Tag: recenzie

Despre formele cerului si imaginea constiintei – „Ilinca”, proza scurta de Victorita Dutu

On By nelursIn Art, literature, MinistryLeave a comment

Motto: “In mine e doar cer, e doar cer.”

In volumul de proza scurta „Ilinca”, Victorita Dutu aduce in prim plan simbolul incriptat. Ermetismul pe de o  parte si profunzimea acestei proze pe de alta parte, se concretizeaza in expresia ampla, dar si in concetrarea de idei in care cuvintele si simbolurile izbucnesc dintr-un spatiu ascuns, uman si infinit in acelasi timp. Concizia Victoritei Dutu reflecta o constiinta nelinistita, complexa si vasta, aflata in cautarea unei lumi superioare celei existente. Scriitoarea se exprima cu simplitate si fiecare povestire ascunde sensuri figurate, metaforice, atent elaborate.

Victorita Dutu – pe scurt

Poeta si prozatoarea Victorita Dutu debuteaza in august 2003, cu placheta de versuri “Spatii”. Urmeaza volumele “Cuvintele”, “Vreau o alta lume”, “Calatoria gandului”, “Cea care as fi”, “Singuratatea tatalui” si “Izvoarele vietii”. Poeta s-a nascut pe 12 august 1971, la Podriga, in judetul Botosani. Absolventa a Facultatii de Matematica si a Facultatii de Filosofie din Iasi si avand un masterat in logica si hermeneutica, Victorita Dutu este in prezent, profesor titluar de matematica, la un colegiu din Bucuresti. In paralel, aceasta realizeaza la TVRM Cultural si Educational, emisiunea “Gandesti, deci existi”. Anul 2009 i-a adus Victoritei Dutu, Premiul International de poezie   “NAJI  NAAMAN”. Pe langa literatura, televiziune si munca de dascal, Victorita Dutu mai are inca o preocupare – pictura.

„In haina de nunta”

„Mancarea aceasta mi-a fost data din nou si eu nu pot ajunge la ea, poate ca nu pot sa lupt pentru ea, m-am gandit eu”, spune autoarea. Hrana aceasta, despre care vorbeste Victorita Dutu este impartasirea de destinul artistului, in speta al scriitorului. Detaliile ce particularizeaza proza ei au o latura spectaculoasa.  La acestea vin sa se adauge tiparele ceremoniale ale desfasurarii vietii cotidiene, plina de culoare si de parfumul unei altei lumii, asa cum este in „Caprioara”. De remarcat ca in aceasta povestire exista posibilitatea imixtiunii fictionalului, descoperit mai ales in finalul apoteotic: „Ilinca zbura cu sufletul si plutea cu trupul prin zapada care ii imbraca pasii si gandurile in culorile ei transparente, spre manastirea de unde venise. Intra in biserica in haina de nunta, pentru ca incepuse vecernia.”
 
„Acest mister”

In „Ilinca”, pentru autoare, “cerul continua sa fie… mai departe ca o salvare.”  Pe baza acestei realitati, Victorita Dutu construieste imaginea, dar si o actiune fictionala, ce ii dezvaluie viziunea. „Eu chiar pictez in minte si ma vad plutind undeva foarte departe in timp, in eternitatea memoriei si a constiintei mele, si de aceea nu ma indoiesc ca aceste imagini o sa le gasesc puse la locul lor si peste cateva sute de ani cand eu poate as fi vrut sa ma intorc, dar nu o s-o mai pot face pentru ca atunci voi explora acest mister care acuma vine peste mine cu puterea acestui albastru.” Rod al imaginatiei creatoare, misterul are la Victorita Dutu functie primordiala, dand dinamism naratiunii si conturand personajele, surprizand starea momentului.
„Singura mea sansa este arta mea”
Destinul terestru al scriitoarei se suprapune pana la un anumit punct cu cel al Ilincai. In „Sentiment al vastitatii” de exemplu, zbuciumul scufundarii in neant, in uitare, este depasit prin arta, mijlocul prin care se produce fixarea eroinei in eternitate.  „Daca m-as putea dezveli si m-as putea revarsa cu mintea mea asemeni unui film sau unei carti, oare cum as putea sa arat cu atatea imagini pe care niciodata nu as putea sa le mai scot din minte singura mea sansa este arta mea daca vreau sa traiesc forma sublima de exteriorizare.”

“Imaginea ferestrei”

In “Imaginea ferestrei”, lucrurile sunt reasezate in ordinea fireasca si bunul simt are castig de cauza, prin arta, in fata irationalului si agresivitatii societatii. Doar astfel poate fi explorata lumea, iar mediul malefic, irational, pervertitor al imaginilor „care ne bulverseazã, care ne incitã, care ne provoacã, care ne umilesc, care ne fac sã vedem in noi doar o fiintã decãzutã fãrã nici o posibilitate de salvare, de schimbare”, creand un absurd existential, este redus la nefiinta.

„Imaginea care purifica”

“Arta, arta, aceasta este menirea ei, sã fie expresia acestei cãutãri a noastre, prin imaginea care purifica, nu imaginea care distruge, care ucide, care ne transformã in simpli utilizatori ai instinctelor.” Odata cu aceasta definitie a artei, a catharsisului, intram in domeniul poeticului, imaginatia cititorului deschizandu-se spre o realitate noua, imposibil a fi devorata de timp, complet opusa materialitatii lumii.

„Pe fruntea unui gand si in lacrima unei inimi”

In aceeasi categorie a poeticului se incadreaza si povestirea „Floare de colt”. „Atunci o minune se petrecu, in timp ce soarele o invaluia in lumina lui calda inima ei inflori, inflori floarea de colt, ce se prelungea, se prelungea devenind raza de soare calatoare spre stele. Floarea de colt lacrima, lacrima deveni diamant ce cuprindea in el razele rasaritului de soare. Diamantul acela sta si acum pe fruntea unui gand si in lacrima unei inimi.” Scena memorabila, aceasta inflorire are un sens profund, pentru ca ne trimite cu gandul la  viitor. 

“A birut lumina”

Astfel, viata se dezvaluie cu cele doua fete ale ei – trecutul si viitorul, intunericul si lumina, profanul si sacrul. Nelinistea generata de actul creatiei este imbracata in elemente religioase, semn ca truda artistului preface uratul in estetic, iar damnarea, teama de singuratate si suferinta sunt inghitite de credinta in Divinitate. “Ah, Dumnezeule, se vede lumina, se vede portiunea de foc printre nori, a rasarit soarele inante de a ajunge pe lac. A birut lumina, e ca aparitia ta, Dumnezeule in negura mintii mele de om muritor.” (“Ciocarlia”) Iluminarea spirituala este formula unui viitor in care vecinatatea cerului aprinde scanteia de divin din uman. Si astfel, se intampla miracolul: “acesta este panã la urmã infinitul, floarea aceasta care are radacinile in cosmos si se lasa privita de mine.” („Sentiment al vastitatii”) „Acesta este panã la urmã infinitul”, afirma prozatoarea, iar intre plus si minus infinit, traiesc cuvintele sale, intrupate in „puterea pe care i-o da Dumnezeu de a  merge inainte, orice ar fi.”

Octavian Curpas
Surprise, Arizona

In cautarea raspunsului la intrebarile fundamentale ale existentei

On By nelursIn Bible, Christian Life, Christian Perspective, Devotional, Family, Inspirational, Parenting, TheologyLeave a comment

„Alege viata”, de Iosif Ton, Editura Cartea crestina, 2007, Oradea, 154 p.

Motto: „Cine esti tu, ce zici tu despre tine insuti? Intrebarile acestea iti sunt vital necesare.”

„Alege viata” reprezinta o provocare de a gandi asupra drumului pe care mergem, asupra a ceea ce suntem si ceea ce facem, asupra destinului nostru ce se reflecta in fiecare lucru din ceea ce numim atat de usor, ca fiind „viata noastra”.  A alege viata reprezinta prin urmare, un act fundamental de a merge in directia cea buna, de a renunta la orice carare ce duce in moarte, de a cauta sa iesim din labirintul situatiilor ce ne arunca in vartejuri care in final, ne distrug cu desavarsire.

Iosif Ton si scrierile sale

Iosif Ton s-a nascut pe 30 septembrie 1934. Licentiat al Facultatii de Limba si Literatura Romana din Cluj, acesta isi continua studiile la Seminarul Baptist din Bucuresti si apoi, la Oxford University, in Anglia. Iosif Ton este pastor mai intai, la Biserica Baptista din Ploiesti, apoi la Biserica Baptista Nr. 2 din Oradea. Incepand din 1973, de-a lungul a opt ani, Iosif Ton este arestat de mai multe ori, astfel ca in 1981, obligat fiind de autoritatile comuniste, acesta paraseste impreuna cu familia sa Romania, stabilindu-se in Wheaton, Illinois, SUA.

