ai parte,calatorule, -de oriunde ai fi-  de climatul reconfortant,tonic si in acelasi timp,beneficiezi de atat de cautata aeroionizare negativa dar, te vor retine izvorele tamaduitoare pentru diferite afectiuni. Am intalnit si oaspeti straini,nu atatia cati ar putea fi daca statiunea ar avea un brand,chiar daca reprezentanti zonali ai Uniunii Europene vin in week- end sa beneficieze de soare si de apa termala din bazinul olimpic Calatorii din toata Europa sau de oriunde, ar putea sa beneficieze de statutul sau de statiune balneara cu caracter cultural.Se impune o cercetare arheologica sistematizata a vestigiilor antice din statiune si poate,dece nu?,s-ar pune intr-o lumina noua elementele de medicina daco-romane cunoscute in prezent.Se fac investitii in vederea atingerii normelor europene:exista un complex balnear de 4 stele,se modernizeaza complexul de odihna si tratament .

Atractia  legendei”Lacul Miresei”

La Natau,in apropiere de statiunea balneara exista un lac ,ce s-ar putea transforma in punct  turistic.Legenda spune ,ca o prea frumoasa fata s-a  indragostit de un comandant roman,care o si cere de sotie.Parintii fetei,care-i considerau pe romani  invadatori se opun.Mireasa fuge din casa parinteasca si icercand sa treca lacul calare s-a inecat.Se spune ca a ajuns-o blestemul parintilor.Batranii povestesc, cum si astazi in noptile senine se aude cantecul miresei,iar umbra unui tanar solitar,cauta pana in zori trupul iubitei…Adevar sau legenda..totul se transforma azi intr-o invitatie   de  vacanta de mai multe  stele.
 
Germisara moderna mai are un drum lung de parcurs.Statiunea de inters national Geoagiu –Bai se prezinta in primul deceniu de secol XXI , cu unelei carente din secolul trecut.Cand va deveni  o statiune la standarde europene,pe traseul turismului balnear ?

Germisara de azi ar  trebui citita ca o metafora prelungita,cu sens ascuns in istorie,care uneori e imposibil de rostit.O statiune cu un vestigiu pretios,care da informatii asupra existentei noastre milenare.Un simbol pe care trebuie sa-l pastram ,definind o civilizatie.
                                                                            ELISABETA IOSIF

A UNSPREZECEA SCRISOARE “LA UN PRIETIN”: DIN NOU, DESPRE TRADARE…: a intelectualilor, a conducatorilor, a noastra de noi insine…si de Hristos-Dumnezeu!!!

Stimate domnule profesor  M.D. –

…Da, dl Ion Coja pune diagnosticul corect: Gabriel Liiceanu si Andrei Plesu – handicapati, la nivel de trairi nationaliste. Ca sa nu mai punem la socoteala izmenelile si trancanelile lor absurde si penibile (in contextul unei Romanii care se sufoca, la propriu! – o Romanie cumplit agonizanta, care are cu totul alte prioritati decat “intalnirile miraculoase”, “sambotiste”, ale celor doi dubiosi  – …da, si eu m-am intrebat si ma intreb, de 21 de ani, “ce-l mana pe Plesu-n lupta”, de s-a facut, in 1990, “demolatorul pionier”-“ctitor al dezastrului cultural incipient romanesc” postdecembrist…(pentru ca, nu de mult, sa treaca pe la Cotroceni, pe post de consilier al Pramatiei Supreme a Romniei!) – …iar Liiceanu (…atatea fumuri si pretentii si gretoase snobisme, si scatologii si ranchiune tatolistice si atitudini grotesti involuntare, in bula asta de flatulatie, scapata, parca, dintre cracii unui bosorog neputincios, poluand, dihoreste, vazduhul…!) s-a ales, “pe daiboj”, cu…patrimoniul urias al Editurii Politice, actuala Humanitas, pusa  – …azi se vede foarte clar!… –  atat in slujba mondialismului pustiitor, cat si in slujba Eriniilor manolesciene!), TRANCANELILE LOR UBU-esti de sambata seara, pe post de…”filosofii ametitoare” (de ametitoare, in sensul narcotizanto-halucinogen, chiar sunt…”ametitoare”!): “(…)Ne fac legi si ne pun biruri, ne vorbesc filosofie!/(…)Patriotii, virtuosii(…)”!

…N-am spus niciodata ca nu sunt de vina si romanii, pentru gravele cedari morale, cedari de tot soiul… – ….dar trei secole de instrainare si de macinare CONTINUA, PERSEVERENTA, REALIZATA PLANIFICAT “PANA LA PUNCT SI PANA LA VIRGULA”, IN MOD DIABOLIC,  a elitelor Neamului (ce s-a ales de “boierimea pamanteana” eroica, de pe timpul Marilor Voievozi Martiri, de la Dragos-Bogdan si Basarab I si pana chiar la  Petru Rares si Brancoveanu Constantin…?!…”navigand” prin fanariotismul putrefact si prin masoneria pasoptista si junimista, prin regimurile carlisto-hohenzolerniene, “regalitati impuse masonic” – unul, al lui Carol I, de jaf national generalizat si instrainare patrimoniala cumplita, tradare ticaloasa (nu degeaba s-a dat ordinul Masonic expres si urgent, sa-i inchida, pe vecie, gura Arhanghelului EMINESCU, cel care pentru Marturisirea Adevarului fusese trimis, din Ceruri, sa se intrupeze pe Pamant!), altul, cel al lui Carol al II-lea, de crima, tradare (si dezertare reala, dar si dezertare simbolica, cel putin la fel de grava precum cea reala, din vremea primului razboi mondial: DEZERTARE SFIDATOARE, de la TOATE responsabilitatile sale regale!) si jaf national “ca-n codru” (prin gasca “bancheresc-zarafeasca”, gasca infractional-criminala evreiasca, condusa de Elena Lupescu – BLESTEMUL ELENELOR, in istoria Lumii!!!…cu toate ca, in limba “danailor”, “Héléné” inseamna “Faclie”…dar, din pacate, nu pentru Iluminare de Duh, ci pentru Incendiere Criminala!!!) – …n-are rost sa mai vorbesc de Mihai, la fel de lipsit de minte, integritate si loialitate, precum in acel blestemat an, 1944… – …prin comunismul stalinisto-bolsevic (evreiesc, precum se stie!) apocaliptic, prin democratia liberala catastrofala (cu “capi” si “teoreticieni/ideologi” tot din evreime!), postdecembrista, care succede unui “socialism internationalisto-iliescian”, penibil si jalnic-masonic… – “Finis opus coronat!” – multinationalele sunt, acum,  stapanele “sclavilor” Romaniei!!!) – … chiar nu sunt vazute, toate astea, de “elitele de carton”, creaturi promovate de mass media?! Nu.
…Ei, atunci, asta e. Nadejdea mea (cea de pururi!) este ca nu ne va lasa “sa  pierim cu totii/de tot” (vorba lui Goga si… Horatiu!), El, Hristosul-Mantuitor, Cel Sfant si Mare si Drept, Aspru Judecator – de Adevar Iubitor, si de necajiti si asupriti, Bland Mangaietor!!!
Doamne,-ajuta!
Cu, mereu, aceeasi pretuire si calda prietenie,
Adrian Botez

P.S.: Am vazut, nu de foarte multa vreme, un film american (cu Melanie Griffith, in rolul principal), al carui titlu se traducea cam asa: “Cea/”una”/straina care s-a intors”. Era vorba despre un fiu de mare-rabin, care a ales (greu, dar a ales, definitiv!) intre iubirea pentru o “straina” (“straina” de “SANGELE RELIGIOS-MOZAIC”, de comunitatea mozaica mistica!), si “stapanirea/puterea”, prin mostenirea rabinala (de la tatal sau, Marele Rabin) – pe ultima! Ei bine, cand vine sa-si ia adio de la “straina” de care se indragostise (dar dragostea ii promitea/oferea, ambitiosului evreu, mai putin decat…mostenirea puterii rabinale!), vede, fascinat, in camera “strainei”, un televizor deschis, pe ecran “evoluand” cuplul Fred Astaire-Ginger Rogers. La intrebarea “strainei” (Melanie Griffith), de ce a ramas cu gura cascata, aspirantul la puterea rabinica ii marturiseste, ca-n transa (…si actiunea era fixata in zilele noastre, nu acum cinci veacuri!): “Ce frumos danseaza! Noi, evreii ortodocsi,  n-avem voie sa vedem niciun spectacol, niciun divertisment, niciun televizor, nimic…!”

…Dar pe noi, crestinii (“goimii”…spurcati!), realizatorii evrei de divertisment, din toata lumea, ne indoapa, ne sufoca, ne innebunesc/”zaluzesc” si ne imbecilizeaza, 24 de ore din 24, cu cele mai desucheate si mai degenerate spectacole, zise de “divertisment”, fara niciun avertisment…”cu bulina”!!! Stiu ei ce stiu, de-i lasa  doar pe “goimi” sa se…”distreze”/imbecilizeze/sa degenereze spiritual – …iar ei, “poporul ales”, isi pastreaza Duhul curat si puternic, viril si, deci, RAZBOINIC, iar nu sybaritic, molatico-efeminat, “pleziristo-degenerat”!!!

…Era, in acest sens, un banc foarte cinic, despre un roman si un ungur…dar, in cazul pus de noi in discutie mai sus, se pot modifica un pic rolurile: romanul “istoriceste dusmanos”, razbunator (calm, dar feroce…) contra “strainului” –ungur, cel incapatanat “in limba si orgolii de stapanitor”… – poate deveni evreul, cel “incapatanat” in talmudismul lui, xenofob pana la dementa si de un egoism agresiv la culme si bestial (“razbunator” pe…Misterul Nelinistitor de Cugete Asasin-Necurate si Luciferizate…cum ii lamurea Nae Ionescu problema metafizica a cugetului, studentului sau nerecunoscator si deloc cavaler si intelectual, in replica… –  Josef Hechter/Mihail Sebastian: Misterul Golgotic al Hristosului Celui Mort/Asasinat si Inviat, CA MESIA DEJA VENIT!: „Tu, Iosif Hechter, esti bolnav, tu nu mai iti gasesti locul in propria piele. Esti bolnav chiar in substanta ta; nu poti sa nu suferi; suferinta ta nu are iesire. Sa fii totusi sigur, Iosif Hechter, ca toata lumea sufera. Noi, crestinii, suferim si noi, dar pentru noi exista o scapare: mantuirea, reinvierea. Si tu speri: speri ca va veni Mesia cel indelung asteptat, Mesia pe calul sau alb, implinirea regatului lui Israel pe pamant. Inca mai speri, tu, Iosif Hechter. Continua sa speri, este tot ceea ce ti-a ramas! Cat despre mine, eu nu te pot ajuta in niciun fel, caci sunt convins ca acel Mesia pe care il astepti nu va veni niciodata. Mesia a venit deja, dar tu nu l-ai recunoscut. Doar atat ti se ceruse, in schimbul bunatatii pe care ti-o aratase Dumnezeu: ti se ceruse sa veghezi, iar tu n-ai facut-o. Dar poate ai fost orbit, trufia fiindu-ti ca un graunte de nisip in ochi. Nu simti, Iosif Hechter, frigul si tenebrele care te inconjoara, din toate partile?” – cf. Nae Ionescu – Prefata la cartea lui Mihail Sebastian, “Chestiunea evreiasca . De doua mii de ani”[1]):

“Ion statea linistit pe camp si-si pastea oile… La un moment dat, vede o persoana indreptandu-se catre fantana, ca sa bea apa. Amintindu-si ca apa din fantana era otravita, Ion incepe sa tipe:
– Baaaaaaa! Nu beeeaaaaa, baaaaaa’, ca-i otravitaaaaaa!
Strainul nu schita niciun gest, ca si cum nici nu l-ar fi auzit si continua sa se indrepte spre fantana, asa ca Ion se apropie de el si tipa din nou:
– Baaaaaaaa!… Nuuuuu beeeeeeaaaaa maaaaaaaa, ca-i otravitaaaaaaaaa!…
Strainul, in continuare, nimic!…
Ion o ia la fuga si ajunge fix la timp langa strainul care tocmai ducea galeata inspre gura. Gafaind, ii spune:
– Mai, omule, tu esti surd? Nu auzi cand iti zic sa nu bei, ca-i otravita?
La care, strainul!
– Nem tudom romanok!
Auzind asta, Ion ii spune, batandu-l usor pe umar:
– Bea, da’ bea incet, ca-i rece!…”

…Beti incet otrava, beti incet si cu toata setea voastra (starnita si intretinuta ARTIFICIAL!), otrava pe care v-o prepara si v-o toarna in toate cele (dar, mai cu seama, pe calea Vazului, pe care vine 80% din informatia DIN EXTERIOR! – …si a Sufletului!!!), zi de zi si ceas de ceas, dusmanii vostri de moarte…! –  voi, romani crestini si asa de naivi, asa de usor de fraierit, de catre smecherii si pacalicii Lumii asteia cumplit ticalosite si devenita irespirabila, de atatea miasme infernale!

…Beti (“incet, ca-i rece”…!), romani crestini, daca ati uitat sa va rugati Lui Dumnezeu-LUMINATORUL DE LAUNTRURI…!!!

