”Indrazneala , pe care o avem la El, este ca, daca cerem dupa voia Lui, ne asculta.”
1 Ioan 5:14
by Teresa Anne Arries
În româneste de Rodica Botan
.
Crestinismul este o farsa! Asa gândeam în turbarea mea. Îndoindu-ma peste leaganul fetitei mele, priveam cum doarme vlaguita- pretioasa mea fetita, Kim, a carei par stralucea ca aurul la soare si a carei ochi albastri concurau cu albastrul cerului senin. Lacrimi îmi curgeau fara sa le pot opri si eram învaluita de o teama si o teroare pe care numai o mama le poate simti atunci când copilul ei este in pericol.
.
In primul rând o coplesitoare stare de urgenta în a-mi proteja copilul a venit peste mine, apoi m-a apucat un soi de mânie nepotolita – m-a prins strâns si nu mi-a mai dat drumul… Eram captiva situatiei atât eu cât si Kim…si ma simtean complect neputincioasa. Nu era nici o portita de scapare…
.
Agitata, m-am dus în sufragerie. Uitându-ma la nota de plata de la vizita de dimineata la spital cu pediatricianul Rubinstain, m-am gândit…atâtea vizite la doctor…si pentru ce?
.
In timpul ultimei vizite l-am confruntat pe Doctorul Rubinstein si i-am cerut sa-mi spuna adevarul, cu toate ca nu vroiam sa-l aud.
– Doctore, Kim…o sa moara? Trebuie sa-mi spui, vreau sa stiu.
– Nu pot sa-ti raspund la intrebarea asta…spuse Dr. Rubinstein. Are sanse bune daca corpul ei accepta medicamentele si începe sa raspunda la tratament.
.
In sala de examinare, m-am uitat la fata dulce a fetitei mele distorsionata de durere. Starea ei mi-a frânt inima.Tinând-o in brate plingând, m-am intors catre doctor:
– Daca, daca… asta este tot ce aud de 16 luni încoace. Kim a luat injectiile astea cu regularitate la fiecare doua saptamâni de când s-a nascut. O vezi cum tipa si cum plânge si tot ce îmi poti spune este “daca”!
Intelegând motivul pentru care am vorbit asa, stresul si teama din spatele cuvintelor mele mânioase, doctorul nu s-a ofensat.
– Celulele ei albe numara mai putin decât inainte, mi-a zis el cu blândete tinând in mâna raportul de la laborator. Injectiile de globulina gamma au ajutat-o sa supravietuiasca valurile de boala ce au venit peste ea, dar corpul ei nu produce celule albe în cantitate suficienta. Eu nu pot sa produc o minune, mai zise el. Kim, ori o sa înceapa sa produce aceste celule, ori nu.
.
Realitatea cruda expusa de doctor m-a paralizat cu groaza. Simtindu-ma sfârsita de oboseala si învinsa, i-am zis:
– Kim este totdeauna asa de bolnava si într-una are febra. Nu dorm noapti la rând, cu saptamânile, apoi pe când cred ca se face mai bine, începe un ciclu nou de episoade de laînceput. Si acum doctore îmi spui ca nu exista solutie?
– Trebuie sa accepti realitatea, a replicat el. Nu exista garantii în viata asta. Dumnezeu te-a asezat în pozitia asta. Trebuie sa accepti situatia si sa te comporti cât se poate de bine considerând situatia…
.
Abia am putut sa vorbesc fara sa las sa se vada cât sunt de mânioasa.
– Pai, daca Dumnezeu m-a asezat în situatia asta, El ma poate si scoate de aici. Am început sa cred ca Lui îi place sa vada oamenii cum sufera, umiliti si dependenti de El. M-am saturat de asa un Dumnezeu!
.
Obosita si cu emotiile ca amortite, m-am reîntors acasa. Auzind-o pe Kim miscându-se în patut, m-am apropiat încetisor sa vad ce face. Pâna si în somn, scâncea încet si se vedea ca o doare când misca piciorusele. Injectiile aveau sa o afecteze pentru o vreme. Întorcându-ma în sufragerie m-am asezat pe canapea si m-am facut ghem si mi-am ascuns fata în mâini. Vroiam sa gasesc un loc sau o pozitie sa ma simt în siguranta. Dar gândul din nou mi-a zburat la fetita mea si la durerea ei si m-am umplut iar de amaraciune. M-am apucat sa marsaluiesc prin sufragerie, cu pumnul ridicat în sus scuturându-l a frustrare:
.
