Farmecul discret al burgheziei
Tatăl meu s-a născut într-o familie cu o stare materială bună, aveau bonă, mergeau la băi. Bunicul a murit în aceeași lună cu tovarășul Stalin, pe care îl detesta. Îi luase tot. Era un om firav ca fizic, dar înțelept. Continue reading “Boris Marian – Farmecul discret al burgheziei”
by Boris Marian
Tatăl meu s-a născut într-o familie cu o stare materială bună, aveau bonă, mergeau la băi. Bunicul a murit în aceeași lună cu tovarășul Stalin, pe care îl detesta. Îi luase tot. Era un om firav ca fizic, dar înțelept. Când a murit nu mi-a venit să cred. Îl cunoșteam puțin, locuia la Rădăuți, dar l-am iubit pentru că mă lua pe genunchi și vorbea cu mine despre orice chestiune. Era religios, practicant fervent. Bunicul din partea mamei, un zdrahon, negustor cam prăpădit, a fost împușcat în 1942. Istorie. Tata a studiat la Viena și la Rouen, chimia, s-a atașat de comuniști, a luptat în Spania ca apărător al Republicii, a trăit puțin, s-a stins la vârsta de 50 de ani. Era un comunist moderat, dar principial. De la el am preluat credința în binele omenirii, o noțiune nebuloasă, nerealizată. Ce m-a îndepărtat de idealuri a fost propaganda amețitoare și ilogică, lichelismul aserviților regimului, de aceea m-am făcut inginer și m-am apucat de scris versuri. Continue reading “Farmecul discret al burgheziei”
Maria Diana Popescu, Agero
.
De ce n-ar fi mai multe farmacii decît grădiniţe şi şcoli, dacă primim gratuit picătura zilnică de otravă în hrana cea de toate zilele? O chestiune de concurenţă, altfel, autorităţile sanitare n-ar fi descoperit aflatoxina în laptele importat din Ungaria şi pesticide, în tonele de fructe şi legume din Turcia. Importurile de produse alimentare ne asigură doza necesară de contaminare, pentru a da fuga după doftorii. Cum şi-ar mai permite farmaciile reclame agresive şi concursuri cu premii, dacă nu ar fi o industrie de vîndut în serie? Cu cît cumperi mai multe pilule şi leacuri noi, care ne lecuiesc pe veci, cu atît ai şansa să cîştigi la tombolă excursii gratuite la munte sau, după noroc, în ceruri. Un al parazit a fost descoperit în macroul congelat, importat din Malaiezia pentru marcheturile româneşti. Să fie vorba de parazitul din specia celor care refuză aderarea ţării noastre la Schengen? Nu ştiu cum va fi taxat viitorul politic al premierul nostru, avînd în vedere opinarea tranşantă şi realistă faţă de aroganţa preopinenţilor europeni, care joacă şi ei precum li se cîntă. Englezii nu se mai dau în vînt după Huxley, nici francezii după Celine şi Bergson, iar olandezii funcţionează pe „doza” zilnică de cinism. Ce să facă şi ei, joacă la concurenţă. N-au încotro în aceste timpuri de restrişte şi jale. O obsesie şi cu şenghenul ăsta! Şi nu-i mai important decît eradicarea sărăciei, închiderea băncilor cămătăreşti şi reconstrucţia Ţării din temelii. Continue reading “Schengenul şi doza zilnică de pesticide”
Iulian SÂRBU
Liviu Antonesei s-a nascut în 1953, în satul Vladeni, judetul Iasi. Scriitor, cercetator, publicist, politician democrat (actualmente retras din politica), profesor universitar la Universitatea A.I. Cuza din Iasi. A publicat numeroase volume stintifice, eseuri si poezie, amintim: Paideia. Fundamentele culturale ale educatiei (Polirom, 1996), Managementul univesitar (Polirom, 2000, în colaborare cu trei colegi de la Universitatea Assiut), Încercari de sociologie spontana (Polirom, 1995), Apatitia Eonei si celelalte poeme de dragoste culese din Arborele Gnoze (Axa, 1999). Va invit sa urmariti un scurt dialog cu Liviu Antonesei, în interviul acordat pentru Hyperliteratura.
Iulian SÂRBU: Considerati ca publicul românesc este mai apropiat de proza (în special de roman) decât fata de poezie? Observ în librarii ca lumea nu prea mai este interesata de poezie.
Liviu ANTONESEI: Se spune ca românul este nascut poet si, daca ne uitam la numarul de autori de poezie mereu în crestere, am putea spune ca asa este! În fapt, este vorba despre o anume evolutie a culturii noastre care, o buna bucata de timp, a avut în inima sa poezia si folclorul, ca orice cultura venita mai tîrziu în modernitate. Aceasta dominatie a scazut evident în perioada interbelica, cum pare sa scada acum, fiind clar ceva legat de procesele de modernizare generala. În timpul comunismului, s-a facut din acest punct de vedere un pas înapoi – literatura a ajuns sa tina loc si de istorie, sociologie, gîndire politica autonoma etc., fiind, vorba lui Mircea Dinescu, un fel de moasa comunala. În context, poezia care, datorita caracteristicilor sale legate de imagistica, metaforizare, limbaj aluziv etc., permitea o crescuta libertate de expresie, oferea niste sanse mai mari de evitare a controlului ideologic si a cenzurii, a ajuns sa fie din nou supra-reprezentata, ca în culturile minore.
În ultimii vreo douazeci de ani, prin eliberarea întregii literaturi, de fapt a întregii lumi culturale, de controlul ideologic si cenzura, lucrurile au început sa se aseze într-o anumita normalitate. Cultura devine iarasi una poli-centrica si prin urmare, literatura nu mai este inima culturii. Si, pe de alta parte, în cuprinsul literaturii, poezia însasi îsi pierde pozitia centrala. Astfel încît, în ciuda faptului ca productia de poezie pare sa creasca necontenit, numarul cititorilor de poezie scade la fel de constant. Dar sa nu o luam în tragic – tocmai sta sa-mi apara un volum de poezii inedite, iar la sfîrsitul anului o ampla antologie! – niciodata si nicaieri, în epoca moderna cititorii de poezie n-au fost mai numerosi decît cei de proza!
Iulian SÂRBU: Aveti o activitate foarte diversificata: sunteti scriitor, jurnalist, profesor universitar, critic literar, cum reusiti sa le împacati pe toate?
Liviu ANTONESEI: Asta ma întreb si eu adesea! Daca ma refer la jurnalistica, activitatea universitara si studiile stiintifice, e limpede ca sînt lucruri care tin de meserie, pe care trebuie sa le fac pentru ca mi-am ales un anume drum profesional. Adaug si faptul ca jurnalistica este pentru mine un mod de a mai elimina tensiunile, nu putine, provocate de lumea în care traiesc, un fel de terapie. Eu sînt o structura „reactionara”, în sensul ca reactionez. Sigur, trebuia sa scriu reactiva, asa este corect, dar îmi plac jocurile de cuvinte! Daca nu reactionez, acumulez tot felul de otravuri în mine, iar asta nu este benefic sanatatii, nu doar mentale, ci si fizice, puzderie din afectiunile noastre fiind în fapt psiho-somatice. Si, daca ajungem acum la literatura, observ si eu ca nu ma limitez la un singur gen, ca scriu poezie, proza scurta – dar am în minte si romane –, eseu, articole de critica literara si atitudine culturala. De ce aceasta risipa, ma întreb si eu adesea. As putea raspunde ca nu stiu, ca exista un mister înlauntrul fiecarui om, deci si în mine si ca eu „nu vreau sa distrug corola de minuni a lumii”. Dar n-ar fi cinstit, pentru ca stiu totusi ceva în aceasta privinta! În primul rînd, stiu ca am avut mereu, de cînd ma stiu, un exces de curiozitate si unul de energie. Mai mult, desi ma apropii de vîrsta concluziilor si a întelepciunii, sînt în continuare bîntuit de acest fenomen. Decît sa se fi manifestat aiurea, prin violenta sau printr-un hybris prost orientat, am preferat – si am reusit în oarecare masura, beneficiind si de sprijinul tehnicilor buddhismului tibetan – sa le dau o orientare mai blînda si mai utila, pîna la urma. Probabil ca aceasta structura a provocat în mine o colectie foarte bogata de „metafore obsedante”, cum ar spune psihocriticii, un „mit personal” complicat, o explozie de teme. Mai cred ca acestea îsi cauta singure calea cea mai buna de manifestare, care uneori este poezia, alteori proza sau eseul speculativ.
As mai adauga ca aceasta complexitate spontana a „mitului personal” contribuie la constructia unui eu care este nevoit sa încerce sa împace o multime de contrarii, cu mai mult sau mai putin succes. Uneori, cred ca as putea deveni mai bun prin asceza, alteori din contra, ca prin conduita inversa, plecînd de la ideea gnostica ca raul nu poate fi eliminat decît prin exces, prin epuizarea acestuia. Cel mai mult îmi place sa asist la desfasurarea unor stralucite exercitii ale inteligentei sau imaginatiei, atît în viata de zi cu zi, cît si în operele de creatie artistica sau filosofica. Mizez pe autenticitate, dar ma tulbura si constructiile abstracte extrem de sofisticate. Îmi place sa-mi exercit spiritul critic, dar adesea ma las purtat de fantasme poetice. Sînt „trairist”, dar alunec puternic si des în livresc. Sînt un singuratec care are nevoie de comunicare, de dialog, un „singuratec cordial”, cum spuneam altadata. Pîna la urma, tine de noroc sau de un miracol ca reusesc sa le împac pe toate. Cred ca reusesc, altfel, cred, mi-ar fi explodat deja mintea!
Iulian SÂRBU: O perioada ati fost implicat în viata politica. Ce ati reusit sa faceti pentru cultura si literatura în special din aceasta pozitie?