7 martie 2011

NOTA

1-„(…)Fara indoiala, evreii sunt poporul ales. Dar ales cu ce scop? Daca ne-am lua dupa ei, au fost alesi pentru a deveni stapanii lumii, si, astfel, nu am mai putea purta nici o discutie. Atunci ar fi mai bine sa punem problema altfel, caci e dificil de definit in ce consta stapanirea lumii. Cand se va produce, potrivit evreilor insisi, constituirea Imperiului lor Mondial? Momentul acesta va fi marcat de aparitia lui Mesia. Astfel, putem conchide ca evreii sunt poporul ales, intrucat Dumnezeu a hotarat ca Mesia sa provina din randurile lor. Aici suntem cu totii de acord, evrei si crestini deopotriva, dar tot de aici porneste si controversa.
De fapt, pentru crestini, Mesia a venit deja, prin incarnarea Logos-ului in Iisus Christos. Evreii au fost cu adevarat poporul ales, anume ales pentru Incarnarea lui Dumnezeu. De indata ce acest fapt s-a produs, de indata ce si-au indeplinit misiunea, evreii au incetat sa mai fie poporul ales. Evreii pot ori sa recunoasca faptul ca Mesia a venit deja, prin Incarnarea christica, si, deci din acel moment, inceteaza sa se mai considere poporul ales, ori contesta autenticitatea lui Christos-Mesia  – si, atunci, isi refuza chiar conditia de popor ales, deci calitatea de instrument ales de Dumnzeu pentru salvarea lumii – caz in care nu ar pacatui numai fata de misiunea lor, ci si fata de Dumnzeu insusi. Evreii repeta, fara incetare, ca Iisus Christos, atat timp cat se pretinde Fiul lui Dumnzeu si al lui Mesia, nu este decat un impostor. Mesia nu a sosit inca, socotesc evreii, el va veni pe un cal alb, si, in momentul acela, se va constitui imperiul Israelului, care va stapani peste intreaga lume. Cele doua pozitii sunt ireductibile. Pozitia evreilor este limpede. Ei sunt poporul ales; in consecinta, atunci cand va veni Mesia, pamantul intreg va intra in posesia lor.
Numai ca unul dintre fiii lui Israel s-a prezentat deja drept Mesia. Este adevarat, evreii l-au considerat, intotdeauna, un impostor, dar aceasta nu a impiedicat un mare numar de popoare sa-l recunoasca drept Fiul lui Dumnezeu. Acest Mesia, si nimeni altcineva, a creat, pentru aceste popoare (in sanul carora traiesc si numerosi evrei) o noua conceptie asupra lumii si o noua structura spirituala, valori noi pe o scara noua a valorilor. Blestemat pentru Israel , Mesia a creat pentru aceste popoare ordinea crestina a lumii. De aici incepe dificultatea majora. Evreii traiesc in mijlocul lumii crestine, dar ce lege respecta ei? Oare se supun legilor lui Iisus Christos, respecta atmosfera si conditiile crestine? Daca ar fi asa, atunci ar fi renuntat la legile lor, ar fi incetat sa se considere poporul ales; mai mult, ar fi incetat sa fie evrei. Or, nimic de felul acesta nu s-a intamplat. Evreii continua sa fie evrei. Cu alte cuvinte, si-au stabilit o ordine particulara in sanul altor popoare, o ordine contrara, in special, ordinii crestine, pe care o considera opera unui impostor. Rezulta, de aici, ca, respectandu-si legea iudaica, evreii trebuie, in mod necesar, sa saboteze ordinea si valorile crestine (s.n.).
Nu e vorba numai de o problema religioasa, desi este usor de vazut ca necazurile si suferintele evreilor sunt mai adanci si mai frecvente in perioadele si in regiunile in care oamenii adera la crestinism intr-un mod mai categoric, in timp ce sunt cu mult mai mici in tarile protestante, cu o religiozitate formala. In fapt, cel putin in cateva aspecte, protestantismul este forma cea mai putin crestina a crestinismului si cea mai apropiata de structura iudaica. Ceea ce dorim sa spunem este ca iudaismul si crestinismul depasesc planul strict religios, in masura in care constituie, in acelasi timp, principii formatoare ale vietii sociale.
Exista o ordine iudaica si alta crestina a lumii. Existenta paralela a valorilor crestine si a valorilor iudaice este un fapt incontestabil. Fie ca este vorba de organizarea politica a unei natiuni, de productia si circulatia bunurilor materiale sau de sensul general pe care il conferim existentei, aceste valori exista si nu le putem pune la indoiala. Oricare ar fi domeniul pe care l-am lua in discutie, evreii si crestinii sunt separati printr-o incompatibilitate organica, iar aceasta are un caracter categoric, total, definitiv. Pe baza acestei incompatibilitati ii considera crestinii pe evrei un pericol pentru ordinea lasata de Iisus Christos. Crestinismul si iudaismul sunt doua lumi complet straine una fata de cealalta; intre ele nu este cu putinta niciun fel de fuziune. Conflictul este atat de intens, incat pacea nu se va instaura decat la disparitia unuia dintre ei.
Evreii sufera, deoarece, din clipa in care au refuzat sa-l recunoasca pe Christos drept Mesia, pentru a se crampona de prerogativa de popor ales, si-au asumat misiunea de a distruge valorile crestine. Daca poporul lui Israel sufera, e si din cauza ca, dupa ce l-au dat pe Christos lumii, au refuzat sa-l recunoasca: l-au vazut, dar nu l-au crezut. Acest lucru nu ar fi fost poate atat de grav, daca alte popoare nu l-ar fi crezut. Ei bine, noi facem parte dintre cei care l-au crezut!
Prin sionism, evreii au crezut ca au gasit calea de a insela destinul. Ierusalimul continua sa fie polul magnetic al iudaismului, dar mai mult din punctul de vedere al unui iudaism mistic. Caci urarea nostalgica „La anul, la Ierusalim” nu este legata de nimic concret, ci corespunde unuia dintre acele mituri despre care vorbea Sorel, mituri care se sprijina pe evenimente care nu au avut loc niciodata, dar care polarizeaza, cu toate acestea, atentia generala, obligandu-i pe oameni sa-si conduca viata in vederea acestor evenimente, ca si cum ele ar trebui sa se produca, in mod necesar. Fara indoiala, pentru evrei, intoarcerea la Ierusalim este o realitate incontestabila, poate cea mai puternica dintre toate manifestarile iudaice.
Aceasta certitudine mistica –potrivit careia poporul lui Israel se va regasi la poalele Templului – este atat de puternic inradacinata in sufletul evreiesc, incat toata viata in diaspora le va parea tuturor evreilor ceva trecator, daca nu chiar o fictiune. In fapt, daca evreii au temple si consilii religioase peste tot in lume, nu e mai putin adevarat ca Ierusalimul ramane singurul lor loc de rugaciune si jertfa, sediul adevaratului lor templu, fata de care templele din diaspora nu sunt decat niste inlocuitori palizi. Spiritul Israelului este legat de conceptele originale ale propriilor sale dorinte si nenorociri, mai mult decat de realitate, care se destrama asemenea transparentei unei iluzii, pentru a fi, apoi, reconstruita, la nivelul fictiunii pure.
Intelegem, acum, cat de mult se indeparteaza de ideea sionista a lui Theodore Herzl realitatea iudaica contemporana. In mod sigur, daca cineva ar reusi sa adune la un loc toti evreii din lume si sa-i constituie politic intr-un stat Israel , atunci problema necazului evreilor ar fi profund modificata, daca nu chiar rezolvata pe deplin (s.n. si n.n.: Nae Ionescu s-a inselat: azi, cand Statul Israel, fondat  artificial, DAR FONDAT! – exista –  vedem clar ca, oriunde ar fi/s-ar situa geografic, acest popor incapatanat si profund luciferizat se crede dator, fata de ciudatul sau Dumnezeu, sa ia in stapanire lumea terestra, cu orice pret, prin oricata cruzime dementa!). Cum s-ar putea ajunge la constituirea unui stat evreu? Intrebarea merita sa fie pusa, intrucat evreii au avut, in multe ocazii, propriul lor stat. Ar fi destul de bizar sa credem ca evreii l-au asteptat pe Theodore Herzl pentru a descoperi ideea statului iudaic. Regula generala cere ca fiecare popor sa aspire, in mod natural si ne-deliberat, la viata de stat, asa cum o sugereaza imaginea moleculelor dintr-o solutie suprasaturata, pe punctul de a se cristaliza. Exact acest lucru nu l-am putut descoperi la evrei. Chiar din contra, de fiecare data cand au avut un stat, grija lor permanenta a fost de a-l distruge. Incercarea de a fixa un termen vietii lor in diaspora ar fi o nebunie, caci exact pe aceasta viata se sprijina starea naturala a evreului.
Ce cauta, deci, Theodor Herzl, ce doreste sionismul? Vor ei sa-i smulga Ierusalimului aura sa mistica si caracterul mitologic, pentru a transforma acest oras intr-o capitala moderna, cu ministere si o politie atotputernice? Este posibil. Numai ca aceasta va fi o efemera experienta in plus, ca toate institutiile iudaice de pana acum; pe de alta parte, o cetate o Ierusalimului concreta i-ar face pe evrei sa-si piarda credinta lor comuna, fundamentul vietii lor de pana acum. Sionismul ar fi rezultatul matematic al distrugerii mitului Ierusalimului. Sionismul va consacra sinuciderea neamului lui Israel ? S-ar putea sa fie chiar asa.
Daca evreii sufera, sufera pentru ca sunt evrei. Vor inceta sa mai fie evrei, in ziua in care nu vor mai suferi si nu vor putea scapa de suferinta decat atunci cand nu vor mai fi evrei. Iata o teribila fatalitate, impotriva careia nu este nimic de facut: Israel va agoniza pana la sfarsitul lumii!
Tu, Iosif Hechter, esti bolnav, tu nu mai iti gasesti locul in propria piele. Esti bolnav chiar in substanta ta; nu poti sa nu suferi; suferinta ta nu are iesire. Sa fii totusi sigur, Iosif Hechter, ca toata lumea sufera. Noi, crestinii, suferim si noi, dar pentru noi exista o scapare: mantuirea, reinvierea. Si tu speri: speri ca va veni Mesia cel indelung asteptat, Mesia pe calul sau alb, implinirea regatului lui Israel pe pamant. Inca mai speri, tu, Iosif Hechter. Continua sa speri, este tot ceea ce ti-a ramas! Cat despre mine, eu nu te pot ajuta in niciun fel, caci sunt convins ca acel Mesia pe care il astepti nu va veni niciodata. Mesia a venit deja, dar tu nu l-ai recunoscut. Doar atat ti se ceruse, in schimbul bunatatii pe care ti-o aratase Dumnezeu: ti se ceruse sa veghezi, iar tu n-ai facut-o. Dar poate ai fost orbit, trufia fiindu-ti ca un graunte de nisip in ochi. Nu simti, Iosif Hechter, frigul si tenebrele care te inconjoara, din toate partile?”” – cf. Nae Ionescu – Prefata la cartea lui Mihail Sebastian, “Chestiunea evreiasca . De doua mii de ani”.

