Tag: Romania

ROMÂNIA MEA: „PATRIA MEA!”

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

 

CONCURSUL DE ESEURI „ROMÂNIA MEA” – PNL VASLUI 2011

 

Mihai ILIE  – Liceul Teoretic „Mihai Eminescu”-  Bârlad

(elev in clasa a XI-a)


 

ROMÂNIA MEA: „PATRIA MEA!”

 

 

Sunt nascut si crescut pe aceste meleaguri reprezentate de câmpiile verzi pline de grâne, de muntii semeti acoperiti de paduri dese si de dealurile bogate în rod. Râuri repezi cu apa cristalina scalda aceste plaiuri si poarta pe valurile lor povestea acestor pamânturi. Apoi povestea este soptita Dunarii, care duce mai departe taina acestui popor si o împartaseste Marii Negre, sora buna a acestei tari, numita România. Aceasta este tara mea, aici s-a format natiunea mea. Dar mai presus de orice asta este patria mea, România.

Patria mea înseamna mai mult decât cadrul pitoresc si binecuvântat în care s-a nascut poporul român, mai mult decât râul, ramul, codru si marea. Înseamna locul în care au trait si au creat parintii mei, dar si parintii bunicilor mei. Pe lânga dragostea pe care le-o port parintilor mei, o dragoste speciala le-o port si bunicilor mei români. Ca orice român care îsi iubeste patria, am ca bunici nume ilustre ale acestor pamânturi: Mihai Viteazu, Stefan cel Mare, Avram Iancu, Mihai Eminescu, Aurel Vlaicu, Nicolae Grigorescu, George Enescu, Constantin Brâncusi si multi, multi altii. Fara ei, cuvântul patrie ar fi gol de continut. Fara sacrificiul lor pe altarul istoriei, al culturii si al stiintelor, România ar fi doar o eticheta agatata de un anumit contur pe harta lumii.

Frumusetea gândurilor despre patria mea România sunt doar vorbe daca respectul si iubirea fata de ea nu sunt dovedite. Iar dovada se aduce nu prin vorbe, ci prin fapte. Iar daca este cazul prin sacrificiu, asa cum au facut întemeietorii si stramosii României. În viata de zi cu zi, iubirea fata de tara se traduce printr-o munca cinstita, prin îndeplinirea îndatoririlor cetatenesti, prin respectul fata de semeni, indiferent de nationalitate sau etnicitatea lor. Sa iubesti libertatea ta si a celorlalti, sa lupti pentru dreptatea ta si a celorlalti este datoria oricarui om care-si iubeste patria. Toate acestea sunt actiuni prin care bunastarea locuitorilor acestor tinuturi creste, devin mai bogati, iar patria progreseaza spre un viitor pozitiv.

Dar patrie nu înseamna doar privirea îndreptata spre trecut si prezent. Patrie înseamna si viitor, viitorul acestor locuri, precum si al locuitorilor acestor pamânturi: copiii si nepotii nostri. Fata de ei trebuie sa nutrim aceleasi sentimente ca si fata de stramosii nostri. Trebuie sa ne asiguram ca le lasam o României curata, nepoluata, o tara echilibrata social si economic, precum si un mediu înconjurator propice unei vieti linistite si sanatoase.

România mea este o capodopera naturala: o tara frumoasa si binecuvântata!

Ma gândesc acum, ca Dumnezeu a facut, cu dragostea Sa de Tata, o tara binecuvântata: o gradina frumoasa pe pamântul, unde m-am trezit la viata si eu! Sunt sigur, ca Arhitectul acestui Univers infinit ne-a iubit pe noi: românii mai mult, de ne-a dat o tara atât de frumoasa, care sa ne fie unicul loc de pe lume, unde sufletul nostru nu este surghiunit în sentimente de dor, caci este Acasa! Ce n-are frumos tara mea România? Gradini si livezi în culorile de curcucubeu, munti plesuvi în tacerea de piatra adânca, paduri milenare, cu arbori ce pastreaza frumusetea paletei folosita de-o mâna maiastra si sfânta, dealuri cu miile de flori, cu o multime de culori, ce ne mângâie privirea, cu livezile îmbracate în sarbatoarea de clorofila si viata, trezite din somnul de iarna la o alta dimineata, scaldata în soarele mai luminos si mai calduros, cu râurile izvorâte de peste tot cuprinsul tarii, ca sa stâmpere setea românului cuprins de harnicie, când trudeste pamântul, munceste-n uzina sau scrie vreo poezie, caci românul se naste poet, cântându-si bucuria si dorul, durerea si nefericirea, sperantele si iubirea…

România mea este locul meu de nastere; si toti românii îmi sunt frati. Sunt fratii mei de bucurie si jale, de cântec sau înlacrimare, de optimism, de credinta si biruinta… Purtam toti, cu noi o casa, în sufletele noastre, cu ochi, ca ferestre spre cer; si o tara numita limba româna, primita ca dar de la strabunii ce au sadit în noi – ca zestre sfânta si buna – florile sacre de comunicare, în cuvintele frumoase din limba noastra de origine latina, oriunde ne-am trai viata pe acest pamânt si nu ne-am lasat inima sa ni se pagâneasca si nici sufletul sa ni se faca iasca, caci ne-am pastrat credinta în Dumnezeu.

Roamânia mea este o gradina imensa de 237.500 kilometri patrati, îngrijita si pastrata frumoasa, prin munca harnica a milioanelor de frati si surori ale mele, de care ma simt legat prin neam stramosesc si prin sânge latin, ce ni l-a dat Dumnezeu, când ne-a daruit un suflet si o credinta, si o limba frumoasa pentru comunicare, când am vazut întâia data soarele pe felia de glie ce-o numesc de-atunci tara mea: Acasa!

Muntii falnici, dealurile în culori de curcubeu, câmpii manoase, ape curgatoare, lacuri binecuvântate, marea cu valurile ei neastâmparate, delta Dunarii, apele termale, ape minerale, lanuri bogate de grâu „pe cel mai gras si bogat pamânt din Europa”, aur si argint, sare si multe alte bogatii se ascund „în pântecele” tarii mele, gradini lânga gradini, cu flori, din curcubeul de culori, livezi cu fructele gustoase si bune, podgorii de vii si alte bogatii îmi spun ca am de ce sa fiu fericit ca sunt român, afirmând plin de bucurie: Este nu numai frumoasa, dar si bogata a mea Românie!

România visurilor mele, din copilarie si de mai târziu, este locul în care muntii cânta în bataia vânturilor, vaile rasuna de murmurul stropilor de ploaie si de trasnetele care strabat adesea vazduhul, iar pârâiasele zburda, ca apoi, râurile domolite sa duca sperantele românului în lumea larga, contopindu-se cu zbuciumul continuu al Marii Negre, în care s-au acumulat si lacrimile din sufletele strabunilor mei, ce-au trait si-au murit pe plaiurile Mioritei, dar mi-au sadit în suflet mirabila samânta a sentimentului de dragoste pentru România mea si pentru limba ei frumoasa româna! Am în suflet un camin ce-l port oriunde si oricand cu mine in suflet : E România mea!

În opinia mea, un bun român care-si iubeste patria, România, respecta si se îngrijeste sa puna în practica testamentul lasat noua de catre marele nostru domnitor, Stefan cel Mare: „aceste pamânturi n-au fost ale stramosilor mei, n-au fost ale noastre, ci ale urmasilor urmasilor nostri în veacul vecilor…”

Mihai ILIE

Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” – Bârlad

2 iunie 2011

ROMÂNIA MEA: „CUM ESTE TARA MEA…”

On By nelursIn NewsLeave a comment

CONCURSUL DE ESEURI „ROMÂNIA MEA” – PNL VASLUI 2011

 

Manuela BURGHELEA – Grupul Scolar Industrial „Stefan Procopiu”, Vaslui

(eleva in clasa a XI-a)

 


ROMÂNIA MEA: „CUM ESTE TARA MEA…”

 

 

Nu este prima data când ti se pune aceasta întrebare – cum este tara ta? Ai mai citit un Noica, un Cioran, un Draghicescu, ba poate si ceva Ovidiu, te-au câstigat si ti-au format convingeri sau, alteori, ti-au provocat dezaprobari profunde. Dar niciodata nimeni nu te-a întrebat, atât de direct, ce este cu tara ta, si iata ca ramâi geniu pustiu în fata foii goale.

 

Dupa amar de vreme de chibzuinta si lectura, îti vine în minte ca România ta este o cutie neagra. Nu ca asa i-ar fi sufletul, negru si gaunos, si nici c-ar fi ca în povestea aceea a Pandorei, de s-au îngramadit în ea toate pacatele lumii; ar putea fi, mai curând, cutia neagra a unui avion, în care s-ar gasi informatia esentiala ce te-ar ajuta sa întelegi cum de a razbit atâta vreme prin furtuni tara ta. Cert este ca înca nu ai cheia si, poate, nici n-o vei avea vreodata. Poate esti prea tânar, poate nu ti-ai luat ragazul sa o privesti în fata sau poate ca, pâna acum, ai încercat sa crezi ca îti este indiferenta.

Mai mult, sa-ti definesti tara înseamna sa o limitezi, sa o închizi în niste tipare, pe care ea le refuza si peste care sare ca o caprioara, râzând de nesocotinta ta. Nu încerca s-o întelegi; România nu poate fi înteleasa, ea trebuie doar simtita si traita, asa, ca o poezie. Nu este loc sa te complici sa îi cauti o filozofie, cât timp sufletul românesc este atât de simplu si atât de putin predispus la problematizare. Ia totul cu seninatate si vezi în tot ce te înconjoara simple aparitii ale firii; sa faci altfel ar fi curata blasfemie.