Iosif Ton este autorul volumelor „Confruntari”, „Credinta adevarata”, „Fiti oameni”, „Traind prezentul in lumina viitorului”, „Curs de viata spirituala” (vol. 1, 2 si 3), „Oameni mari din Vechiul Testament”, „Viata de familie”, „Sa ne cunoastem crezul”.

„Alege viata” – o carte apel

Cartea lui Iosif Ton – „Alege viata” este un strigat, un apel, o adresare plina de caldura si sensibilitate catre orice om, pentru a merge in directia cea buna, a-L alege pe Hristos si a urma destinul celor ce vor fi mantuiti. De fapt, „Alege viata” nu este o carte, ci un mesaj adresat pe tot parcursul anului 1978, sub forma unei suite de opt predici, prin care se cauta explicarea planului cosmic al lui Dumnezeu cu omul.

Desi aceste cuvinte au fost gandite la inceput pentru a fi auzite, totusi punerea lor ]n forma scrisa nu scade cu nimic din puterea pe care autorul a reusit sa o aseze in cuvintele pe care le-a adresat la acea data. In general, trecerea de la cuvantul vorbit la cel scris poate genera anumite probleme de intelegere sau de interpretare, dar cu toate acestea, in cazul de fata putem spune ca exprimarea orala a condus la o cursivitate a textului scris ce se recomanda de la sine cititorului prin intermediul unei abordari facil de urmarit, in fraze si expresii ce se retin cu usurinta, prin ilustratii care confera plasticitate mesajului scris si nu in ultimul rand, printr-un apel emotional care nu poate sa ramana fara ecou.

„Cine esti tu…?”

„Cine esti tu, ce zici tu despre tine insuti? Intrebarile acestea iti sunt vital necesare. Tu trebuie sa afli cine esti, sa stii de unde vii, unde te duci si de ce esti aici, in lumea aceasta. Acestea sunt intrebarile fundamentale ale existentei umane. Cine nu si le pune si cine nu gaseste raspunsul bun la ele isi iroseste viata si isi rateaza destinul.”

Intr-o astfel de atmosfera a cautarii, a regasirii, a cizelarii unei identitati in Isus Hristos, Iosif Ton ne poarta pe parcursul a opt etape, de-a lungul capitolelor principale ale planului de mantuire si astfel citim despre: originea raului in univers, pacatul si consecintele lui, cine este Isus Hristos, ce inseamna credinta, ce este pocainta, la ce se refera viata cu Isus Hristos, cum poti deveni un om dupa inima lui Dumnezeu si ce va semnifica a doua venire a lui Hristos. Vedem astfel cum cu un talent de maestru, pastorul Iosif Ton ne conduce in stilul sau caracteristic, adica sistematic si pas cu pas, catre o intelegere suficienta a drumului spiritual pe care trebuie sa il urmam in viata, cu alte cuvinte, ne indruma sa ajungem sa alegem viata.

„Sa avem certitudinea ca El exista”

„Mesajul acesta este dedicat cautatorilor de Dumnezeu, acelora care nu fac parte dintre cei care Il cunosc pe Dumnezeu, si acestora voi cauta sa le explic cat se poate mai limpede de ce este atat de greu sa Il cunoastem pe Dumnezeu, ce ne separa de El, cum putem totusi sa-L gasim si mai mult, sa fim siguri ca L-am gasit, sa avem certitudinea ca El exista si ca El este in fiecare dintre cei care L-au cautat din toata inima.”

Intr-un discurs ce evolueaza cursiv, asemenea unei ape limpezi ce pleaca de la izvoare, Iosif Ton ne conduce sa intelegem originea alienarii umane in raport cu Dumnezeu, cauzele care au condus la separarea lumii noastre de Creatorul sau, chemandu-ne sa ne intoarcem la Cel care ne este Dumnezeu si Tatal, sa primim oferta Sa de mantuire si sa devenim oameni adevarati, oameni noi, oameni drepti, oameni dupa voia Sa.

Lumea si teoriile ei

Avand la baza o christologie foarte bine pusa la punct dogmatic si avand si talentul de a comunica in cuvinte simple si usor de inteles taina evlaviei, prin manifestarea lui Dumnezeu in Fiul Sau, scriitorul reuseste sa imprime in mintea cititorului o amprenta de nesters asupra intentiilor clare pe care Creatorul nostru le are cu fiecare dintre noi, fapt bine exprimat prin intermediul cuvintelor Sfintelor Scripturi. Intr-o diatriba nemiloasa cu necredinta, intr-o polemica ce nu admite compromis cu ateismul, Iosif Ton, cu un talent pastoral de exceptie, unit si cu vocatia de predicator, cauta sa il smulga pe cititor din adormirea pe care teoriile seducatoare ale acestei lumi o aduce asupra celor care inainte de a-si da seama, ajung sa fie cuprinsi de o nestiinta condamnabila asupra planurilor lui Dumnezeu.

„Lumea aceasta te-a invatat sa gandesti ca ai aparut la intamplare si ca nu esti mai mult decat un animal. Esti mai mult doar prin faptul ca gandesti. Atata esti. Dar in esenta, esti o fiinta nascuta la intamplare, fara rost si fara viitor.”

„Acum este clipa de har”

Din aceasta conditie amorfa, din aceasta nebuloasa a pierii, Dumnezeu cauta sa ne scape si acesta este mesajul central al cartii „Alege viata” – fapt care o recomanda oricui, crestin sau ateu, oferindu-ne invatatura, calauzire, putere si o iubire mistuitoare fata de Cel care Si-a dat viata pentru noi, adica fata de Isus Hristos. Am putea spune ca nu este o carte pur si simplu religioasa, ca nu are de-a face cu nimic cu limbajul de lemn al exprimarilor religioase, ci vorbim despre un mesaj viu, usor de inteles si puternic in a-l transforma pe cititor.

„Acum este clipa de har. Acum este clipa in care hotarasti ce va fi atunci cand Hristos va reveni. Pentru ca acum vei hotari daca vei sta la dreapta sau la stanga Lui.” Aceasta este chemarea, aici se afla alegerea vietii.

Octavian Curpas
Surprise, Arizona

Sfaturi biblice privind viata de cuplu si relatiile parinti-copii, in „Ce vrea Dumnezeu sa stiu despre viata de familie” de Cristian Barbosu

On By nelursIn Bible, Children, Christian Life, Christian Perspective, Devotional, Family, Inspirational, ParentingLeave a comment

S-au scris multe carti despre viata de familie si ne-am putea intreba daca ar mai fi ceva de spus sau de adaugat in aceasta privinta. Multe carti care trateaza acest subiect merg pe o abordare foarte specializata, ce restrictioneaza numarul potentialului auditoriu. Nu acesta este cazul cartii „Ce vrea Dumnezeu sa stiu despre viata de familie. Sot, sotie, parinti, copii. Intrebari si discutii pentru grupul mic”, de Cristian Barbosu. Imbinand in mod armonios o abordare dinamica cu un continut plin de valoare, autorul reuseste sa ne captiveze prin profunzimea, am putea spune cristalina, a gandurilor pe care ni le impataseste.

Cristian Barbosu, un pasionat de Cuvantul lui Dumnezeu

Cristian Barbosu este pastorul bisericii Metanoia Arad (www.bisericametanoia.ro). S-a nascut la Arad, dar a copilarit la Curtici. Dupa o perioada in care a muncit ca vames in vama Nadlac, Dumnezeu i-a oferit acestuia posibilitatea sa studieze intr-un seminar teologic. Surprins, Cristian Barbosu a acceptat aceasta chemare. Pasiunea pentru Scripturi l-a determinat sa urmeze trei scoli teologice in acest domeniu, absolvind (BA) Moody Bible Institute in 1995, Dallas Theological Seminary (ThM) in 1999, si Trinity Evangelical Divinity School (PhD) in 2009.

Cristian este casatorit cu Anne, originara din Franta. Impreuna au doua fete, Tara (8 ani) si Fiona (12 ani) care vorbesc fluent trei limbi. Cristian e pasionat de carti si de munte. Cristian Barbosu este autorul volumelor „Ce vrea Dumnezeu sa stiu despre viata de familie”, „Cele zece porunci”, „Habacuc”.