"La umbra timpului", insemnari despre un poet

Sala mare a Muzeului de Arta Roman a devenit din nou neincapatoare, deoarece fosti elevi, fosti colegi sau pur si simplu oameni de bine, s-au adunat pentru a serba intr-un mod deosebit aparitia celui de-al treilea volum de versuri al doamnei profesoare Cecilia Banica Pal, dupa ,,Nelinisti firesti’’ si ,,Sentimente natalizate’’. Intr-un mod deosebit, fiindca momentul a fost, la propriu, de incantare si datorita grupului vocal al Casei Armatei, si datorita celor doua eleve ale Scolii de Muzica ,,Sergiu Celibidache’’ din Roman, talentate si aplaudate frenetic. Pentru ca recitarea versurilor din noul volum ,,La umbra timpului” a fost in cea mai mare parte pe fundal muzical, pentru ca au fost inserate minirecitaluri de vioara si oboi, momente muzicale ale vocalului grup al Casei Armatei, minicenaclul adhoc a fost o surpriza reala pentru doamna profesoara Pal Cecilia, coplesita de emotie. Cei care au prezentat poeziile au vorbit si despre omul  profesor-poet Cecilia Banica Pal, care le-a fost colega, in cazul domnului profesor Ciobanu, sau colaboratoare, in cazul doamnei psiholog Emilia Tutuianu, coordonatoarea Editurii Musatina, prin stradania careia volumul a aparut.
Deoarece iarna tocmai isi scuturase zapada, domnul profesor universitar Tudor Ghideanu de la Iasi, n-a putut sosi pentru prezentarea cartii, aceasta dulce povara revenindu-i mereu doritului si invitatului la acest tip de manifestari, domnului profesor Ciobanu.
Pentru ca momentul solemn al recitarilor inca nu incepuse, domnia sa in stilul usor autoironic menit sa descreateasca fruntile oricui, si-a justificat prezenta mereu repetata in spatiul muzeului ,,Mai demult, mama unui demnitar romasacan spunea in cancelaria Liceului 5, intr-un alt context, evident ,,De cate ori deschid televizorul, numai pe Ceausescu il vad”. Acum, dumneavoastra puteti spune la fel despre Ciobanu, care mereu apare in fata dumneavoastra. Regret, fiindca in locul meu trebuia sa fie scumpul nostru maestru, domnul Tudor Ghideanu, profesorul universitar de la Iasi, care din cauza ,,frumosului’’ de afara, n-a mai putut veni.  Eu sunt in  dificultate, nici nu stiu cum sa ma adresez autoarei: ,,scumpa mea eleva, draga mea colega, draga mea in cheia sol (fiindca noi ne-am cunoscut la Scoala de Muzica)’’. Sunt in dificultate pentru ca noi avem acum in fata carti de literatura, si nu trebuie s-o mai felicit pentru interpretarea la pian fara partitura, ci pentru ca scrie o frumoasa poezie, fara sa aiba o relatie cu un anumit stil, sau cu un anumit alt autor, dumneaei fiind unica in modul de exprimare. Este o colaboratoare si coordonatoare deosebita la tanara editura romascana ,,Musatinia”, oferindu-ne un alt volum de poezie, volum care de data aceasta parca ii reflecta biografia, ca o metafora. Sa nu uitam ca a fost profesoara de romana dar mi-a fost colega, si poate de aceea la volumul de poezie de fata am avut onoarea de a scrie post-fata, prefata fiind a multpretuitului domn profesor universitar Tudor Ghideanu, care se trage nu de departe  si este academician, academician international.
Din acest volum rezulta ca autoarea stie ca viata nu inseamna numai bucurii, dragoste, flori, existenta ,,cu capul in nori”. Ca s-o intelegi nu-ti trebuie cartea de logaritmi, trebuie sa fi trait viata asa cum este ea, pentru ca este o reflectare a realitatii de toate zilele, asa cum o surprinde Cici, poetic, nu ca pe un reportaj dintr-un ziar. In frumoasa ei poezie, printre randuri poti citi ca nu are volume mari ci volume cu amar, pentru ca viata este o lupta. In versuri arata frumusetea bataliei, arata ce insemna blazoanele victoriei, dar mai arata si cum este atunci cand ramai singur acasa si nu-ti mai poti permite sa deschizi sifonierul cu blazoane, sifonierul cu spadele, sau pe cel cu coroanele cu care ai fost incoronat in viata. Ai spune ca ea isi reaminteste la gura sobei ce a fost, traieste ce este si se gandeste cu emotie daca maine va mai fi ceva, si daca va mai fi, ce si cum va mai fi. Este mereu o poeta interogativa, preocupata nu numai de ce va fi, ci si de ce a fost asa. Pentru ca a fost profesoara de romana este legata de continentul Eminescu, iar Eminescu spune undeva ca trecutul si viitorul sunt a lumii doua fete. Se pare ca in poezia dumneaei sunt trei fete: exista trecutul, exista prezentul si viitorul. Pentru ea trecutul insemna amorul, prezentul amarul, viitorul inseamna amnar: o scanteiere scurta, si nu se stie ce se va fi pe urma. Unii spun: dupa noi potopul, poeta spune altfel: dupa noi va veni infinitul. Si-n felul acesta ne invata sa nu fim revoltati, sa nu fim baricadisti desi ea este baricadista, dar pentru baricadele ei nu foloseste  caramizi si scanduri, ea se duce pe toate campurile si campiile din jur, culege buchete de flori pe care le pune in fata spunandu-i vietii: Hai viata, vino si loveste in mine! Desigur viata, vazand atata bucurie si frumusete de flori, trece pe langa ea, poeta ramanand singura. Poezia ei este profund meditativa, si daca alti poeti fac haz de necaz, ea inlocuieste hazul cu meditatia, si nu face meditatie de necaz, ci ne spune noua necazul, cu meditatie. Citind o carte din trilogia ,,Pal’’- iana (spun asa introducand-o in marele stil al planetei), rezulta mereu ca asta este viata, daca nu, poti sa te duci, dar de fapt ramai tot cu noi, si amandoi brat la brat vom sti sa luptam. Dumneaei a luptat o viata intreaga, si-o felicit nu doar pentru cartea din fata mea, ci si pentru galaxia ei de baieti pe care o are in jur, ma refer la cei doi fii  admirabili care sunt prezenti aici in sala. Cartea de fata, pe langa faptul ca are un autor pe care-l vedeti langa mine, grafica admirabila fiind realizata de unul dintre cei doi baieti, motto-ul de celalat, mai are la inceput o prea indelungata, frumoasa si minutioasa prefata semnata de maestrul profesor universitar Tudor Ghideanu. Volumul pe care-l veti aplauda, mirandu-va ca si la Roman se poate asa ceva, este in fond un lexicon care cuprinde nume mari  si nume multe, nefiind doar o suma de poezii la care trebuie sa tragi perdelele, sa stingi televizorul, sa scoti radoul din priza,  si dupa ce se lasa intunericul,   sa-l citesti.”
Pentru ca doar l-a suplinit pe domnul prof. Ghideanu cu expunerea sa, domnul profesor Ciobanu si-a cerut metaforic  iertare, considerand ca spusele domniei sale n-ar fi fost a la George Calinescu, parere cu care nimeni nu a putut fi de acord.  N-a incheiat fara sa sublinieze faptul ca si la Roman se nasc oameni, stiindu-se statutul de ,,provincie’’ al municipiului nostru fost capitala de judet, defavorizat economic si admnistrativ dupa alipirea la Bacau sau Piatra Neamt.  Pentru a-si sustine convingerea, a adus si prezentat celor din sala mai mult de 12 volume aparute in ultima luna de zile, ale autorilor romascani, dintre care enumeram cateva: ,,La umbra timpului’’ autor Cecilia Banica Pal, ,,Mama si cu fratii grasi’’ autor Tudor Ghideanu, ,,Tu, iubirea mea cea mare’’ autor Natalia Rusu,  ,,Nunta neagra’’ autor Gheorghe Andrei Neagu, poezii hayku autor Tipordei Ioan, ,,Trecand pe zebra vietii.. autor Mihai Horga, ,,Paznicii peretilor’’ autor Corneliu Paiu, ,,Regasirea instrainarii’’ autor Mihai Stirbu, ,,Pur si simplu” autor Ioan Dobreanu, ,,Cultura lui  Eminescu’’ autor Viorica Constantinescu, grafica Violeta Lacatusu, un album de arta al lui Iosif Haidu, si nu in ultimul rand ,,Olnefonismul’’, al treilea volum al trilogiei avangardiste ,,Mileniul trei pe portativ’’ autor Gh.A.M. Ciobanu. Mai mult, in urma cu vreo 15 ani, cand s-a conturat perspectiva unui festivalul de muzica la Roman, domnia sa l-a botezat ,,Bagheta de Cristal’’, argumentul fiind cele peste 20 de personalitati ale muzicii, plecate din urbea musatina. Un reprezentant al conducatorior culturii judetului Neamt, domnul Cristian Livescu, surprins la auzul listei care incepea cu Sergiu Celibidache, Mihail Jora, D.D. Botez, George Pascu, a declarat placut surprins, (sau, poate cu o usoara invidie…) ,,Pai, daca Piatra ar fi avut macar jumatate din numarul muzicienilor romascani, ar fi ajuns oras international”. Parafrazandu-l, domnul profesor i-a felicitat pe toti cei din sala, aratandu-si bucuria ca unul dintre oamenii de cultura ai orasului super-international Roman, poarta numele Cecilia Banica Pal.
Un adevarat periplu sonor prin poezia Ceciliei Banica Pal a fost recitarea, pe fundalul muzical discret, asigurat de grupul vocal al Casei Armatei si de elevele Scolii de Arta ,,Sergiu Celibidache’’, a versurilor din proaspatul volum.
Aflandu-se printre oameni care-o pretuiesc, avandu-i aproape pe fii si pe un nepot, s-a adresat celor de fata si doamna profesoara Cecilia Banica Pal.
‘’Mi-e tare greu sa vorbesc intr-un moment in care auditoriul este unul inzestrat cu foarte multa sensibilitate, cand o parte dintre dumneavoastra ati fost cei pe care v-am privit in bancile scolii, si pentru care am pastrat impreuna icoana celor care ne deschideau sufletul spre cultura. ,,La umbra timpului’’ s-a nascut tocmai dintr-o meditatie asupra timpului pe care l-am trait. Timpul este ireversibil, este adevarat, totusi exista, asa cum spunea Marin Preda ,,repetabila povara’’. Iata, intr-o alta maniera la mine s-a materializat tocmai in aparitia acestui volum in luna februarie, luna in care m-am casatorit, si-n care venind demult cu trenul de la Faurei – Braila, am ajuns la Roman unde am stat o zi, fara sa stiu ca aici ma voi stabili. Parcul era plin de zapada si consideram, noi fiind tineri atunci, ca decorul acela de iarna era darul pentru nunta noastra. Dupa 58 de ani de casatorie, iata ca in acelasi zile de februarie traiesc o alta emotie, pot afirma ca mult mai puternica pentru ca este la o alta varsta, cand altfel percepem lumea. Am socotit ca si acesta este un dar, un dar pe care l-am primit cu intarziere, tocmai pentru aceasta viata pe care am dus-o La umbra timpului. Cate nu se intampla la acesta umbra pe care noi o simtim. Nu este perceptibila, dar este in noi. Traim aceste emotii, traim faptele, intamplarile, iubirile, dezamagirile; toate le traim in timp si le pastram in timp. Vedeti, pentru mine, tot ce mi s-a intamplat a fost un sir de, n-as putea sa spun ca nu numai de trairi, ci de incercari date pentru a vedea existenta mea, poate si-n poezie. Am inceput foarte timpuriu sa scriu, dar timpul mi-a fost potrivnic, mi-a fost dusman chiar. N-am putut sa ma debarasez de poezie, n-am scris, am purtat-o in suflet, am citit poezia altora,  am plans, am ras poate pentru ca mi s-a oferit altceva. Mi-a oferit Dumnezeu doi copii inclinati spre arta si-i vedeam pe ei, ma vedeam prin ei, si toate astea au fost timp. Timp rascolitor, asa cum spuneam intr-o poezie din ,,Sentimente metalice’’, timp care ne-a marcat existenta, timpul in care asteptam linistea ca totdeauna, linistea de dinainte de noi, linistea  de dupa noi, unde ne gasim in acest timp care ne-a fost dat. Dar o alta fateta, pentru ca n-o sa discut prea mult despre poezia mea, o alta fateta a vietii mele si a existentei poeziei mele, este influentata de oamenii acestui oras carora le-am dedicat o poezie, pe care-o voi recita: ,,Labirintul pasilor uitati’’. Sigur, invatand la Buzau, un oras cu un potential cultural, tot un oras in care oamenii traiesc arcade in timp, cand am venit la Roman am gasit acesti oameni, deschisi spre ce imi placea mie. Eu multumesc tuturor fostilor mei elevi, au fost minunati, si pe unii ii vad aici in sala. Au fost cei care m-au ascultat, poate m-au aprobat sau nu, nici pe mine nu m-a interesat lucrul acesta, ci m-a interesat sa le daruiesc dovada, sufletul meu. Pe parcursul anilor mi-au demonstrat acest lucru, mi-au aratat respect si stima de care avem fiecare nevoie. Elevii au fost sprijinul meu moral in orice activitate, si pe unii ii vad aici. Apoi au fost oamenii de cultura. Muzeul de Arta a fost locul in care m-am simtit intotdeauna bine; totdeauna am avut altceva de invatat, totdeauna a fost domnul profesor Ciobanu care ne-a incantat, care ne-a invatat, care  ne-a plimbat in toate domeniile, este unic. Stiu ca-i este greu ca fiecaruia sa spuna cuvinte, dar el le spune din suflet, a daruit,  si de aceea si noi ceilalti  am fost receptivi la arta. Datorita domnului Ciobanu, generatii intregi au gustat arta, in toata plinatatea ei, fapt pentru care noi ii multumim.
Toate generatiile de elevi, toti oamenii de cultura ai Romanului, in timp au dat dovada de receptivitate, si spiritual si material. Fiecare mi-a dat ceva: puterea de a vorbi in fata dumneavoastra, puterea sa scriu, puterea sa ma simt fiu al Romanului, fiindca din 1958 pana acum aici am trait si aici m-am contopit cu idealurile intelectualilor, muncitorilor, oamenilor din Roman. Poate va intrebati de ce am subliniat cuvantul ,,muncitorilor”. N-am sa uit niciodata: 30 de ani din viata le-am fost profesoara la seral si cred ca nimeni n-a putut sa-i cunoasca mai bine decit un profesor care 30 de ani ii astepta sa vina de la fabrica, sa-i asculte, sa-i inteleaga si va spun sincer, cand am fost prima oara la Tevi ca diriginta sa stiu cu cine lucrez, si-am  vazut tevile incandescente, i-am vazut pe elevii mei pe jumatate dezbracati, curgandu-le sudorea de pe ei, i-am socotit eroi. Sincer va spun, sunt mandra de generatiile care au iesit de la seral in Roman. Nu conteaza titlurile pe care le-au dobandit, toti oamenii care au trecut la seral prin liceul nostru sunt oameni deosebiti si-i pretuiesc pentru ca-si luau din timpul lor ca sa invete, si la randul lor acum daruiesc fiindca au devenit pictori, poeti, ingineri, profesori, muncitori de inalta calificare, maistri.’’
In cuvantul final, i-a multumit doamnei Tutuianu, reprezentanta Editurii Musatina, pentru harul pe care-l are, pentru ca si aici trebuie sa ai ceva de spus, cu o grafica frumoasa, sa stii sa realizezi carti, sa-i multumesti pe cei care au creat. I-a multumit pentru ca i-a fost eleva, si pentru tot ce a facut pentru sarbatoarea de astazi. Le-a fost recunoscatoare si celor din grupul vocal al Casei Armatei, si elevelor de la Scoala de Arta care au contribuit la realizarea momentelor muzicale.
,,Daca un moment din viata este ca acesta pe care l-am trait eu astazi, inseamna ca planeta, asa cum spune domnul profesor Ciobanu, nu va pieri niciodata. Va multumesc!’’

Mihai Stirbu

KOSSUTH LAJOS SI „LUPTA PENTRU ELIBERAREA UNGARIEI”