Când spui ca îti este imposibil sa îti limitezi tara, te gândesti, cumva, ca România este în tine, oricât de în afara granitelor ei te-ai duce. Te ascunzi tu în vreo gaura de sarpe, îti mai cauti adapost în bârlog, cu ursul, dar sa nu crezi ca sentimentul acela românesc al fiintei nu vadetecum!

Nu stii altii cum sunt – (ba poate ca stii, dar nu despre ei este vorba aici), dar tu chiar te complaci în românire. Tu îti duci zilele aici de când cei doi batrâni buni înca mai umblau prin lume… Ar fi trebuit ca pâna acum sa românesti la fel cu toti ai tai, dar unii sunt mai români decât altii si, acum sincer, n-ai putea spune ca toti românii românesc în acelasi chip. Tu, de exemplu, moldovenesti în tihna, fiindca te-ai nascut pe meleaguri vasluiene. Tu nu accepti sa-ti spuna nimeni ca tinutul acesta al Vasluiului, care nu este nici la munte, nici la ses si care se împartaseste de o neasemuita frumusete, nu este barem un picior de Paris.

Românul este, fara îndoiala, mioritic pâna-n maduva oaselor. Dimensiunea aceasta mioritica este ampla, ea înglobeaza fatalismul existentei, resemnarea, împacarea, fiind sintetizata de expresii precum? „lasa ca merge asa”, „se putea si mai rau”, „înca e bine”, „ce-o fi, o fi”. Românismul este patrimoniul tau stilistic, un ansamblu conturat mai mult din latente decât din realizari. Poporul românesc este ancorat în posibil, în latenta; el nu traieste plenitudinea în istorie, a carei framântare o considera irosire si pierdere oarba de energii. Aceleiasi fibre românesti îi datorezi dragostea de pitoresc, simtul masurii si al întregului, simtul nuantei si al discretiei, cumpaneala gândului si un necesar scepticism. Te afli aici într-un câmp nuantat, aproape inefabil, calator sub zodii dulci-amare, refacând în tine o infinita pendulare între ursita si har divin. Nu te lasi coplesit nici de fatalism iremediabil, dar nici nu te încrezi definitiv sortii, pentru ca stii ca poate sa îti fie si potrivnica.

Situati pe un pamânt de cumpana, românii au stat aninati de munti si au demonstrat o extraordinara forta de rezistenta la mereu „aceste cumplite vremi de amu’ ’’, cum ar fi spus Costin. Geografia a orientat istoria. Consideratia este agravata extrem de Cioran, care afirma ca România este geografie, nu este istorie, ca mai mult a îndurat istoria, decât a facut-o. Totusi, tu nu poti sa te dezici de unele rabufniri ale trecutului si, în apostazia ta, sa te consideri curat ca un ghiocel, pentru ca stii ca, din dulapul tau de acasa, te-ar privi mustrator scheletele stramosilor. Tu porti în tine ecoul faptelor de arme glorioase ale unui Fane Babanu sau ale unui Mihai Viteazul si ale Pestilor Buzati, pe care, pentru posteritate, ar fi bine sa nu le renegi.

Câteodata, constati si tu, cu bucurie, gând la gând cu Noica, faptul ca poporul acesta, care, într-un document din trecut, în „Unio Trium Nationum”, Universitatea ungurilor, sasilor si secuilor din Transilvania, cu câteva sute de ani în urma lor fata de cele câteva milenii de dainuire româneasca, aproape ca nu era mentionat si nu avea niciun drept, el, poporul acesta, anonim în istorie, se va ruga la Judecata de Apoi pentru mântuirea celor trei natiuni care l-au nesocotit – unguri, sasi, secui -, asa cum, la fel de bine, se va ruga pentru mântuirea pâna si a turcilor, care l-au stapânit, jefuit si abatut de la viata în veac, sau cum se va ruga, deopotriva, pentru mântuirea slavilor, care au amenintat sa-l înghita, cu valul lor urias. Poporul român a rabdat toate acestea în istorie, ca o simpla maicuta de mânastire, si a ramas pe aceste plaiuri, ca popor cu obiceiuri slave si cu constiinta de romani.

– Cu bucurie, spuneai, îti gândesti tara.

– Cu bucurie, pentru ca ce alta zabava poate fi mai de folos românului si mai cumplita razbunare decât iertarea dusmanilor?…?!

– Arrêtez-vous, Belle Infidèle, vous faites dire à Noica des choses qu’il n’a jamais dites!!!

Alteori, te uiti la voi, cât sunteti de mici, si simti enorm si vezi monstruos, si mai ca-ti vine sa-l întelegi pe Caragiale, de ce va uraste. Alta data, citesti, ca si Cioran, în formula costiniana „nu este vremea sub om, ci bietul om sub vremi’’ (preferata de Xenopol ca motto la „Istoria Românilor’’), formula fatalismului national si, într-un glas cu cronicarul moldovean, îti deplângi tara-ti înlacrimata si pe bietii locuitori. Îti dai seama ca poporul tau este bun facator de planuri, admirator de straini si suspinator dupa caractere, dispretuitor al urmarilor faptelor sale (ce-o fi o fi!).

În asemenea conditii, ar fi de mirare sa-i ajunga cuiva o viata de om sa înteleaga de ce esti multumit, de ce nu te revolti si de ce nu darâmi România aceasta din temelii, ca pe ruinele ei sa recladesti una nou-nouta. Tu chiar te încapatânezi sa simti pentru aceasta tara si pentru biocenoza ei, dincolo de un interes stiintific bine justificat, tandrete, chiar duiosie, asemenea unui naturalist fascinat de o colonie de bacterii pulsând în ritm si în contraritm pe lama de microscop.

 

Filozofând si poetizând, observi în tara aceasta a ta un „spiritus loci”, un ce indicibil, criteriu intuitiv de recunoastere a spiritului românesc. Matricea pamântului de aici este indefinit ondulata, ti-ar spune Blaga, si ea te determina sa te consumi într-o simpatie masiva fata de alternanta ritmica deal-vale, în solidaritate cu orizontul tau spatial.

România este ombilicul lumii, punctul de sprijin în jurul caruia se învârte universul tau si la care raportezi orice alt spatiu, iar pentru tine oamenii se împart în români si în non-români. Ia, însa, aminte, sa nu-i vorbesti unui non-român despre aceasta, ca nu te-ar întelege, si pastreza-ti convingerea, chiar daca s-ar putea ca desteptii sa încerce sa-ti contracareze acest adevar cu argumente care se topesc la prima raza de luna. Nimeni nu poate spune mai autentic decât tine cât este dulceata si cât este amar în conditia de român.

 

Tu ai constiinta ca memoria colectiva uita ce ai scris, dar retine tâlcul. Înca mai cauti neodihnit cuvântul sa exprime România ta si îl gasesti, dupa o furtuna feroce în creier? oh! oh! oh! si vai! vai! vai! di tara. Si trec anii cu roata si tu vezi, prin spuma marii si prin fum, matca neamului si plaiul verde cel neadormit, si nu mai este dulce afara si nici în bârlog, pentru ca cineva a uitat cutia deschisa si te-a razbit dorul…

 

Manuela BURGHELEA

Grupul Scolar Industrial „Stefan Procopiu”, Vaslui

30 mai 2011

 

ROMÂNIA MEA: „TARA CONTROVERSELOR!”

On By nelursIn Essays7 Comments


Image source: http://romanianjournalist.wordpress.com/2013/05/28/romania-worlds-biggest-flag/

CONCURSUL DE ESEURI „ROMÂNIA MEA” – PNL VASLUI 2011

CÂSTIGATOAREA LOCULUI ÎNTÂI DIN 52 DE PARTICIPANTI:

Gina Camelia ROMAN – Liceul Teoretic „Emil Racovita” din Vaslui


ROMÂNIA MEA: „TARA CONTROVERSELOR!”

Mi se spune ca sunt un copil îndraznet aflat pe treptele maturizarii… Frumoasa caracterizare… Ma simt cuprinsa de un vârtej analitic si ma gândesc ca as putea sa decupez scurte fragmente de viata autentic româneasca, într-o dimineata frumoasa de vara. De comun acord cu gândurile mele, mai ridic odata binoclul si privesc în zare pentru a da frâu liber vocii interioare. Astfel, privesc la România, aceasta tara teribil de simpla si frumoasa, trecuta adesea prin focurile unor razboaie, despre care am învatat la istorie ca nu au fost întotdeauna ale ei, aclamata si blamata, si oachesa, cu oameni care viseaza sa traiasca în alta tara. Iluzoriu? Nu stiu ce sa zic de la înaltimea celor 17 ani ai mei… Este tara mea, tara scapata din mâna ce se îndreapta spre un declin sadic creat de propriile mentalitati? Ar fi absurd sa pun aceste cuvinte pe umerii numelui de România? Nu, eu nu sunt în masura sa învinuiesc tara pentru nimic ci doar sa atrag atentia catre „umilul” megies român.