„Nicio casnicie nu se zideste usor”

In mod sigur, „Ce vrea Dumnezeu sa stiu despre viata de familie” este o carte ce are la baza un studiu intens pe tema vietii de familie. Acest lucru e bine conturat prin bibliografia consistenta a acestei carti. Dar dincolo de studiu, cartea exprima o experienta de valoare acumulata in propria viata de familie a autorului. Acest al doilea aspect ofera o valoare deosebita sfaturilor pe care le primim, deoarece nu avem de-a face cu un stil academic, ci cu o maniera directa, la obiect, vizavi de problematica deosebit de complexa a vietii de familie.

„Cartea aceasta este pentru tine, cel care tii la casnicia ta sau la copiii tai, dar care cauti implinire intr-un mod realist si sincer, recunoscand dificultatile si problemele existente, fiind insa constient ca Dumnezeu are un plan si solutii potrivite pentru familia ta. Nu este o carte usoara, fiindca nicio casnicie nu se zideste usor si nicio cale parentala nu are un sablon anume, dar in randurile ei vei gasi principii biblice, practice si simple, aplicabile universal, indiferent de anii tai de casnicie sau de experienta ta de parinte.”

„Legamantul face diferenta”

Structura cartii contureaza doua arii mari ale vietii de familie: relatia dintre sot si sotie, respectiv relatia dintre parinti si copii. In ce priveste relatia dintre soti, autorul ne expune intr-o maniera didactica si usor de inteles, principiile bibice cu privire la actul casatoriei, scopul ei si nevoile ce se cer implinite. Nu este ocolita nici problema spinoasa a conflictelor din familie si a modului in care ele trebuie sa fie solutionate. Cu alte cuvinte, avem de-a face cu o expunere realista a complexitatiii problemelor cu care se confrunta orice familie, insa prezentandu-se metode si cai practice de rezolvare, pornindu-se de la invataturile de valoare din cuprinsul Bibliei.

„Casatoria este un legamant incheiat intre sot si sotie inaintea lui Dumnezeu. Aceasta inseamna mult si este baza de la care pornim in orice discutie sau studiu pe tema casatoriei crestine, fiindca legamantul face diferenta. Cand Scriptura vorbeste despre legamant, ea face referinta la ceva unic, un concept de o importanta si o valoare sacra inaintea lui Dumnezeu. De aceea, casatoria a fost vazuta de biserica crestina de-a lungul veacurilor ca fiind ceva sacru, un legamant incheiat nu numai o data in viata, ci si pe viata.”

„Idealul lui Dumnezeu”

Intr-o lume supusa relativismului in privinta valorilor si schimbarilor de abordare privind casatoria, cu greu am putea sa credem ca sfaturile biblice ar mai fi de actualitate. Cu toate acestea, deopotriva ratiunea si experienta demonstreaza ca nimic nu s-a schimbat in perioada moderna. Cartea „Ce vrea Dumnezeu sa stiu despre viata de familie” se constituie ca o chemare de intoarcere la ceea ce este autentic si adevarat, adica la ceea ce nu se poate schimba, indiferent de timp si circumstante. Ideea familiei nu i-a apartinut omului, ci lui Dumnezeu, iar pentru a avea succes in aceasta directie, trebuie sa urmam sfaturile Creatorului.

„Idealul lui Dumnezeu este clar prezentat: ce a unit Dumnezeu, omul sa nu desparta. De aceea, eu nu voi incuraja niciodata divortul, ci voi cauta, atat cat tine de mine, sa ii ajut pe soti sa-si reabiliteze casnicia, pentru ca regula Scripturii este impacarea, pocainta, mentinerea unitatii, si nu despartirea.”

„Combustibilul necesar casatoriei”

Un aspect inedit pe care-l subliniaza autorul este cel legat de „combustibilul necesar casatoriei”. „Exista oare vreun combustibil necesar relatiilor, fie ele conjugale, parentale, prietenesti sau de orice fel? Avem nevoie de un combustibil special in relatiile noastre? Avem. Care este acela? Raspunsul este dragostea. „Daca dragoste nu e, nimic nu e.” Dragostea ne-a adus la altar, ea ne-a legat pe viata. Dragostea ne tine vii amintirile, ea face parte din fiinta noastra. Ea este pusa acolo de Creatorul nostru si de aceea, dragostea este combustibilul relatiilor.”

Conflictele in familie si solutionarea lor

Un alt aspect original al acestui volum de Cristian Barbosu se refera la explorarea cauzelor conflictelor din viata de familie. „Dumnezeu cauta pacea, intelegerea, atat in societate cat si in familie. Oare de ce? Fiindca El stie, asa cum stim si noi, ca in general, conflictele sunt inevitabile, ca pacea vine de la sine, ca trebuie sa ne luptam pentru ea.”

Din acest punct de vedere, elementul de noutate se constituie din explorarea acelor tipare de reactie care conduc cel mai adesea la conflicte, conturandu-se de fiecare data metode specifice de abordare si contracarare a problemelor aparute. „Comunicarea dintre soti este extrem de importanta. Aveti grija, cei care urmeaza sa va casatoriti, sa discutati deschis, nu numai despre lucrurile bune din trecutul vostru, ci si despre evenimentele negative. Am asistat la drame generate de faptul ca el sau ea au aflat anumite lucruri din trecutul partenerului abia dupa ce s-au casatorit, si durerile au fost mari. Acest gen de amintiri apar cand nici nu te astepti, in locuri si in legatura cu lucruri la care nici nu te gandeai ca ar putea sa creeze astfel de complicatii.”

Ce trebuie sa schimbi

Am putea afirma ca aceasta carte este mai mult decat un manual ce trateaza relatiile de familie. Mai precis, la finalul fiecarui capitol, autorul ne ofera ocazia de a exersa „teoria” prezentata. Astfel, prin intermediul diferitelor chestionare sau al intrebarilor suntem provocati sa aplicam ceea ce am studiat, sa exersam principiile biblice ce privesc viata de familie. Acest gen de structurare si alcatuire a unei carti mareste valoarea invataturilor prezentate si ne provocaca sa experimentam si sa ne imbunatatim propria viata de familie. De fapt, aceasta carte se constituie ca o provocare adresata fiecaruia, avand ca principal obiectiv implinirea planului lui Dumnezeu in viata noastra.

„Daca citesti aceasta carte focalizat mereu pe schimbarea celuilalt, a partenerului sau a copilului tau, in mod sigur iti vei irosi timpul. Aceasta carte este pentru tine, nu pentru altul. Tot ce citesti aici, tie si nu altuia i se adreseaza. De aceea, nu arata cu degetul spre altcineva, ci cauta sa vezi ce trebuie sa schimbi ca Dumnezeu sa poata lucra si in familia ta.”

Parinti si copii

Dar viata de familie nu se rezuma la relatiile dintre soti, ci se refera si la relatiile ce se stabilesc intre parinti si copii. „Un studiu pe tema relatiilor de familie este incomplet fara o abordare a relatiilor dintre parinti si copii. Acesta este si modelul biblic, pe care-l gasim in multe dintre cartile Noului Testament.”

Prin urmare, este esential sa intelegem modul in care armonia dintre sot si sotie se transfera asupra relatiilor dintre ei si copii. „Un ingredient vital al cresterii sanatoase a copiilor nostri este linistea din familie. Am intalnit zeci de persoane adulte care inca mai sufera si astazi din cauza tulburarii care a existat in casa in perioada cand erau copii.”

Despre disciplina si disciplinare

Educarea copiilor presupune exercitarea cu intelepciune a autoritatii de parinte. Nu este simplu si nici nu se poate da o reteta generala, insa Biblia  ne ajuta si in aceasta privinta, oferindu-ne invataturi de valoare si solutii de urmat. „Regulile, limitele si consecintele incalcarii acelor reguli sau limite aduc siguranta in viata unui copil. Familiile care sunt disciplinate, in care viata este ordonata, ii ofera acea speranta copilului, acel mediu ce este propice atat dezvoltarii emotionale cat si celei psihologice. Copiii au nevoie de un mediu in care lucrurile sunt previzibile, iar disciplina si disciplinarea ofera acele granite intre care copilul isi gaseste siguranta.”