Peste cateva zile, in Romania, dar si in alte zone ale Europei de sud-est, se va marca implinirea a 163 ani de la izbucnirea Revolutiei de la 1848 – 1849, eveniment politic major care a zguduit din temelii structurile de tip feudal a Imperiului Austro-Ungar care cuprindea intre fruntariile sale Ungaria, cat si Transilvania romaneasca. Dupa cum se stie, dupa o absenta de peste trei secole, cvasitotala de pe harta Europei ca stat independent, suveran, de sine statator, Ungaria dadea semne ca nu mai tolereaza conditia de colonie a imperiului si, incurajata de revoltele de la Paris, Milano si Viena , a declansat, la 3 martie 1848, o miscare de protest ce viza obtinerea statutului de independenta si a libertatii pentru aceasta tara.
Dupa cum se stie, monarhia habsburgica a refuzat vreme indelungata acordarea drepturilor democratice atat Ungariei, cat si celorlalte provincii anexate Imperiului. Revolutionarii maghiari au promovat ideea obtinerii libetatii cuvantului si a constiintei, eliminarea claselor sociale, anularea legii de scutire de taxe si impozite a nobilimii si crearea conditiilor pentru acordarea de drepturi cetatenesti pentru tarani prin abolirea iobagiei.
Desi parea sa fie o perioada extrem de favorabila pentru protestatari, deoarece coroana Imperiului revenise, de scurta vreme, tanarului si putin experimentatului imparat Franz Joseph, sub influenta puternica a imparatesei Sofia, Austria a refuzat acordarea oricarora din drepturile mentionate. In acele conditii, Ungaria s-a autoproclamat ca Republica si l-a ales pe Kossuth  ca guvernator  al noului stat.
O asemenea decizie a fost salutata cu entuziasm de aproape toate clasele sociale maghiare multumite pentru acest prim pas de reafirmare atat a Ungariei pe scena politica europeana in calitate de stat de sine statator.
Dovedind o deosebita abilitate politica, Kossuth Lajos a prezentat miscarea revolutionara drept un razboi pentru eliberarea Ungariei, actiune la care a incercat sa atraga si alte minoritati etnice din cadrul monarhiei. Asa se explica faptul ca el a beneficiat de ajutorul a numerosi macedo-romani , sarbo – croati , sau aventurierul general polonez Jozsef  Bem.
Miscarea protestatara maghiara a dat curaj si altor provincii din spatiul sud-est european de a declansa miscari de protest si promovarea unor obiective sociale, politice, economice etc. Am in vedere in mod deosebit  miscarile revolutionare din tarile romane, care, intr-o oarecare masura, au cooperat cu miscarea revolutionara maghiara. Cercurile francmasonice din cele doua parti au facut eforturi deosebite pentru apropierea intre liderii revolutionari maghiari cu cei din tarile romane. Personal, Nicolae Balcescu a incercat, zadarnic, sa actioneze ca liant si sa aplaneze starile conflictuale izbucnite intre revolutionarii ardeleni si cei maghiari .
Desi Kossuth Lajos era de orientare declarat liberala, iar miscarea sa a dat multe sperante poporului maghiar subjugat de imperialii vremii, in cele din urma, atat el, personal, cat si ceilalti lideri maghiari s-au dovedit extrem de nationalisti si egoisti, dar si primitivi din punct de vedere politic; desi obiectivul lor declarat era eliberarea Ungariei si obtinerea de drepturi cetatenesti, social-politice si economice, care odata castigate ar fi produs mutatii majore, de esenta, in societatea vremii, s-a dovedit ca ei militau, pe fata, ca de astfel de libertati si drepturi sa nu beneficieze si celelalte minoritati etnice din imperiu, aflate intr-o stare la fel de deplorabila ca poporul maghiar.
In loc sa profite de izbucnirea in Transilvania, indeosebi in muntii Apuseni a unei extrem de curajoase miscari revolutionare, Kossuth Lajos, facandu-se ecoul intereselor nobilimii maghiare, a declansat un razboi impotriva romanilor ardeleni. In cadrul acestor lupte absurde, liberalul Kossuth Lajos a incurajat, tolerat si incitat la crime abominabile impotriva adversarilor sai din Transilvania, care au condus la uciderea a peste 60.000 de romani si stergerea de pe fata pamantului a circa 200 de sate , precum si a nenumarate biserici si asezaminte manastiresti. Datorita nefastei sale angajari intr-o disputa cu un alt popor, care aspira, la randul sau, la fel de justificat, la libertati democratice si la o existenta demna, Kossuth Lajos si ceilalti conducatori unguri au usurat, in mare masura, sarcina imperialilor austrieci de a infrange astfel de miscari protestatare. Daca, in loc sa angajeze lupte impotriva romanilor ardeleni, fortele revolutionare ale lui Kossuth Lajos s-ar fi aliat cu acestia, el ar fi sporit substantial sansele reale de victorie ale miscarilor revolutionare izbucnite in imperiu, luptad cu sanse de reusita impotriva armatei austriece si a celei tariste, venita in sprijinul monarhiei habsburgice. Pierderile materiale si umane au fost uriase si in tabara maghiara. Insusi poetul Pet?fi Sándor a fost luat prizonier, in timpul luptei de la Albesti, de langa Sighisoara , dus in Rusia si apoi trimis in Siberia, unde isi va gasi sfarsitul, dupa 12 ani de detentie grea.
Prin intermediul trupelor tariste, solicitate de imperialii austrieci, venite in Transilvana in acest scop, austriecii au reusit sa invinga miscarea revolutionara din Ungaria si Transilvania, dand ulterior frau liber represiunii.
In august 1849, ca urmare a esecurilor zdrobitoare suferite, Kossuth Lajos se retrage la Arad , unde demisioneaza din functia de guvernator al Ungariei in favoarea generalului Görgey. Dupa doar 6 zile, pentru a  scapa si a nu fi arestat de fortele imperiale de la Viena, Kossuth traverseaza Dunarea pe la Orsova  si, dupa o calatorie lunga, ajunge la K?tahya, unde guvernul Imperiului Otoman ii stabileste domiciliul de exilat, in Turcia. Pe cand se gasea la Vidin , el trimitea o scrisoare ministrului de externe englez, lordul Palmerston, scrisoare prin care solicita sprijin pentru ceilalti exilati ai revolutiei maghiare.
Dupa cum se stie, Kossuth Lajos va ramane in Turcia pana in septembrie 1851, fiind urmarit atat de serviciile secrete turce, cat si de cele austriece. In aceasta perioada el a mentinut legaturile cu organismele francmasonice, care au preintampinat orice actiune de represiune indreptata impotriva sa.
Prin lobby-ul puternic promovat de miscarea francmasonica nord-americana , la 9 februarie 1950, presedintele nord-american Zachary Taylor  determina parlamentul Statului Ohio, dar si Camera Reprezentantilor de la Washigton sa adopte o motiune prin care se cerea Turciei eliberarea lui Kossuth si a emigrantilor unguri din Turcia.
Aceasta actiune a determinat influentele forte francmasonice din S.U.A. sa declanseze o adevarata uvertura diplomatica in sprijinul lui Kossuth si a adeptilor sai. Viitorul presedinte nord-american, Fillmore, a continuat actiunile politice favorabile cauzei lui Kossuth si a obtinut votarea rezolutiei senatorului Henry Foote de Mississippi, referitoare la trimiterea unei fregate a marinei nord-americane pentru a aduce familia Kossuth in America. Urmare a interventiei insistente a influentelor cercuri francmasonice nord-americane, s-a reusit ca, la 10 septembrie 1851, familia lui Kossuth sa se imbarce pe fregata la Smirna, asigurand plecarea sa dintr-o zona de maxim risc pentru propria securitate. Dupa o scurta escala in Anglia, Kossuth debarca, la 5 decembrie 1851 la Staten Island, in statul New York, iar la 30 decembrie 1851 ajunge la Washington D.C. Inca de la venire, pe tot parcursul sau pe teritoriul american, au loc primiri entuziaste si banchete, in persoana sa fiind salutat un erou european ce lupta impotriva regimului totalitar al Imperiului Habsburgic . Kossuth Lajos si insotitorii sai beneficiaza de concursul larg al emigratiei maghiare, dar si al cercurilor francmasonice, cauta sa obtina sprijin material, politic si diplomatic pentru noile sale activitati privind destabilizarea situatiei din Imperiul Habsburgic . Vor avea loc turnee in mai multe state nord-americane, urmate de entuziaste receptii, dar si de discursuri fulminante , atat din partea gazdelor, cat si a oaspetelui maghiar. El se va bucura incepand cu 1851 si de sprijinul unui important cotidian nord-american, New York Times, la al carui banchet, din 15 decembrie 1851, Kossuth Lajos va tine un discurs in care, culmea, aducea elogii ideii de libertate a poporului, de respect fata de istoria, limba si traditiile lor. Mai mult, Kossuth vorbea despre energia si geniul fiecarei natiuni care trebuie sa se bucure de respect si consideratie, deoarece, in opinia sa, „toate popoarele sunt capabile de nobile impliniri”. Adoptand o atitudine abila, oportunista am spune noi, si dovedind o buna cunoastere a mentalitatii poporului american, pentru a-i castiga si mai mult increderea pentru proiectele sale viitoare, Kossuth Lajos incerca sa-si convinga auditoriul ca el era campionul luptei europenilor pentru libertate si independenta. El nega orice posibila acuzatie ca ar fi luptat pentru dominarea rasei sale asupra celorlalte etnii si sustine ca intreaga sa activitate a vizat eliberarea poporului sau si combaterea oricaror forme de despotism. In opinia sa, marile armate ale statului sunt „elemente despotismului”. Ziarul NewYork Times a aratat o atitudine extraordinar de favorabila lui Kossuth si luptei acestuia. In paginile respectivului ziar se regaseste cronica turneului efectuat de Kossuth Lajos in timpul scurtei sale sederi pe pamant nord-american . Cuvantarile si declaratiile sale se bucura si gratie acestui ziar de o larga mediatizare, atragand numerosi suporteri pentru promovarea politicilor viitoare ale lui Kossuth.
Dealtfel, dupa propriile declaratii ale membrilor staff-ului redactiei acestui ziar, ei au imbratisat cauza maghiara si pe cea a lui Kossuth, intrucat au vazut in ele expresia dragostei fata de principiul libertatii si nationalismului.
A contribuit la o astfel de atitudine si necunoasterea detaliilor privind desfasurarea revolutiei maghiare de la 1848 – 1849. Prin intermediul numeroaselor relatari consacrate intalnirilor, discutiilor si chiar declaratiilor personale, Kossuth este privit in America drept un erou al luptei impotriva despotismului imperial austriac.
Datorita relatiilor cordiale, dupa revenirea sa in Europa, pe timpul sederii la Londra, Kossuth a activat ca si corespondent al ziarului New York Times. Din capitala britanica, Kossuth Lajos va trimite numeroase depese ziarului New York Times cu informatii de ordin politic si diplomatic privind Marea Britanie si continentul european .
Mai este de mentionat ca, Ludovic Kossuth a beneficiat si de sprijinul si de prietenia personala a fondatorului ziarului New York Times, Raymond, care, cu diverse prilejuri, va raspunde atacurilor indreptate impotriva lui Kossuth si la interventia caruia s-a acceptat angajarea sa in calitate de corespondent al ziarului la Londra.
Dupa cum se stie, avand in vedere riscurile constante la care era supus, Kossuth paraseste, dupa un amplu turneu nord-american, aceasta tara, la 14 iunie 1852, la bordul navei de linie Africa, sub numele fals de Adam Smith si Lady Smith. El a ramas, se pare, in capitala Marii Britanii  pana in 1861, cand se muta la Milano si apoi la Torino, urmand sa locuiasca aici pana la decesul sau.
In toata aceasta perioada, Kossuth nu renunta la activitatea sa politica. La 5 mai 1859 se intalneste cu imparatul Napoleon al III-lea, la Paris. In acelasi an este ales presedinte al Directoratului National Maghiar  in mai 1862. Preocupat de mutatiile ce avusesera deja loc in Europa de sud-est, el initiaza un plan pentru o Federatie a Dunarii . Datorita conjuncturii internationale a momentului respectiv, niciunul din proiectele sale nu va avea castig de cauza. Totusi, miscarea revolutionara condusa de Kossuth Lajos a avut o importanta uriasa pentru noile prefaceri in Europa Centrala.
Nici chiar imparatul Franz Joseph nu ramane indiferent fata de miscarea protestatara din Ungaria. De teama unor noi revolte si pentru a descuraja orice forma de secesionism politic, imparatul va achiesa la Asociatiile Unguresti la putere si la constituirea Imperiului dualist, bicefal Austro-Ungar.
In felul acesta, dupa abile negocieri si compromisuri, se implinesc multe din obiectivele Revolutiei de la 1848 – 1849, dar chiar daca Ungaria devine partener in monarhia Austro-ungara, nu se poate vorbi ca se realizeaza si idealul identitatii maghiare.
In pofida progreselor obtinute de clasa politica budapestana, Kossuth ramane un izolat, fiind obligat sa moara in exil , departe de tara pentru a carei libertate luptase.
Dr. Dan BRUDASCU

Cateva referinte despre Biserica Ortodoxa si societatea romaneasca actuala

Vorbind despre Biserica si in Biserica – despre rolul si importanta Ei, am ajuns la multe definitii ce i se dau Bisericii, cu alte cuvinte am ajuns la o teoretizare, la o nuantare a detaliilor… Nu stiu, in schimb, in ce masura, implinim in practica cunostintele teoretice pe care le cunoastem despre Biserica si daca le implinim in Biserica – acolo unde le este locul si rostul!… Biserica, in calitatea sa de extensie in lume a Trupului inviat al lui Iisus Hristos, nu duce o existenta in solitudine ci se constituie intr-o realitate sociala facandu-si simtita prezenta in lume fata de care are o seama de indatoriri, indatoriri provenind din faptul ca ambele, si Biserica si lumea sunt creatii ale lui Dumnezeu, prima fiind Imparatia Harului dumnezeiesc iar a doua fiind Imparatia legilor naturale( ). Lumea este pentru Biserica mediul in care isi desfasoara activitatea, mediul in care aduce la indeplinire comandamentele primite de la intemeietorul si Capul sau Hristos, este realitatea care trebuie recapitulata si indumnezeita pentru a putea fi infatisata lui Dumnezeu in unire cu omenirea deja restaurata de Iisus Hristos. De cealalta parte, Biserica este pentru lume ceea ce este sufletul pentru trup, este realitatea constituita in puntea de legatura intre Dumnezeu si lume, este mediul de epectaza a lumii in ansamblul ei catre destinul ei final, catre ratiunea ei eshatologica.
Asupra lumii actioneaza insa si societatea umana, caci trebuie sa facem aceasta distinctie intre lume ca loc teologic, loc, spatiu in care fiecare lucru, fiecare realitate fizica are locul ei bine stabilit, locul ei in care si din care isi realizeaza menirea, locul pe care se afla centrata, si societate ca summum de indivizi, comunitate umana, care isi manifesta actiunea asupra lumii transformand-o, cu pretentia de a o eficientiza si, nu de putine ori, deplasand-o din locul pe care se afla centrata prin actiunile pe care le exercita asupra elementelor ei. in aceasta ordine de idei, daca intru inceputuri Biserica se putea identifica intr-o mare masura cu societatea prin aceea ca membrii Bisericii erau in acelasi timp si, intr-o foarte mare masura, elemente ale societatii, in vremea noastra Biserica nu mai poate fi identificata cu societatea fiindca prin procesul de secularizare, centrul de greutate in viata cetatii s-a deplasat din zona autoritatii Bisericii in zona autoritatii societatii umane luata ca realitate autonoma. 
Autoritatea Bisericii in viata cetatii nu trebuie perceputa in sens absolut ci nuantat in directia autoritatii initiale asupra membrilor ei care constituiau in acelasi timp si societatea. In contemporaneitate insa, consecutiv modificarilor aparute in constiinta maselor odata cu revolutia franceza, cu dezvoltarea filozofiei pozitiviste, cu dezvoltarea stiintei, se constata un hiatus intre Biserica si societate. Marele vis al Bizantului a fost acela de a crea o societate crestina universala, administrata de Imparat si calauzita spiritual de Biserica, ceea ce insemna o imbinare intre universalismul roman si cel crestin intr-un program socio-politic unic( ). Aceasta idee pleca de la premisa ca omul este o fiinta teocentrica in toate laturile vietii sale deci si societatea era firesc sa fie teocentrica, teonoma si daca omul este responsabil pentru intreaga creatie, societatea ca extensie umana poarta aceasta responsabilitate. Momentul convertirii lui Constantin cel Mare a coincis cu debutul entuziast al acceptarii de catre Biserica a protectiei Imperiale si de-a lungul timpului nu s-a incercat o reflectie serioasa asupra acestei probleme a “simbiozei” dintre stat si Biserica, reflectie care sa aduca necesarele corectii in ceea ce priveste rolul statului si al societatii laice in viata umanitatii cazute. Credinta ca un stat intreg ar putea ? prin aceasta simbioza ? deveni crestin s-a dovedit a fi fara suport si s-a constituit in final in marea tragedie a Bizantului( ). S-a dovedit ca “simfonia” gandita de Imparatul Justinian a fost o utopie, Bizantul nereusind sa devina un imperiu crestin universal asa cum s-a dorit de aceea, daca in planul ideatic cel putin, Biserica si societatea se puteau identifica, in plan real ele au fost si au ramas realitati separate intre care s-au dezvoltat de-a lungul timpului o seama de raporturi. Atat societatea civila cat si Biserica, luata ca institutie, au evoluat de-a lungul timpului si intre ele s-au dezvoltat o seama de relatii, de la cele mai bune in epoca medievala, la cele mai neproductive ? in epoca socialista de aceea se cuvine sa facem o seama de precizari in ceea ce priveste natura raporturilor Bisericii Ortodoxe cu societatea contemporana.