Este cert faptul ca într-o zi voi putea parasi aceasta tara… Privesc, stagnez dar nu, stingher ca un fobist aflat în fata propriei usi fara cheie… Cutez a-mi parasi tara si a începe viata într-o tara perfecta? Este România o tara perfecta? Cum ar arata o tara perfecta, cu oameni perfecti? România este locul unde am crescut, am împartit bucurie, tristete, am învatat sa iubesc, sa dau frâu liber imaginatiei, sa cred în fortele proprii, sa ma exprim, sa ajut, sa caut raspunsuri, sa ignor, sa sper ca într-o zi eu cu un grup de oameni asemeni mie vom putea pune baze solide într-o tara ierarhic magnifica, iar spectacolul proastei imagini va înceta.

 

 Pe neasteptate, întreaga fiinta-mi este captata de un afis de publicitate rupt.. Înca se mai observa zâmbetul „ca pentru poza” al celui care promitea ca si altii… marea cu sarea! Ma întreb, n-o fi si el un produs al scolii românesti. Daca da, avem acelasi numitor comun, eu si cu domnul din afise, suntem tâmpiti. De ce as vota un tâmpit?

Gina Camelia ROMAN

 

Ma simt prinsa în mrejele tarii care, cu o ultima sfortare, încearca sa ma ademeneasca prin masivele ei înzapezite iarna, prin adierea florilor de primavara, cu aerul ei de fecioara adormita de bogatia verii si dezmierdata de o batrâna toamna târzie, traversata dinspre vest spre est de zonele întinse de câmpie cultivata cu sapa si cu calul, de oameni care s-au chinuit sa-si dea un rost propriei vieti. Purtam cu noi veacul frumusetii, a dorului de drumetii, a muncii obositoare de la câmp care nu curge parca prin vene desi glasul biroului si ora 7 pândeste perfid… De undeva, din inima tarii se aude tulburator imnul în culorile sfinte de curcubeu, tricolor al unui popor ce pe zi ce trece uita sa traiasca, având un cult al acumularii de traume. Probleme sau pareri tardive, puse fata în fata cu românul, se aud ca dintr-o crevasa: avem facilitati insuficiente, fonduri inexistente, tinere talente distruse de pitipoance cu sex appeal, faptul ca pentru clasa politica suntem simple instrumente de vot cu propuneri indecente, daca indecenta înseamna echivalenta vot – peste congelat, ca noi desi nu avem suficiente case… construim monumente, ca bunele maniere par a se gasi la intelectuali sau în aparenta la cei cu portofele nepurtate în buzunar, presiuni ca la capatul saraciei se afla viata, clubul, luxul. Cumplit este faptul ca fiecare dintre noi avem idealuri si sentimente, suntem o întreaga natiune ce ne cautam valori si înca îndraznim sa speram ca vom trai o viata care sa nu se transforme în tipul de hrana fara condiment.

As vrea sa cred ca, orice curs vor lua lucrurile, România este în noi, totul tine de noi, redresarea tine de noi, ca le suntem datori celor care au luptat de veacuri pentru fiecare palma de pamânt. As vrea sa se trezeasca în noi spiritul civic si sa ne gândim ca nu am putea privi altfel România decât locul unde copiii sunt învatati sa vorbeasca româneste, sunt educati si purtati de mâna în gradinite, apoi la scoala.

Daca m-ar întreba cineva de unde sunt, cu siguranta as sti sa raspund: din Vaslui, de pe o strada anume, locuiesc într-un bloc, fost gri, actualmente colorat fara nicio noima, colt cu maneaua vecinului de la parter si cu bormasina celui de la 3 care sparge si mestereste de cel putin un an. Ma uit în oglinda analitic, cred ca arat bine, parul îmi cam face figuri, dar deja nu-l mai iau în seama. Cobor scarile prudent, mi-e teama sa nu alunec, a spalat proaspat femeia noastra de serviciu. La capatul culoarului deja zaresc aceleasi siluete, vecinii mei care asculta muzica pusa în casa de afara. Încerc sa-i ignor, asa cum ignor si replica de fiecare zi a mamei, mama nu se poate abtine sa nu exclame „Ce dracu or face astia toata ziua în fata blocului? Altii de vârsta lor au si copii. Mai târziu îti dau în cap pentru o bucata de pâine!” În naivitatea ei, spera… sa nu ajung si eu ca ei.

Înaintez spre iesirea din scara. Vali, un urecheat ciudat, ma saluta zâmbind cu gura plina de seminte. Schitez un zâmbet, ma mai întreaba ceva, dar nu mai aud ce, nici nu mai doresc sa aflu, dar le simt privirea fix pe fundul meu. Brusc, ma întreb daca vreunul o fi avut în viata lui emotii la româna, sau s-o fi straduit la matematica. Îmi vine un gând si mai ciudat în minte. Cum or fi aratat când erau bebelusi, moi si pufosi. Ce asteptari o fi având de la ei niste mamici nedormite? Unde, pe ce scara a societatii ar trebui sa-i asez? Sunt scursuri, sunt plevusca? Or fi, dar sunt români, la fel ca si mine! Asta nu pot ignora. Ce sanse primesc ei si de la cine? Ce sanse primesc eu si de la cine? Prin urmare, eu am un reper, eu cea dintr-o familie obisnuita, ei – din familii la fel de obisnuite, ca si mine! Lasati de capul lor, au alte repere… Eu, de pe strada X, din blocul X ca si ei, eu din Vaslui, ca si ei, eu din România ca si ei… Din România mea si din România lor…

Mergând spre scoala, ma gândesc brusc la ce as vrea sa ma fac când voi fi mare. Mesajele primite sunt cel putin bulversante: „Scoala româneasca scoate tâmpiti”! Oi fi si eu unul dintre ei? Cu siguranta! „Medicii din România sunt cei mai slabi din Europa, si e la moda sa te tratezi în strainatate”… Toate fetele de vârsta mea vor sa se faca modele sau… nu stiu… Ceva care sa le aduca multi bani si faima.

Pe neasteptate, întreaga fiinta-mi este captata de un afis de publicitate rupt. Înca se mai observa zâmbetul „ca pentru poza” al celui care promitea ca si altii… marea cu sarea! Ma întreb, n-o fi si el un produs al scolii românesti. Daca da, avem acelasi numitor comun, eu si cu domnul din afise, suntem tâmpiti. De ce as vota un tâmpit?

Drumul catre scoala e un spectacol cotidian. Îmi propun mereu sa vad ceva, o particica din tara asta. In acest moment vad o femeie carând o sacosa, însotita de sotul care fumeaza o tigara… si simt brusc ca nu mai vreau sa ma gândesc la nimic…

Gina Camelia ROMAN

Liceul Teoretic „Emil Racovita” – Vaslui

FANUS NEAGU

On By nelursIn InterviewLeave a comment

Directorul Teatrului National din Bucuresti

 

[pullquote]

„Am muncit din rasputeri sa scap de mizeriile proletcultismului.”

„Am fost strâns legat de Nicolae Labis, Nichita Stanescu, Baesu, Raicu, Cosasu, Grigore Hagiu s.a.”

[/pullquote]

Sunteti directorul Teatrului National din Bucuresti, stimate Fanus Neagu…

 

Înca…

 

Sunt bucuroasa ca am reusit sa ne întâlnim astazi, aici, chiar în incinta Teatrului, în biroul dumneavoastra. Îmi puteti spune ce înseamna aceasta functie pentru dumneavoastra si cu ce probleme va confruntati?

 

Probleme foarte mari nu am avut, doar ca, spun acum cu tristete, mi se încheie mandatul, împlinind trei ani si jumatate de când sunt director de teatru. Acum ma pregatesc sa predau mai departe stafeta, probabil bunului si vechiului meu prieten Ion Cojar, regizor de mare prestigiu, cunoscut atât la noi în tara, cât si în strainatate.

 

Cum s-a împletit activitatea de scriitor cu cea de director al primei institutii teatrale din România?

 

Usor nu a fost, dar am reusit sa cunosc o lume minunata, cea a teatrului, cu bulversari, drame, tragedii si, mai ales, cu premierele ei. Este o lume, pot spune, fabuloasa, pe care nu îmi pare rau ca am traversat-o, dimpotriva. Însa este o lume în care intri, dar într-o zi trebuie sa si iesi, caci daca te scufunzi în ea, intri în mlastinile desfatarii sau în mlastinile nimicului. Este ca orice strat social, fantastic, frumos de vazut, mai ales de la distanta, dar înlauntrul fenomenului vezi ca lucrurile nu stau chiar asa. Sper ca mi-am facut mai multi prieteni adevarati printre actori decât aveam înainte de a deveni director. Acum, dupa trei ani si jumatate, plec cu inima curata, în sensul ca am facut tot ce se putea face într-o perioada data. S-ar putea, si ar fi bine asa, ca regizorul Ion Cojar sa faca mult mai mult.

 

Ati împlinit, de curând, în 5 aprilie a. c., vârsta de 65 de ani. La multi ani, maestre! V-ati facut un bilant cu aceasta ocazie?

 

Nu. Nu-mi fac bilantul. Poate, numai uneori, când mi-e frica de moarte; sau alteori, când sunt cutremurat de îndoieli, spaime, dar întotdeauna am credinta ca mâine voi scrie mai bine si mai mult.

 

În perioada de directorat ati reusit sa mai scrieti literatura?