„Ce vrea Dumnezeu sa stiu despre viata de familie”, o carte sintetica

Aceasta scurta trecere in revista a cartii „Ce vrea Dumnezeu sa stiu despre viata de familie” contureaza fara a epuiza in vreun fel, bogatia si valoarea principiilor biblice, pe care Cristian Barbosu le-a adunat si le-a prezentat intr-o maniera sintetica, usor de inteles si aplicabila fiecaruia. Acest lucru nu este intamplator, pentru ca nu in ultimul rand, a pastori oameni inseamna a-i calauzi la principiile dreptatii si adevarului, asa cum au fost ele prevazute de catre Dumnezeu. Prin urmare, volumul „Ce vrea Dumnezeu sa stiu despre viata de familie” i se adreseaza oricarui cititor, indiferent de varsta. „Dragul meu, ajunsi la finalul acesti carti, nu te intreb ce te-a impresionat, dar sper insa, ca ceva s-a schimbat sau macar s-a miscat in tine, nu datorita autorului acestei carti, ci datorita cuvintelor Autorului Cartii Sfinte, cuvinte care au fost presarate indeajuns cred eu, pe filele acestui volum.”

Octavian D. Curpas
Surprise, Arizona

„LA ANUL, LA IERUSALIM, O CARTE”

On By nelursIn Christian Life, History, literature, Persecution, TheologyLeave a comment

Angela FURTUNA
La anul, la Ierusalim
Ed. Biblioteca Bucovinei, 2009
Coperta Devis Grebu

I. Ce este aceasta carte si cui se adreseaza ea?

– O carte care, fara a fi dogmatica,  identifica drumuri ale iudaismului catre noi, precum si trasee construite de noi catre iudaism, incercand sa refacem o cale spirituala, initiatica, dar si un demers cultural actual, cat si unul democratic, chiar daca inca dificil de construit intr-o democratie  recenta.

– O carte care cerceteaza unele aspecte conceptuale ale totalitarismului din secolul trecut, dar si cateva fenomene totalitare ce  tulbura civilizatia iudeo-crestina din nou, in acest mileniu. De aici si nevoia de memorie, de etica a continuum-ului istoric, de civism si de civilitate. Este nevoia de a privi, sub diferite unghiuri, cu o perspectiva transdisciplinara catre Holocaust si catre Gulag, catre fascism si catre comunism* (in fond o ideologie unica). DE CE O FACEM?  din dorinta de a evita logicile extreme, dar si din dorinta de a pune in opera, ca pe un background al filosofiei politice actuale, observatia facuta candva de filosoful si politologul Vladimir Tismaneanu, anume ca cele doua totalitarisme esentiale ale Europei secolului trecut – Holocaustul si Gulagul – trebuie tratate impreuna, si tot impreuna isi vor afla vindecarea. Din aceasta vindecare noi trebuie sa desprindem astazi – prin etica si prin iubire –  roadele impacarii cu trecutul, precum si intelepciunea de a nu repeta drumurile tragediilor colective. Cumva, precum Ortega Y Gasset, sa observam procedeul dupa care are loc transformarea terapeutica: „cu morala corectam greselile instinctelor noastre, iar cu dragostea – greselile moralei noastre”.

– O carte in care, prin memorii culturale si meditatii, suntem deopotriva in cautarea conceptiei crestine despre om dar si in cautarea conceptiei evreiesti despre om, cautare preluata de mine de la un maestru de gandire unic, asa cum a fost preainteleptul dr. Alexandru Safran, de la a carui nastere s-au implinit, acum trei zile, pe 3 septembrie 2010, o suta de ani. El mi-a transmis conceptul in care a excelat, anume acela de dialog intercultural, anume de dialog intre iudaism si crestinism.

(Marele Rabin Dr. Alexandru Safran (Yehuda Alexandre Shafran) (ebraica ????? ??????? ???? ) n. 12 septembrie 1910, Bacau, Romania , ca fiu al inteleptului rabin (gaon) Betzalel Zeev Safran (1867-1929) – d. 27 iulie 2006, Geneva, Elvetia) carturar, teolog, filosof, istoric si literat evreu, roman si elvetian a fost intre anii 1939-1948 Sef-Rabinul Cultului Mozaic din Romania, senator de drept in Senatul Romaniei (1940}, iar dupa 1948 Mare Rabin al evreilor din Geneva. Membru de onoare al Academiei Romane.

A contribuit la salvarea evreilor din Romania in anii Holocaustului si ca un sprijinitor activ al sionismului a avut o pozitie independenta si de respingere a presiunulor de infiltrare comunista in anii postbelici, fapt pentru care a fost demis si expatriat. A publicat carti in domeniul religiei, filozofiei moralei si misticii iudaice. Atasat de limba si cultura romaneasca el a fost un activ promotor ai dialogului intre iudaism si crestinism).
Iudaismul, spune Safran (intr-o conferinta prezentata la Sorbona, pe 30 martie 1949, publicata in Revue de Théologie et de philosophie, Lausanne, 1965 – text preluat in cartea intitulata Etica evreieasca si modernitatea, Ed. Hasefer, Colectia Judaica, 2005), isi doreste omul in actiune, iar in acest scop iudaismul cere omului sa caute sa dobandeasca o cunoastere de sine, cu alte cuvinte constiinta fortelor creatoare pe care le cuprinde si care ii confera asemanarea cu creatorul. Iudaismul nu cuteaza sa fie o teologie potrivit oamenilor, se ambitioneaza sa ne ofere o antropologie potrivit lui Dumnezeu, adica o stiinta a conduitei omului deci o etica, neaparat conforma cu vointa divina, pe care omul se straduie sa o descopere, sa o cunoasca si sa o realizeze.

Exista in aceasta carte si reflectii asupra descoperirii omului abrahamic, a eticii sale, a intelegerii perspectivei iudaice potrivit careia «oricare om, pentru a primi harul lui Dumnezeu, are capacitatea de a i se adresa Lui in mod direct».

Dumnezeu vrea sa aduca omului mantuirea prin iubire dar vrea sa aduca si societatii mantuirea prin justitie. Mai departe, in cadrul acestui concept, exista doua legi, una a singularului si alta  a pluralului.

1. Iata, pe scurt, formularea singularului: «Cand vei secera holdele tarii, sa lasi nesecerat un colt din campul tau, si sa nu strangi spicele ramase pe urma seceratorilor. Nici sa nu culegi strugurii ramasi dupa cules in via ta, si sa nu strangi boabele care vor cadea din ea. Sa le lasi saracului si strainului » .

2. Apoi iata pe scurt formularea pluralului: «Sa va purtati cu strainul care locuieste intre voi ca si cu un bastinas din mijlocul vostru; sa-l iubiti ca pe voi insiva».  Avem, asadar, porunca biblica formulata in acelasi timp la plural si la singular – ea se adreseaza omului ca persoana si individului ca fiinta sociala. Alexandru Safran atragea atentia asupra faptului ca in acest mod dual, singular – plural, al poruncii divine, ea se adreseaza societatii ca suma a indivizilor si ca personalitate in sine. Dreptul este aici iubire, caritatea e justitie. Nu exista aici opozitie intre lege si iubire, intre lege si credinta, ele se intrepatrund. Termenul de drept este adeseori insotit in Biblia ebraica de acela de justitie, caci dreptul nu este arbitrar. Cat despre omul astfel definit, acesta este un om total, adica un om deopotriva al rationalitatii si al sensibilitatii, un om al carui destin este de a practica binele cu toata fiinta sa.

– Acest top de memorii culturale iudeo-crestine vine si din alt maestru de gandire iudaica, profesorul Moshe Idel, profesor de gandire iudaica la Universitatea din Ierusalim, nascut tot in Moldova (n.1947, Tg. Neamt, Romania). El vorbeste, profetic, despre rostul carturarului: „te duci si citesti ce-au scris si altii, in alte culturi, fara presiunea utilitatii imediate, dar mereu atent. Trebuie sa astepti activ ideile noi, cautand peste tot…”

– O alta sursa a reflectiilor mele este calea Hannah Arendt si calea Monica Lovinescu, numita acum calea est-eticii, asadar etica obligatorie a omului de cultura sub totalitarism, asa incat intelectualitatea sa devina si intelighentzia (vocea intelectualului sa devina importanta si pe discursul etic-civic). Intelectualitatea romana, spre deosebire de cea polona, germana, ceha ori maghiara, de ex.,  din tarile omonime bolsevizate, nu a dat o intelighentzia.

Cartea de fata ofera cateva perspective de lectura multipla asupra volumului Etica neuitarii, de Monica Lovinescu, coordonat de Vladimir Tismaneanu in colectia Zeitgeist, a editurii Humanitas, volum care a fost declarat in Romania cartea anului 2008.