Biserica si Statul
Relatia Bisericii cu statul a fost statornicita de insusi Mantuitorul inca din timpul activitatii Sale pamantesti prin indreptatirea dajdiei datorata Cezarului (Mt. 22,17). Raspunsul dat de Hristos fariseilor la intrebarea: “Se cuvine sa dam dajdie Cezarului?” subliniaza doua lucruri: recunoasterea autoritatii de stat, in cazul dat statul imperial si realitatea ne-opozitiei dintre indatoririle religioase si cele civice( ). Potrivit Sfintei Scripturi, Dumnezeu este unicul izvor al autoritatii (In. 19,11; Rom. 13,1) iar Iisus Hristos detine toata puterea in cer si pe pamant (Mt. 28,18) dar in acelasi timp, daca Iisus Hristos a facut cunoscuta autoritatea spirituala deplina a lui Dumnezeu asupra intregii vieti umane, El a randuit si supunerea fata de autoritatea politica indemnandu-i pe apostoli si prin ei pe toti crestinii sa se supuna autoritatii pamantesti caci este data de Dumnezeu in vreme ce Hristos nu detine putere politica( ). Mai mult decat atat, Apostolul Pavel da comandamente precise in ceea ce priveste acceptarea deplina a autoritatii statale spunand: “dati deci tuturor cele ce sunteti datori; celui cu darea, dare, celui cu cinstea, cinste si celui cu teama, teama.” (Rom. 13,7) caci “cel ce se impotriveste stapanirii, se impotriveste randuielii lui Dumnezeu” (Rom. 13,2). Aceste comandamente invedereaza faptul ca Biserica si societatea civila, din care face parte si statul, sunt doua realitati distincte, prima ocupandu-se in mod direct de mantuirea credinciosilor in vreme ce statul se ocupa de problemele legate de viata de zi cu zi a oamenilor, finalitatea celui din urma reducandu-se la veacul acesta( ).
Peste toate acestea insa, relatia Bisericii cu societatea in general si cu statul in special trebuie sa tina seama de conditiile specifice sociale si istorice in care isi desfasoara activitatea. Autonomia Bisericii fata de stat daca inseamna ne-imixtiunea Bisericii in problemele pur politice si ne-interventia statului in problemele interne ale Bisericii nu trebuie, in acelasi timp, sa insemne si totala indiferenta a Bisericii fata de problemele societatii contemporane. Biserica are datoria sa lucreze pentru mantuirea credinciosilor si trebuie sa intervina ori de cate ori aceasta este pusa in pericol de actiunile puterii seculare iar interventia Bisericii nu trebuie sa se reduca la denuntarea actiunilor distructive ale societatii contemporane ci sa se extinda in mod pozitiv in directia determinarii credinciosilor sa lupte activ pentru eradicarea fenomenelor care atenteaza la integritatea chipului lui Dumnezeu rezident in ei.
S-a pus in ultima vreme problema implicarii Bisericii in viata politica si in aceasta directie s-au ridicat glasuri care au sustinut aceasta posibilitate dar s-au ridicat si glasuri care s-au opus si in ceea ce le priveste pe acestea din urma trebuie sa facem o seama de precizari, ele au venit din doua directii, pe de o parte s-au opus cei carora le era frica de ceea ce insemna inrolarea Bisericii in politica in sensul ca multe dintre actiunile lor ar fi fost supuse in aceasta situatie criticii si ar fi fost date in vileag, in vreme ce alte glasuri, sincer ingrijorate au considerat ca aceasta implicare a Bisericii in politica ar fi insemnat prejudicierea imaginii ei si impietarea asupra increderii de care se bucura Biserica in randul populatiei.
Trebuie observat insa ca Biserica nu se poate supune sub nici o forma mecanismului electiv adica ea nu poate face politica de partid, nu se poate lega la remorca nici unei formatiuni politice fiindca aceasta ar insemna sa prejudicieze grav asupra comuniunii intre membrii ei care sunt la randul lor membrii sau simpatizantii unui partid sau al altuia, urmeaza o doctrina politica sau alta. Angajarea Bisericii in randurile unui partid ar insemna distrugerea voita a comuniunii intre oameni, intre credinciosi, ar insemna in final autodizolvarea ei( ).
Biserica, de asemenea, nu poate cauta obtinerea puterii pentru ea insasi. Daca ea ar cauta sa dobandeasca puterea seculara ar insemna o renuntare a ei la misiunea meta-istorica pe care i-a randuit-o Dumnezeu si o concomitenta ancorare a ei in istorie si in saeculum( ). A cauta obtinerea puterii politice inseamna denuntarea poruncii Mantuitorului de a da Cezarului cele ce sunt ale Cezarului si lui Dumnezeu cele ce sunt ale lui Dumnezeu (Mt. 22, 17) si deci transformarea Bisericii dintr-o institutie divino-umana, reala punte intre imanent si transcendent, intr-o institutie pur umana, cu pretentii de factura egoista. Biserica insa poate si trebuie sa se implice in politica pe cai si cu metode specifice misiunii ei. Rolul ei in indrumarea morala a mirenilor se permanentizeaza nelimitandu-se la trasarea unor norme morale, se extinde asupra tuturor sferelor vietii sociale din care si politica face parte. Nu trebuie sa ne fie frica sa folosim acest termen chiar daca el a ajuns sa fie considerat sinonim cu ideea de imoralitate, de refuz al responsabilitatii si, de ce nu, chiar de iresponsabilitate. Biserica are datoria de a face sa rasara in mintea si in inima mirenilor dorinta de a curati actul politic, dorinta de a-l spala, nu in sensul de cosmetizare ci in acela de reformare profunda, de reorientare a prioritatilor fiindca indiferent de vremea in care a propovaduit, indiferent de conditiile istorico-politice, discursul Bisericii s-a realizat in aceleasi cadre ale dragostei de tara, ale muncii creatoare de valori, ale inc1inarii spre cele cu adevarat importante pentru toti cei ce sunt chipul lui Dumnezeu, indiferent de pecetea pe care o poarta in fiinta lor.
Responsabilitatea moral-politica a membrilor Bisericii nu iese sub nici o forma din cadrul general al responsabilitatii lor morale si apoi, in relatiile lor cu Biserica nu intervine nici o modificare generata de schimbarile de natura politica pentru ca rolul mirenilor in Biserica este fundamentat revelational si nu suporta determinari in plan secular, indiferent de natura oranduirii politice, pentru ca fiinta Bisericii nu este afectata de saeculum, de lume, ba mai mult, in aceasta sfera a responsabilitatii moral-politice, se observa mai accentuat caracterul sinergic al devenirii umane. Membrii Bisericii nu trebuie sa uite niciodata ca sunt madulare ale aceluiasi unic Trup al lui Iisus Hristos si ca in virtutea acestei realitati orice manifestare egoista ii scoate din comunitate, pune stavila, ridica zid intre ei si ceilalti, pe de o parte, si intre ei si Dumnezeu, pe de alta. In aceasta directie apare ca deosebit de important rolul clerului, implicarea lui in politica trebuie, mai intai de toate, inteleasa sub acest aspect de fundamentare a unei moralitati a actului politic, de intarire in inimile mirenilor a constiintei comunitare inte1easa nu in sensul comunitarismului sau colectivismului de factura socialista( ), ci in sensul transparentei Bisericii( ) si a responsabilitatii crestine( ), in sensul slujirii semenului si al impreuna-lucrarii pentru propasirea tarii.
 
Biserica, cultura si civilizatia lumii de astazi
Vorbind de cultura ne vedem nevoiti sa staruim putin asupra ideii de valoare fiindca determinarea culturii societatii umane se face folosindu-ne de unitatea de masura a valorii, cultura fiind, in esenta, un summum de valori. Nu este cazul sa facem o clasificare a valorilor culturale dar trebuie sa spunem ca acestea se impart – intr-un mod sumar – in valori mijloc, adica cele care ajuta la realizarea altor valori cum sunt valorile economice si valori scop cum sunt valorile estetice, morale si religioase( ). Se naste firesc intrebarea: care sunt valorile supreme? si raspunsul difera de la o societate la alta. In societatea antica greaca se considera ca valorile filozofice (estetice, etice, politice) sunt valorile supreme. In crestinism insa apare o noua ierarhizare: vorbim de valori absolute, eterne si valori trecatoare, relative; valoarea absoluta, eterna, cu existenta pur spirituala este Dumnezeu, El l-a creat pe om dupa chipul sau si prin aceasta i-a daruit din atributele sale printre care si acela de creator. Omul este creator de valori, el plasmuieste valori cultivand artele, filozofia, stiintele folosindu-se de valorile daruite de Dumnezeu: harul, darurile Sf. Duh, iubirea, credinta, rabdarea, cumpatarea, barbatia, intelepciunea, etc. Urmandu-si destinul creator omul infrumuseteaza lumea, o innobileaza realizand astfel acte de cultura. Aceasta conceptie crestina a stat la baza culturii europene care, intru inceputuri, a fost o cultura religioasa( ). Pe acest fundament s-au consacrat valorile imuabile ale culturii: binele moral, adevarul sfant si frumosul artistic.
In vremea noastra insa, asistam la o periculoasa rasturnare a valorilor, asistam la o schimbare de locuri intre valoarea mijloc si valoarea scop iar rezultatele acestei schimbari sunt dintre cele mai inspaimantatoare. Este suficient sa iesim o singura zi pe strada, sa deschidem radioul, sa ne uitam la televizor si constatam ca non-valoarea este ridicata la rang de norma culturala si daca Biserica a fost cea care a contribuit decisiv la fixarea valorilor culturii moderne ea este chemata si astazi sa-si reia munca in sensul reinstaurarii unor criterii reale ale valorilor. Marea majoritate a fenomenelor zise culturale se constituie in atacuri lipsite de discernamant la adresa sanatatii mentale si morale a societatii contemporane si cei mai loviti membrii ai ei sunt tinerii si din aceasta cauza situatia data este extrem de ingrijoratoare.
Caci tinerii, de pilda, se afla la varsta la care invata sa pretuiasca munca, fie a lor (caz ideal) fie a altora, se afla la varsta la care isi formeaza o imagine personala despre lume si viata, isi decanteaza pornirile spre un domeniu sau altul de activitate, in concluzie se afla la o rascruce, deci sunt vulnerabili. Aceasta vulnerabilitatea se constituie in hrana actiunilor iresponsabile ale unor proprietari de mijloace massmedia si ale unor factori de decizie din cadrul societatii, factori care sunt chemati sa vegheze la buna dezvoltare psiho-somatica si afectiva a tinerilor.
Toate sferele culturale: muzica, literatura, cinematografia, sunt subjugate de fenomene pentru care termenul “subcultural” este inca mult prea bland. Genuri muzicale dintre cele mai lipsite de muzicalitate invadeaza societatea si se insinueaza in mintea tinerilor producandu-le perturbari comportamentale; filme a caror terne principale sunt sexul si violenta lasa in memoria lor imagini care greu vor fi sterse, literatura prolifica de aberatii comportamentale reprezentata cel mai adesea de autori de import creeaza in mintea tanarului imaginea unei societati in care tot ce conteaza este senzatia. La toate acestea se adauga televiziunea din care se revarsa in modul cel mai abject cu putinta absurdul, inumanul, promiscuitatea morala, toate imbracate in minunatele peisaje sud-americane si nu numai; televiziunea pentru care senzationalul este pus pe treapta suprema; televiziunea pentru care imaginea manifestarii a 20-30 de homosexuali in cadrul unui mars este mai importanta decat adunarea a peste 100. 000 de oameni la un hram manastiresc, si exemplele ar putea continua.
Ar fi nedrept sa reducem manifestarile culturale doar la aceste acte, care nici macar nu se integreaza in conceptul de cultura, de vreme ce oameni cu un mare simt de raspundere isi fac cu profunda daruire datoria la templul culturii. Trebuie sa amintim si fenomenele cu adevarat culturale, de valoare incontestabila care, chiar daca se adreseaza unei categorii de oameni formata cel mai adesea din specialisti si mari oameni de cultura, pastreaza balanta culturala intr-un precar echilibru.
In aceasta ordine de idei, Biserica este chemata sa ia atitudine impotriva acelor manifestari care prejudiciaza in modul cel mai grav sanatatea morala a societatii care este incapabila sa ia, de la sine, atitudine impotriva lor. Discursul moral al Bisericii nu trebuie numai sa infiereze actele subculturale amintite ci si sa ofere alternative. Sunt vrednice de admiratie, in acest sens, editurile care s-au orientat catre literatura mare, care au ales sa publice operele marilor teologi ortodocsi pentru a oferi pe aceasta cale o alternativa cu adevarat viabila pseudoculturii. Biserica, trecand si ea prin durerile tranzitiei, se vede constransa de factorul financiar la scaderea cadentei publicatiilor sale care nu mai ajung la publicul larg. Dar chiar si in aceasta situatie, prin parghiile ce-i sunt puse totusi la dispozitie de societatea actuala, trebuie sa intervina ferm in directia unei educatii culturale bazata pe sanatoasele principii morale. Largirea accesului Bisericii la invatamantul preuniversitar de toate gradele ofera acesteia sansa de a interveni eficient in educatia tinerilor contribuind la formarea unor criterii valorice capabile sa fereasca tineretul de mirajul roscovelor usor digerabile dar absolut nehranitoare ale fenomenelor subculturale actuale.

Biserica si tinerii societatii contemporane
Pe tot parcursul vietii pamantesti trebuie sa traim cu credinta si convingerea ca in Biserica toti suntem tineri, caci una este varsta tineretii – cu aspiratiile si asperitatile ei inerente si firesti – si altceva inseamna a fi tanar si receptiv din punct de vedere spiritual, adica in stare sa primesti mereu noi impulsuri, care te imbogatesc si te implinesc duhovniceste!…
 Tinerii vin intotdeauna cu prospetimea si sinceritatea lor in modul de a aborda adevarurile vietii, ceea ce ar putea fi un important ajutor acordat societatii pentru a se putea elibera de servitutile dedublarii. Puritatea, curatia, sinceritatea, spontaneitatea si curajul tinerilor in analizarea, cu multa obiectivitate si impartialitate, a problemelor lumii post – moderne pot veni in sprijinul maturilor si al varstnicilor – care sunt generatii ranite de atatea experiente negative si dureroase. Acestia, la randul lor, i-ar putea apara pe tineri de a mai trece din nou prin astfel de experiente!…
Tinerii trebuie sa fie chemati sa faca parte din viata de zi cu zi a slujirii Bisericii, fie in scoala si, deci, prin intermediul ei, fie in afara ei, caci daca nu va fi asa, cu siguranta ca multe aspecte ale implinirii si inaintarii misiunii in social, de pilda, s-ar face cu mai multa dificultate!… Ei, in scoala si dimpreuna cu ea, trebuie sa vina la un soroc firesc al existentei in cetatea crestina si-n Biserica, cu un „snop” si un „buchet” de fapte strans legate cu firul de cicoare al dragostei de Dumnezeu si de semeni, si sa ni se prezinte ca parte a intregului Ecleziei!…
Tinerii, cu a lor tinerete spirituala – care trebuie sa fie o stare a „duhului” iar nu doar a varstei, sunt chemati sa reevalueze atitudinea apologetic–marurisitoare si misionara in aceste vremuri de actiuni prigonitoare, concertate impotriva Bisericii intr-un numar mare si variat dintre care amintim cateva cum ar fi: desacralizarea, secularizarea si laxismul religios, arghirofilia si hedonismul precum si iconoclasmul post-modern, cu care ne confruntam in aceste zile!… Toate acestea duc la inmultirea pacatului si a patimii, care ajung sa fie considerate drept „firesti” si „normale” ori ele, de fapt, ne secatuiesc si ne vlaguiesc, din punct de vedere duhovnicesc!… Pentru combaterea acestora este nevoie de canalizarea tuturor energiilor sufletesti si trupesti ale omului, cu mult discernamant, bine stiind ca cei cu care ne luptam sunt fara de trupuri, racnind ca un leu cautand pe cine sa inghita, si sa facem toate acestea convinsi fiind ca suntem membrii Bisericii lui Hristos, pe care, potrivit asigurarilor Sale, nici portile iadului nu o vor birui!…
Vorbind, aici, de primenirea duhovniceasca, ne referim la purificarea noastra duhovniceasca ce trebuie sa urmeze si sa implineasca, in mod integral, invatatura Bisericii lasata noua mostenire de catre Mantuitorul Iisus Hristos, Care, prin glasul Scripturii si al Sfintilor Parinti, ne arata noua calea (unica si autentica) ce duce la mantuire, parcurgand drumul de la „Chip” la „Asemanare”, adica de la „Biserica luptatoare” spre „Biserica cea Triumfatoare” a Imparatiei celei vesnice a Cerului, care nu este din lumea aceasta (a pacatelor) dar este pentru lumea aceasta (a pacatosilor), la toate acestea fiind chemata sa contribuie si Scoala!…
Propovaduirea si marturisirea noastra nu trebuie sa fie una de „ghetou” ci una savarsita in tot locul si in tot ceasul, cu timp si fara timp, pentru a ajunge la o curatire si o desavarsire a launtrului nostru si al interiorului sufletesc al aproapelui nostru, oricare sau ori de unde ar fi acesta!.. Zic toate acestea pentru ca, mai nou, observ o stare de instaurare a ispitei si a pacatului comoditatii, a triumfalismului si a autosuficientei, toate fiind manate de pacatul orgoliilor personale, adica a mandriei si a slavei desarte!… Energia ramasa dupa toata ravasirea noastra moral-duhovniceasca, o epuizam prin provocarea si alimentarea patimii curiozitatii, a vanitatii, a satisfacerii placerilor si a pacatelor de tot felul, dupa care ajungem la deznadejdea celui prins cu geanta de droguri, ori la cea a sinucigasului – toate acestea din cauza diavolului care a reusit sa ne inrobeasca, din punct de vedere psihic, moral-duhovnicesc, sufletesc si trupesc prin anihilarea pazei asupra celor cinci simtiri!… 
 Tendintelor bine cunoscute de institutionalizare sau elitism, tinerii crestini trebuie sa le opuna smerita participare la suferintele, incercarile si bucuriile celor multi, acceptand sa aiba puterea, dreapta socoteala si capacitatea de a dori sa ramana mereu tineri, pentru a avea interesul si entuziasmul de a fi permanent in comuniune cu oamenii, in si prin Biserica!…
 In tot acest rastimp acordat, din bunatate divina, dobandirii mantuirii noastre, trebuie sa invatam foarte multe lucruri, in primul rand ca nu suntem niciodata singuri, ca Dumnezeu este mereu asupra fiecaruia dintre noi; sa invatam ca trebuie sa fim recunoscatori celor care ne-au invatat, ne-au indrumat si ne poarta de grija si sa nu-i judecam pe cei care nu au putut fi alaturi de noi atunci cand aveam nevoie!…
 Intalnim, deseori, foarte multe categorii de tineri: unii smeriti, altii orgoliosi sau nerabdatori, unii foarte entuziasti altii foarte timizi, cu prejudecati ori fara, si fiecare vine cu viata sa personala si cu o anumita personalitate la care noi (acolo unde este cazul) suntem chemati sa contribuim la increstinarea, la educarea si catehizarea, la implinirea sau la desavarsirea acesteia, avand convingerea ferma ca toti vor dobandi – in timp – ceva comun, si anume dragostea pentru Hristos si pentru aproapele, dragoste care trebuie sa se materializeze in fapte concrete. Pot parea cuvinte mari, insa credem ca fiecare dintre cei care aspira la infaptuirea si implinirea acestui deziderat sacru pastreaza mereu rugaciunea pe care o spunem ca un salut: „Doamne Ajuta!”
Cu totii suntem pelerini pe fata acestui pamant si, iata, ne-am oprit, in aceste zile si vremuri, la tinerii, mereu altii, care vor prelua pe mai departe activitatile si actiunile Bisericii si vor creste si ei, asa cum am crescut si noi, vor zambi si ei asa cum am zambit si noi, vor (de)savarsi mereu noi si folositoare fapte, si, astfel, societatea crestina ori increstinata va avea in viitor familii credincioase si monahi adevarati; rugandu-ne ca toate sa se intample cu voia lui Dumnezeu si cu nadejdea ca vor fi spre mantuire!…