 

Am scris destul de mult. Am terminat un volum pe care l-am si predat la „Cartea Româneasca”. De fapt, as fi vrut sa-l predau Editurii „Porto-Franco”, dar, dupa cum stim, este prea saraca astazi, cum sunt si eu prea sarac; e o carte de povestiri numita O corabie spre Bethleem, de aproximativ 200 de pagini. Dupa ce am terminat acest volum am reluat o carte mai veche, o rescriu, iar în aceasta vara, pentru ca vara sunt mai lenes, voi scrie o piesa de teatru, nu voi dezvalui înca despre ce este vorba.

 

Sa ne întoarcem cu câtiva ani în urma, în perioada 1954-1956, când erati redactor la „Scânteia Tineretului” si colaborator la „Amfiteatru” si „Luceafarul”. Comparati, va rog, munca gazetareasca de atunci cu cea de astazi.

 

Astazi nu mai sunt gazetar, sunt director, redactor-sef la „Literatorul”; atunci eram doar un începator si un trepadus. Nu este acelasi lucru sa fii începator si director. Eram foarte tânar, fermecat de viitor, cu toate ca erau toate usile închise pentru mine si toate ulitele ferecate, dar credeam în viitor, stiam ca voi face lucruri bune si frumoase si trebuia sa muncesc mult pentru aceasta.

Astazi stiu cum se face o revista, cum se face un ziar si cât de greu este sa scrii. Întâmplator, lucrez si cu generatia tânara, sunt niste tineri entuziasti si culti, poate mai culti decât pe vremea noastra, pentru ca epoca s-a deschis catre întreaga lume, s-a diversificat. În timpurile mele, trebuia sa fii mereu aplecat, nu subjugat, literaturii ruse – cea mare si celebra, clasica si dominatoare, pe care o voi iubi întotdeauna si toti, cred, o vor iubi; pentru ca m-a ajutat enorm. Îi amintesc pe Pasternak, Solohov, Evtusenko, Rasputin. Târziu, am patruns si în literatura occidentala, îndragostit fiind mereu de anglo-saxoni, apoi am patruns în literatura franceza si italiana, dar toate acestea cu mari sacrificii, cu întortocheri si zapaceli, mai ales pentru faptul ca am fost mereu un tip zanatec, împrastiat, neordonat, cu o cultura eclectica. A trebuit sa ma ordonez toata viata în tot ce am facut. Nu stiu daca este bine sau rau, dar cred ca uneori este bine sa fi si sarit într-o copca, dintr-o copca într-un fluviu, dintr-un fluviu într-un bloc-turn etc. Dar, în mod cert, ca un tânar sa poata razbi astazi, trebuie sa aiba o cultura temeinica.

 

Sa ne aducem aminte de debutul Dumneavoastra din 1954, produs în revista „Tânarul scriitor”, cu povestirea Dusman cu lumea.

 

În realitate, am debutat mai întâi, si sunt foarte mândru de acest lucru, la Galati, în ziarul local „Viata noua”, eram tare fascinat de plumb, de litera scrisa, de miracolul foii de ziar. Pot spune ca am întâlnit acolo niste oameni draguti, binevoitori. Tot în acea vreme era si un cenaclu literar vestit în Galati, o adevarata scoala de literatura, pe str. Gamulea, numit „13 iunie 1916”, pe care îl frecventam cu Tia Chiper, cu un mare prieten, doctorul Viorel Dumitriu, care a murit, cu Stefan Negrea, care a murit în închisoare, eu fiind, ma gândesc acum, unul din putinii supravietuitori. Eram niste tineri frumosi, entuziasti, plini de bucuria poeziei, a literaturii, de mirosul teilor de pe strada Domneasca, de frumoasa Dunare… Pacat ca la vârsta aceasta nu mai putem sa ne adunam cu totii, sa stam la un pahar de vin bun, ca odinioara, calatorind pe Dunare, între Braila si Galati…

 

Primul volum v-a aparut în 1959, Ningea în Baragan, retiparit, cu unele adaosuri, în 1964, sub titlul Cantonul parasit, volum premiat de Uniunea Scriitorilor. Au urmat Somnul de la amiaza (1960) si Dincolo de nisipuri (1962). Se publica greu o carte?

 

Era foarte greu sa publici. În primul rând, pentru ca trebuia sa fii, într-o oarecare masura, proletcultist. În volumul meu de debut sunt doar doua povestiri bune, restul sunt niste chestii ratate, dar simteam ca zestrea primita de la parinti, de la stramosi, trebuia dezvoltata.

Am muncit din rasputeri sa scap de toate mizeriile proletcultismului.

 

Ce prietenii v-au marcat în viata?

 

Foarte multe. Nu pot sa amintesc decât putine nume, nu am avea spatiu pentru toate, am fost strâns legat de Nicolae Labis, Nichita Stanescu, Baiesu, Raicu, Cosasu, Grigore Hagiu s.a., a fost o generatie superba, care nu se va mai repeta. Generatie de mari poeti care, iata, dispare. De curând au murit marele prieten Gheorghe Tomozei, Marin Sorescu, Cezar Baltag – prieteni de inima…

 

Ce înseamna sa primesti de atâtea ori Premiul Uniunii Scriitorilor?

 

Demult, sa primesti acest premiu însemna niste bani în plus. Prima data esti fermecat, te crezi chiar vrajitor, consideri ca ai primit totul, esti îndragostit de iele si ele de tine. Dar celelalte premii devin rutina. Premiile nu fac un scriitor, ci îl ajuta sa scrie alte carti. Ca scriitor, pot spune, nu o duc prea bine, dar nici foarte greu, dar ma gândesc la bietii tineri care abia încep sa scrie, cum se vor descurca ei?

Astazi, un prozator, ca sa traiasca decent, trebuie sa aiba un tata mosier sau fabricant, pentru ca proza este o osânda, nu o desfatare. Ca sa scrii 6-7 ore pe zi, sa citesti apoi 2-3 ore, trebuie sa fii rupt de realitate, de mizeriile cotidiene, sa nu-ti pese de nimic, doar sa scrii.

Cred ca, la ora actuala, literatura noastra este în pragul nenorocirii. Neajutata de stat, nu se mai poate descurca. Într-o tara mica, asa cum este România, într-o tara hartuita de toate neamurile închipuite din jur, literatura trebuie sa beneficieze de sprijinul statului. El neexistând, literatura nu mai rezista.

 

Dar revistele literare?

 

Nu sunt profet, sunt doar redactor-sef. Dezastruos viitor! Sigur, solutia la îndemâna este cea a sponsorizarilor. Dar banii se pare ca nu sunt dati în aceasta directie. Toata stima mea pentru echipa de fotbal din Galati care mi-e draga si felicitari celor ce o sprijina, dar are nevoie de ajutor în primul rând literatura.

Exista în Galati o editura si o revista „Porto-Fran­co” serioase, foarte puternice, care ar trebui sprijinite cu toate puterile, caci altfel se pot pierde.

Si ma gândesc acum, ca prima statuie a marelui nostru poet Mihai Eminescu a aparut în Galati, în acel minunat oras de negustori…

 

13 iunie, Bucuresti, Teatrul „Nottara”

 

STUDIO 6 IN GALERIE

On By nelursIn MemoriesLeave a comment

ATELIER EMBLEMATIC

de Dr. DOREL SCHOR

 

In urma cu niste ani, doua pictorite entuziaste din Natania, Liana Gross si Dita Liron, au infiintat un studio de lucru la care au mai invitat citiva artisti. Probabil pentru ca se afla pe o strada la numarul 6 si din cauza ca acesta era si numarul initial al pictorilor care si-au impartit spatiul atelierului, numele a ramas “Studio 6”. Cei care s-au perindat prin aceasta “cooperativa artistica” au participat la expozitii individuale sau comune, in tara si peste hotare, au editat cataloage si albume sau carti de arta…

 

 


 

Dar nucleul solid si permanent l-au alcatuit patru pictori, la cele doua initiatoare adaugindu-se Eduard Grossman si Rozi Shaham. Intimplarea face ca studioul , oaza de creatie originala, sa devina emblematic pentru ceea ce este Israelul. Pentru ca Liana Gross , nascuta la Dubrovnik, in Croatia, a ajuns la virsta tinara, Rosalind (Rozi) Shaham a venit din Canada, Eduard Grossman a imigrat de prin Uralii Rusiei, iar Dita Liron e sabra, nascuta adica in tara. Acest aspect interesant se adauga caracterului pluralist al echipei, conceptelor variate, al fiecaruia, experientei profesionale individuale.

 

 

 

Bogatia mijloacelor de exprimare permite artistilor dezvoltarea personalitatii fiecaruia in contextual unei colaborari rodnice.

Eduard Grossman creaza o lume fascinanta in care magia culorilor este predominanta. La formatia sa clasica, suplimenteaza lumina mediteraniana si bogatia cromatica a postimpresionismului. El renunta la dogme si canoane, permitind abstractului interpretari asociative, metafore plastice, o imbinare creativa a realului si imaginarului.

Liana Gross picteaza cu sensibilitate si lirism, notiuni care se impletesc surprinzator dar armonios, cu energia unor tuse curajoase, cu senzatii intense si dinamice. Putem descifra uneori in lucrarile ei drame neconsumate sau simboluri temporale, paradoxuri si aluzii la problemele acute ale lumii contemporane.

 

Dita Liron si-a gasit, fara indoiala, un stil personal… Ea picteaza peisajele cu un unic concept al spatiului, desfiintind limitele si continuindu-l catre infinit. Isi gasesc loc, in pinzele ei, intr-o atractiva simbioza, realismul si abstractul, culorile calde, emotiile, simbolurile, lumina, corpul uman,ciclurile naturii, infinitul…

 

 

 

Rozi Shaham e si ea o impatimita a naturii, careia ii subliniaza simplitatea dar si unicitatea, prin culori vibrante.