”Unde esti, Dumnezeule? De ce esti asa de rece si de tacut? Doamne, de ce îmi dai în loc de pâine, pietre. Un Tata bun mi-ar da pâine. M-ai parasit? De ce m-ai parasit? Unde sint promisiunile tale de pace si de confort?”
.
Dar tacerea din jur a fost singurul raspuns la întrebarile mele. Am simtit ca si cum Dumnezeu îsi batea joc de mine.
.
Lipsita de viata ca o papusa din zdrente, m-am asezat din nou pe canapea si gândul mi s-a dus la copilaria mea nefericita, la tatal meu, rece si autocratic si la mama mea, o persoana imprevizibila… Am fost prea multi copii, prea putini bani, prea putina dragoste… Desi am frecventat biserica în cea mai mare parte a vietii mele, Dumnezeu parea ca exista la o distanta uriasa. Ma gândeam la Dumnezeu ca la un Politai locuind undeva în sferele celeste, gata sa pedepseasca dar niciodata cald si iubitor. Dumnezeu era pentru mine cineva asemanator cu tatal meu pamintesc.
.
Tata. Oridecâteori ma gândeam la tata, imi aduceam aminte de onomastica mea când am împlinit 13 ani. Eram asa de fericita ca în sfârsit intru în adolescenta. Multi dintre prietenii si colegii mei au fost invitati – ca îmi sarbatoream si eu ziua de nastere. Dar ziua asta de bucurie s-a schimbat dintr-o data într-o scena oribila. Tata a venit acasa împleticindu-se beat si într-o stare deplorabila. Totdeauna era suparat daca se cheltuiau bani pe orice care nu reprezenta o absoluta necesitate.
– Esti proasta si urâta, mi-a strigat tata uitându-se cu scârba la mine, iar eu am paralizat de teama si rusine stând nemiscata în mijlocul grupului de preieteni care ma înconjurau.
– Nimeni n-o sa te iubeasca niciodata, mi-a zis încheindu-si discursul…
.
Ca rezultat al acestei întâmplari am devenit o singuratica, fara sa pot gasi ca apartin vreunui grup de oameni.
.
Trezindu-ma din visarile mele, m-am gândit…dar toate astea s-au schimbat de când Te-am întâlnit pe Tine , Doamne. Tu m-ai acceptat asa cum eram…cu negi cu tot. Am crezut ca am ajuns acasa, în sfârsit, când Te-am întâlnit, ca îti apartin Tie. – Acum, acum ma parasesti si Tu?
M-am scuturat de gândurile mele, m-am dus la bucatarie si am început sa spal vasele de la micul dejun.
Apa calda mi-a încalzit placut mâinile reci si mirosul de lamâie al detergentului de vase paru atât de proaspat si placut. Si mintea începu din nou sa ma duca printre amintiri. Mi-am amintit când Kim s-a îmbolnavit prima data…
La început nu mi-a fost frica. În timp ce vorbeam în sinea mea cu Dumnezeu i-am spus: “Tu poti sa o vindeci. Nu exista ceva ce Tu nu poti sa faci. Daca copilul meu este bolnav, Tu poti sa o vindeci, nimic mai simplu pentru Tine. Nu-i asa?“
.
Am luat tigaia de pe aragaz si am început sa o frec cu toata forta. ” – Ok, Doamne, care-i problema acuma? Stiu ce cred si stiu ca am credinta în Tine. M-am rugat! Biserica întreaga s-a rugat pentru Kim. Batrânii bisericii si-au pus mâinile peste ea. Am studiat Cuvântul Tau, stiu si înteleg promisiunile Tale si am avut rabdare sa astept ca sa-Ti faci lucrarea în timpul Tau, la vremea aleasa de Tine. Ce mai vrei acuma de la mine? De ce nu imi vindeci copila?“
.
N-am primit nici un raspuns. Cu vasele spalate, mi-am sters mâinile ude, tare nemultumita de cele ce gândeam m-am dus inapoi in sufragerie. Daca Dumnezeul în care ma încred este tacut si nu vrea sa-mi raspunda, unde sa ma mai duc?