Biserica si drepturile omului
Contrar ideii larg raspandite, notiunea de drepturi ale omului nu este un concept teologic ci reprezinta un concept filozofic, politic, social si juridic. Acest fapt a facut ca ele sa nu constituie o tema de cercetare teologica, exceptie facand Teologia Morala care include un capitol despre drepturile fundamentale ale omului. Drepturile omului nu sunt o inventie a secolului XX ci au aparut ca idee inca din antichitate fiind numite la romani si la greci “drepturi naturale” insa in forma incipient codificata au aparut odata cu declaratia drepturilor cetatenilor din Virginia in anul 1776 si introduse ulterior in Declaratia de independenta din 4 iulie 1776( ). Aceasta declaratie proclama ca drepturi inalienabile dreptul la viata, libertate, proprietate, fericire, securitate a persoanei, la practicarea libera a religiei (indeplinirea datoriilor fata de Creator), la vot, etc. Cativa ani mai tarziu, in Franta anului 1789 apare Declaratia franceza a drepturilor omului si ale cetateanului ca expresie a Revolutiei franceze, miscare prin excelenta atee, care si-a pus amprenta asupra declaratiei inlocuindu-L pe Dumnezeu cu “Fiinta suprema”. In ce priveste religia, aceasta declaratie spune ca “nimeni nu poate fi tulburat pentru opiniile sale, chiar religioase, cu conditia sa nu tulbure ordinea publica stabilita prin lege”( ).
Pe ruinele celui de-al doilea Razboi Mondial si ca urmare a descoperirii atrocitatilor comise pe parcursul lui, la 10 decembrie 1948 a fost adoptata de ONU Declaratia universala a drepturilor omului. Ea consacra mai multe drepturi inalienabile: drepturi civile si politice (dreptul la viata, libertatea si securitatea persoanei, dreptul de a nu fi tinut in sclavie si supus torturii, prezumtia de nevinovatie, dreptul la proprietate, la libertatea constiintei, a religiei, a exprimarii, etc.), drepturi sociale, culturale si economice (dreptul la munca, la remuneratie echitabila, la protectia mamei si copilului, etc.)( ).
Trebuie remarcata o zisa evolutie in declararea acestor drepturi. Daca in declaratia de la Virginia aparea notiunea de Dumnezeu, ea nu mai apare in Declaratia franceza ci este inlocuita cu aceea de Fiinta suprema, iar in Declaratia ONU ideea divinitatii dispare definitiv fiind inlocuita cu aceea de natura umana. Aceasta realitate face ca teoria unor teologi, cu preponderenta protestanti, ca drepturile omului sunt un produs prin excelenta crestin, in care s-ar regasi elementele fundamentale ale mesajului biblic, sa se infirme. Este adevarat ca Declaratiile sus amintite referitoare la drepturile omului au fost pentru vremurile lor evenimente de-a dreptul revolutionare, dar la fel de adevarat este si faptul ca ele s-au realizat intr-un context politic si social care nu avea nimic in comun cu religia, cu Biserica, ba mai mult, ideea acestor declaratii precum si acceptarea lor pe scara universala nu urmareste decat eliberarea individului de determinarile exterioare, deci si de Dumnezeu( ).
Exista, fara discutie, si aspecte pozitive ale acestor declaratii si anume cele date de ridicarea naturii umane la rangul de cea mai inalta valoare a lumii ceea ce inseamna ca nimeni nu are voie sa impieteze in vreun fel asupra integritatii si libertatii ei, insa aceasta valoare umana ramane problematica in stadiul ei de ultim reper, atata vreme cat pe acest loc nu se afla Dumnezeu. Cu toata buna intentie a Declaratiei Americane, sclavia negrilor si comertul cu carne vie a continuat inca vreme de aproape un secol, cu tot umanismul Declaratiei Franceze, prevederile ei au permis instaurarea Terorii ale carei urmari le cunoastem si nu in ultimul rand, cu toata ratificarea mondiala a Declaratiei ONU, in numele drepturilor omului s-au iscat aprige confruntari armate generatoare de atrocitati, cum a fost cazul razboiului din Kosovo( ).
Ar fi gresit sa negam orice influenta crestina in privinta amintitelor declaratii, mai ales a celei americane insa mai trebuie sa amintim si pozitia Bisericii Romano-Catolice care considera Declaratia Americana drept una protestanta si Declaratia Franceza drept una masonica, ambele indreptate in mod nemijlocit impotriva Bisericii Apusene.
Daca la inceput declaratiile amintite au urmarit un scop nobil in sine, asistam astazi la o ideologizare exagerata a acestei notiuni de drepturi ale omului. Daca in vremurile medievale in Europa Occidentala s-a putut naste Inchizitia, o institutie care nu se mai cere definita, in veacul al XX-lea locul ei a fost luat de feluritele tribunale internationale care in numele drepturilor unui om abstract sacrifica oameni concreti; drepturile omului enuntate initial ca indreptar pentru respectarea vietii, libertatii si demnitatii persoanei umane cu toate corolarele care decurg din acestea au ajuns din norme pozitive in norme negative fiind invocate ori de cate ori o tara sau un regim politic nu se comporta cu obedienta necesara vis-a-vis de puternicii zilei si de opiniile lor. In aceasta ordine de idei ideologizarea drepturilor omului apare ca posibila din momentul in care se considera ca nu mai exista nici un criteriu superior la care sa se raporteze actiunile omului. In momentul in care Revelatia este relativizata si trecuta in planul privat al credintei, drepturile omului, care initial erau norme neinterpretabile, se supun interpretarii si atunci o fapta oarecare poate sa apara ca buna sau rea in functie de criteriul interpretarii( ). Astfel, avortul apare ca o fapta condamnabila daca se considera ca prin ea se atenteaza la viata zamislita in trupul femeii, dar apare si ca fapta “normala” daca se ia in considerare dreptul femeii la autodeterminare, dreptul ei de a considera o sarcina ca fiind dorita si benefica pentru ea sau de a o considera nedorita in contextul vietii ei sociale, deci pasibila suprimarii.
Drepturilor omului trebuie sa le recunoastem si aspecte benefice, fie si numai daca facem referire la rasturnarea regimurilor totalitare, la recunoasterea drepturilor religioase sistematic negate de acestea, la controlul pe care poporul il poate exercita asupra guvernantilor prin mecanismul votului liber, dar in acelasi timp in fata exagerarilor si ideologizarii Biserica trebuie sa ia atitudine, nu in sensul cenzurarii lor, ci in virtutea exercitarii rolului ei de a fi purtatoarea si expresia vie a Revelatiei netrecatoare( ). Biserica nu poate sta nepasatoare in fata incercarilor de a prezenta anormalul drept normal, in fata decadentei naturii umane si a intunecarii chipului lui Dumnezeu (homosexualitatea, prostitutia, schimbarea sexului, etc.), ci trebuie sa ia pozitie critica pornita din convingerea ca are datoria sa vegheze asupra starii morale a societatii, asupra vietii persoanei in directia pastrarii ei pe calea catre indumnezeire.
Actiunea critica a Bisericii Ortodoxe vis-a-vis de problema drepturilor omului nu trebuie inteleasa in sensul incercarii ei de a restrange aceste drepturi sau de a suprima unele dintre ele ci trebuie inteleasa in sensul indatoririi ei de a fi cale de unire intre creat si necreat, in sensul de a fi spatiu de recapitulare si indumnezeire a Cosmosului, in sensul de a fi spatiul de comuniune al persoanei. De pe aceste pozitii trebuie inteleasa incercarea Bisericii – evident prin metodele ei specifice – de a limita atomizarea societatii umane prin promovarea individualismului absolut, caci ideologizarea drepturilor omului atrage dupa sine aceasta atomizare in sensul ca nu se mai urmareste sanatatea intregului, nu se mai vede padurea din cauza copacilor, ci se promoveaza autodeterminarea individului, autonomia lui in raport cu orice realitate exterioara.
In consecinta, responsabilizarea actiunilor personale, institutionale si comunitare la nivelul persoanei, a familiei, a poporului dreptcredincios si –  in final – a eclesiei, este o cerinta a situatiei, a locului si a momentului, deoarece Ortodoxia are de oferit raspunsuri prompte si concrete la starile de fapt ale secularizarii, in misiunea ei configurandu-se oferirea spre lume a marturiei despre spiritul specific ce a facut-o sa reziste vie, activa si dinamica timp de doua mii de ani si sa fie alaturi de poporul binecredincios in toate situatiile si imprejurarile, concretizandu-se in: puterea innoitoare a Traditiei, actualitatea gandirii patristice, dinamica bogatiei spirituale a credintei, induhovnicirea omului si a creatiei, inaintea lui Dumnezeu.( ). Atitudinea teologica, ce consta intr-o forma de manifesttare concreta a marturiei pe care Biserica lui Hristos i-o daruieste lumii, referitor tocmai la realitatile acesteia, trebuie sa mearga de la sesizarea pericolului pana la rezolvari concrete, pe care sa le propuna ca acte indispensabile ale dimensiunii duhovnicesti recunoscuta si devenita tinta si scop a persoanei si a comunitatii. Biserica, formata din mireni si clerici, are o misiune extrem de dificila, iar postulatele imaginii de ansamblu a realitatii sunt in masura sa o mobilizeze si sa o capaciteze la actiune, caci „daca Biserica Ortodoxa se va multumi cu o prezenta si cu o marturie conventionala in lume, nu va raspunde provocarii contemporane cu duhul universal al lui Hristos si al Apostolilor, il va lasa pe omul contemporan neajutorat si va sucomba din cauza omogenizarii promovate prin globalizare. Daca, dimpotriva, va avea curajul sa promoveze in mod autocritic si cu pocainta, atat la nivel individual cat si la nivel comunitar, duhul traditiei sale, va putea sa ofere adevarul universalitatii sale ca replica la himera globalizarii.”( )

In loc de concluzie
In toate sondajele de opinie increderea romanilor in Biserica Ortodoxa se situeaza in jurul valorii de 90%. Aceasta realitate demonstreaza ca romanii se simt ca madulare ale acestei Biserici si o considera ca factor de unitate in planul societatii civile, increderea acordata ei este incredere auto-acordata pentru ca, asa cum am spus, Biserica o formeaza chiar ei. Mai demonstreaza ca dupa ce le-a fost inselata increderea de celelalte institutii ale statului, cu exceptia Armatei, desigur, singura institutie in care le-a mai ramas nadejdea este Biserica, mai demonstreaza ca ei vad Biserica in calitate de ultim bastion de aparare impotriva curentelor atomizante, individualiste, demonstreaza ca ei vad Biserica Ortodoxa ca singura cale de intoarcere la valorile imuabile si singura cale de dezvoltare a societatii in acceptiunea ei de comunitate de persoane create dupa chipul lui Dumnezeu.
Asadar, Biserica si Iisus Hristos sunt o unitate indisolubila. Istoria misiunii se identifica cu istoria Bisericii. Istoria ei este relatia Lui Dumnezeu cu semenii si invers. Neavand o istorie a misiunii, nu ai o istorie a Bisericii, si atunci, esti doar o simpla adunare, un grup de oameni, o aparitie meteoritica, stelara pe scena istoriei si a teologiei. Trebuie sa iei aminte, la fel si noi! Prin urmare, relatia umanitatii cu Dumnezeu se intelege ca realitate istorico – teandrica si sinergetica.
Cu alte cuvinte, daca cineva tine seama de cautarile si preocuparile europene contemporane – in special la nivelul poporului – care fac posibila misiunea sfanta a Bisericii, relatarile de mai sus se confirma a fi realiste si aplicabile. Omul, tanarul european poarta in chip vizibil ranile unei deziluzii existentiale tragice, traind intr-un vid sufletesc – spiritual, ce il aduce permanent mai aproape de Orientul Apropiat, Indepartat sau Mijlociu. Prin moartea Metafizicii, el cauta Adevarul (care il va face liber) ca experienta de traire si de aceea se refugiaza in diferite practici si artificii spirituale ori substituti religiosi, care sunt oferiti de catre ocultismul oriental. Tocmai la aceasta solicitare poate sa raspunda Biserica, insa numai atunci cand isi mentine autenticitatea ei, caci daca Europa are inca suspinuri si dureri in alienarea ei, acest lucru se datoreaza, in cea mai mare parte si inconsecventei noastre, fiindca suntem, de foarte multe ori, ortodocsi doar cu numele nu si cu fapta, precum si a modului gresit in care purtam dialogul cu ea. In incheiere, doresc sa subliniez faptul ca a sosit vremea si ceasul pentru reevaluarea metodei dialogului nostru teologic, bine articulat si judicios argumentat sau elaborat, cu Europa si cu Crestinatatea apuseana. Caci numai in cadrul spiritualitatii patristice si autentice – pe care suntem nevoiti sa (re)cunoastem cu totii ca foarte multi tineri o cauta si o savureaza din plin, este cu putinta perceperea, din punct de vedere ortodox, a unitatii crestine, ecumenice. In lipsa acestei unitati crestine si ecumenice, autentice, adica a Bisericii celei perene, nu poate fi zidita, vreodata unitatea si simbioza in Europa unita – pentru care ne rugam sa fie spre binele nostru cel pamantesc si mai ales, cel ceresc si spre Slava lui Dumnezeu, Cel in Treime laudat!…
 In incheiere, vom sustine ca demersul misionar al Bisericii trebuie sa cuprinda conceptul conform caruia Biserica nu este in fond, doar comunitatea cu numar mare sau foarte mare de membri ci chiar si cea cu numarul cel mai mic, dar in care salasluieste marturia cea duhovniceasca despre trairea in viata noastra a vietii lui Iisus Hristos, cea autentica. „Astfel inteleasa, misiunea nu este reprezentata de un proiect grandios, asemeni unei caracatite care cuprinde totul in sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan si actiune sistemului – ci de interventia in micro, de indeplinirea misiunii de pastor de suflete si a aceleia de urmator al Mantuitorului, calitate pe care o are orice crestin botezat fie el si tanar, nu numai clericul si nu numai cei cu anumite raspunderi in Biserica.”( ) Prin urmare, constatam si de aici, faptul ca Ortodoxia este o forma de crestinism (nesecularizata in continutul si fondul ei intrisec) extrem de rafinata, de nobila, de fina, pe care putini o stiu astazi, aprecia sau gusta in profunzimile ei dintru inceput, lucru pentru care ne rugam Lui Dumnezeu – Cel in Treime preamarit, sa ne ajute si sa ne lumineze mintile noastre, cele acoperite de umbra pacatului si a mortii!…