Cateva meditatii, in capitole diverse, asupra sionismului si a Modelului israelian de determinare pentru ideea de stat si de democratie; pornind de la spiritul de emulatie filosofic-politic aferent si pornind de la odiseea gandirii si a conceptiei ce au premers odiseea intemeierii statale propriu-zise din 1948 – asadar, vorbim despre un drum interesant ce porneste din 1896, de la Theodor Herzl si de la proiectele sale formulate la 1895-1896 – adica Der Judenstaat (German, “The State of the Jews”) pentru a ajunge catre zilele noastre (Theodor Herzl – May 2, 1860 –– July 3, 1904) .

– Cartea de fata ofera si cateva priviri asupra Holocaustului: fie prin jurnalele de lagar (Miklos Kanitz, Esther Hillesum, Abel Herzberg etc.), fie prin interpretari pe opera unor martori la Holocaustul romanesc (intre acestia, Norman Manea, situat intre Sofocle si Hegel, modeland sufletul european – o lectie de istorie si de atitudine impotriva Raului, p. 196). Sunt in carte si marturii despre lipsa de adecvare in chestiunea totalitarismului in zilele noastre, despre indepartarea de spiritul central – european, despre Raul politic care este aproape invincibil in absenta memoriei si a eticii. Este, de aceea, si o carte de retrospective multiculturale asupra Gulagului, mai ales despre destinul minoritatilor versus dogma majoritatii xenofobe si protocroniste. Sunt citate si descrise cateva cazuri notorii de abuzuri comise de propaganda antonesciana si respectiv ceausista asupra oamenilor de cultura romani, unul dintre acestia fiind Norman Manea. Cazul de abuz comis impotriva sa si descris de autor in romanul Intoarcerea huliganului a fost deconstruit folosind martori din epoca, unul dintre ei fiind scriitorul si pictorul Constantin Severin, a carui marturie este utilizata in volum.

– La anul la Ierusalim este si o carte de dialoguri (cu Vladimir Tismaneanu, Norman Manea, Simona Grazia Dima, Eugeniu Coseriu etc). Si tocmai de aceea o carte care sacrifica orice confort de dragul principiilor democratiei. Nu intamplator am asociat lansarea ei cu ziua de 15 septembrie, Ziua Internationala a Democratiei. „Atunci cand dialogul este sacrificat pentru intretinerea carnavalului isteriei publice nu mai raman foarte multe lucruri care sa opreasca disolutia unei societati”, spunea recent Vladimir Tismaneanu.

– Actualitatea acestor memorii si jurnale din volumul de fata, a meditatiilor filosofice privind Raul totalitar si discretionar, este evidenta. Povestea e repetabila. Accelerat repetabila. Probabilitatea ca un grup de oameni, autodeclarati superiori, sa se considere indreptatit de a sacrifica un alt grup de oameni, desemnat ca inferior, este intotdeauna maxima in societatea umana. Si nu numai in societatile ancestrale, ci chiar in Europa moderna. In Italia acum doi ani, in Franta acum cateva zile, chiar si in Romania (de ex. asupra mea si a colaboratorilor mei) fascismul explicit prinde forta, este pus in opera prin decizii, adesea chiar de stat (decizia recenta a Presedintelui Sarkozy privind expatrierea rromilor romani si bulgari). Interventia facuta in presa internationala in 2007 de Norman Manea, concetateanul nostru roman si sucevean stabilit la New York, in Cazul Mailat, este o ireprosabila atitudine de cetatean roman si de cetatean al lumii, care prevede si presimte repetabilitatea solutiilor finale aplicate asupra vinovatului de serviciu: „Europa poate si merita sa se dovedeasca o reala comunitate, demna de civilizatia ei veche si noua. Diversa, democrata, spirituala, libera, prospera. Exemplara”.
………………………………………………………………………
– Ca un omagiu adus scrierii ebraice, cartea contine si o culegere de poeme noematice, cu miza filosofica si simbolistica iudaica, Elegiile pentru V. Unele dintre ele au fost publicate in periodice romanesti si americane remarcabile.
………………………………………………………………………

Coperta volumului La anul  la Ierusalim o carte …apartine marelui artist roman Devis Grebu, despre care scriam acum cateva luni (iulie 2010), cand maestrul Sorin Iliesiu lansase proiectul cinematografic Devis Grebu, in care m-am implicat la randul meu:

Iata, mai jos, articolul publicat de mine la vremea aceea:

DEVIS  GREBU – UN  DEMERS  DE  PARTEA  VALORII

Frenezia cu care Romania (spre deosebire, bunaoara, de Franta, de Germania, Olanda, Israel sau de Statele Unite, dar exemplele pot continua) isi marginalizeaza, isi neglijeaza si isi distruge intelighentzia este inegalabila. Iar politicile romanesti orientate impotriva valorilor sale autentice (apartinand modernitatii, deci critice, si apartinand eternitatii, deci universale) cunosc o recrudescenta mai ales in perioadele de criza.

In acest sens, perioada crizei actuale imi aminteste, prin toate componentele sale definitorii (0. falimentul statal, politic si economic, 1.radicalism , 2. extremism socio-politic, 3. atacul impotriva intelectualilor, artistilor si oamenilor de cultura liberi, 4. exhibarea comenzii de inregimentare xenofoba si fascista la dreapta si la stanga, in devalmasie), de crizele majore ale civilizatiei romanesti (insotite mereu de mari derapaje) din anii 30-40 si respectiv anii 50-60. In consecinta, astazi, atacul dat impotriva elitelor intelighentziei, artei si culturii majore este din nou foarte puternic.

Cine dirijeaza din umbra acest atac? Raspunsul e foarte clar: acest atac e dirijat de intreaga clasa politica si de clientela sa oligarhica si administrativa.

De ce au loc atacurile clasei politice la adresa intelectualilor si artistilor, a oamenilor liberi, in vremuri de criza?

Motivul este  limpede: in vremuri de criza, diriguitorii politici ai dezastrelor nationale (solidari transpartinici in demersurile de conservare a unor privilegii nemeritate) nu suporta nici valoarea si nici spiritul critic cu care veritabilii oameni de cultura si veritabilii creatori intervin in viata Cetatii, de partea Adevarului si a valorilor democratice, si impotriva regimurilor antidemocratice si incompetente, situandu-se de partea meritocratiei, a libertatilor si drepturilor omului si a ideilor de salvare prin meritocratie si munca.

Oamenii de cultura si de stiinta romani, artistii, scriitorii si creatorii romani traiesc astazi una din cele mai teribile tragedii (desi nu e prima si nici singura, pentru ca si crizele anterioare din istoria nationala recenta, enumerate mai sus, au generat, in epoca, prigoniri, suprimari si exiluri masive). In timp ce in ultimii douazeci de ani o clasa politica rapace si cinica, mai corupta decat toate celelalte de dinainte la un loc,  a transformat Romania intr-o colonie, si-a impus in administratie numai aghiotantii distructivi si a sustinut in mod activ si direct jaful national si asasinarea valorilor, … statul de drept a fost subminat, in timp ce elitele democratice au fost distruse de aceasta caracatita mafiota si au fost indepartate de la vizibilitatea meritata precum si de la exercitarea in viata publica a rolului, notorietatii si competentei pe care le merita.

Prostii si agramatii, veleitarii si cei mai imorali politruci au pus mana IN ULTIMELE DECENII pe destinele Romaniei, cu mari “performante” in distrugerea ei si deja semnand astazi decesul iluziilor populatiei si falimentele economic, moral si civic.

Esecul major sta, insa, in sacrificarea celor buni si merituosi, a celor valorosi, a geniilor si a excelentei romanesti profesionale, civice si etice. EXCELENTA ROMANEASCA ESTE CONDAMNATA LA MOARTE. REPREZENTANTII EI SUNT DECREDIBILIZATI CU BUNA STIINTA. In loc sa fie promovati, sunt vanati si exclusi. In loc sa fie asezati la locul cuvenit, sunt indepartati. In loc sa fie lasati sa gireze, prin competenta, ei (IARA NU NON-VALORILE NUMITE POLITIC SI INCOMPETENTE), circulatia valorilor si sa salveze Romania de la dezastru, tocmai ei sunt cei primii eliminati de catre patura politruca, anomica si lipsita de scrupule.

Din cauza acestui climat, Romania a decazut enorm in ultimii douazeci de ani, cand, la ravagiile lasate in urma de comunism si de post-comunism, s-au adaugat lipsa de educatie si de deontologie, distrugerea respectului pentru munca, geniu si valoare, pe fondul proliferarii exclusiviste a lumii clientelare si a oligarhiilor transpartinice.