Tablourile ei sint compozitii libere in care se regaseste realitatea inconjuratoare. Lumea ei este subiectiva, dar pictorita o comunica privitorului ca pe o invitatie la meditatie si iubirea frumosului.

 

 

 

 

 

 

 

EXPOZITIA

On By nelursIn Life and HealthLeave a comment

de Jianu liviu-Florian

 

Intr-o buna zi, a plecat de acasa, la Oradea,  si n-a mai venit.

Sotia lui, Maria, este de o frumusete tulburatoare. I-am vazut chipul la o expozitie a femeilor parasite, si, desi casatorit, m-am indragostit de ea. De privirea ochilor ei negri, de ciuta. As fi vrut sa aflu povestea vietii ei. Cum a suportat  singuratatea, o viata. Cum a tresarit la fiecare zgomot al usii, sau la bataia vantului, ploii, sau ninsorii in ferestre, crezand, pentru cateva  clipe, ca este sotul ei, Dumitru.  Dar expozitia femeilor parasite nu ofera vizitatorilor decat fotografia victimei. Numele. Maria. Data la care a fost parasita. Si atat.

Si totusi, mai era un amanunt care mi-a spus ca femeia nu s-a recasatorit. Casa. Casa lor comuna. La intrarea ei, femeia a pus  doua fotografii. A ei, si a sotului. Fara indoiala, daca s-ar fi recasatorit, pe frontonul casei ar fi ramas una singura. Dar au ramas amandoua. Categoric, femeia nu s-a recasatorit.

La 70 de ani, Maria a  murit. Eu cred ca a murit visand reintalnirea cu sotul. Care n-a mai revenit

In tot acest timp, am trecut de multe ori pe strada lor. Privind si reprivind fotografia Mariei. Sotul  nu s-a mai intors acasa. Stiu sigur ca nu s-a mai intors. Daca ar fi revenit, ar fi pus langa fotografia Mariei o floare.

Dar flori am pus numai eu. Ghiocei, salcie, tamaioare, trandafiri, sau garoafe.

Trecand pe strada  lor, priveam fotografia Mariei, si ma gandeam: A cui este azi, casa lor? Tot acest timp, de cand a fost parasita, pana la moartea ei, o vedeam pe Maria singura, asteptand. intoarcerea barbatului ei.

Intr-o buna zi, pe frontonul casei lor, langa fotografiile celor doi, a mai aparut una. Un chip cu ochii  de ciuta ai Mariei, si privirea darza si blanda a sotului ei, Dumitru. Violeta, se numea noua parasita. M-am indragostit  de ea. Am inteles imediat ca Maria nu a ramas singura, dupa disparitia sotului. Cei doi au avut o fiica. Pe Violeta. Care sau a fost parasita, sau a parasit pe cineva. Altfel, expozitia femeilor parasite nu i-ar fi pus fotografia aici.

Trec uneori pe langa casa lor comuna. Las, uneori, cate un fir de iarba, la casa Mariei, a lui Dumitru, si a Violetei. Si ma bucur. Acum sunt toti trei,  impreuna. Colonel Marinescu Dumitru, cazut in 1945, pe frontul de vest, la Oradea. Sotia lui. Maria. Ochi de ciuta. Si Violeta, cu ochii de ciuta ai mamei, si privirea darza, si blanda, a tatalui ei.

De multe ori, langa piatra alba a casei, pe care sunt scrise numele lor, sunt asezate, de o mana pe care as vrea sa o sarut, candele si flori..

 

 

30 mai 2011

 

CRONICA – TITIANA NICA TENE

On By nelursIn Life and HealthLeave a comment

de Doina DRAGAN

Titina NICA TENE: Viata ca o punte, Editura Dacia XXI Cluj-Napoca 2011

 

Emotiile si sentimentele în viata oamenilor au un rol foarte mare. Trairea sentimentelor de cei care scriu o carte. Fie de proza, fie de versuri, înfrumuseteaza viata omului. Omul este o fiinta complexa cu ratiune si vointa, cu dorinte si împliniri.

 

Cartea Titianei Nica Tene cu povestiri sincere si dezarmante, are doua capitole: „Pietre de aducere-aminte” si, „Bucuria întoarcerii în timp”, si fiecare se disting prin timpul lor de poveste. Aceste povestiri sunt chiar realitati traite de autoare în copilarie în primul capitol si, la maturitate în capitolul al doilea. Ilustratia copertei este întocmita de catre sciitorul George Roca din Australia si reprezinta dupa opinia mea, un urcus spre puntea fericirii, lasând în urma timpul care se scurge foarte repede.

[pullquote]

Dar prozatoarea Titiana Nica Tene îsi aminteste cu lux de amanunte aproape toate etapele din copilaria ei, de la nastere-povestita ulterior de catre tatal ei-, prima zi de scoala, Craciunul, tata si colectivizarea agriculturii, parul cu pere pitulate, gâstele… pâna la îngerii din vis. Fiecare în parte are un of, o durere, dar si o bucurie copilareasca.

[/pullquote]

Dar prozatoarea Titiana Nica Tene îsi aminteste cu lux de amanunte aproape toate etapele din copilaria ei, de la nastere-povestita ulterior de catre tatal ei-, prima zi de scoala, Craciunul, tata si colectivizarea agriculturii, parul cu pere pitulate, gâstele… pâna la îngerii din vis. Fiecare în parte are un of, o durere, dar si o bucurie copilareasca. Asa cum a trait Titiana la sat, asa sunt multe scriitoare care-si amntesc cu dor, dar si cu placere acele clipe de neuitat. Cititorul însa remarca mai mult decât povestioarele, el simte viata de acolo, conditiile de trai, situtia politica, saracia de atunci si de acuma, dar si frumusetile naturii si mediul ecologic.

 

Titiana Nica Tene a conceput aceasta proza ca o arta. Prima etapa nasterea, apoi pasii ce i-a parcurs de-a lungul copilariei. Eu cred ca si-a stabilit un obiectiv anume. Ne-a descris în mod organizat si ne-a furnizat informatii adevarate traite chiar de ea. A redat în detalii activitatile copilariei sale, discutiile cu cei din jur,fratii, colegii de joaca apoi colegii de scoala. A stabilit pe baza sentimentelor relatii de conditionare. Am gasit în aceste povestioare note si cerinte necesare fiecarei situatii .Oricarui titlu de poveste i se poate asocia altul-unul sau mai multe documente,- locul în care se definesc si se ilustreaza sentimentele.

[pullquote]

„Eu cred cu tarie ca cea mai mare bogatie e bogatia spirituala.” (Titina Nica Tene)

[/pullquote]

În partea a doua – „Bucuria întoarcerii în timp” – Titiana Nica Tene ne povesteste intâmplari traite împreuna cu copii si nepotii Domniei Sale si, îsi arata dragostea nemarginita fata de acestia, în special în povestioara care are acelas titlu precum capitolul.

 

Semnificative sunt toate, dar „Puntea” ne da o lectie de viata. Prin raspunsul autoarei, fiului Dânsei, – cum face ca sa fie mereu vesela,- prin cuvinte simple, dar adevarate, cuvinte crestinesti ne exemplifica motivatiile fericirii la pagina 76. Si mai spune autoarea la pagina 40; „Eu cred cu tarie ca cea mai mare bogatie e bogatia spirituala”.

La finalul cartii se gaseste poezia „Întoarcere” care completeaza ambele capitole si este semnificativa autoarei, poezia cuprinde toate etapele vietii Titianei încununate în aceste deosebite versuri.

 

Doina DRAGAN,

Timisoara

20 mai 2011.

 

 

CRONICA – BAKI YMERI

On By nelursIn literatureLeave a comment

de Ioan LILA

 

Poeme alese din volumele „Kaltrina”, 1994, „Dardania”, 1999, „Lumina Dardaniei”, 2004 (aparut sub egida Muzeului Literaturii Române), „Drumul iadului spre Rai”, 2005.

 

Multumesc, domnule Olaru. O sa încerc sa scriu despre despre poeziile si valoarea poetului Baki Ymeri, care este concis si metaforic prin excelenta („Cu sânii tai strapungi noptile,/ Cu pântecul tau rotesti soarele”); de obicei, în poezia moderna, se bate saua ca sa priceapa iapa, care este la pascut; glumeam! e bine ca se scrie multa poezie… pe mine ma bucura orice poet, mai ales cei „alesi” („Si te-neci tot mai goala/ Si nu-i nimeni sa-ti prinda/ În agrafa din poala/ Parul greu ca o bezna/ Tremurând lânga glezna.”)

 

Locuind în Franta de vreo cinci ani, numai internetul ma mai tine aproape de limba romana… Si ce limba minunata… („Numai zeitele se pot lauda/ Cu acelasi cutremur/ al sînilor/ atunci cînd pasesc”) Cît despre mine, nu va luati dupa cele auzite… nu am orgoliul asta… scriu si eu, cum pot, cît simt… si, mai ales, sînt romancier (de, ma laud, ca n-are cine!!!), dar, mai ales, nu sînt critic, sînt cristic.