Liviu ANTONESEI: Desi functia mea „prim-secretar de tip nou”, de presedinte de judet în terminologia democratica de azi, nu implica obligatii fata de cultura, am reusit sa fac cîte ceva. Nimeni nu uita de unde a sosit într-o demnitate sau cel putin asa ar trebui sa stea lucrurile. Între altele, am „inventat” o taxa pentru „cultura si sport” – trebuia sa împac si capra si varza membrilor Consiliului! –, o taxa modica platita lunar de toate firmele din judet. Suma adunata o împarteam cît mai echitabil între cele doua domenii. Am reusit astfel sa sprijin institutii de cultura, reviste, aparitia unor carti importante, activitatea unor fundatii de profil. Pentru multe activitati si initiative culturale, acesti bani au fost gura de oxigen absolut necesara. Si îmi mai amintesc o nebunie. Filarmonica din Iasi, care este una din cele mai bune din tara, ramasese fara pian, acesta trebuia acordat uneori nu doar înainte de concerte, ci si de cîteva ori în timpul acestora! Practic scîrtîia din toate încheieturile, se uzase fizic, era batrîn si bolnav. Am recurs atunci la rezerva bugetara la dispozitia presedintelui, destinata interventiei în caz de urgenta, de catastrofa – dar sa lasi Filarmonica din Iasi era o catastrofa! – si am achizitionat cu pian Steinway, care costa, în banii de atunci, 1 miliard si doua sute de milioane. Nebunia a fost ca am asteptat un an pîna l-am scos din vama, ca baietii aia, care erau la fel de cinstiti si atunci, cum sunt si acum cînd au arestati cu zecile, voiau sa-mi perceapa 300 de milioane vama, pe care nu aveam de unde sa le mai scot. Noroc ca a venit Ion Caramitru, ministru la Cultura, care la rugamintea mea, a intervenit la ministrul de Finante si a obtinut o scutire de vama. Poate am mai facut si alte lucruri, dar nu mi le amintesc. Ba da, am finantat o parte a lucrarilor de la refacerea Casei Pogor si de la alte cladiri de patrimoniu laic si bisericesc din Judet.
Iulian SÂRBU: Stiu ca sunteti foarte activ pe planul lansarilor de carte. Din aceasta perspectiva cum vi se pare literatura româna actuala? Care este calitatea scriitorilor din generatiile mai tinere?
Liviu ANTONESEI: Nu doar de lansari este vorba, ci si de faptul ca încerc mereu, cum am procedat mereu, sa ma tin la curent cu literatura vie, cu cei în activitate intensa, cu cei care vin. Nu doar ca m-am tinut, cît este omeneste posibil, la curent, dar am încercat si sa sprijin tinerii, fie prin revistele culturale pe care le-am condus, fie participînd în juriile unor concursuri literare ale editurilor sau de la nenumarate festivaluri de literatura, fie facînd recomandari, uneori verbale, alteori si scrise catre edituri. Nu stiu cîta lume stie, dar am fost un factor catalizator în exceptionala initiativa a Polirom-ului din 2004, „Votati literatura tânara!”, care a ajuns sa scoata la lumina circa 40 – 50, daca nu mai multi, prozatori tineri, din care macar 7 – 8 vor ramîne în istoria literaturii noastre. Cred ca, dupa 1990, au aparut un numar neobisnuit de mare de autori foarte buni – si nu doar în poezie, cum se întîmplase pîna la optzecisti, ci si în proza, eseu literar si filosofic, stiinte antropologice etc. Cred ca, în ciuda tranzitiei si, mai nou, a crizei, traim un moment cultural, inclusiv literar, fast, comparabil cu cel interbelic. Sigur, rezultatele finale se vor vedea mai tîrziu, cînd noi, probabil, nu vom mai fi aici…
Iulian SÂRBU: Cum scrieti, cum va vin ideile? Dezvaluiti-ne putin din bucataria scrisului.
Liviu ANTONESEI: E o întrebare grea. Cu articolele, e simplu. Traim într-o tara interesanta si în vremuri si mai interesante! Nu am decît o singura angoasa, cea a alegerii, pentru ca subiectele dau buzna peste mine de cum deschid ochii dimineata. Însa, dupa ce-mi aleg tema, subiectul, în 20 de minute, o jumatate de ora, articolul e scris si deja trimis prin mail la „Adevarul” sau alta publicatie care mi-a solicitat colaborarea. Cu literatura, e însa altceva. Nu scriu decît atunci cînd „ma apuca”, cînd ma obsedeaza o imagine, o formula, o întîmplare reala sau imaginata. Sînt, ca sa spun asa, un scriitor, mai ales un poet, ocazional. Ca si Goethe, doar ca marele poet a avut mult mai multe „ocazii” decît mine! Si, mai este ceva – din clasa a X-a, cînd am primit cadou de la parinti prima masina de scris, n-am mai scris de mîna, nici articolele, nici eseurile, nici povestirile. Nu e însa si cazul poeziei, care se naste ca prima imagine, adesea în întregime, în mintea mea, si apoi este scrisa mai întîi de mîna, abia dupa aceea e culeasa la computer si lucrez pe ea pîna mi se pare în regula.
Iulian SÂRBU: Cititi foarte mult, uneori si din obligatie. Ce va place sa cititi în mod special?
Liviu ANTONESEI: Citesc enorm dintotdeauna si în cele mai diverse domenii, de la filozofie si teologie la literatura politista. În sinistrii ani 80, citeam 4 – 5 romane politiste pe saptamîna, nici nu puteam adormi fara sa citesc macar cîteva pagini din „série noire”, John Le Carré sau San Antonio. Mai citesc si acum astfel de carti, desi timpul fiind dramuit, mult mai putin. Citesc enorm si acum, dar constat, ca dincolo de dorinta mea de a ma tine la curent cu noutatile, cu vîrsta, am capatat obiceiul de a reciti, de a reveni la cartile si autorii tineretii mele, ai formarii mele, de la Biblie si literatura talmudica si hasidica la textele buddhiste, de la Dostoiesvki la Henry Miller si Borges, de la Rimbaud si Mallarmé la René Char si Kavafis, Seferis sau Rilke. Chiar am recitit si „Robinson Crusoe” sau unele carti de Jules Verne.
Iulian SÂRBU: Ce planuri de viitor aveti, atât ca scriitor cât si în viata personala?
Liviu ANTONESEI: În momentul de fata, astept sa-mi apara volumul de poezii inedite la Herg Benet si unul de povestiri la Polirom. Dar gîndul meu este sa ma apuc macar de unul dintre romanele care se zbat în mintea mea, unele de peste douazeci de ani! Cred ca a venit vremea sa fie eliberate. Poate ca m-am maturizat destul si am capatat deprinderea de a sta mai mult pe scaun! În viata personala, vreau în primul rînd sa fiu macar la fel de sanatos cum sînt acum, macar vreo 10 – 15 ani, ca sa-mi pot duce la bun sfîrsit aceste proiecte legate de roman. Si, desigur, ca sa pot calatori în continuare în locurile care îmi plac, mai ales în insule, cum ar fi Creta, Azore sau Insula Mare a Britaniei…
Iulian SÂRBU: Domnule Antonesei, de ce nu v-ati facut o firma, având în vedere ca sunteti o persoana cu relatii diverse? Si de ce nu ati ramas în politica asa cum au facut altii?
Liviu ANTONESEI: Nu am facut o firma de frica. Nu, nu este vorba despre frica de riscuri, nici de teama de faliment, ci de aceea ca, prin falimentul meu, as fi facut o multime de oameni, angajatii mei, sa sufere din pricina nepriceperii mele sau a ghinionului meu. Asa ca am preferat sa MA fac pe mine o firma, cu un singur angajat, care pare sa fie profitabila din multe puncte de vedere si ferita pîna acum de faliment. Nu am ramas în politica, pentru ca, de fapt, desi am facut politica în ilegalitate, în opozitie si la putere, politica nu-mi place. De asta, probabil, m-am si ales cu un diabet de pe urma ei. Prefer s-o observ, s-o analizez si s-o comentez, nefiind cu totul autist si netraind într-un turn de fildes.
Iulian SÂRBU
13 martie 2012
prof. dr. Adrian Botez
…Nicio crima din lume n-are justificare. Niciodata si niciunde si din niciun motiv! Când Dumnezeu a dat a sasea Porunca, “SA NU UCIZI!” – El nici macar nu se refera la om, cum pretind teologii crestini: Dumnezeu se refera la VIATA, în general. Deci, criminali suntem toti, caci toti luam viata cuiva, fie si a unor gâze, complet nevinovate…!
…Din pacate, ceea ce s-a petrecut în Norvegia (la Oslo si, apoi, mai grav, pe Insula Utoya), în 21 iulie 2011 – nu ni se pare a fi decât o cinica punere în scena:
1-un dement, care se pretindea si “politist” (“nordicii” astia au câtumai respectul, pentru cei cu…”Iesi afara,/Javra ordinara!”, nu ca barbarii de noi!) si “Cavaler Templier”, “CRUCIAT” („Pe profilul sau de pe Facebook, barbatul cu par blond se descrie drept conservator, CRESTIN”)– ANDERS BREIVIK, ucide 92 de oameni (…mai mult sau mai putin… – agentiile de presa au tot modificat, de la ora la ora, cifra victimelor!);
2 -mass-media, imediat, prezinta “ideologia” care l-ar fi “mânat” pe Smintila sa ucida: “islamismul, marxismul cultural, multiculturalismul” – pentru ca “Marxismul cultural înseamna Multiculturalism, iar corectitudinea politica este echivalata Marxismului cultural”. “Multiculturalismuleste o idee anti-europeana a urii, care are scopul de a distruge traditiile si culturile europene, crestinatatea europeana, identitatile europene si chiar statele nationale europene ” – se afirma în filmul, postat pe youtube, cu câteva minute înainte de a “purcede” la masacru, de însusi Anders Breivik.
În felul acesta, mass-media (cea farisee si insidioasa), aservita Guvernului Mondial (în covârsitor de marea ei parte!) încearca, pe multiple planuri, sa compromita orice ideologie sanatoasa, logica si corecta – punând-o în gura si-n… “filmul” unui smintit, care (daca nu acceptam pedeapsa cu moartea…cu CÂTE morti ar trebui el pedepsit, oare?!), ar trebui trimis, undeva, pe planeta Venus… – si exilat, acolo, pentru urmatorii 5 miliarde de ani!
…Sa fim foarte clari: NOI SUNTEM ÎMPOTRIVA ORICARUI FEL DE CRIMA, DIN LUMEA ASTA! Chiar si împotriva prostilor…Suntem împotriva pedepsei cu moartea… – …doar în ce-i priveste pe tradatorii de Neam si de Tara, mai avem oarece retineri!