Rezumat
Studiul de fata doreste sa scoata in evidenta cateva referinte si concepte eclesiologice, intr-un cuvant, valoarea, rolul, rostul si importanta Bisericii in viata crestinului si in viata societatii acesteia seculare, care trebuie sa stie ca Biserica, in calitatea sa de extensie in lume a Trupului inviat al lui Iisus Hristos, nu duce o existenta in solitudine ci se constituie intr-o realitate sociala facandu-si simtita prezenta in lume fata de care are o seama de indatoriri, indatoriri provenind din faptul ca ambele, si Biserica si lumea sunt creatii ale lui Dumnezeu, prima fiind Imparatia Harului dumnezeiesc iar a doua fiind Imparatia legilor naturale( ). Lumea este pentru Biserica mediul in care isi desfasoara activitatea, mediul in care aduce la indeplinire comandamentele primite de la intemeietorul si Capul sau Hristos, este realitatea care trebuie recapitulata si indumnezeita pentru a putea fi infatisata lui Dumnezeu in unire cu omenirea deja restaurata de Iisus Hristos. De cealalta parte, Biserica este pentru lume ceea ce este sufletul pentru trup, este realitatea constituita in puntea de legatura intre Dumnezeu si lume, este mediul de epectaza a lumii in ansamblul ei catre destinul ei final, catre ratiunea ei eshatologica.
Asupra lumii actioneaza insa si societatea umana, caci trebuie sa facem aceasta distinctie intre lume ca loc teologic, loc, spatiu in care fiecare lucru, fiecare realitate fizica are locul ei bine stabilit, locul ei in care si din care isi realizeaza menirea, locul pe care se afla centrata, si societate ca summum de indivizi, comunitate umana, care isi manifesta actiunea asupra lumii transformand-o, cu pretentia de a o eficientiza si, nu de putine ori, deplasand-o din locul pe care se afla centrata prin actiunile pe care le exercita asupra elementelor ei. in aceasta ordine de idei, daca intru inceputuri Biserica se putea identifica intr-o mare masura cu societatea prin aceea ca membrii Bisericii erau in acelasi timp si, intr-o foarte mare masura, elemente ale societatii, in vremea noastra Biserica nu mai poate fi identificata cu societatea fiindca prin procesul de secularizare, centrul de greutate in viata cetatii s-a deplasat din zona autoritatii Bisericii in zona autoritatii societatii umane luata ca realitate autonoma. 
Asadar, Biserica si Iisus Hristos sunt o unitate indisolubila. Istoria misiunii se identifica cu istoria Bisericii. Istoria ei este relatia Lui Dumnezeu cu semenii si invers. Neavand o istorie a misiunii, nu ai o istorie a Bisericii, si atunci, esti doar o simpla adunare, un grup de oameni, o aparitie meteoritica, stelara pe scena istoriei si a teologiei. Trebuie sa iei aminte, la fel si noi! Prin urmare, relatia umanitatii cu Dumnezeu se intelege ca realitate istorico – teandrica si sinergetica.
Cu alte cuvinte, daca cineva tine seama de cautarile si preocuparile europene contemporane – in special la nivelul poporului – care fac posibila misiunea sfanta a Bisericii, relatarile de mai sus se confirma a fi realiste si aplicabile. Omul, tanarul european poarta in chip vizibil ranile unei deziluzii existentiale tragice, traind intr-un vid sufletesc – spiritual, ce il aduce permanent mai aproape de Orientul Apropiat, Indepartat sau Mijlociu. Prin moartea Metafizicii, el cauta Adevarul (care il va face liber) ca experienta de traire si de aceea se refugiaza in diferite practici si artificii spirituale ori substituti religiosi, care sunt oferiti de catre ocultismul oriental. Tocmai la aceasta solicitare poate sa raspunda Biserica, insa numai atunci cand isi mentine autenticitatea ei, caci daca Europa are inca suspinuri si dureri in alienarea ei, acest lucru se datoreaza, in cea mai mare parte si inconsecventei noastre, fiindca suntem, de foarte multe ori, ortodocsi doar cu numele nu si cu fapta, precum si a modului gresit in care purtam dialogul cu ea. In incheiere, doresc sa subliniez faptul ca a sosit vremea si ceasul pentru reevaluarea metodei dialogului nostru teologic, bine articulat si judicios argumentat sau elaborat, cu Europa si cu Crestinatatea apuseana. Caci numai in cadrul spiritualitatii patristice si autentice – pe care suntem nevoiti sa (re)cunoastem cu totii ca foarte multi tineri o cauta si o savureaza din plin, este cu putinta perceperea, din punct de vedere ortodox, a unitatii crestine, ecumenice. In lipsa acestei unitati crestine si ecumenice, autentice, adica a Bisericii celei perene, nu poate fi zidita, vreodata unitatea si simbioza in Europa unita – pentru care ne rugam sa fie spre binele nostru cel pamantesc si mai ales, cel ceresc si spre Slava lui Dumnezeu, Cel in Treime laudat!…
 In incheiere, vom sustine ca demersul misionar al Bisericii trebuie sa cuprinda conceptul conform caruia Biserica nu este in fond, doar comunitatea cu numar mare sau foarte mare de membri ci chiar si cea cu numarul cel mai mic, dar in care salasluieste marturia cea duhovniceasca despre trairea in viata noastra a vietii lui Iisus Hristos, cea autentica. „Astfel inteleasa, misiunea nu este reprezentata de un proiect grandios, asemeni unei caracatite care cuprinde totul in sine – acesta este de dorit numai pentru a conferi unitate de plan si actiune sistemului – ci de interventia in micro, de indeplinirea misiunii de pastor de suflete si a aceleia de urmator al Mantuitorului, calitate pe care o are orice crestin botezat fie el si tanar, nu numai clericul si nu numai cei cu anumite raspunderi in Biserica.”( ) Prin urmare, constatam si de aici, faptul ca Ortodoxia este o forma de crestinism (nesecularizata in continutul si fondul ei intrisec) extrem de rafinata, de nobila, de fina, pe care putini o stiu astazi, aprecia sau gusta in profunzimile ei dintru inceput, lucru pentru care ne rugam Lui Dumnezeu – Cel in Treime preamarit, sa ne ajute si sa ne lumineze mintile noastre, cele acoperite de umbra pacatului si a mortii!…

Drd. Stelian Gombos – Consilier
la Secretariatul de Stat pentru Culte
din cadrul Guvernului Romaniei

O poetica a proximitatii

Fragment
Avampremiera „ Dacia” 2011

Elena-Daniela Rujoiu-Sgondea nu este un nume  necunoscut. Poeta se afla acum la al patrulea volum, carora le-a alaturat intre timp si un numar de  articole si de traduceri in si din limba romana, publicate in Romania si in alte cateva tari din Europa, facand cunoscuti  publicului italian doi poeti romani contemporani: Ion Mosteoru, (Il bastone de Toulouse-Lautrec) si Gabriela Gergely, (Latte da Un’ altro Mondo),  iar publicului roman creatii ale unor poeti italieni precum Piera Rosa Celant, Maria Teresa Liuzzo, Vanni Speranza, Giovanni Formaggio, Santiago Montobbio s.a.). De altfel activitatea publicistica si poetica a fost remarcata si apreciata de lumea literara si concretizata intr-un numar apreciabil de premii, de rezonanta culturala ce depaseste orizontul unui areal regional. Unele au si titluri semnificative, care spun de la sine aproape totul:  Nobila Donna Heraldica sau  Il sentiero dei Briganti.
A debutat editorial cu  volumul Inca nu…( Schite de portret si motive nipone) aparut la  Editura Destin, Deva, 2000, al carui titlu se motiveaza si se expliciteaza pe deplin in creatia ulterioara a poetei. Este un titlu sugestiv pentru modestia unui autor aflat inca in conditia de promisiune, care are constiinta dificultatilor drumului ales. Inca nu… a insemnat mai intai de toate cautarea unei formule lirice proprii, mai putin tributara modelelor, intreprindere dificila, nu lipsita de riscuri, mai cu seama pentru inclinatia autoarei  spre contemplare intr-un climat literar dominat decisiv de apartenenta obligatorie la gruparile postmodernismului autohton.
Disparitia acelui „nu” din titlul de debut s-a produs dupa o perioada considerabila, odata cu aparitia volumului Glife transilvane (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2008), urmat aproape imediat de La rasarit, tremurul… (Editura Limes, Cluj-Napoca, 2009). Emotiile de la  intaiul volum si perioada lunga de gestatie a celorlalte doua, dar si alte aspecte ale scrisului sau ne permit sa suspectam acest interval de unele dificultati ale adaptarii la indrumarea si, poate, si  veghea atenta a unui magistru intr-ale poeziei, a unui „guru” pe care poeta l-a urmat cu consecventa unui discipol ascultator, fara sa sacrifice insa din substanta ce se cerea liric exprimata, intregita prin consistente acumulari, la care si maestrul si-a adus contributia binefacatoare. Dupa destainuirile  poetei rolul acesta  l-a indeplinit  poetul  Eugen Evu.
Nu cunosc alte ecouri ale cartilor editate pana acum, in afara celor din prefetele si postfetele volumelor in discutie, din care se pot retine insa observatii pertinente pentru profilul poetic al autoarei, unele apartinand tocmai celor care au vegheat inceputurile ei poetice si au contribuit la formarea ei culturala.
S-a observat mai intai predominanta descrierii in lirica poetei, ceea ce poate insemna o dificultate in plus in receptarea poeziei actuale, pentru ca „descrierea este unicul lucru care pe lectorul de astazi nu-l incanta deloc.” Citind acum toate volumele autoarei sunt convins ca o asemenea poezie nu se putea produce fara descriere, ca insasi poetica ei se constituie pe baza unui mod de contemplatie care imprima imaginilor un caracter preponderent static. E o viziune care nu are cum se exprima altfel. De aici provin si alte caracteristici ale acestei lirici, care provoaca la un excurs mai amplu in jurul ei si al  conditiei poeziei actuale.
S-a apreciat de asemenea ca volumul Glife transilvane  „este un cer instelat de ganduri profunde, scrise intr-o maniera simpla si fara virtuozitate sau subtilitati  inutile.” Spre a ajunge la aceasta simplitate autoarea a ucenicit, se pare, din greu, la scoala scrisului scurt, a expresiei concentrate, aproape ermetice si poate tocmai de aceea enigmatice si, pe alocuri, hieratice, pe care a gasit-o in cateva modele lirice de inalt prestigiu si indelungata traditie, de la noi sau din alte parti ale lumii. Simplitatea nu e doar un rezultat al uceniciei literare, ci si o masca lirica, in dosul careia se ascunde o gestatie mai indelungata, potrivit unui program de asimilare si apropriere de formule lirice moderne si de modéle prestigioase, din care nu lipsesc nici  preocupari savante. In mod cert nu e spontaneitate, calitate care-i lipseste acestei poete „facute”, dar facuta cu rabdare, intr-un interval indelungat si cu dascali priceputi.

In prefata la volumul La rasarit,  tremurul… criticul Gheorghe Perian  face o observatie interesanta cu privire la soarta modernismului romanesc, care n-a disparut „ci doar s-a retras spre marginile literaturii, unde a gasit conditii prielnice de manifestare, fara a mai fi contestat sau tulburat de agitatia permanenta, confuza si inovatoare a centrului.” Chiar daca astazi raportul intre centru si periferie are alta configuratie, retragerea in fata agresivitatii de confrerie a postmodernismului, grabit sa ocupe orice loc ce promite sa devina centru, pare a fi singurul mod de supravietuire a modernismului. E una din consecintele fazei dionisiace de la schimbarea de paradigma mitica, intervenita odata cu schimbarea tipului de societate.
Indiferent de tabloul periodizarii literare, modernismul a insemnat o experienta literara de neeludat in evolutia literaturii nationale si in formarea noilor generatii. Identificarea unor influente ale lui Lucian Blaga ori Nichita Stanescu in opera oricarui poet nu poate fi decat  un semn de valoare culturala cel putin, daca nu si de elevatie artistica. Criticul este inclinat sa creada ca poeta din Orastie e un produs al unui astfel de modernism marginalizat, retras in desavarsirea sapientiala a  programului sau estetic.
Daca mentinerea in limitele modernismului, fie el si  marginalizat, este mai putin asteptata la o poeta contemporana, orientarea blagiana a meditatiei nu mai  surprinde la o poeta ardeleanca. In fireasca prelungire expresionista meditatia coboara spre momentele primordiale ale lumii, acolo unde se poate mai bine intrezari zamislirea lucrurilor din unitatea contrariilor. De cate ori ne indreptam spre UNU, ne apropiem de Origine, de momentul din care se desprind toate si in  semnele  caruia sunt inscrise traiectele si destinele tuturor celor ale lumii.
Originea nu este neaparat capat dinspre infinit al lumii si al existentei, ci mai degraba un centru care contine obligatoriu si celalalt capat, al celuilalt infinit, salas emblematic al energiilor si al materiei, nucleu generativ al lumii cu cele alcatuitoare ale ei. Dualitatea principiilor se identifica si ca sens, astfel ca in origine poate sa se afle inceputul unui sens si sfarsitul celuilalt, originea fiind permanent simultana cu ambele sensuri si cu toate principiile sau dimensiunile esentiale ce au participat la alcatuirea lucrurilor lumii. Asa se explica oarecum si aspectul tematic surprinzator al acestei poezii care s-a bucurat de frumoase si concrete aprecieri.
Imaginatia poetica imprima acestui nucleu generativ configuratie de monada si expresiei lui lirice caracter de simbol. In acest fel ne putem imaginea originea ca o emblema a existentei din care se poate contempla intregul traseu existential al tuturor elementelor, in ambele sensuri, de la geneza la extinctie si inapoi. Pentru aceasta viziunea poetica apeleaza la o structura apta sa exprime simultaneitatea contrariilor, la paradox, ceea ce imprima liricii un caracter contemplativ, reflexiv, sapiential. Unul dintre ele este Paradox absolut:
„Ceea ce numim viata
Este de fapt stingere
Sopti piatra
Unui fir de nisip.”
Autoarea  vede  in fenomene nu numai principiul manifest,  ci si contrariul lui, continut latent in aceleasi fenomene, pentru ca „naturii ii place sa se ascunda”, dupa cum spunea  Heraclit.  Asa apar figura si umbra, viata si moartea, lumina si intunericul, staticul si dinamicul, dar mai cu seama  piatra si raul, expresie metaforica a acestei viziuni extrapolate.  Ea nu-si insoteste descoperirile acestea „fenomenologice” cu entuziasme infantile si exuberante juvenile, ci cu o expresie concentrata in care insa isi face obligatoriu loc si mirarea. In haloul acestei stari psihice isi invaluie revelatiile cunoasterii contemplative si tot astfel le si comunica cititorului.
Mirarea imprima firesc poeziei sentimentul miraculosului, accentuat atunci cand reflectia ajunge, ca in expresionism, la elementele primordiale, temeiurile pe care, descoperindu-le cu aceeasi mirare, grecii antici si-au inaltat   edificiile fizice si metafizice ale civilizatiei si culturii lor exemplare.
Un asemenea loc miraculos este Rasaritul. El se constituie, ca o monada leibnitziana sau ca un „aleph” al lui Louis Borges, intr-un  moment incipient, originar, reiterat cu fiecare mirare a noastra, care, la randul ei, cuprinde genuin o interogatie. Imaginea lui ne atrage atentia asupra unui model cultural semantic implicat structural in aceasta lirica usor ekstatica si hieratica, cautatoare de semnificatii adanci si totodata tematoare sa nu destrame haloul de mister al lucrurilor  rechemate spre contemplare de gratia inspiratiei lirice. Trebuie o cugetare tentata de chemarile inceputurilor si ale predestinarilor firii,  un  spirit blagian pentru a accede, la aceste temeiuri. E nevoie de o adevarata „fereastra fenomenologica” spre a le contempla si a le rechema in actualitatea cugetului si  simtirii noastre. S-a spus de altfel  ca adevarata cheie pentru lectura acestor versuri o ofera „interogatia mirata”, care imprima universului ei liric substantialitate si vitalitate.