Ziceam ca se scrie multa poezie în patria noastra limba romana si e bine ca se scrie, pentru ca în oceanul lingvistic în care înnotam cu totii, valurile se prabusesc peste malurile strivite de stele si nuferi albastri. Un poet uluitor de delicat este Baki Ymeri: „Esti ca boarea cea usoara/ Ca o pofta leganata/ La un piept de domnisoara./ Esti, oricând, ca niciodata./ Niciodata nu stii când/ Esti ca pasarea furata/ De vazduhuri pe pâmânt.”

Neavînd uneltele necesare ale unui critic, ca sa-i analizez poezia, îmi asum bucuria de a scrie numai despre ceea ce îmi place mine. „Atât de dulce/ Încât/ Buzele tale/ Pun doua amprente/ Cu zmeuri de miere/ Pe buzele mele.”

 

Citindu-i poemele, m-am trezit în fata unor tablouri pline de gratie, cu tuse delicate, amintindu-mi de François Boucher, unde tablourile capata o coloratura emotionanta. Sa pomenim numai de „Diane sortant du bain” sau de „Blonde Odalisque”. Si asta face Baki Ymeri, picteaza delicate scene emotionante, pe fundalul carora parca auzi sonata „Claro de luna” a lui Beethoven. Dar, dincolo de simplitatea desavîrsita a emotiei pure, se desfasoara mai multe straturi de lectura, pe linia marilor poeti, ca la François Vilon: „Où sont les gracieux galants/ Que je suivais au temps jadis,/ Si bien chantant, si bien parlant,/ Si plaisant en faits et en dits”. („Le testament”, XXIX). Sau la Rimbaud („Ophélie”): „Sur l’onde calm et noir où dorment les étoiles/ La blanche Ophélie flotte comme un grand lys”. Si linia asta poate continua cu Pierre de Ronsard (Odes I, 17): „Mignonne, allons voir la rose…” Uite aici perfectiune: „Vino, iubito/ Sa devenim vecinii luminii!/ Tu nici nu stii/ Ca în fata ta/ Exista biblioteci neguroase!/ Vino, am soptit./ Deschide aceste antice carti / Si lasa-ma/ Sa-ti mângâi trufia!”

Baki Ymeri este un poet adevarat si, mai ales, important în pieisajul liric romanesc: „De ce ma vrei?/ M-ai întrebat. (…) Nevazute albine/ Îti desenau pe buze o inima./ De ce ma vrei?/ M-ai întrebat./ Nevazute albine/ Se trudeau sa poarte prin aer/ Tremurul inimii tale.”

Ioan LILA

28 mai 2011

Franta

 

 

VRAJBA SI INSTITUTIA ADMIRATIEI

On By nelursIn TraditionLeave a comment

de Dona TUDOR

 

O zicere înteleapta, din patrimoniul omenirii, ne îndeamna sa fim atenti la gândurile noastre pentru ca ele vor fi cuvintele noastre. Sa fim atenti la cuvintele noastre pentru ca ele vor fi faptele noastre. Sa fim atenti la faptele noastre pentru ca ele vor fi obiceiurile noastre. Sa fim atenti la obiceiurile noastre pentru ele vor fi caracterul nostru. Sa fim atenti la caracterul nostru pentru ca el va fi destinul nostru.

Când ne parcelam existenta, ne traim o viata croita din bucati. S-ar putea ca unele fâsii sa se prafuiasca. Altele sa ni se para inutile. Si totusi, nimic nu e trait în van. Traim o sigura data pe pamânt. E loc sub soare pentru fiecare. De ce nu mai avemm loc unii de altii. De ce e atât de învrajbita lumea? Ce avem de împartit unii cu altii? Puterea? Bogatia? Saracia? Norocul? Nenorocul? S-ar putea sa ne pomenim, în timp, cu viata risipita în urma. Cum o mai adunam? S-ar putea ca unora sa nu le ajunga o singura viata. Sa-si mai doreasca înca una. Sa doreasca mai multe. S-ar putea ca altii sa-si doreasca vietile altora.

Putini accepta ca timpul e masurat. Clepsidra care curge, se desarta în contul anilor care vin. N-a oprit nimeni timpul. Poate ca în istorie, unii si-au dorit sa împarateasca lumea. Trecatoare încercari. N-a reusit nimeni. Un american celebru, Zbiegniew Brzezinski, se întreba la începutul acestui mileniu: „Având în vedere rolurile contradictorii pe care le joaca în lume, America este menita sa fie catalizatorul, fie pentru o comunitate globala, fie pentru un haos global; iar americanii au resposabilitatea istorica unica de a determina spre care dintre cele doua tendinte va evolua comunitatea internationala. Alegerea noastra este între a domina lumea si a o conduce.” Aceasta este marea dilema si a fiecarei puteri; sa domine sau sa conduca. Aceasta cred ca este si marea dilema a guvernarii. Sa domine? Sa conduca? Poate ca aici ar putea fi gasit sâmburele vrajbei. Poate ca asa ne învrajbim si noi însine.

[pullquote]

Aceasta este marea dilema si a fiecarei puteri; sa domine sau sa conduca. Aceasta cred ca este si marea dilema a guvernarii. Sa domine? Sa conduca? Poate ca aici ar putea fi gasit sâmburele vrajbei. Poate ca asa ne învrajbim si noi însine.

[/pullquote]

Ce ne domina? Ce ne conduce? N-avem de ce sa ne luam la întrebari destinul. Ne sechestram în justificari nascocite. Ar trebui sa ne uitam la ceea ce ne lipseste. Sociologul Vasile Dancu, sustinea, sâmbata trecuta la Cluj-Napoca, în cadrul proiectului VEHMED, ca ne lipseste institutia admiratiei. Poate ca în acest sentiment de admiratie, de pretuire, de respect se gaseste sâmburele armoniei dintr-o societate. Calin Hentea, în lucrarea «Imaginile miscate ale propagandei», (Editura Militara, 2006) în capitolul intitulat „Ambasadori sau mercenari”, referindu-se la militarii romani din teatrele de operatii, constata: „Cert este ca tocmai constiinta acestei inferioritati materiale este unul dintre cele mai puternice motoare motivationale de afirmare a competentelor profesionale intelectuale sau chiar fizice a militarilor români în fata colegilor din armatele mai mari si mai tari ale lumii. A-ti face treaba –oricât de rutiniera ar fi aceasta – la fel de bine si poate chiar într-un mod mai simplu decât ceilalti, iata o ambitie care îl anima subit pe românul din teatrele multinationale de operatii. Orgoliul si ambitia indiaviduala a fiecaruia dintre acesti ambasadori sui-generis în uniforma îi asigura performanta, credibilitatea si eficienta ca purtator de imagine si mesaj a poporului sau”.

Daca fotbalistul Mihaita Nesu n-ar fi avut acel accident groaznic la antrenamentul echipei Ultrecht- Olanda, presa din România nu cred ca ar fi scris despre el. Si nu s-a scris un lucru esential. Suporterii echipei, în semn de respect, pretuire si admiratie pentru devotamentul aratat pe teren de catre fotbalisul român, în toate meciurile jucate, s-au adresat ambasadei României din Olanda, pentru a primi încuviintarea, ca duminica, pe stadionul unde joaca echipa, sa fluture steagul României cu chipul fotbalistului Nesu imprimat pe el. Mi-ar placea sa vad imaginile acestea.Olanda este tara cu un popor care si-a construit în timp institutia respectului, pretuirii si admiratiei. Mai avem timp sa le construim si noi.

 

Bucuresti, 25 mai 2011

SA SCRIU PE BLOG SAU ÎNTR-O PUBLICATIE ELECTRONICA?

On By nelursIn ArticolLeave a comment

de Octavian LUPU

 

Depinde de tine daca vei opta pentru a-ti scrie un blog sau a-ti trimite articolele la o publicatie electronica.

Mai întâi sa clarific putin cele doua concepte pentru a sti precis la ce anume fac referinta.

Un „blog” reprezinta o modalitate de publicare electronica gen „jurnal”, ce îti ofera ocazia de a consemna diferite evenimente, de a-ti expune ideile într-un cadru mai larg si nu în ultimul rând, pentru a-ti genera link-uri de referinta în cadrul retelelor sociale gen Facebook, Tweeter sau MySpace.

Cuvântul „blog” suna destul de nefericit în limba româna, acesta provenind din contragerea a doua cuvinte „web” si „log” într-unul singur ce defineste ideea de a te „logga” sau conecta prin intermediul unei pagini de Internet. Ulterior, expresia a dobândit conotatia acceptata în momentul de fata de „jurnal electronic personal”. Exista o multime de posibilitati de a putea avea un blog al tau, în mod deosebit mentionând WordPress si BlogSpot ca furnizori de servicii de blogging.

[pullquote]

Exista o multime de posibilitati de a putea avea un blog al tau, în mod deosebit mentionând WordPress si BlogSpot ca furnizori de servicii de blogging.

[/pullquote]

Într-un sens mai extins, prin „publicatie electronica” se întelege o transpunere într-o masura mai mare sau mai mica a conceptelor de ziar si de revista tiparita, din acest punct de vedere ziarele sau revistele electronice devenind un bun substitut în sfera mereu mai prezenta a Internet-ului. Astfel, o publicatie electronica presupune o anumita ordonare pe tematici si rubrici a articolelor publicate provenind de la mai multi autori, o retea de distributie puternica si o promovare dedicata catre segmentul de audienta „tinta”. În plus, cel mai important lucru la o publicatie electronica îl reprezinta colectivul redactional, care permite definirea unei viziuni de difuzare ce reflecta experienta mai multor persoane cu arie de expertiza diferita. În contrast, un „blog” reprezinta în principiu „creatia” unei singure persoane, iar o publicatie electronica reflecta „constiinta colectiva” a mai multor persoane reunite în echipa redactionala si în cea de autori.