Dar ce au facut (si fac, în continuare!) agentiile de presa – NU ESTE CORECT!
De ce? Pentru ca SI NOI consideram ca masonii de la Strasbourg, uniti cu cei din SUA, au complotat, în ultimii 50 de ani (mai cu seama în ultimele doua decenii, adica dupa “explozia” Yugoslaviei post-Tito!), pentru ca nu cumva Europa sa fie definita prin BAZA EI SPIRITUALA CRESTINA! De aceea, nici pâna azi nu se stipuleaza, în Pseudo-Constitutia U.E, ca “civilizatia europeana se întemeiaza pe religia crestina” (acesta ar fi trebuit sa fie PUNCTUL 1 al Constitutiei U.E., chiar dupa vointa celui ce-a fost PAPA KAREL VOITILA!) – desi, cu nici un secol, în urma, Europa însemna, din punct de vedere spiritual, crestinismul celor trei “sparturi” ale Bisericii-HRISTOS-UNA/UNUL: Ortodoxia, Romano-Catolicismul, Protestantismul. Dar, odata cu complotul Papal, al URSS/Rusiei si al SUA – Yugoslavia post-titoista, “deflagrata” – “fata” un nou stat islamic (alaturat Albaniei islamice!), BOSNIA-HERTEGOVINA…apoi, cu de-a sila si fara nicio legitimitate mondiala, este creat artificial, în 2008, STATUL KOSOVO: “(…)aspiratiile de independenta ale Pristinei nu mai pot fi zagazuite fara ca aceasta sa obtina cu forta ceea ce nu poate obtine prin negocieri. Aceasta ar duce la redeschiderea unor noi confruntari în Europa. UE nu poate permite asa ceva(…)Se poate întelege cvasiconsensul european pe acest subiect datorat exasperarii ca situatii din mijlocul Europei sa fie negociate preponderent de actori externi, în speta SUA si Rusia (s.n.)(…) Poate ca, într-adevar, amânarea rezolvarii chestiunii Kosovo ar fi transformat-o într-un “conflict înghetat”, iar albanezii kosovari ar fi fost tentati sa recurga la forta, destabilizând si FYROM, Bosnia-Hertegovina, Muntenegru si Serbia, reînviind spectrul anilor ‘90 în fosta Iugoslavie. Ramâne însa întrebarea: de ce s-a recurs la o solutie de autonomie extinsa, când atât Pristina, cât si Begradul îsi vor da întâlnire peste câtiva ani în interiorul UE? Va fi remediul acesta mai bun decât “boala”? Nu va persita oare alt tip de riscuri, cel al proliferarii situatiilor de secesiune, chiar daca nu imediat? Alte puncte de îngrijorare în planul fostului presedinte finlandez privind Kosovo, sunt independenta pe criterii etnice si acordarea de drepturi colective unor minoritati, drepturi ce exced standardele europene în materie” (s.n.) – cf. revista “22”, Filon Morar: Cum poti sa creezi un stat în câtiva ani?
…Nu mai vorbim de suburbiile pariziene sau londoneze, sau chiar mari localitati/aglomerari urbane din Belgia, Olanda, chiar Austria… – … suprasaturate de musulmani (aici este si rezultatul „vindicativ”, al colonizarilor brutale, vest-europene, din veacuri trecute…!)! Dar, dupa opinia noastra, chiar nu este permis (ba este blasfematoriu!) ca voievozii valahi (si nu numai ei!) sa-si fi dat viata degeaba, luptând pentru stoparea procesului islamizarii (MILITARE) a Europei – pentru ca dusmanii crestinismului, transformati în functionarasi cu mapa subsuoara si cu pixul între dinti, sa afirme BIROCRATIC, „continutul” islamic al Europei! – …sa nege, rânjind, Martiriul Evului Mediu Voievodalo-CRESTIN – prin „miscarea” (PE HÂRTIE!!!) a granitelor si a populatiei europene, scornind „A DOUA MIGRATIE A POPOARELOR”… – …ca tot se cam împlineste mileniul de la prima: daca prima a fost pentru ca vacile unor nomazi sa scape de foame, a doua se produce pentru ca evreii sa scape de vechii lor rivali „scripturistici” – crestinii!
…Ei, ce credeti ca face mas-media, manipulata de „amicii crestinismului”?! Transforma rana purulenta a istoriei Europei, în…”PUNCT AL IDEOLOGIEI LUI ANDERS BREIVIK”!!! Da, pentru ca, daca pâna si Anders Breivik îl admira pe Vlad Tepes si pe ceilalti voievozi martiri crestini („Al doilea val al islamizarii a început în secolul al XI-lea, cu triburile turce, incluzând regiunile din estul Europei, Anatolia, care a fost leaganul Imperiului Bizantin crestin (acum Turcia), Grecia, Serbia, Bulgaria, România. Toate tarile din jurul Mediteranei care erau crestine au devenit parte a Imperiului islamic“, scria Breivik. “Vlad Tepes, cruciat si erou al românilor, a fost un geniu al razboiului psihologic. Mostenirea sa merita sa fie studiata în scolile de relatii publice, stiinte politice, militare, psihologie sociala etc. din epoca moderna“ – cf. www.ziuaveche.ro – scrie Anders Behring Breivik la pagina 244, în manifestul de 1.518 pagini semnat cu pseudonimul Andrew Berwick) – înseamna, dupa logica lui “POLITICAL CORRECTNESS”, ca TREBUIE SA NE LEPADAM, CA DE DRACUL, DE TOTI MARTIRII SI EROII NOSTRI, CARE NE-AU PASTRAT LEGEA STRABUNA!!!
Ca, daca nu ne lepadam de ei, “ÎNSEAMNA CA GÂNDIM SI SIMTIM TOTI CA DEMENTUL DE ANDERS BEHRING BREIVIK”…si, daca, probabil, smintitul (si intens manipulatul, “DE LUNGA DURATA”!) tânar de 32 de ani va fi “ascuns” (oare?), apoi noi, cei teferi, dar de la care Breivik “a împrumutat” ideile “nationaliste”, cica! (sau…i s-o fi “donat”, în cadrul planului de compromitere/descurajare a oricarei opozitii fata de PROTOCOALELE DE LA TORONTO, deci, OPOZITIE FATA DE GENOCIDUL TERESTRU AL MASONERIEI, care ne vrea si sclavi cu trupul, si amnezici cu Duhul???!!!) – noi putem fi, cât de repede, dupa Legea Mondiala (actuala, de dupa 11 septembrie 2001!) a Terorismului (foarte …”eficienta”, ca sa scapi de adversarii ideologici!) – “ascunsi” în temnite, pe viata – ORI CHIAR ÎN GROPI!
De ce credeti ca l-au pus (“jupânii” complotisti/diversionisti!) pe Anders Behring Breivik, sa mentioneze, în jurnalul sau, cu maxima constiinciozitate, ca “NU E SINGUR ÎN ACTIUNEA SA” (…logic ar fi fost, dupa toate legile cunoscute, ale COMPLOTULUI si ale CONSPIRATIEI, ca Breivik SA NU “BLESTEASCA” O VORBA, DESPRE “TOVARASII”SAI !), ca: “Trebuie sa stiti ca nu sunteti singuri în aceasta lupta. Avem milioane de sustinatori europeni si zeci de mii de frati si surori care ne sustin în totalitate si sunt gata sa lupte de partea noastra împotriva marxismului, multiculturalismului si atrocitatilor musulmane (…) Sa stiti ca aveti frati si surori loiali în toata Europa – Marea Britanie, Rusia, Franta, Germania, Spania, Italia, Polonia, Austria, Olanda, Suedia, Danemarca, Serbia, Norvegia, Elvetia, Andorra, Armenia, Belarus, Bosnia, Bulgaria, Croatia, Cipru, Cehia, Estonia, Finlanda, Georgia, Grecia, Ungaria, Islanda, Irlanda, Letonia, Liechtenstein, Lituania, Luxemburg, Macedonia, Malta, Monaco, Muntenegro, Norvegia, ROMÂNIA, San Marino, Slovacia, Slovenia, Ucraina, Vatican. Chiar si conservatorii crestini din Moldova si Albania”…?! – …si sa dea (cât calm “ideologic”, câta grija de “a-i baga în rahat” pe toti opozantii “protocolistilor torontisti” mondialisti!) “o lista a partidelor de extrema-dreapta din statele europene (n.n.: care l-ar sustine, chipurile, “moral”!) , din România mentionând Partidul România Mare si miscarea Noua Dreapta. Sunt mentionate formatiuni considerate “nationaliste” din Albania, Belarus, Bosnia, Bulgaria, Croatia, Cehia, Estonia, Ungaria, Letonia, Lituania, Macedonia, Muntenegru, Polonia, Rusia, Serbia, Slovacia, Slovenia si Ucraina” – cf. idem – si chiar “angajati, doi în Norvegia, doi în Rusia, unul în ROMÂNIAsi unul în Indonezia”…Ei, da, scumpa Românie, ia stai tu “la colt”, pâna-ti gasim noi…”ANGAJATUL”!!! Poate ca, pentru aceasta gasire, noi vom fi pusi sub…SUPER-EMBARGO, pentru ca embargo “simplu” avem, asupra Cerului si Pamântului, asupra Agriculturii, Industriei etc. etc. – chiar imediat dupa 1989 (tot la capitolul “embargo”, în “FORMA MODERNA”, deci supra-parsiva, trebuie trecute si …“GRIPELE” SI “FEBRELE”!!!!
“La pagina 758, Breivik mentioneaza si deportarile din Baragan, efectuate în anii 1950 de fostul regim comunist din România, citând un document scris la Timisoara în 1956, care ar conchide ca scopul actiunilor era “purificarea Banatului: alungarea germanilor, sârbilor si aromânilor”. De asemenea, Breivik subliniaza ca Rusia a vrut sa deporteze musulmanii din Europa, dar ar fi fost oprita de Marea Britanie si de alte tari” – cf. idem.