DEVIS GREBU este un autentic geniu romanesc, recunoscut si onorat in toata lumea internationala buna, dar destinul sau il condamna sa apartina acestui spatiu romanesc ce nu cultiva nici respectul pentru eroi, nici cultul valorilor. Printr-o opera personala unica si complexa a adus lauri si numelui sau (laudat fie el) si tarii sale, fiindu-i un inalt ambasador si un prestigios reprezentant provenit din elita romaneasca majora. Atitudinea autoritatilor fata de domnia sa ramane, insa, tacerea ingrata, o tipica omerta prin care mafiile puterilor romanesti, intotdeauna politizate si deprofesionalizate, au ucis de-a lungul timpului mintile stralucite si continua sa o mai faca, in dauna idealurilor de progres.

Omul de cultura si cineastul Sorin Iliesiu isi lanseaza in aceste zile proiectul construirii unui lung-metraj despre DEVIS  GREBU. Remarc faptul ca prin astfel de proiecte tintite si duse la capat cu tenacitate, societatea romaneasca ii poate salva macar pe unii dintre cei ce sunt predestinati, prin opera si valoarea iesita din comun, sa vorbeasca si generatiilor urmatoare. Il sustinem din toata inima pe Sorin Iliesiu cu proiectul sau si lansam la randul nostru acest Apel la luciditate, omagiu si atentie fata de inca un geniu romanesc condamnat la ignorare: DEVIS  GREBU.

Angela Furtuna
19 iulie 2010
……………………………………………………………………………………………………

– Institutul Cultural Roman a editat un album Devis Grebu, pe care filosoful Mihai Sora il considera recent o carte de referinta a culturii nationale. A fost lansat la Paris, dar nu inca si in Romania.

Ignorat si marginalizat, Devis Grebu se pregateste sa emigreze din nou in Franta, la o varsta de peste 70 de ani, iar astfel Romania va pierde cu prea multa usurinta inca un  maestru genial.
…
Angela FURTUNA
(Conferinta sustinuta la Suceava, 15 septembrie 2010, la lansarea cartii La anul, la Ierusalim, o carte, coperta Devis Grebu, ed. Biblioteca Bucovinei, 2009). ………………………………………………………………………
* Putina lume cunoaste textele politice eminesciene din 1878 si respectiv 1881, dar si din anii de dupa, texte in care tanarul jurnalist si scriitor denunta pericolul importat mai ales dinspre Rasarit odata cu  socialismul si liberal-socialismul ce se propagau accelerat si in Romania. El nu ezita sa descrie fanatismul si teroarea aferente, logica asasinatelor politice, de care nihilistii rusi si socialistii germani din epoca erau entuziasmati, desi reprezentau la vremea aceea doar o secta.

In Timpul, din 6 august 1878, in articolul Din Petersburg ne soseste stirea… tanarul de 28 de ani avertiza cu gravitate: „O serioasa tulburare socialista ameninta Europa. Cetatenii liberi, independenti si infratiti ai republicii universale, care la noi sunt reprezentati prin partidul rosu, incearca a rasturna toate formatiunile pozitive de stat, si daca n-o vor putea face aceasta, ceea ce e de mai nainte sigur, totusi vor incerca s-o faca pe calea lor obisnuita a atentatelor, scenelor de ulite, tulburarilor etc., iar acele incercari incep a-si arunca umbrele de pe acum. Noi, care suntem siguri ca victoria principiilor liberale-socialiste insemneaza moartea oricarei culturi si recaderea in vechea barbarie, vom combate tendintele lor, ori in ce punct s-ar fi ivind“. (a se vedea integral pe blogul  http://angela2008furtuna.wordpress.com/2010/08/27/despre-recaderea-in-barbarie-prin-comunism-pana-si-eminescu-june-stia/)

……………………………………………………………………..

II.
– Lansarea cartii La anul, la Ierusalim, o carte, a fost insotita de auditii muzicale prilejuite de celebrarea, pe 16 septembrie, la Besançon, a implinirii a 60 de ani de la ultimul concert public sustinut de marele pianist roman Dinu Lipatti.

Auditii muzicale :

In Memoriam
DINU  LIPATTI
(19 martie 1917, Bucure?ti – 2 decembrie 1950, Geneva)
Ultimul concert: 16 septembrie 1950, Besançon.
Ultima piesa interpretata: J.S.Bach, Chorale “Jesu bleibt meine Freude”

AUDITII
DINU  LIPATTI in original:
CD. 1. Track Nr. 3,
(Ultimul concert: 16 septembrie 1950, Besançon.
Ultima piesa interpretata: J.S.Bach, Chorale “Jesu bleibt meine Freude”)

CD. 4. Track Nr. 5 , Concertul pentru pian si orchestra, Op. 16 ,  de Eduard Grieg.
………………………………………………………………………………………………

Sala de Arte a Bibliotecii Bucovinei, 15 septembrie, ora 17

III.

– Lansarea cartii La anul, la Ierusalim, o carte  a marcat celebrarea unui eveniment important pentru Romania :

15 septembrie
ZIUA  INTERNATIONALA A DEMOCRATIEI
Romania este membra fondatoare a acestei sarbatori internationale.

Decizia privind sarbatorirea acestei zile a fost luata de Adunarea Generala a ONU, la 8 noiembrie 2007, ca rezultat al unei propuneri avansate initial de Qatar si de un grup de 8 state, printre care si Romania. DEMOCRATII  RECENTE

Contributia Romaniei la promovarea conceptelor si practicilor democratice in plan international a inclus:

– Gazduirea celei de a treia Conferinte Internationale a Democratiilor Noi sau Restaurate – Bucuresti, 2 – 4 septembrie 1997.

– Asigurarea Presedintiei miscarii Democratiilor Noi sau Restaurate in perioada 1997-2000.

– Initierea si promovarea, in perioada 2000 – 2005, in cadrul Adunarii Generale a ONU si al Comisiei Drepturilor Omului, a unei serii de rezolutii privind democratia, statul de drept si drepturile omului.

– Organizarea unei conferinte sub-regionale, in cadrul procesului Comunitatea Democratiilor, cu tema Parteneriatul dintre guverne, societatea civila si organizatiile internationale pentru intarirea democratiei – Bucuresti, 14-15 noiembrie 2003.

– Coordonarea, in perioada 14 -16 februarie 2005, sub auspiciile Comunitatii Democratiilor, a unei Misiuni internationale de experti pentru schimb de experienta si asistenta democratica in Georgia.

– Asigurarea, in 2007, a presedintiei Grupului de lucru nr. 3 (GL 3) privind cooperarea regionala si inter-regionala pentru guvernare democratica, al Comunitatii Democratiilor.

– Contributii voluntare la Fondul ONU pentru Democratie si la Fondul ONU pentru Asistenta Electorala.

– Reprezentarea Grupului est-european la ONU in Consiliul Consultativ al celei de-a sasea Conferinte Internationale a Democratiilor Noi sau Restaurate si in Consiliul Consultativ al Fondului Natiunilor Unite pentru Democratie.

Angela FURTUNA
Scriitoare, publicista
Membra a Uniunii Scriitorilor din Romania
Master in Comunicare si PR
Master in Semiotica Limbajului in Massmedia si Publicitate
Doctorand in  literatura exilului romanesc
Specialist in biblioteconomie si bibliografie,
PR, Marketing cultural si informare UE
BIBLIOTECA  BUCOVINEI

Habacuc sau metafora disperarii ce sfarseste in credinta

On By nelursIn Bible, Christian Life, Christian PerspectiveLeave a comment

Cristian Barbosu, „Habacuc”, Arad, editura Carmel Print, 2009, 127 p.

Nu este simplu sa vorbesti despre profetul Habacuc. Mai intai, fiindca modul in care este scrisa aceasta carte a profetului Habacuc nu este nici pe departe atractiv. Iar pe de alta parte, fiindca subiectul si intrebarile pe care le ridica profetul Habacuc nu se lasa decodificate cu usurinta. Pentru a avea o elementara intelegere a acestei carti, este necesara o anumita experienta spirituala in studiul Bibliei, dar deopotriva si o inclinare pastorala din partea celui doritor sa cunoasca mesajul lui Dumnezeu din cartea profetului Habacuc.

Cristian Barbosu este pastorul bisericii Metanoia din Arad si autorul volumelor „Ce vrea Dumnezeu sa stiu despre viata de familie?”, „Cele zece porunci”, „Habacuc”, etc.