Din punct de vedere personal, a avea un blog al tau reprezinta ceva ce tine de eticheta noilor modalitati de prezentare a ta înaintea celorlalti. Adaugând si fotografii, poti sa oferi altor persoane imaginea a cine esti tu si care sunt valorile tale. De exemplu, chiar si oamenii politici apeleaza la blog-uri, care alaturi de contul pe Facebook si canalul pe Youtube reprezinta un arsenal mediatic prin care acestia pot sa faca o multime de „confidente publice” ce cauzeaza ulterior si aproape de fiecare data „valuri media” ce le sporesc sau mentin popularitatea ca lideri în fata maselor.

Totusi, daca esti un autor de articole, ce aspiri la o audienta cât mai larga, cât de mult te vei putea baza pe un blog pentru asa ceva? La urma urmei, ce diferenta va fi daca postezi pe un blog sau într-o publicatie electronica? Accesibilitatea din punctul de vedere al Internetului este cam aceeasi, corect?

Corect si nu prea. Mai precis trebuie sa întelegi ca un articol plasat pe Internet nu înseamna neaparat ca toti utilizatorii potentiali chiar vor si vizita pagina în cauza. Sa ma explic putin facând o comparatie. Sa presupunem ca ai o strada ce trece prin fata casei sau blocului în care locuiesti. În mod teoretic, orice persoana din localitatea în care te gasesti ar putea trece pe acea strada în decurs de o zi. Cu putin exercitiu de imaginatie, toata populatia judetului sau capitalei ar putea trece pe acolo, fiindca sa presupunem ca nu exista restrictii de circulatie. Cu toate acestea, asa ceva nu se va întâmpla fiindca pur si simplu strada ta este doar una dintre sutele sau miile din localitate sau judet. ?i atunci, de ce ar trece prin fata casei tale toata populatia localitatii, afara de situatia când într-adevar nu mai au nicio alta alternativa de circulatie!

Cam asa stau lucrurile si pe Internet: blog-ul tau reprezinta doar o mica alee într-un spatiu aflat în expansiune continua. Înca un lucru, aceasta extindere a Internet-ului conduce la o realitate foarte dura, dar practica deopotriva, si anume ca informatia pe care o expui public reprezinta în timp un procent tot mai mic din totalul informatiilor ce se aduna pe Internet. La modul practic, aleea ta va deveni în scurt timp o mica poteca daca „nu cresti” în audienta, lucru ce presupune promovare, diversitate si un volum semnificativ de articole.

Dar îmi vei spune ca ai înscris blog-ul tau la „motoare de cautare” gen: Google, Yahoo sau Bing, ca îti trimiti fluxul RSS de noutati si sitemap-ul tau este prezent în multe locuri sau altele în genul acesta. Oare nu garanteaza aceste proceduri faptul ca vei avea o audienta semnificativa?

Îti voi raspunde la aceasta provocare cu o întrebare simpla: Câte adrese de Internet tii minte si le folosesti „prin scriere directa” în browser, în mod uzual? Poate unele adrese vor fi urmatoarele: google.com, youtube.com, gmail.com, yahoo.com, facebook.com. Adica un total de cinci. Sa mai adaugam si câteva adrese mai „locale” în genul: neogen.ro, antena3.ro, realitatea.tv, adevarul.ro la care mai adaugam înca vreo câteva, obtinând un total de zece în final. În total vom avea maxim cincisprezece sau chiar douazeci de adrese, dar as spune ca acest lucru este valabil în medie. Poate cei mai dotati au memorat si utilizeaza frecvent în jur de treizeci. Însa numarul lor se opreste din pacate aici.

Da, dar îmi vei spune ca de regula mai toti apeleaza la Google pentru a detecta adresele pe care le vor accesa. Însa aici exista o problema, fiindca Google reprezinta un motor de cautare care ofera rezultate diferite în timp în functie de evolutia per ansamblu a Internet-ului. Adica astazi vei aparea pe pozitia zece la cautarea dupa anumite cuvinte cheie, iar mâine cu greu vei mai putea fi gasit pe la a doua sau a treia pagina. În consecinta, sansa de a avea o audienta reala este limitata în primul rând de capacitatea noastra de a retine adrese de Internet, fiindca sa nu uitam ca mai avem de memorat si parole pentru conturile de card, conturile de mail, numerele de telefon uzuale si altele în genul! Iar pe de alta parte, motoarele de cautare merg înainte în a explora un fond de articole aflat mereu în expansiune, fapt care impune un ritm imposibil a fi mentinut de catre o singura persoana.

Din acest punct de vedere, pot spune ca o adresa simpla, scurta, usor de memorat si cu semnificatii pentru utilizator este cea mai buna solutie. Dar a ajunge în mintea utilizatorilor cu adresa cu tot nu este simplu, iar pentru un blog cu atât mai putin.

Înca o realitate trista legata de pozitionarea pe Internet. De exemplu, pentru a vedea unde te situezi cu blogul tau la nivel international si national este suficient sa consulti Alexa.com sau Quantcast.com unde introducând adresa ta vei observa la câte „milioane” te situezi în clasamentul international sau „sute de mii” în cel national. Ba mai mult, s-ar putea nici sa nu apari, fiindca subdomeniile în genul blogul_meu.wordpress.com nici nu se iau în calcul de catre acesti evaluatori internationali.

Dar ma vei întreba: Unde vrei sa ajungi? Ce vrei sa spui, ca este o idee proasta sa am un blog al meu?

În primul rând, vreau sa îti spun ca este o idee excelenta de a avea un blog al tau, unde sa testezi diferite forme de exprimare sau sa beneficiezi de o modalitate structurata si eleganta de a-ti pune în valoare talentul personal si valoarea ta. Este o idee buna pe care poti sa o folosesti oricând pe post de carte de vizita. Dar pe de alta parte, blogul reprezinta o idee teribil de nefericita în a fi citit de cât mai multi sau de a-ti promova numele pentru a ajunge cunoscut la scara extinsa. Îmi vei spune ca nu te intereseaza acest lucru, ci doar doresti sa exprimi ce gândesti. În acest caz nu pot decât sa te felicit pentru intentie, dar vei ramâne în zona anonimatului, ceea ce pentru un autor de valoare reprezinta un lucru frustrant.

Asadar, daca esti autor de continut si doresti o afirmare autentica, vei avea nevoie de o publicatie electronica puternica, unde sa fii acceptat si unde sa poti fii cunoscut de cât mai multi, iar numele tau sa ajunga sa fie stiut. De fapt, cele doua genuri de publicatii nu se exclud. Având un blog poti experimenta, testa, fara a aduce prejudicii imaginii tale. Si putând sa postezi în publicatii electronice relativ consacrate, poti sa preiei cele mai bune articole si sa le aduci la cunostinta marelui public relativ la ceea ce poti sa scrii, sa exprimi si sa gândesti.

[pullquote]

O publicatie electronica puternica dispune de autori de valoare, iar un autor de valoare are nevoie de o publicatie puternica.

[/pullquote]

Din experienta mea îndelungata în ambele domenii, te-as sfatui sa nu renunti la blog, dar si sa cauti o publicatie serioasa pentru acele materiale care sunt de valoare. Astfel, vei putea fi „tu însuti” la modul cel mai direct pe blog si vei putea prezenta ce te avantajeaza la nivel mult mai larg.

Poate îmi vei spune ca am avut un anumit interes când am scris acest articol. Raspunsul meu va fi afirmativ. Interesul meu este ca toate persoanele care au talent si se simt îndemnate sa acceada la cercuri tot mai largi de audienta sa caute sa se ataseze publicatiilor electronice existente sau la cele care vor mai aparea, fiindca „numai în unire sta puterea”. O publicatie electronica puternica dispune de autori de valoare, iar un autor de valoare are nevoie de o publicatie puternica. Cele doua de fapt merg împreuna, conditia fiind de a gasi „nisa” de publicare potrivita. Mult succes si spor la scris!

 

26 mai 2011

Bucuresti

 

DOAMNA CU COASA

On By nelursIn ArticolLeave a comment

de Viorel VINTILA

În cultura populara româneasca, moartea e  gândita ca o femeie – cea cu coasa;  sau, mai modern, Doamna cu Coasa.

Doamna cu Coasa este cea mai punctuala si parolista femeie, care nu a lipsit si nu va lipsi de la nicio întâlnire cu niciunul dintre noi. Ei nu-i poti trage chinta (o cacealma! sic! n.r.) ca unei femei obisnuite pentru ca Doamna cu Coasa are totdeauna o mâna câstigatoare… chinta royala.

 

Doamna cu Coasa se vinde cel mai bine si daca nu ar fi existat, mass-media ar fi fost mult mai saraca si ar fi trebuit sa inventeze ceva care sa se vânda la fel de bine. Fuga bezmetica dupa grobian si dupa evenimente care au ca eroina moartea este un laitmotiv care ne marcheaza existenta noastra efemera.

 

De unde fascinatia asta morbida dupa acest personaj? Mass-media alearga înaintea ei si o pune pe un piedestal virtual, o preaslavesc si fac din dânsa un star de prim rang care monopolizeaza Tv-urile, Internetul si presa scrisa. S-a ajuns pâna acolo încât se transmit în direct înmormântari la ora de prime time….moartea se vinde si se va vinde cel mai bine.