Concluzie: sa nu ne mai luam de comunism, nici de bolsevism, si, fireste, nici de crimele si cumplitele umilinte, produse de aceste ideologii aplicate… – …dar nici macar …de Rusia…pentru ca, înaintea noastra, a fost “Afirmatorul” …BREIVIK!!! S-a început, iarasi, demonizarea pentru “ascundere”, sub perdea de fum…Iata, deci, de ce a re-aparut neo-nazismul, dupa demonizarea lui Hitler: CA SA SERVEASCA (EL, NEO-NAZISMUL…plus Hitler!), SCOPURILOR …COMUNISTO-GLOBALISTO-MULTICULTURALISTE!!!
…Mai, mai, mai!
…Si, pentru ca nu doar instinctul de aparare crestina trebuie anihilat în/la europeni (…Breivik nu e lipsit de oarece cultura, dar nici cine stie ce… “soare al inteligentei si discernamântului” nu poate fi un oribil macelar! : pentru a manipula marionetele nu ai nevoie de “GENII EXECUTANTE” – de fapt, e o formulare aberanta: GENIILE NU POT FI, NICIODATA, EXECUTANTE! – ci ele, în mod vizionar, traseaza Calea de/spre Revelarea Simfoniei Divine! – …DE ACEEA, TOTDEAUNA SI ÎN ORICE TARA, GENIILE BUNE, CON-FORMATOARE DE DUH ÎNALT, AU FOST SOCOTITE PRIMEJDIOASE SI LICHIDATE! – …nu aceeasi soarta o au manipulatii si diversionistii, tip ANDERS BEHRING BREIVIK! – …a se vedea soarta cruda a geniilor europene, numite Villon, Eminescu, Nicolae Teslea, Rimbaud, Puskin, Esenin…) – s-au mai ivit si alte “condamnabile idiosincrazii” sau chiar antipatii violente, dar extrem de bine întemeiate/motivate, ale europenilor: marxismul, multiculturalismul-globalismul…! Pentru a ne închide gura (si a ne sufoca Duhul) – DEPLIN! Si sa înceapa “cositul ideologic” – “gospodareste” si la modul stahanovisto-stalinist, cu “TRACTOARELE / BULDOZERELE IMENSE ALE IDEOLOGIEI / POLITICII CORECTE”!!!
…Ei, da, marturisim deschis: nu ne convine deloc, nici noua, subsemnatului, sa se tot corceasca rasele, sub motive…”economice”! Respectam toate rasele, nu suntem nici rasisti, nici xenofobi! Dar fiecare rasa, ca si fiece popor, sa-si dezvolte, liber si fara “amestecatura” dinafara “MATRICEI DUHULUI SAU”, calitatile spirituale, care îl/le vor duce pe Calea spre Revelatia Divina! Astfel, se vor înmulti sansele si “variantele”/formele, prin care se va ajunge la Mântuirea Duhului Umano-Terestru!
Avem toata admiratia pentru Duhul Asiatic, dar SUBSEMNATUL ESTE EUROPEAN! Îi admiram, enorm, ba chiar cu invidie, pe asiaticii buddhisti, pentru multele lor calitati spirituale si comportamentale, dar subsemnatul va trai si va muri, în Duhul European al Ortodoxiei Crestine – asteptând si pregatindu-se pentru Revelatia Crestin-Ortodoxa!!!
Nu am accepta sa ne vedem casatorit vreun copil cu cineva din alta rasa, din alt neam, ori din alta religie/LOGOS! Noi, subsemnatul, le spunem si romano-catolicilor, si protestantilor, si ortodocsilor: “Sa traiti, sa va casatoriti si sa va exprimati si sa muriti, fiecare, în Duhul Credintei voastre! Numai asa lumea va fi mai bogata, si nu ne vom spânzura, ca Iuda, de plictiseala unei lumi otova, uniformizata, aplatizata moral-spiritual si fizic, terna si complet lipsita de diversitatea cea care o face impresionanta si interesanta!”
Adica, nu acceptam, nici noi, subsemnatul, COMUNISMUL IUDEO-MASONIC, cu forma lui pervertita modern-masonic, în ultimii ani: MULTICULTURALISMUL GLOBALIST, cu “radacini” tot în lacomia “protocolistilor torontezi”: mult mai usor îi fraieresti pe români (spre pilda, cazul Jucu…), sau pe thailandezi, sau pe somalezi, ca sa-ti faca, aproape gratis, niste componente de masini care, în SUA, ar costa de sute ori chiar de mii de ori mai mult, pentru ca, acolo, în SUA, oamenii n-au fost prabusiti, deocamdata, în saracia în care ne tot zbatem noi, sus-amintitii, de sute de ani…
”DEOCAMDATA”, am zis: Michael Moore, celebrul documentarist american, ne dovedeste, în filmul, teribil de bine documentat, PESTELE CEL MARE, ca cea mai cinica si cumplita crima “mondializata” vine dinspre corporatiile multi- si tras-nationale…
…Poporule American, vegheaza, daca mai esti în stare – …pentru ca, în ce-i priveste pe români (nu generalizez, dar situatia lor moral-spirituala este dezastruoasa!), ei au surzit de tot si s-au prostit în masa…! Altfel nu înteleg cum se lasa manipulati de reclamele agresive ale Antenei 3, prin care suntem îndemnati sa ne auto-jefuim de aurul, uraniul si wolframul “Rosiei Montane”…: de ce vorbiti, în reclama, de “câteva mii de locuri de munca”, care vor fi, chipurile, câstigate de români – SI NU ZICETI NICI “PÂS” DESPRE CÂTE MILIARDE DE DOLARI VOR INTRA ÎN BUZUNARUL EVREULUI MAX RICH SI AL ACOLITILOR SAI???!!! – …lasând un popor întreg, cel al ROMÂNILOR, fara bogatii uluitoare si unice în lume, obligându-l/condamnându-l, cu salbaticie, la mizerie, parca, fara capat (fizica si de Duh!) – …bogatii pentru care si suntem invidiati si ni se doreste disparitia, ca popor/Neam?!
…Suntem revoltati ca lumea aplauda “multiculturalismul anti-national fotbalistic”, în loc sa-si puna întrebarea : “Pe cine aplaudam noi, când aplaudam, cica,<< echipa noastra>>?! Pe coreeeni, pe portughezi, pe brazilieni, pe senegalezi, pe cei din Coasta de Fildes…?! Ori, ar trebui sa pastram, precum fotbalul CATALAN – <<linia nationala>>, si în SPORT, ca si în POLITICA???!!!”
…Îi respect si pe cei din rasa neagra, care au o inocenta superioara tuturor neamurilor, când SUNT LA EI ACASA, ÎN AFRICA!!! – …si deplâng nedreptatea care li se face, zilnic, prin neo-rasismul masonic, si ma revolt pentru cinismul criminal-genocidic, cu care sunt lasati (tot prin decizii masonice!) sa moara de foame, când alte neamuri, cele din emisfera nordica, ÎSI ARUNCA ÎN MARE SI OCEAN “SUPRAPRODUCTIA” LOR ALIMENTARA, DINTR-O LACOMIE MONSTRUOASA: CA SA MENTINA PRETURI RIDICATE, LA PRODUSELE ALIMENTARE!!!
…Si, în definitiv, vorba lui Thomas Jefferson: “Nimic nu e scris mai sigur în cartea sortii, decât ca acesti oameni [negrii] sunt haraziti sa fie liberi. Nu mai putin sigur este faptul ca cele doua rase, la fel de libere, nu pot convietui sub o aceeasi guvernare. Natura, obiceiurile, opiniile, au trasat hotare distinctive de nesters între ele. Înca ne mai sta în putere sa dirijam procesul de emancipare si deportare în liniste si pace, si într-un ritm atât de încet încât raul sa serisipeasca pe nesimtite, iar locul lor sa fie (…) ocupat încetul cu încetul de muncitori albi liberi. Daca, dimpotriva, va fi lasat sa se impuna prin forta, natura umana trebuie sa se cutremure în fata perspectivei ce se anunta“ – cf. Thomas Jefferson, 1829, Autobiografy, First published in 1829 and later by an Act of Congres in 1853, p. 1 – si, la fel, vorba “parintelui” SUA celor unite (prin sânge si suferinte inimaginabile, izvorâte dintr-o pricina ce-si avea izvorul, cel putin aparent…în rasa neagra!), Abraham Lincoln: “Am insistat pentru colonizarea negrilor si voi continua. Proclamatia mea de Emancipare era legata de acest plan. Nu este loc pentru doua rase distincte de oameni albi în America, si cu atât mai putin pentru doua rase distincte de albi si negri.
Nu pot concepe o calamitate mai mare decât asimilarea negrilor în viata noastra politica si sociala, ca egali ai nostri (…). În interval de douazeci de ani, putem sa-i colonizam pasnic pe negri si sa le damlimba, literatura, religia si sistemul nostru de guvernare, în conditii în care sa se poata ridica la deplina masura a umanitatii. Acest lucru nu s-ar putea face niciodata aici. Nu putem atinge niciodata uniunea ideala la care visau parintii nostri, cu milioane de membri ai unei rase straine si inferioare printre noi, a caror asimilare nu este nici posibila, nici dezirabila. (vol. V, pag. 371-5/7Priviti situatia noastra actuala – tara angajata în razboi! – barbatii nostri albi taindu-si unii altora gâturile (…) si apoi gânditi-va la ceea ce stim ca este adevarul.
Daca nu ar fi existat rasa voastra între noi, nu ar fi avut loc nici un razboi, desi multora dintre cei angajati în ambele tabere nu le pasa de voi în nici un fel (…). Prin urmare, este mai bine si pentru unii si pentru ceilalti sa ne separam (…).
Voi si noi suntem rase diferite. Ne despart deosebiri mai largi decât exista aproape între oricare alte doua rase. Daca e drept sau nedrept acest lucru, nu e nevoie sa discut, dar aceasta diferenta fizica reprezinta un mare dezavantaj si pentru voi si pentru noi, întrucât cred ca rasa voastra va suferi foarte mult, multi dintre ai vostri din cauza vietii printre noi, iar dintre ai nostri, din cauza prezentei voastre. Într-un cuvânt, vom suferi si unii si altii. Daca admitem acest adevar, el ofera cel putin un motiv pentru a ne desparti.(cf. Abraham Lincoln, Cuvântare despre colonizare, tinuta unei delegatii de negri la Washington D.C., în data de 14 august 1862, vol. V, pag. 371/8.