„Habacuc  si Dumnezeu iti vor deveni prieteni”

In „Habacuc”, Cristian Barbosu reuseste sa imbine talentul de pastor cu cel de carturar aplecat asupra sulurilor sfinte. Si nu intamplator, Cristian Barbosu chiar reuseste sa extraga un mesaj viu, sensibil si aplicabil fiecarui cititor. Chiar de la inceput, suntem intampinati cu urmatoarele cuvinte: „Dincolo de un studiu exegetic, aspectul aplicativ, practic si personal prevaleaza, iar Habacuc  si Dumnezeu iti vor deveni prieteni, identificandu-se cu tine si problemele tale si ajutandu-te sa treci cu bine prin ele. Este o carte pentru minte, pentru inima, mai ales pentru inimi zdrobite si framantate, dar si pentru credinta zbuciumata a multora dintre noi.”

„Doamne, unde sunt dragostea si dreptatea Ta?”

De fapt, aceasta carte reuneste mai multe mesaje predicate de catre autor, fapt pentru care putem spune ca atunci cand o citim, nu facem altceva decat sa il ascultam pe Cristian Barbosu predicandu-ne adevarul din Sfintele Scripturi. Ca formula de prezentare, volumul este structurat in patru capitole, fiecare conturand o anumita problematica. Astfel, primul capitol are un titlu tulburator prin semnificatia sa: „Doamne, unde sunt dragostea si dreptatea Ta?”

Mai departe, urmatorul titlu de capitol este la fel de provocator: „Lasa Dumnezeu pacatul nepedepsit?” Iar dupa aceea, se pune intrebarea: „Doamne, mai am sanse de scapare?”, finalul fiind „Habacuc – credinta”. Cu alte cuvinte, avem un parcurs spiritual, un itinerariu in urma caruia suntem condusi de la indoiala si disperare la o credinta ferma si neclintita in Dumnezeu.

„O relatie cu Divinul”

Ca de fiecare data, Cristian Barbosu nu se limiteaza doar la citirea si interpretarea directa a Bibliei, ci adauga o bibliografie consistenta, ce i-a fost de folos in intelegerea mesajului cartii profetului Habacuc. Acest lucru este deosebit de important atunci cand studiem Sfanta Scriptura, pentru ca putem sa aprofundam mai bine mesajul sfant, dintr-o perspectiva mai larga, ce presupune obligatoriu, contributia unor lucrari de referinta.

In ceea ce priveste maniera de prezentare, putem remarca modul in care autorul stie sa faca de fiecare data cate o introducere atractiva, care capteaza atentia si ne da incredere asupra tratarii ulterioare a subiectului. „Umblarea omului cu Dumnezeu implica mai mult decat un simplu crez sau o traditie, implica o relatie cu Divinul, si nu una platonica, nominala, nici macar rituala, ci implica o relatie vie, activa cu Isus, dincolo de religie, dincolo de rutina.”

„Dumnezeu are o perspectiva diferita de a noastra”

De asemenea, pe parcursul prezentarilor pe care le face, autorul trimite la propria sa experienta, ceea ce da o nota de autenticitate studiului teologic. Suntem astfel, familiarizati cu evenimente cheie din viata sa, care l-au determinat intr-un fel sau altul sa inteleaga la modul practic mesajul cartii profetului Habacuc.

„Este extraordinar modul in care lucreaza Dumnezeu. Cand nici nu ma asteptam, in cele mai bizare si contrare locuri, prin oamenii cei mai ciudati, El a actionat cu ani inainte de a reusi eu sa inteleg ceva. De ce? Fiindca Dumnezeu are o perspectiva diferita de a noastra.”

„Un Dumnezeu drept, sfant si iubitor”

Drama profetului Habacuc este de fapt, si drama noastra, atunci cand nu intelegem ce vrea Dumnezeu sa realizeze cu noi si cu viata noastra: „Habacuc era debusolat, socat si coplesit. Nu putea impaca atributele lui Dumnezeu, drept, sfant si iubitor, cu realitatile pe care le vedea in jurul sau. Ceea ce vedea nu se potrivea cu ceea ce credea, cu ceea ce stia despre Dumnezeu.”

„Dumnezeu este prezent oriunde si oricand”

Dar trecand dincolo de aceasta disperare, profetul Habacuc ajunge in urma unei experiente revelatoare, sa inteleaga relatia cu Dumnezeu dintr-o perspectiva diferita, facand tranzitia de la tristete la bucurie. „Bucuria in incercare pare un concept anormal pentru omul firesc, omul care nu poate intelege cum de un credincios adevarat poate sa stea linistit in mijlocul furtunii. Aici nu este vorba despre fanatism, ci despre credinta ca Dumnezeu este prezent oriunde si oricand. El vede totul, stie totul si este interesat de fiecare dintre noi, fiindca ne iubeste.”

Marea diferenta este conferita de trecerea la o relatie vie cu Dumnezeu, care se concretizeaza intr-o experienta plina de viata, de bucurie si implinire, indiferent de incercare.

Octavian Curpas
Phoenix, Arizona

Cum sa cunoastem si sa intelegem „Cele zece porunci” – Un volum de Cristian Barbosu

On By nelursIn Bible, Christian Life, Christian Perspective, Inspirational, literature, Media, Ministry, Romania, TheologyLeave a comment

O carte despre Cele Zece Porunci? Poate fi un astfel de subiect interesant, la inceput de secol XXI? Cu siguranta ca multi ar raspunde ca problematica atat de complexa a Decalogului reprezinta ceva depasit, lipsit de actualitate. Cu toate acestea, cartea „Cele Zece Porunci” de Cristian Barbosu ne convinge ca este important sa reexaminam cu seriozitate continutul acestor porunci date de Dumnezeu prin Moise, pentru intreaga umanitate.

Cristian Barbosu, un pasionat de Cuvantul lui Dumnezeu

Cristian Barbosu este pastorul bisericii Metanoia Arad (www.bisericametanoia.ro). Acesta s-a nascut la Arad si a urmat trei scoli teologice, absolvind (BA) Moody Bible Institute in 1995, Dallas Theological Seminary (ThM) in 1999, si Trinity Evangelical Divinity School (PhD) in 2009.

Cristian este casatorit cu Anne, originara din Franta si impreuna au doua fete, Tara (8 ani) si Fiona (12 ani). Printre hobby-urile sale se numara cartile si muntele. Cristian Barbosu este autorul volumelor „Ce vrea Dumnezeu sa stiu despre viata de familie”, „Cele zece porunci”, „Habacuc”.

Nevoia de Absolut

Subliniind mutatiile ce au avut loc in gandirea oamenilor pe parcursul ultimei perioade de timp, Cristian Barbosu mentiona: „Filosofia post-modernista a patruns subtil in toate ramurile vietii, influentand pe nesimtite atat creierul cat si inima, ba uneori, si sufletul, creand o noua etica, un nou sistem de valori, ba chiar si o noua forma de spiritualitate, privata insa de absoluturi si mai ales de Absolut.”

Pornind de la aceasta nevoie de Absolut, cartea „Cele Zece Porunci”  ne cheama la o reevaluare temeinica a continutului si actualitatii poruncilor divine aplicate la viata de zi cu zi. Fara a insista pe aspecte scolastice care ar fi condus la o prezentare academica, prin reliefarea aspectelor de baza ale invataturii morale din cuprinsul Celor Zece Porunci, autorul reuseste sa transmita unei mase largi de oameni un mesaj pozitiv, ce se constituie ca o chemare in a respecta adevarul de origine divina.

Despre legile morale si spirituale

Autorul spune: „Asa cum exista legi materiale, legi ale fizicii, biologiei, chimiei, etc., la fel exista si legi morale sau spirituale impuse de catre Dumnezeu. Asa cum legile naturii sunt imposibil de contestat, ele actionand indiferent daca vrem sau nu, la fel si legile morale sau spirituale exista si nu pot fi ignorate. Si asa cum cercetatorul stiintific studiaza si le explica oamenilor intelesul adanc al legilor naturii, este de datoria noastra, a celor ce studiem Sfintele Scripturi, sa explicam semenilor nostri legile morale si spirituale, legi care afecteaza atat destinul terestru al omului, cat si dimensiunea eterna a sufletului nostru.”

„Cele Zece Porunci” – o carte ce li se adreseaza tinerilor

Asa cum putem citi din primul capitol, cu privire la porunca intaia, vom constata faptul ca argumentele lui Cristian Barbosu se succed intr-o ordine logica, fara a forta in vreun fel textul biblic si fara a purta amprenta prejudecatilor de natura spirituala. Putem spune ca autorul reuseste sa prezinte in mod obiectiv adevarurile Scripturii, presarand impresii si experiente ce tin de realitatea cotidiana. Beneficiul unei astfel de abordari consta in faptul ca aceasta carte poate fi citita si de catre cei care nu au o pregatire teologica. Si aici in mod deosebit, autorul a tinut sa se adreseze tinerilor, mai precis acelei generatii de regula ignorata de catre mesajul evanghelic traditional.