.
Ochii mi-au cazut pe Biblia care era pe masuta de cafea. Un verset din Genesa 22 imi trecu prin minte, uimindu-ma cu realitatea ce mi-o descoperea.
Am deschis repede Biblia sa fiu sigura ca îmi amintesc versetul corect. Era exact asa cum mi l-am amintit. Si versetul spunea:
”Dumnezeu i-a zis…”Ia pe fiul tau, pe singurul tau fiu, pe care-l iubesti, pe Isaac; du-te în tara Moria, si adu-l ardere de tot acolo, pe un munte pe care ti-l voi spune.”
.
In momentul acela am stiut cu siguranta ca Dumnezeu îmi cerea sa I-o dau Lui pe Kim. Mintea mi-era clara dintr-o data cum nu mai fusese înainte, si am realizat ca am pus-o pe Kim mai presus decât Dumnezeu, dragostea pentru ea mai presus decât dragostea pentru Dumnezeu. Ca i-am cerul Lui Dumnezeu sa îmi faca mie voia si sa nu si-o faca pe a Lui. Voia mea. Nu a Lui Dumnezeu. Nu alegerea Lui de suveran. O oala de pamânt s-a razvratit împotriva facatorului ei si n-a cazut în umilinta la picioarele Lui…
.
Realizind ca am încercat sa-L manipulez pe Dumnezeu, am înteles ca de fapt m-am straduit sa fac toate lucrurile care terbuiau facute ca El sa trebuiasca – sa fie obligat sa-mi satisfaca cererea. Nici nu mi-am putut închipui ca El ar vrea-o pe Kimmie…
O Doamne bun Isuse, mi-am zis, cu siguranta ca nu vrei sa mi-o iei pe Kim? Nu poti sa-mi ceri asa ceva?! Nu viata copilasului meu. Ti-ar fi atât de usor s-o vindeci – numai s-o atingi. Oh, Domnul si
Dumnezeul meu, nu-mi cere asta…
.
In timp ce vorbeam asa în mintea mea, stiam raspunsul chiar în timp ce puneam întrebarile. Stiam ca numai o totala ascultare de Dumnezeu – este raspunsul care Dumnezeu îl astepta de la mine. Asa ca am construit din bucatile inimii mele zdrobite un altar pentru Dumnezeul cel suveran. Si pe acest altar am pus singurul meu copil, iubita mea fetita, cu aceeasi sinceritate si cu tot atâta sacrificiu cu cât Avraam si-a pus copilul pe altar pe muntele Moria.
.
Oh! Domnul meu, îmi pun toata nadejdea în Tine. Daca vrei sa-mi iei copilul, ia-l, e al Tau. Nu mai pot sa lupt împotriva Ta. Iarta-ma! Iarta-ma pentru lipsa mea de încredere si pentru neascultare. Nu înteleg de ce îmi ceri fetita mea, dar Te iubesc si am încredere în Tine. Ajuta-ma cu ce va urma…
.
O pace absoluta m-a înconjurat. Batalia se sfârsise. Dumnezeu câstigase victoria. Am renuntat la frica si la mânia cu care am trait pentru arâtea luni. Acum puteam sa ma odihnesc în voia perfecta a lui Dumnezeu pentru viata mea.
.
Sase saptamâni mai târziu, eram din nou cu Kim în cabinetul doctorului Rubinstein. Kim n-a mai fost bolnava în tot acest timp. Statea în sus dezinvolta si radia de sanatate în bratele mele.
– N-am vazut asa ceva de când sunt, zise doctorul, cu o surpriza si o nedumerire intiparita pe fata. Celulele albe ale lui Kim sunt absolut normale. Este imposibil sa se poata schimba într-asa scurt timp!
.
Dar – se schimbasera. Si în inima mea stiam de ce. Asa cum Isaac a fost întors lui Avraam, asa si fetita mea mi-a fost data înapoi. Domnul meu este marele Doctor si Tatal care merita toata încrederea mea. Poate ca era vremea pentru înca un miracol, o alta vindecare, si când o sa ajung acasa am sa-l chem la telefon pe tatal meu pamântesc…
.
(Preluat prin har din PE GÂNDURI)
by Rodica Botan
Revista ARMONIA - Saltmin Media 