…Ei, despre toate astea, dupa “Cazul ANDERS BEHRING BREIVIK”, foarte curând, nu vom mai avea dreptul sa crâcnim, macar! “Omul din Norvegia”, din solda “protocolistilor torontezi”, si-a facut „CUMPLIT DE COMPLET” – datoria…
Mereu, vom fi “surprinsi” cu “PRECEDENTUL BREIVIK”, în spinare, precum cu o cocoasa monstruoasa…tocmai când noi ne pregateam sa spunem, “frumos si teafar” – ADEVARUL DESPRE LUMEA CONTEMPORANA!!! – si vom fi “bagati la corectie”, sau la …noile ore de “învatamânt politico-ideologic CORECT”!!!
…Ba, chiar va trebui sa ne ascundem gândurile si urletele de revolta în vreo scorbura, ceva…ca sa nu ne “toarne” însasi/însusi, iarasi – “consoarta”/”consortul”…pentru ca s-au întors, “cu asupra de masura”, vremurile DELATIUNII, CA …“SPORT DE MASA”…MONDIALISTO-GLOBAL!!!
Reporter: Cristina PETRESCU
[pullquote]
„Daca un poem nu-mi iese din prima, nici nu mai iese vreodata” (Liviu Antonesei)
[/pullquote]
Acest interviu va aparea în limba engleza într-un numar special al revistei electronice al masteratului de traductologie de la Universitatea din Bucuresti, care îmi va fi dedicat. Multumesc doamnelor Lidia Vianu, coordonatoarea masterului, si Cristina Petrescu, realizatoarea integrala a numarului din revista, ca s-au gîndit la mine, la scrisul meu, crezînd ca acesta i-ar putea interesa si pe eventualii cititori de limba engleza. Cred ca dna Petrescu a izbutit sa ma traga de limba cu multa abilitate, ceea ce m-a facut sa spun lucruri pe care nu le-am mai spus, nici scris. Din acest motiv public aici (http://antonesei.timpul.ro) versiunea în limba româna a interviului, multumindu-i autoarea pentru permisiune de a-l prelua în acest spatiu al cyberuniversului. (L.A.)
—————————————–
Cristina PETRESCU: Cine credeti ca v-a influentat în mod deosebit în opera literara (scriitori sau nu)? Fata de poetii care v-au influentat, va simtiti ca un coleg, un continuator al unui stil? Cît de mult conteaza originalitatea?
Liviu ANTONESEI: Înainte de a fi scriitor, eu am fost mereu un iubitor de literatura si un cititor care a devorat cam tot ce i-a picat în mâna. Desigur, cu vârsta au aparut si niste criterii de selectie si niste preferinte stabile. As putea spune, în prima instanta, ca toata aceasta uriasa acumulare culturala m-a influentat în scrisul meu. De buna seama ca, în timp, unele influente, legate de pasiuni, se vor fi desprins ca mai importante decît altele. De când i-am cunoscut – si cu unii întâlnirea a fost foarte timpurie –, autori precum Dostoievski, Kafka, Borges, Henry Miller, o multime de autori nord si sud-americani, au ramas în inima mea si în mintea mea.
Adolescent fiind, am citit cam toata poezia moderna franceza în original si pe cea romantica si moderna de limba germana în diverse traduceri. În fapt, cred ca stiu cam toata poezia moderna, pe cele amintite mai înainte însa mai bine. În ce priveste poezia ca atare, am fost legat de-a lungul vietii de câtiva autori, pe care îi socotesc esentiali în formarea oricarui poet din zilele noastre – Baudelaire, Mallarmé, Rimbaud, T. S. Eliot, Rilke, Trakl, Benn, René Char, Eugenio Montale, probabil si altii. Am facut exercitii dupa Mallarmé aproape sase ani, i-am tradus toate poeziile, în proza, dupa cum procedase el cu cele ale lui Poe, pastrez si acum cu sfintenie editia de Opere complete din Pléiade…
Sigur, n-am pastrat din exercitiile mele de tinerete decît vreo sapte poeme, pe care le-am socotit „originale” pentru a fi pastrate si publicate, dar, fara îndoiala, o anumita înclinatie spre sugestie, în locul numirii directe, va fi ramas legata de mine. Dupa irepetabilul Stephane, am fost foarte atras de Char, din care am tradus foarte mult în anii optzeci si am si publicat mai multe grupaje. Între altele, când am ajuns prima oara la Paris, în toamna lui 1990, mi-am cumparat toate volumele de poezie ale lui Char pe care le-am gasit – cam pe toate! –, plus volumul din Cahiers de l` Herne care îi era dedicat.
Originalitatea? Nu stiu ce sa spun, cred însa ca dupa miile de ani de cultura prin care a trecut umanitatea, aceasta este, mai degraba, una „de sinteza” si e legata mai mult de viziunea proprie pe care reuseste – sau nu! – un autor sa si-o formeze si, în al doilea rând, de anumite caracteristici stilistice, de fapt, de modul în care îi iese o ars combinatoria cu accente personale dintr-un „material” la dispozitia oricui.
Cristina PETRESCU: Ati spus despre cel putin un poem ca l-ati scris foarte rapid, într-o stare febrila (Urlu. Despartirea de lume. Un testament. — în „Poemul care mi-a salvat viata”, http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/poemul-care-mi-a-salvat-viata-34271.html). Cît dureaza în general sa scrieti un poem cap-coada? Care este modul dumneavoastra de lucru? (modificati poeziile pe masura ce le scrieti, la sfîrsit, deloc…?)
Liviu ANTONESEI: Daca un poem nu-mi iese „din prima”, nici nu mai iese vreodata! În fapt, pâna ajunge sa fie scris pe hârtie, un poem de-al meu, sau macar primele sale linii, se scriu în cap. Deosebit de alte genuri pe care le practic, întotdeauna, am scris, mai întâi, poeziile de mâna. În rest, am scris direct la masina de scris, din clasa a X-a, iar din 2000, la computer. Când poezia trece „pe curat”, dactilograma sau spatiul virtual, poate suferi unele mici modificari – înlocuirea unor cuvinte, evitarea repetitiilor – când nu sunt cautate – etc. De obicei, mai degraba, tai decât adaug unei poezii în cursul acestor operatiuni de stilizare. Am mai spus asta – ca si Goethe, eu sunt un poet ocazional, doar ca am avut parte de mult mai putine ocazii! Ce vreau sa spun? Ca nu scriu premeditat poezii, ci doar când „ma apuca”. Pot trece ani în care nu scriu nici o poezie, apoi, sa „ma apuce” si sa scriu un ciclu în cîteva zile. Pâna acum doi ani, când „m-a apucat” în Creta, nu mai scrisesem poezii de prin 2000. Am scris vreo 15 acum doi ani, altele cam tot atâtea vara trecuta si, daca am noroc, scriu si vara asta si ma trezesc cu o placheta…
Cristina PETRESCU: Aratati vreodata poeziile „neterminate” altcuiva?
Liviu ANTONESEI: Nu, niciodata. Am un fel de pudicitate instinctiva în aceasta privinta. N-as putea arata cuiva un fel avorton. De altfel, nici poeziile terminate nu ajung prea repede în fata altcuiva, le las la verificare o bucata de timp, care, uneori, poate însemna si ani.
Cristina PETRESCU: Cât din personalitatea unui poet trece în opera?
Liviu ANTONESEI: Nu stiu! Uneori, am senzatia ca întreaga personalitate se muta acolo, alteori, dimpotriva, parca simt un fel de separare. Se poate sa fie adevarate ambele impresii, în sensul ca, atunci când efectiv scrii, te muti cumva cu „haine si bagaje” acolo, în locul scrierii…
Cristina PETRESCU: În ce masura ati creat un eu poetic distinct de dumneavoastra din realitate? Cum priviti faptul ca cititorii le pot confunda pe cele doua?
Liviu ANTONESEI: În mod premeditat, desi sânt (si) un autor premeditat, nu doar unul spontan, deci în mod premeditat, nu am produs vreau eu liric, poetic, dar nu ma îndoiesc ca acesta trebuie sa existe undeva în strafundurile fiintei mele. Cred ca unele din cele mai mari placeri ale lecturii, chiar si la cititorii experimentati, cum sânt si eu, provine tocmai din aceasta confuzie. În cazul meu, nici nu ar fi o confuzie gresita, de vreme ce consider întreaga opera literara nu doar realista, ci de-a dreptul autobiografica. De buna seama ca operez cu un concept de realitate extins, nu clasic, includ acolo nu doar fapte si evenimente, nu doar amintiri, ci si produsele imaginatiei, fantasmele mele, reveriile s. a.m. d.
Cristina PETRESCU: Sunteti cunoscut nu doar ca scriitor, ci si ca jurnalist. Scrieti despre realitatea imediata: în domeniul universitar, politic etc. Va vedeti ca un hibrid între artist si reprezentant al societatii civile? Ce sunteti în primul rând? Ce rol are un scriitor, chiar un poet, în cotidian si în „mizeria” politica?
Liviu ANTONESEI: Când ma prezint cuiva, spun „Liviu Antonesei”, daca percep vreo mica nedumerire, adaug si „scriitor”, deci asta ma socotesc în primul rînd. Însa scriitorul acesta „locuieste” si el într-un om, iar omul cu pricina poate fi afectat, ca oricare altul, de contextul în care vietuieste, de politica tâmpita de care are parte, de ororile de tot felul. Avantajul ca esti si scriitor este acela ca te poti exprima, ca poti evacua traumele provocate de lumea din jur scriindu-le. E o eliberare, jur! Mai mare decît injuria orala sau anecdota. Pe deasupra, fara a te iluziona ca schimbi lumi, cu siguranta ca, în publicul virtual infinit, gasesti macar câteva persoane care percep mesajul tau. As putea fi chiar si mai terre-à-terre, vorbind despre rolul „alimentar” al acestor productii – faptul ca scriu articole platite sau ca cutreier tara si lume ca sa tin conferinte – dincolo de placerea calatoriilor si a faptului ca stau de vorba cu oameni adesea necunoscuti –, ma ajuta sa uit ca genialul guvern Boc mi-a taiat acum vreun an o jumatate din veniturile de profesor!