 

Un mare scriitor german, Hans Fallada, a scris un roman intitulat „Fiecare moare singur”. Bine ar fi sa fie asa, însa unii nu sunt lasati nici sa moara singuri. Un ultim exemplu este cel al lui Fanus Neagu, recent disparut dintre noi, care a fost haituit si hartuit chiar si pe patul de moarte, de catre ziaristi penibili în cautare de senzational cu iz macabru…

 

Marele scriitor Fanus Neagu i-a pus în raftul lor pe acesti saltimbanci ai mass-media, care butonati fiind de la spate de catre sefii lor sa aduca senzationalul si macabrul în prim plan, nu-l lasau sa moara în liniste. El le-a spus doar atât: Asteptati-o cu încredere în pragul casei voastre, va veni, n-a lipsit la nici o întâlnire.

 


http://www.brasovultau.ro

24 mai 2011

 

Povestea Stelei Regelui

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

de Jianu Liviu-Florian

 

A fost odata un Rege care avea patru ani. El domnea peste curtea si casa in care locuia, si toti ai casei incercau, pe cât puteau, sa il invete numai lucruri bune, si sa ii faca pe voie, atâta timp cat voile lui  erau  bune.

Regele era indragostit, fara macar sa stie. Si sentimentul acesta necunoscut, care il facea sa ii bata inima mai repede, sa se inroseasca la fata când o vedea, ca un curcan, si sa nu mai fie in stare sa spuna niciun cuvânt, era pentru Stela, o printesa zvelta, de 27 de ani, cu ochi de azur, si parul de aur, si un glas atât de melodios, incât clopoteii tuturor florilor de argint, de pe pamânt, sunau in cuvintele si râsetul ei de clestar.

Stela statea la doua case de palatul regelui, si curtea ei avea la intrare doua porti mari, de fier, prin care Stela isi strecura ca o serpoaica trupul unduitor ca stralucirea unei stele, tremurând de gingasie. Regele o pândea ades de la fereastra. Si ori de câte ori o vedea, inima ii batea, chipul i se inrosea, si fara sa spuna nicun cuvânt, striga in gând, atent, sa nu il auda nimeni: “Stela!”

Regele ar fi vrut sa stea de vorba cu ea. Sa fie in preajma ei. Stela sa vorbeasca numai cu el, nu sa-si imparta frumusetea, tineretea, clopoteii, zâmbetul, râsetul, si bunavointa, cu toata lumea, asa cum facea. Dar isi dadea seama, suparat, ca era prea mic pentru ea. Cum sa se uite o printesa de 27, la un Rege de 4 ani?

Dar timpul are grija de toate. Si intr-o buna zi, cu bunica de mâna, pentru ca isi dorea foarte mult sa bea un suc, din cele la sticla de un sfert de litru, cum existau pe acea vreme, galbene, sau rosii, sifonate, aromate, si dulci,  si pastrate la gheata, Regele ajunse la chioscul de carton verde, dintre palatul lui, si locuinta printesei. Minune! Stela era si ea la chiosc, impartind generos, in stânga si dreapta, la vecinii veniti sa se racoreasca, , clopoteii glasului, safirele privirilor, si unduirile trupului ei matasos.

Inima regelui a inceput sa bata mai repede, s-a inrosit ca un curcan, si a ramas fara cuvinte, in timp ce bea, si nu prea, din sticla de suc, al carui gât era prea mare pentru cât ar fi voit el sa-l soarba dintr-o singura inghititura. Si aceasta  pentru a o uimi pe Stela, si a-i demonstra, ca el, chiar daca pare de patru ani, este un rege mare, pe care Stela se poate bizui in orice imprejurare.

Si bea, si bea, privind-o pe Stela, si simtea ca nu mai poate sa bea, ca sucul rosu nu mai are unde sa intre, si totusi, un rege mare, cum voia sa fie, trebuia sa invinga, de dragul ei, al Stelei, toata sticla de suc, ceea ce, cu un ultim efort, a si facut!

Vai! Ai baut toata sticla! A spus bunica, si Regelui i s-a umflat pieptul de mândrie, privind-o pe Stela, care a zâmbit, l-a mângaiat pe obraz, si le-a spus, cu glasul ei de clopotei: Este un adevarat barbat! Si Regele ar fi vrut ca timpul sa se fi oprit in loc, macar 23 de ani, sa o ajunga din urma pe Stela.

Apoi, a plecat cu bunica, mândru, spre palat.

Doar dupa ce bunica a inchis poarta curtii dupa ea si Rege, a simti ca burta lui se umfla, se umfla, si Regela a pufnit afara,  in spatele portii, toata sticla de suc.

Bunica l-a batut pe spate, si l-a dojenit: Dragul meu, ti-am spus ca ai baut si prea mult, si prea repede! Unde sa intre atata suc in burtica ta?

Dar nu mai conta. Regele câstigase in acea zi cea mai mare izbânda. Stela ii spusese ca este un barbat adevarat!

Si pentru o clipa, Stela fusese doar a lui. Stela Regelui.

26 mai 2011

 

 

 

FESTIVALUL INTERNATIONAL DE HEMOFICTIUNE

On By nelursIn Europe, News, RomaniaLeave a comment

CEA DE A IV-A EDITIE A FESTIVALULUI INTERNATIONAL DE HEMOFICTIUNE DIN BUCURESTI

 

 

 

COMUNICAT DE PRESA

 

Defeses Fine Arts PR Agency

 

Pentru prima data, Teatrul de Hemofictiune din Barcelona ofera spectacole si în România, în cadrul celei de a patra Editii a Festivalului International, care cuprinde spectacole în Spania, Statele Unite, Italia, Mexic si Germania.

 

Spectacolele din România sunt organizate de Reprezentantul Teatrului de Hemofictiune în România, domnul Horia Barna, fostul director al ICR Madrid. In viitor, se preconizeaza traducerea si publicarea în limba româna a pieselor dramaturgului mexican Juan Trigos, traducere realizata de Horia Barna.

Juan Trigos este fondatorul curentului de Hemofictiune (Arta de a „sângera”), o literatura de avangarda, care uneste grotescul cu umorul, expune fara ocolisuri partile negre ale societatii contemporane, disfunctionalitatea din relatiile de familie, violenta, sexul, moartea. Obligându-si spectatorii sa ia contact cu ce este mai abject în fiinta omeneasca, scopul hemofictiunii este provocarea unei eliberari, o trezire spirituala. Hemofictiunea deschide portile catre cunoasterea intima a cititorului sau spectatorului adult, cel care este în stare sa-si contemple propriile abisuri. O literatura grava, care indica drumul catre iesirea din balamucul cotidian. Conventionalul este depasit pentru a intra în situatii extreme, realitati inventate, fictiuni „sângeroase” care par niste jocuri, dar în care profunzimea spirituala este luminata de experienta. Umor crud pe un fundal dramatic.

 

Teatrul de Hemofictiune are reprezentati în Spania (directorul pentru Madrid fiind jurnalistul român Fabianni Belemuski), Italia, Statele Unite, Mexic si Italia. Din echipa Teatrului de Hemofictiune, fac parte si actrite românce din Spania.

 

Teatrul de Hemofictiune a fost înfiintat în anul 2000, la Barcelona, de Lorenzo Mijares, regizor si actor, care este considerat un pioner pe plan mondial în câmpul Hemofictiunii. Prima sa opera pusa în scena a fost „Lasa-ma sa te omor ca sa vad daca mi se face dor de tine” de Juan Trigos si de atunci, a jucat, produs si regizat zeci de piese de Hemofictiune, pe toate continentele, în peste 800 de spectacole. Lorenzo Mijares a fost recompensat cu numeroase premii pentru activitatea sa teatrala, printre care Premiul Niram Art pentru Teatru si Trofeul oferit în cadrul Galei Celebritatilor Româno-Spaniole, organizata de TVR International.

 

La Bucuresti, spectacolele vor avea loc în zilele de 24 mai (Teatrul Green Hours), 27 mai (Romexpo, Pavilion C6, Bookfest 2011) si 30 mai (Teatrul Green Hours). La Romexpo va avea loc, pe data de 27 mai, o conferinta cu echipa Teatrului, cu participarea dramaturgului Juan Trigos. Spectacolele vor fi prezentate în versiune originala, în spaniola, cu supra-titrare în româna (Green Hours) si traducere simultana (Romexpo).

 

Program:

 

Teatrul LUNI, prezinta:

„Contra-Subiect” de Juan Trigos

un one-man-show cu Lorenzo Mijares

traducere de Horia Barna

Versiune originala în spaniola cu supra-titrare în româna

dialog cu dramaturgul si regizorul-interpret dupa spectacole

marti, 24 mai si luni 30 mai 2011, 20:00

Green Hours, Calea Victoriei, 120, Bucuresti

Rezervari: teatru@greenhours.ro

http://www.greenhours.ro

BOOKFEST prezinta:

Hemofictiunea – o avangarda literar-artistica postmoderna

Participa: Juan Trigos (scriitor, Mexic/SUA), Lorenzo Mijares (regizor si actor, promotorul Festivalului International al Teatrului de Hemofictiune), Horia Barna (moderator, traducator).

vineri, 27 mai, 18:15, scena (traducere simultana),

pavilionul C6, Romexpo

 

———————–

 

A consemnat,

Defeses Fine Arts

Madrid

19 mai 2011