Alexandru ZOTTA

Elena Daniela Rujoiu SGONDEA
Transfigurare

Cautand sensul muzicii
Voi intra in pietre
Mladios
Melodios
Subtire
Sa se exprime
Miscarea.

Pietre vorbind

Pietre, voi,
Stinse oglinzi
Ale soarelui.
In voi tace
ultimul strigat.
Pietrele vad

Pe joase frecvente
Pulseaza vibratia
Pietrele vad
Rotunjindu-se.

Transfigurare

Cercando il senso della musica
Entrerò nelle pietre
Ondegiante
Melodioso
Sottile
Per esprimere
Il muovimento.
Pietre parlando

Pietre,Voi,
Specchi spenti
Dal sole
In Voi tace
L’ultimo urlo.
Le pietre vedono

Di basse frequenze
Pulsa vibrazione
Le pietre vedono
Arrotondandosi.

Pietrele respira

Intre doua glaciatiuni
Sub acelasi soare
apele respira
primordialul din ape.

Ce va avea prioritate la Cluj: un boutiqe sau Casa de cultura?

Faceam, recent, un apel la Justitia Romana, dar si la clujeni aducandu-le la cunostinta faptul ca, in pofida eforturilor uriase pe care institutiile de cultura si autoritatile locale ale municipiului Cluj-Napoca le-au demarat in vederea obtinerii nominalizarii orasului nostru spre a deveni, in anul 2020, capitala culturala europeana, asistam la o incercare a unor „baieti smecheri” de a obtine, cu concursul Justitiei, imobilul in care, in prezent, isi desfasoara activitatea Casa de cultura a municipiului. Trecem peste aspectul, nici el de neglijat, ca municipiul Cluj-Napoca intre toate municipiile capitala de judet din Romania, dispune de cel mai meschin si impropriu loc in care isi desfasoara activitatea o institutie care prin manifestaile sale cultural-artistice, de loisir, dar si din domeniul educatiei continue, ofera tuturor cetatenilor interesati, indiferent de varsta, pregatire, limba, religie etc. actiuni in care se regasesc si care raspund nevoii lor de cultura, de arta, de frumos.
De cativa ani depunem eforturi, zi de zi, pentru a fi cat mai aproape de gusturile si asteptarile beneficiarilor muncii noastre chiar daca nu dispunem de cele mai adecvate conditii materiale si resurse financiare. Zi de zi, de multe ori 7 zile pe saptamana, Casa de cultura pune la dispozitia clujenilor o paleta larga si diversa de manifestari si actiuni, bucurandu-ne de sprijinul si concursul altor instiutii partenere, inclusiv universitatile, institutele de cercetari, uniunile de creatie, filiala Cluj a Academiei Romane, precum si reprezentanti de marca ai elitei cultural-artitice si stiintifice locale si nationale. Beneficiem, totodata, de sprijinul constant al Centrelor culturale strain ce-si desasoara actvitatea in Cluj-Napoca, dar si a numeroase sectii culturale ale ambasadelor straine acreditate in Romania. Mai amintim ca, datorita contactelor pe care le avem in lume, am reusit sa aducem in fata publicului clujean atat artisti, ca si oameni de cultura sau savanti din multe tari ale lumii. Suntem, asadar, conectati si participanti activi si, credem noi, redutabili, la dialogul cultural european si international, contribuind, prin munca noastra, la sporirea prestigiului si renumelui acestui oras.
Tot de cativa ani, gratie unor imperfectiuni din legislatia romaneasca, suntem amenintati, de niste baieti smecheri, pusi pe capatuiala, se pare, cu pierderea spatiului si asa insuficient si impropriu in care ne esfasuram activitatea. Pentru ca, la un moment dat, interesand-se ce spatii si imobile din zona centrala n-au fost inca retrocedate, au descoperit ca un astfel de imobil era tocmai cel in care activam noi. Si atunci, cu sprijinul unor persoane in varste, carora li s-a promis marea cu sarea, au reusit sa faca rost de tot felul de acte si declaratii, mincinoase, false etc., pe baza carora au demarat acest razboi. Intamplator o pesoana dintre cele folosite de baietii smecheri amintiti este una si aceeasi cu cea despre care presa clujeana a atentionat ca obstructioneaza, fanatic, desfasurarea activitatii Muzeului de speologie, unul dintre putinele muzee de acest gen pe plan european si mondial, care contine multe acte, obiecte, documente etc. ce au apartinut fondatorului acestei discipline stiintifice – savantul Emil Racovita.
Intamplator sau nu, cetateanul in cauza, ungur la origine, ne creaza, de ani de zile tot felul de sicane si greutati si a declarat, de mai multe ori, lucratorilor institutiei, ca asteapta momentul cand va vedea evacuata Casa de cultura din acest imobil. Nu am inteles ratiunea unei asemenea incrancenari. Speram ca nu este un demers motivat etnic, sustinut, din umbra, poate, si de Consulatul maghiar din vecini pentru ca, prin astfel de demersuri marsave, sa alunge orice urma (dar si institutie) de cultura romaneasca si in limba romana din centrul Clujului .
La penultima sedinta a completului de judecata, din luna februarie 2011, presedinta acestuia, socata de nonsalanta cu care reprezentantul reclamantului a mintit cu nerusinare , urmarind sa induca in eroare Justitia, i-a atras atentia in acest sens. Credem ca, de fapt, presedinta completului de judecata era perfect indreptatita, moral si legal, sa il trimita pe respectivul individ in judecata pentru sperjur, dar si pentru ofensa adusa, cu vadita rea credinta, organelor de judecata. Mai mult, fapta marsava savarsita de individul in cauza ar trebui sa o determine pe distinsa jurista sa aiba indoieli si in ceea ce priveste legalitatea unor acte depuse, ca probe, la dosarul cauzei. In felul acesta e imposibil sa nu fie descoperite falsurile ordinare la care s-a recurs.
Solicitantii, in fals, ai acestui imobil au ajuns, prin fapta lor, sa submineze eforturile insemnate pe care institutiile, intelectualitatea si intreaga comunitate culturala clujeana le depun pentru a reusi sa obtina nominalizarea municipiului Cluj-Napoca, in anul 2020, drept capitala culturala a Europei. Si asta pentru ca, in locul unei Case de cultura, sa apara vreun nou boutique, restaurant sau crasma ordinara. Ii intreb pe clujeni, dar si pe reprezentantii Justitiei ce considera dansii ca e mai important pentru acest oras: o institutie de cultura sau o crasma ?
Avand in vedere faptul ca, prin activitatea noastra noi slujim intregul oras, pe toti locuitori lui, deci sunem o instiutie de utlitate publica, as solicita Justitieisa se pronunte in acest caz abia dupa organizarea unui referendum prin care toti locuitorii municipiului sa-si spuna cuvantul. Asa mi s-ar parea firesc, onest, legal si moral.
Trag speranta ca din Justitia clujeana nu au disparut oamenii integri, de aleasa probitate si tinuta, iar aceasa marsava tentativa de distugere a unei institutii de cultura sa nu se bucure de succes. Pierderea nu vizeaza doar colectivul, mic, ce activeaza aici, ci toti clujenii, iubitorii culturii si artei din acest municipiu.

Dr. Dan BRUDASCU

Lasatul Secului intr-un sat din inima Olteniei

Tocmai cand Sarbatorile de Iarna deveneau amintire, in anii cand inca mai purtam in suflet mirajul basmelor cu feti frumosi si ilene cosnanzene, satul dintre luncile Oltului se imbraca intr-un fel de abur caldut si strapungea cosurile caselor ce pareau de turta dulce. Aveam si de ce sa simt asa, o data in an era seara de Lasatul Postului de Peste. Asteptam cu infrigurare acea seara si aveam motivele mele. De cum se insera, imi pregateam nuiaua, o asezam dupa usa, ca nu cumva s-o vada tata, altfel Lasatul Secului trecea fara ca eu sa iau drumul in sus, spre capatul celalalt al satului, unde sta nasul si astepta sa vina finul, adica eu, sa-i sarute mana. Era plina ulita de fini mici si piperniciti care se zgribuleau pe langa gard spre casele nasilor de botez. Era un fel de pelerinaj al micului spre mare, al celui slab spre cel tare, al celui nestiutor spre cel de toate aflator. Tin minte ca in timpul unui an intreg tata ma speria cu nasul, dar nu sub forma de bai-bau, ci in senasul ca, daca faceam o trasnaie, auzea nasul si nu ma mai lasa sa-i pup mana si sa ma ierte, astfel eu eram pagubit de doua ori, una de iertarea micilor pacate facute cu fetele de leatul meu pe care, cand le prindeam la inghesuiala le controlam daca li s-a umflat bluza la piept si a doua ca ramaneam fara cei cativa banuti asezati in palma
Nici pomeneala ca nasul sa fie suparat pe mine, mai ales cand afla de nazdravaniile mele, ba se punea pe un ras sanatos, cum numai un taran sadea o putea face
 Lasa capul pe spate si radea de ziceai ca tuna din senin a bucurie
 “Asa, ba, fine”, zicea, si iar se punea pe ras. Eu roseam tot, dar el un ma vedea, tocmai ii duceam mana la frunte dupa ce i-o sarutam. Tata, ca un soldat instruit, ramasese asa din armata, dar mai ales din anii de prizonierat, astepta afara, pe prispa, isi facea de lucru cu cainele , bucuros nevoie mare ca avea sa primeasca mancare cat nu ar primi in alte zile din an. Aproape ca nici nu-i da atentie, sta tolanit pe prag si ciulea urechile la orice zgomot din casa. Masa intinsa in mijlocul casei, patura cea noua pe pat, focul in soba duduia de zor, iar pisica torcea a bine, cum zicea maestrul Nicolae Fulga, plecat dintre noi tot intr-un inceput de martie, oala cu capac din care tasnea mirosul de tuica fiarta, presurile tesute de nasa, vorba vine, ca erau facute de o femeie de la Greci  pe care toata vara o vedeai intinzand ata alba pe garduri pentru urzeala, intregeau atmosfera de sarbatoare care marca inceputul celor sase saptamani de post. Cum era firesc, incepeam de la nasul care ma astepta cocotat intre perne, in varful patului, avea naduf, se astupa daca nu avea toate pernele la spate. Dupa ce se minuna cat de mare m-am facut, desi ma vazuse cu doua zile inainte cand venisem cu tata “in recunoastere”, ma mangaia pe crestet, apoi imi da smechereste un bobarnac peste ceafa. Zicea ca asa e bine, altfel, daca nu da el, da altul si nu dadea cu mila
 Cand ieseam afara, racoarea serii amortite de sfarsitul lui februarie, sau inceputul lui martie, imi rosea obrajii mai rau ca ai lui nasu de atata  tuica fiarta. Cei cativa lei care poposisera in buzunarul de la haina erau deja arvuniti, deja stiam unde sa asez cartile pe care voiam sa le am, cu toate ca cizmele  nu mai depuneau niciun efort in a opri frigul si zapada peticita de pe ulita. Nu mai simteam nimic, poate doar o urma de regret ca, pana la anul, s-ar putea ca locul in care sta nasul sa ramana gol, dupa cum rasufla de greu. Nu a fost asa, ma speriam eu degeaba, se pare ca tuica fiarta il colora destul  pentru ca paloarea sa puna stapanire pe el.
 Am mai facut zeci de drumuri spre casa lui, el tot acolo era, numai ca timpul trecuse peste el ca si peste mine, dar noi tot o tineam cu ”sarutatul mainii” de Lasatul de Sec. Exista in aer o combinatie de bine si cald incat nu puteai sa gandesti altfel, nu puteai fii tu insuti daca nu te aplecai la cele sfinte ale noastre, nu puteai merge mai departe daca nu-ti faceai un mic proces de constiinta si nu te iertai cu cel caruia i-ai gresit, sub o forma sau alta. Capitolul “iertare” era unul care ne placea noua, baietilor, cel mai mult, pentru ca, atunci cand ne intalneam, in seara de Lasatul de Sec, ne ceream iertare la fete. Si cum poti demonstra acest lucru decat prin a pupa pe cel caruia ii soliciti iertare?
 Cum noi deveniseram evlaviosi din fire, pupam tot ce intalneam, ca si cand toate pacatele lumii noi le-am fi savarsit. Nu aveau, saracele, ce sa faca, le prindeam la inghesuiala,cu mainile ocupate de cosul cu imparteala dusa pe la alte case din vecini, si le luam de gat, fara sa uitam  a zice, ”sa fim iertati”. Dar si lor le placeaaaaa, mama, mama! Pai luau cosul cu pomana si se duceau tocmai in cealalta parte a satului, la o ruda careia in tot anul nu-i calca pragul, iar cand ajungea sa zica femeia “bogdaproste” nu avea decat pentru niste paine amestecata cu ciorba varsata din oala, cateva cornulete albite cu zahar pudra dar umezite de vin, si ultimele coaste de porc, oprite special pentru seara aceea, infipte in botul de mamaliga pus in paner, cu dedicatie pentru nu stiu care mort mai stirb. Si uite asa mai trecea inca un post pe langa altele impuse si lungi, care aveau sa vina cand eu insumi stau in varful patului.

Marin Trasca