Cristina PETRESCU: Cînd un poet publica o carte se expune criticilor, parerilor avizate sau nu, de care se poate distanta sau le poate accepta. Cînd publicati pe blog reactia publicului este imediata. Cum e sa fiti judecat de un „divan ad-hoc”?
Liviu ANTONESEI: Îmi place asta, e un feed back imediat foarte util, indiferent daca e vorba despre laude sau critici. E bine sa cunosti publicul caruia te adresezi, nu ca sa-ti schimbi stilul sau viziune, Doamne fereste!, ci ca sa stii la ce te poti astepta din partea acestuia. Nu de putine ori, aceste întâlniri teoretic fulgurante, au lasat urme mai adînci, mi-am facut câtiva prieteni în acest fel, am descoperit câteva talente literare, pe care le-am ajutat sa iasa în lume. A fost o perioada de cîteva luni, în plina campanie electorala, în 2009, în care pe blogul pe care îs tineam pe VoxPublica, am publicat numai literatura, poezie, proza, chiar eseu, si am avut o audienta si un numar de comentarii pe care nu stiu daca le-am avut la publicarea comentariilor politice. Atunci, mi-am dat seama ca exista un public potential urias pentru literatura, dar mai trebuie sa-l si cauti, nu sa-l astepti în „turnul de fildes”, ca pe vremuri…
Cristina PETRESCU: Cînd scrieti poezie, va despovarati sufletul de ea, sau creatia se înfiripa atunci, pe loc, sau… ?
Liviu ANTONESEI: Nu stiu altii cum sînt… dar, în cazul meu, scrierea unei poezii seamana cumva cu o nastere. Trebuie sa ma eliberez de ea la timpul potrivit ca sa nu moara.
Cristina PETRESCU: Ce poeti/scriitori contemporani va plac? În ce masura considerati ca semanati sau, din contra, va deosebiti? Va simtiti ca facând parte dintr-o „generatie”?
Liviu ANTONESEI: Eu sunt un fel de singuratec cordial si n-am vrut sa fac parte din vreo generatie, m-am si opus unei asemenea includeri înca de la începutul anilor optzeci, cînd a început sa se vorbeasca despre generatia în care, pâna la urma, tot am fost inclus, în ciuda opozitiei mele! Cred ca, în aceasta generatie, sunt câtiva exceptionali, de care ma simt apropiat, în ciuda diferentelor firesti de arte poetice dintre noi. Ma gândesc, în primul rând, la Mariana Marin, Ion Muresan, Marta Petreu, Alexandru Musina, Ion Zubascu, Mircea Cartarescu…
Cristina PETRESCU: Pentru cine scrieti?
Liviu ANTONESEI: În primul rînd, pentru mine, desigur, pentru ca n-as putea trai fara sa citesc si sa scriu. În al doilea rînd, pentru un cerc, nu foarte mare, de cititori vechi si fideli. În al treilea, pentru oricine este dispus sa-si consume timpul citindu-ma.
Cristina PETRESCU: Daca ar fi sa aleg, cred ca pentru mine cel mai admirabil aspect în poezia dvs. au fost imaginile tactile. Multe din poeme par create din atingeri („matase”, „ceara moale”, „fierbinte”, „sub palme”, „catifea”…). Cît de importante sunt acestea pentru dumneavoastra?
Liviu ANTONESEI: Desi uneori mi se remarca inteligenta, cred ca sunt, în primul rând, o fiinta extrem de senzitiva. Cred de altfel ca nu doar tactilitatea este exploatata în poezia mea, ci si toate celelalte simturi deopotriva. Daca tactilitatea sare în ochi, este foarte posibil ca lucrurile sa stea asa, cred ca e din pricina ca nu sunt doar o fiinta senzitiva, ci si una foarte deschisa senzualitatii. Va trece asta cu vârsta? Nu cred, pentru ca este ceva structural. În schimb, cu vârsta, risti ca o asemenea structura sa te ajute sa te faci de râs!
Cristina PETRESCU: Am remarcat numeroase imagini religioase, biblice. Care este semnificatia lor pentru dumneavoastra? Va considerati un exponent al culturii europene (de origine crestina)?
Liviu ANTONESEI: Eu am fost învatat sa scriu si sa citesc de bunica mea, pe când aveam vreo cinci ani, care utiliza în acest scop Biblia, unde avea interes ideologic, ca sa spun asa, si ziarul PCR, Scînteia, unde, în titluri, literele erau scrise foarte mare. As putea spune ca prima carte citita, desi fragmentar, a fost Biblia, ceea ce ar putea explica acest aparat de citate si aluzii de natura biblica din literatura pe care o scriu, aparat folosit fara vreo intentie de prozeletism. Ma socot, desigur, un autor european, dar as spune de traditie iudeo-crestina, pentru ca religia noastra a crescut din credinta unei mici secte iudaice de la începutul primului mileniu. Dar un autor european neînchis în propria paradigma culturala, asa ca s-a putut lasa, în oarecare masura, marcat si de iudaism si de buddhismul tibetan. Cred ca plictisitor sa ramâi închis în propria ta casa, oricât de mare, de labirintica si de colorata ar fi aceasta.
Cristina PETRESCU: În „ciclul” «O poveste» se face simtita o fragilitate, delicatete. V-as întreba poate despre vulnerabilitatea poetului prin actul acesta de a scrie, în fond public, si în ce masura metaforele ascund sau sunt revelatoare. Însa ma declar multumita si daca îmi spuneti ce poveste v-a placut la vârsta la care înca le citeati.
Liviu ANTONESEI: Eu cred ca metaforele ascund si dezvaluie în acelasi timp! Daca vrei ca secretul sa ramâna secret, spune-l cu toata sinceritatea, chiar daca îmbracat în haine fastuoase. Daca vrei ca scrisoarea sa nu fie gasita, pune-o cât mai la vedere. La vârsta când citeam primele povesti, pentru ca mai citesc si acum, chiar redactez un ciclu de povesti exceptional în perioada aceasta, apartinând unui autor originar din Basarabia, însa domiciliat în Luxembourg, deci la vârsta cu pricina, m-am fixat pe Ivan Turbinca, amuzantul basm de origine ruseasca, cu mare circulatie la mine, în Moldova, exceptional stilizat de Creanga. Mai crescând, au început sa-mi placa si alte basme de Creanga, pentru adulti, precum Povestea povestilor si Povestea lui Ionica cel prost…
de prof. dr. Adrian BOTEZ
…A fost odata ca niciodata…Au fost doi frati-ÎMPARATI AI DUHULUI, pe care-i nascuse zbaterea apelor si luncilor Siretului si Trotusului…Unul era Alb, altul era Negru. Unul era „înalt, blond, frumos, si zâmbetul lui era peste putinta de descris (de statuie? de femeie? de copil trezit dintr-un vis cu animale cuvântatoare?)” – Dan Botta – cf. Mircea Eliade, Fragment pentru Dan Botta, text aparut în “Prodromos“, nr.7, iulie 1967, p. 19-21 – celalalt era Duhul “Întunecatului April”… – Emil Botta.
…Asa ar putea începe o poveste, care sa le si placa, cine stie, adjudenilor, vrâncenilor, românilor. Dar noi nu vrem “sa placa”, ci “sa se tina minte”!
…Deci, în mod poate prozaic (noi zicem : MINUNAT!) – Dumnezeu Cel Mare si Bun a vrut ca, în aceeasi casa, din aceeasi localitate, Adjud – sa se nasca doua Duhuri de Înalta Lumina ale Neamului Românesc: fratii DAN si EMIL BOTTA.
S-au nascut într-o familie de medic – tatal fiind Theodor Botta – si al unei misterioase femei-directoare de orfelinat – Aglae – al carei tata, Francesco Maria Franceschi (stabilit în Moldova în 1872, tehnician la Fabrica de zahar, din Sascut!) – era corsican de origine. Adica, din patria unei Mari Furtuni Planetare: Împaratul Napoleon I Bonaparte (cel care, din nascare, s-a numit, destul de vaticinar, desi se tragea din nobilimea marunta : Napoleon BUONAPARTE – “partea cea BUNA”!). Din câte stim azi, totusi, Francesco Maria Franceschi era din familia/clanul lui Filippo Antonio Pasquale di Paoli – DUSMAN al lui Napoleon…Cine stie daca bejenia familiei Franceschi nu a început chiar de pe acele vremi…?!
…Dar sa ne întoarcem pe malurile Siretului nostru…
DAN BOTTA este fratele cel mare. Se naste, însa, într-o zodie a discretiei ucigase de renume – dovada ca, azi, putini români stiu ca Emil Botta a avut un frate. Un frate nascut pe 26 septembrie 1907, în Adjud, mort pe 13 ianuarie 1958, la Bucuresti…Doar 51 de ani de epifanie… – “îsi începe studiile liceale la Liceul Unirea din Focsani, continuându-le la Colegiul Sf. Sava din Bucuresti. Urmeaza, apoi, studii universitare clasice (limba latina si limba greaca) la Facultatea de Litere a Universitatii din Bucuresti, fiind dublu licentiat în Educatie Fizica si Sport. Publica în diverse reviste: Rampa, Gândirea, Vremea, La Nation Roumaine etc. Participa la conferintele grupului Criterion si este cooptat în comitetul de redactie al revistei, apoi va face parte, sub conducerea sociologului Dimitrie Gusti, din comitetul de directie al Enciclopediei României, proiectul debutând în 1938”…Apoi, dispare din ochii oamenilor preagrabiti, pe când cadeau zapezile cataclismice, cosmice, ale anului 1958…” în urma unui atac de cord”, cum îl expediaza frivol si abandoneaza misterului cosmic, ziarele vremii, pe Pontiful Frumusetii, Incantatiei si Fervorii:
“(…)Straluceste în orgia
Viorie de pe mare
Luna palida, în zare,
Luna din Infern, sotia
Sufletelor în pierzare.
Tipa-n volburi largi lastunii,
Umbra creste ca o floare,
Ca o floare-ametitoare,
Apa, -n gemetele lunii,
Jos pe stînca alba, moare.
De departe suna cornul,
Cornul serii, cornul marii,
Cornul surd al întristarii,
Cornul marii, cornul serii,
Cornul jelei si-al pierzarii!
… Cât de repede îi expediem noi, înafara planetei Terra, pe cei care “nu mai sunt”. “Unde sunt cei care nu mai sunt?” – întreba, îndurerat, Nichifor Crainic, despre toata generatia tânara interbelica…”Sunt, TOTI, în vesela si iresponsabila uitare a românilor!” – ar trebui ecoul sa raspunda. Pentru ca nu este drept ca sa fie dat uitarii, numai pentru ca a avut adânci si sincere crezuri si întelegeri legionare – sa fie aproape complet dat uitarii un atât de sever si iluminat Poet, un eseist eremit, întelept precum Sfântul Buonaventura, cel vindecat de Sfântul Francisc – …si un Înger Traducator, din greaca zeilor Sofocle (Oedip Rege) si Euripide (Troienele), din franceza vagantului regal, François Villon (Balade si alte poeme), sau din engleza magului Shakespeare (Regele Ioan, Richard al III-lea)… – din americana onirica a lui Edgar Allan Poe si din germana diamantina a lui Goethe sau din portugheza conchistadorica a lui Ferreira de Castro… – …un mare si harnic savant tracolog (în anul 1944, Dan Botta începe lucrul la un laborios studiu filologic asupra genezei limbii române ca sinteza thraco-romana-bizantina, care dureaza 14 ani si însumeaza 1200 de pagini.) – ba chiar sanscritolog! – în fine, ARHEUL ARTISTULUI ROMÂN, pentru ca Dan Botta a înteles ca Scrisul este o Religie, ca nu trebuie sa-ti masori opera cu…camioanele (de maculatura, fireste!), ci ca orice scrie Artistul Arhetipal, de fapt sculpteaza pe Stânca Eternitatii, din Paradisul Lui Dumnezeu.
…Mai mistic: Dan Botta (ca si fratele sau, Emil, fireste!) este DESCENDENT DE VOIEVOZI SI MAGI AI CETATII DACICE A MARAMURESULUI: “(…)descendentul unei vechi familii nobiliare ardelene, stramosii sai Martin si Mihail Botha fiind recunoscuti, la 1579, drept voievozi ai Cetatii si Tinutului Chioarului, din Maramures” – cf. Horia Brad, Dan Botta. 50 de ani de la moarte. Nobilitate neamului sau dupa tata a fost confirmata de Christofor Bathory (în 1579), înrudita fiind familia sa cu episcopul Ioan Bob, co-autor la Supplex Libellus Valachorum!!!
Dan Botta este, alaturi de Eminescu, N. Densusianu si Blaga, printre extrem de putinii români care au înteles, cu clarviziune, ca Neamul Românilor, ROMÂNII, ca expresie de Duh! – nu alcatuiesc, în existenta lor de sute de mii de ani, ca stramosi ai Europei si ai Lumii întregi – o…”cultura minora”, cum s-a înselat un alt român major, contemporan cu Dan Botta – rasinareanul Emil Cioran: “Credea (alaturi de alti câtiva, printre care ma numaram) ca daca o cultura îsi reveleaza constient esentele – într-o creatie poetica, în filozofie, într-o opera spirituala – devine prin însusi acest fapt o CULTURA MAJORA; chiar daca, datorita limbii în care au fost exprimate, valorile ei literare nu se pot bucura de o circulatie universala” – cf. Mircea Eliade, idem.
Si, tot din marturia extrem de pretioasa a lui Mircea Eliade, aflam ca Dan Botta era VÂNATOR DE ARHEI : “De aici, pasiunea lui Dan Botta pentru esente. De aici, de asemenea, convingerea lui ca numai “clasicismul” (orice tip de clasicism, nu numai cel greco-latin) poate constitui sursa exemplara de inspiratie. Pentru ca, spunea Botta, familiarizându-te cu valorile clasice, îti revelezi esentele si înveti sa le descoperi acolo unde nu le vedeai mai înainte. (Numai un “clasicist”, credea Dan Botta, putea identifica marile creatii ale poeziei populare. Ceilalti cercetatori ramâneau la nivelul filologiei, folklorului sau istoriei literare)”.
Si, iata dezvaluirea eliadesca, despre Dan Botta, pe care l-a înteles cum nimeni nu l-a înteles si l-a vazut înconjurat de Lumina Taborica a Fixarii Arheilor, într-un Nou Paradis, cel mai sever si mai straluminat Paradis – cel al ARTEI:
“Nu stiu daca în afara de <<Eulalii>>, Dan Botta a mai publicat un alt volum de poezii (n.n.: da, au mai fost, Maestre Eliade – …dar publicate postum, de parca, în timpul vietii ar fi fost lepros: ciclurile Rune, Epigrame, Cununa Ariadnei si Poem în curs – 1968) . Pâna în 1942, când l-am vazut ultima data, nu publicase. Îmi spunea ca nu vrea sa publice mai mult de patru volume: unul de poeme (<<Eulalii>>), unul de eseuri (<<Limite>>), o drama (<<Alkestis>>) si un dialog platonicean (pe care nu stiu daca l-a publicat) (“…dialogul platonicean” nu poate fi decât Charmion sau despre muzica, publicat în <<Gândirea>>, octombrie 1934 / mai 1935, apoi în volum, 1941 – n. red. Rost). Desi admira pe Proust si iubea pe Stendhal, suspecta romanul ca gen literar. I se parea inutil si necuviincios sa scrii, bunaoara, ca cineva, personaj literar, a taiat o bucata de brânza si a mâncat-o cu pâine. Chiar daca ar fi încercat, Dan Botta n-ar fi putut scrie niciodata o asemenea fraza. Nu credea în realitatea literara a obiectelor si actiunilor de toate zilele.
În fond, pentru el, reale – si deci susceptibile de a interesa un artist – nu erau decât arhetipurile, imaginile exemplare, modelele ideale. De aceea, asa-zisul clasicism al lui Dan Botta, cu toata eruditia greco-latina pe care o implica, nu era rezultatul unei “învataturi” – ci, înainte de toate, un mod de a fi în lume.
Pentru Dan Botta, lumea devenea reala când începea sa-si reveleze structurile ei profunde; adica, atunci când ochiul mintii începe sa desprinda, înapoia aparentelor, imaginile eterne, figurile mitice. Patrundeai misterul unei nopti de vara când izbuteai sa ti-o revelezi ca în aceste versuri din Cantilena: “Pe vânturi ascult/ Orficul tumult,/ Când si-ardica struna/ Fata verde, Una,/ Duce-i-as cununa… “
Cosmosul întreg îsi dezvaluia atunci întelesurile lui adânci. Nu era vorba de o simpla cunoastere a fenomenelor cosmice – caci vântul, luna erau doar cifrul unor mituri si drame stravechi, care faceau deja parte din istoria spirituala a omului. Mai precis: a omului balcanic, întelegând prin acest termen etnic-geografic toata Europa rasariteana, din Marea Egee pâna în Muntii Tatra. Dan Botta avea mare slabiciune pentru acest teritoriu în care se înfruntasera de-a lungul secolelor egeeni: grecii, thracii, ilirii si romanii. Era într-un anumit fel o geografie sacra, pentru ca pe plaiurile si muntii acestia oamenii întâlnisera pe Apollo si Dionysos, pe Orfeu si Zamolxis. Timpul încremenise, acolo – si odata cu el, peisajul. Lumea aceasta, care asteapta vrajita de mii de ani, era si lumea poetului” – Mircea Eliade, idem.
…Cu putin înainte de despartirea de Eliade si, nu mult, si de lume, l-a luat deoparte pe Magul Eliade si i-a soptit: „<<… Dar mai lin, dorule, lin,/ Ca p-aici îi loc strein…>>”.
Si iata dovada alduirii ca initiat zalmoxian, ÎMPARAT AL DUHULUI! – a lui Dan Botta, de catre Magul Mircea Eliade: “<<Loc strein>>, relua el dupa câteva clipe, loc de verdeata si de odihna…>>. August 1942. Era printre cei care întelesesera” – cf. Mircea Eliade, idem, Chicago, 1960.
***
…Fratele Negru…Ei, Fratele negru, EMIL BOTTA, a avut parte de recunoastere publica generoasa, fie si numai prin faptul ca a dat numele celui mai vechi liceu din Adjud…! Dar Fratele cel Negru a avut parte de o dezvoltare sociala incomparabil mai larga decât Fratele cel Alb, DAN BOTTA: dincolo de Poetul Întunecatului April, nimeni nu-l poate uita, daca l-a vazut, pe ACTORUL Emil Botta, cu o voce care parca venea de la Mumele si Vâlvele Pamântului. Rolurile Ion Nebunul, din Napasta lui Caragiale – precum si Regele Ondinilor, din Ondine, de Jean Giroudoux – nu pot fi nici imitate, nici repetate! Niciodata, de nimeni altul: doar sa…”înconjori”, reverentios, pe lânga Imperiul Dramatic-Interpretativ al lui Emil Botta…!
…Se naste, cum am zis, în aceeasi familie de medic si de urmasa a corsicanilor vendettei, ca si Dan – …se naste, pe 15 septembrie 1911, la Adjud – si prinde ceva mai multa viata decât Dan: pleaca “pe partea cealalta”, în 24 iulie 1977, începutul calatoriei mistice fiind la…Bucuresti!
… Visând, de mic copil, sa devina actor – fuge de acasa, la vârsta de 15 ani.În 1929 se înscrie la Conservatorul de arta dramatica din Bucuresti, pe care îl va absolvi în 1932. Dupa ce joaca pe scenele mai multor teatre bucurestene si din provincie, devine actor al Nationalului bucurestean. Interpreteaza rolul unor personaje majore, din dramaturgia lui Shakespeare, Goethe, Cehov, Caragiale.
Apoi, lumea cinematografica, din epoca asa-numit “comunista”, îi va oferi destul de multe sanse expresive, pentru a-si valorifica talentul si maniera de interpretare unica (Se aprind facliile(1939), Viata nu iarta, 1958, Eruptia, 1958, Când primavara e fierbinte, 1961, S-a furat o bomba (regia Ion Popescu Gopo), 1961, Pasi spre luna( tot în regia lui Gopo), Padurea spânzuratilor (regia Liviu Ciulei), 1964, Rascoala, 1965, De-as fi… Harap alb, 1965, Sah la rege, 1965, Dacii, 1966, Faust XX, 1966, Subteranul, 1967, Columna, 1968, Mastodontul, Reconstituirea (regia Lucian Pintilie),1969, Premiera, 1976.
Voce lirica unica, pusa, mereu, sub semnul tragicului, dar si al mastilor unui actor cu teatrul în sânge.
…Ca poet, a debutat, cu poemul Strofa ultima, în revista lui Tudor Arghezi,”Bilete de papagal”.
Poetul a facut parte din grupul intitulat „Corabia cu ratati”, din care s-au desprins si filozoful Emil Cioran sau dramaturgul Eugen Ionescu. A fost poetul preferat (fiind mai putin orfic decât Dan – si mai mult ludic, dar, în niciun caz, nu pâna la…Minulescu!) al generatiei Criterion: pentru versurile sale, Emil Cioran-Apostatul cu Teancuri de Masti, Nicolae Steinhardt Cel Naiv si Blând… – aveau un adevarat cult.
…Este autorul unei poezii negre, existentialiste, dar, totul, prins într-o hora carnavalesca, de Sabat Negru…a jocului de cuvinte (uneori profund, alteori facil! – dar, totdeauna, impresionant, rostit întru gravitate!) – cu personaje dintr-o mitologie proprie a mortii, în consonanta cu filosofia Trairismului interbelic. E un poet al mastilor, eul lyric se devoaleaza prin toate aceste personaje, rezultând o comedie a mortii si a neputintei.
…Orice actor de geniu (si EMIL BOTTA a fost!), care traieste în mijlocul harmalaiei teatrale, este extrem de SINGUR! De aceea, credem ca Fratele cel Negru se autodefineste ireprosabil, dincolo de mistica Nordului, dincolo de metafizica Blestemului catre Simion Dascalul si catre Bureti… – prin CUC, pasarea singuratatii, dar si a reversibilitatii metanoice – …dar si “ondina” fascinanta si pururi misterioasa, a Mareelor Codrului, “stima” care atrage (daca ar putea, LUMEA ÎNTREAGA!), catre Misteriile Funebre si Regenerator-Soteriologice ale Codrului si ale lui Isis-Cybelle.
Dinspre “sleirea” si “frigul” tenebrelor infernale – spre “FOCUL” SI “VÂNTUL-FURTUNA” ORFICA A REVELATIEI, prin LOGOS–Cuvânt-cu-Cuvânt si “fluieratul” Noului Orfeu, deci ORÂNDUITUL SINE, ÎNTRU NOUL PARADIS, PRIN REVELATIA STIHIILOR ARTEI-CA-LOGOS… – dinspre SÂNGELE BLESTEMAT-BINECUVÂNTAT AL GRAALULUI/”Ulciorul cu Cucuta” – spre “…stele fumegânde si FOCURI CRESCÂNDE…”!):
“am înlemnit
la vederea cucului,
un cuc de pripas
la casele noastre.
ce mai cuc sarac
i-am vazut si fata
slabita, sleita.
eu jonglerii,
eu cu clovnerii
încerc sa-l încânt
cu vânt cucu vânt.
sa-l distrez cu nimic
pe Fluiera Vânt
Frig în ochi îi arunc
din ulcioare de cucuta
îi dau sa bea,
ulcioare de foc îi întind
pe pat cu cuie îl culc,
fac din cuc fachir,
lopeti de pamânt
arunc peste el
si stele fumegânde
si focuri crescânde …
eu cu clovnerii,
eu cu jonglerii” (Fachir)
…”FAQR” înseamna, în araba, si “sfânt”, si “sarac cu punga si bogat cu Duhul” – adica, ÎNTELEPT! ÎMPARAT AL DUHULUI…!!!
…Românul, de etnie evreiasca, Andrei Oisteanu – face un studiu despre…ne-întelepciunea lui Emil Botta (cf. Andrei Oisteanu, în rev. Arta Sport: EMIL BOTTA SI “LECTIA DE OPIUM” – 14 mai 2008), dar tonul articolului (care-l vizeaza si pe un alt legionar, pe genialul Ion Barbu/Dan Barbilian) este atât de insinuanto-insidios, întru demolarea zeilor valahi, încât, pur si simplu, nu ne intereseaza: si Edgar Allan Poe era dipsoman si narcoman, dar, prin asta (ca si Baudelaire, Rimbaud, Verlaine, Gérard de Nerval, Tristan Corbière, Jules Laforgue, Francis Joseph Thompson, Émile Verhaeren, Oscar Wilde, Fernando Pessoa etc. etc..…deci, o întreaga generatie, aceea a simbolistilor “romantico-postromantici”!), si-a dovedit, mai curând, dispozitia martirica fata de Arta, decât vointa de autodegradare prin viciu!
Este, fireste, si cazul lui EMIL BOTTA!
…Nu-l putem parasi, pe Emil Botta, în mâinile lui Oisteanu – deci, ne vom resorbi, taumaturgic si soteriologic, în Dorul lui fara Satiu, pentru a fi si ramâne, noi si tot Neamul Nostru Românesc, alaturi si “trairind” întru Magii nostri adjudeni:
“De un dor fara satiu-s învins
si nu stiu ce sete ma arde.
Parca mereu din adînc,
un ochi rapitor de Himera
ar vrea sa ma prade.
Si pururi n-am pace,
nici al stelei vrajit du-te-vino în spatii,
izvoare sub luna, ori dornica ciuta,
nimic nu ma stinge, nimic nu ma alina
si parca-as visa o planeta pierduta.
E atîta nepace în sufletul meu,
batut de alean si de umbre cuprins…
Un dor fara satiu m-a-nvins,
si nu stiu ce sete ma arde mereu…”
…Speram ca aceasta “sete meree”, de necuprins, sa nu se stinga, niciodata, pentru noi, “Vechea Garda” (dar cu Credinta în Dumnezeu si în Viitorul Neamului Românesc!) – si, mai ales, tragem nadejdea sa-i “învinga” si “pururi n-aiba pace” si “nimic nu-i stinga, nimic nu-i aline”, pe aceasta “planeta de TESTARE A DUHULUI UMANO-DIVIN”, care este Terra… – decât …Nestinsul si Nealinatul DOR DE ABSOLUT! – pe cât mai multi dintre cei ce vin, dupa noi, sa…”schimbe Garda”!!!
…A fost odata ca niciodata…Au fost doi frati-ÎMPARATI AI DUHULUI… – …si, cine stie, poate vor mai fi!
de Ioan LILA
Poeme alese din volumele „Kaltrina”, 1994, „Dardania”, 1999, „Lumina Dardaniei”, 2004 (aparut sub egida Muzeului Literaturii Române), „Drumul iadului spre Rai”, 2005.
Multumesc, domnule Olaru. O sa încerc sa scriu despre despre poeziile si valoarea poetului Baki Ymeri, care este concis si metaforic prin excelenta („Cu sânii tai strapungi noptile,/ Cu pântecul tau rotesti soarele”); de obicei, în poezia moderna, se bate saua ca sa priceapa iapa, care este la pascut; glumeam! e bine ca se scrie multa poezie… pe mine ma bucura orice poet, mai ales cei „alesi” („Si te-neci tot mai goala/ Si nu-i nimeni sa-ti prinda/ În agrafa din poala/ Parul greu ca o bezna/ Tremurând lânga glezna.”)
Locuind în Franta de vreo cinci ani, numai internetul ma mai tine aproape de limba romana… Si ce limba minunata… („Numai zeitele se pot lauda/ Cu acelasi cutremur/ al sînilor/ atunci cînd pasesc”) Cît despre mine, nu va luati dupa cele auzite… nu am orgoliul asta… scriu si eu, cum pot, cît simt… si, mai ales, sînt romancier (de, ma laud, ca n-are cine!!!), dar, mai ales, nu sînt critic, sînt cristic.
Ziceam ca se scrie multa poezie în patria noastra limba romana si e bine ca se scrie, pentru ca în oceanul lingvistic în care înnotam cu totii, valurile se prabusesc peste malurile strivite de stele si nuferi albastri. Un poet uluitor de delicat este Baki Ymeri: „Esti ca boarea cea usoara/ Ca o pofta leganata/ La un piept de domnisoara./ Esti, oricând, ca niciodata./ Niciodata nu stii când/ Esti ca pasarea furata/ De vazduhuri pe pâmânt.”
Neavînd uneltele necesare ale unui critic, ca sa-i analizez poezia, îmi asum bucuria de a scrie numai despre ceea ce îmi place mine. „Atât de dulce/ Încât/ Buzele tale/ Pun doua amprente/ Cu zmeuri de miere/ Pe buzele mele.”
Citindu-i poemele, m-am trezit în fata unor tablouri pline de gratie, cu tuse delicate, amintindu-mi de François Boucher, unde tablourile capata o coloratura emotionanta. Sa pomenim numai de „Diane sortant du bain” sau de „Blonde Odalisque”. Si asta face Baki Ymeri, picteaza delicate scene emotionante, pe fundalul carora parca auzi sonata „Claro de luna” a lui Beethoven. Dar, dincolo de simplitatea desavîrsita a emotiei pure, se desfasoara mai multe straturi de lectura, pe linia marilor poeti, ca la François Vilon: „Où sont les gracieux galants/ Que je suivais au temps jadis,/ Si bien chantant, si bien parlant,/ Si plaisant en faits et en dits”. („Le testament”, XXIX). Sau la Rimbaud („Ophélie”): „Sur l’onde calm et noir où dorment les étoiles/ La blanche Ophélie flotte comme un grand lys”. Si linia asta poate continua cu Pierre de Ronsard (Odes I, 17): „Mignonne, allons voir la rose…” Uite aici perfectiune: „Vino, iubito/ Sa devenim vecinii luminii!/ Tu nici nu stii/ Ca în fata ta/ Exista biblioteci neguroase!/ Vino, am soptit./ Deschide aceste antice carti / Si lasa-ma/ Sa-ti mângâi trufia!”
Baki Ymeri este un poet adevarat si, mai ales, important în pieisajul liric romanesc: „De ce ma vrei?/ M-ai întrebat. (…) Nevazute albine/ Îti desenau pe buze o inima./ De ce ma vrei?/ M-ai întrebat./ Nevazute albine/ Se trudeau sa poarte prin aer/ Tremurul inimii tale.”
Ioan LILA
28 mai 2011
Franta
Revista ARMONIA - Saltmin Media 