O lista a dependentelor

Iata ce afirma Cristian Barbosu despre practica idolatriei in secolul nostru: „Omul, fie ca vrea sau nu, fie ca recunoste sau nu, se inchina cuiva. Pe vremea lui Moise, cand Cele Zece Porunci au fost scrise in piatra, oamenii se inchinau diferitilor zei. Indiferent unde s-ar fi aflat, inchinarea oamenilor a fost devotata unor anumiti zei. Da, astazi nu mai avem Baali si nici Astartee. Dar astazi avem aceleasi concepte, aceleasi ritualuri, imbracate insa sub o alta forma. Baal si Astarteea erau zeii placerilor de orice fel. Inchinarea inaintea lor nu era ceva mistic, ci dimpotriva, consta din pereceri si orgii scaldate in alcool si sex. Azi noi nu mai avem inchinatori la idoli, dar avem atat de multi oameni care au cate un viciu, oameni care se intoxica in mod abuziv cu alcool sau care isi distrug casnicia din cauza prostitutiei sau pornografiei. Nu, ei nu se inchina niciunui idol, dar ei sunt vanduti poftelor lor. Iar lista dependentelor poate continua.”

Este posibila renasterea spirituala?

Aceasta idolatrie ascunsa a zilelor noastre nu poate fi scoasa la lumina decat prin intermediul Celor Zece Porunci. Prin urmare, mesajul pe care ni-l transmite Cristian Barbosu consta in faptul ca nu este posibil sa iesim cu bine din dilemele morale ale sec. XXI decat luand in considerare ceea ce Dumnezeu ne-a descoperit prin aceste porunci.

Intotdeauna, idolatria a fost distructiva si autodistructiva, afectand deopotriva pe cei care o practica, dar si pe cei ce se afla in vecinatatea acestor inchinatori. De aceea, renasterea spirituala a generatiei prezente nu se poate produce decat prin cunoasterea si aplicarea deplina a Celor Zece Porunci.

Importanta fundamentelor

Cu siguranta ca aceasta provocare pe care ne-o lanseaza autorul se consitutie ca un element de valoare ce recomanda citirea acestei carti si insusirea elementelor de valoare prezentate.

„In era post-moderna in care traim exista o nevoie acuta de absoluturile lasate de Cel Divin pe paginile Scripturii. Relativismul a patruns in mai toate sferele societatii in care traim. Avem nevoie insa, de niste fundamente, de aceste absoluturi dumnezeiesti, cuprinse in Cele Zece Porunci. Ele iti pot oferi o baza sanatoasa, trainica, atit in viata aceasta cat si in eternitate.”

Octavian Curpas
Surprise, Arizona

„Fiti oameni” – Un volum semnat Iosif Ton despre rugaciune, credinta si biruinta

On By nelursIn Christian Life, Christian Perspective, Devotional, literature, Media, Ministry, RomaniaLeave a comment

Nimic nu este mai simplu decat sa predici Evanghelia intr-o societate libera. Este usor sa le vorbesti oamenilor despre Hristos, atunci cand nu iti este nu exista restrictii cu privire la ceea ce poti spune. Nu e nicio problema sa fii un predicator care aduna masele de oameni, cand acest lucru nu este interzis, dar a realiza toate aceste lucruri in contextul unei societati supuse unui regim dictatorial reprezinta o provocare careia putini pot sa ii faca fata.

„Cuvinte fara de moarte”

Societatea comunista a apus, cel putin in Romania. Deja vorbim de timpuri trecute, ce nu isi mai gasesc un corespondent imediat in lumea in care traim. Cu toate acestea, invatamintele pe care le-am deprins in acea perioada ar trebui sa ramana vii, tocmai pentru ca istoria sa nu se mai repete. In acelasi timp, memoria actelor de curaj si barbatie dovedite de catre oamenii credintei in acele timpuri nu trebuie sa dispara. Astfel de amintiri se constituie ca adevarate diamante de mare pret, zamislite in cuptorul suferintelor pentru Hristos, in mijlocul noroiului si pietrisului unei societati abrutizante.

In acest sens, cartea „Fiti oameni”, alcatuita dintr-o selectie a predicilor tinute catre Iosif Ton in perioada 1973-1981 reprezinta un adevarat tezaur de nestemate, ce stralucesc in lumina care vine de la tronul lui Dumnezeu. Valoarea acestor „cuvinte fara de moarte” poate fi in mod corect evaluata doar in perspectiva vesniciei, fiind cu atat mai mare cu cat timpul in care au fost aduse la viata era unul de intuneric, necredinta si disperare.

Chemare la o viata transformata

„Care au fost caracteristicile de baza ale predicilor mele din acea perioada adunate in volumul acesta reprezentativ?”, spune Iosif Ton. „In primul rand, prin multe dintre aceste predici am cautat sa dau oamenilor curajul de a sta drept in picioare, de a infrunta persecutia cu barbatie, de a fi gata de orice sacrificiu pentru credinta, de a ramane cu Domnul Isus prin orice incercare.” Nu este simplu sa iti propui un astfel de obiectiv si cu atat mai greu este sa il si realizezi, dar prin viata si exemplul pastorului Iosif Ton putem spune ca acest obiectiv a fost atins. De asemenea, in aceste predici se poate urmari o tema care apare iarasi si iarasi in scrierile lui Iosif Ton, avand drept subiect transformarea vietii.

„In al doilea rand, preocuparea mea a fost sa vad ca credinta oamenilor nu ramane ceva teoretic, ci ca ea este un act care duce la o viata transformata. Pe scurt, prin predicile mele am vrut sa produc oameni de caracter. Am predicat un mesaj care sa duca la transformare launtrica si la o traire curata.”

Sursa adevaratei bucurii

O prima tema pe care o abordeaza Iosif Ton este cea a „adevaratei bucurii”. Pare destul de dificil sa vorbesti despre bucurie unor oameni intristati si apasati de felurite suferinte, dar aici este puterea de exceptie a crestinismului. Un crestin nu poate fi decat un om care gusta din adevarata bucurie cereasca, in timp ce bucuria oferita de aceasta lume este intotdeauna trecatoare si dureaza putin.

„Sursa acestei bucurii este o gandire schimbata. Si eu accentuez – si ati vazut ca accentuez mereu: sa te lasi patruns mereu de acest gand: ca esti fiul lui Dumnezeu, ca esti unit cu Hristos, ca esti in mana Lui. Acest gand trebuie sa te patrunda pana in adancurile tale. Eu asa inteleg secretul bucuriei, prin a sti ca Dumnezeu imi este tata.”

„Voi biruiti!”

Un alt aspect important din viata de credinta este cel al „luptei impotriva pacatului si biruinta asupra sa”. Cu siguranta ca acest subiect a fost amplu dezbatut in repetate randuri, de catre multe persoane. Dar caracteristica pentru Iosif Ton este acea abordare practica, avand implicatii imediate, a luptei pe care o dam impotriva pacatului, indiferent de forma. In aceasta lupta ne regasim ori de cate ori ne opunem raului din lume si celor care-l promoveaza. Dar in aceasta lupta, cel care prezinta adevarul nu trebuie sa ramana singur, ci alaturi de el trebuie sa fie toti cei care cred in Hristos.

„Vreau sa stiti ca voi, cei care va rugati in taina, voi sunteti cei care faceti biruinta Evangheliei. Nu predicatorul este cel care biruie; voi biruiti! Predicatorul este asemenea lui Iosua, care se lupta in vale cu dusmanul. Moise, cel de pe munte, cel care se roaga pentru Iosua, sunteti voi! Cand Moise isi lasa mainile in jos, Iosua era slab si pierdea batalia. Aceasta se aplica si la mine, ca si la toti cei care vestesc Evanghelia. Daca noi slabim, slabim pentru ca voi ati lasat mainile in jos, pentru ca nu v-ati rugat indeajuns pentru cei care prezinta adevarul.”

„Oameni care indraznesc sa lupte”

De asemenea, atat in vremuri totalitare, cat si in cele „normale” avem datoria sa il recunoastem pe „cel rau si metodele lui”. Imaginea propusa de Iosif Ton cu privire la natura bisericii este deosebit de relevanta, fiind intr-o directa contradictie cu ceea ce ar fi dorit stapanii acelui regim de intuneric. Irozii din toate vremurile au cautat sa aduca slabiciune in mijlocul poporului lui Dumnezeu, propagand idei si conceptii care sa-i nimiceasca puterea. Adevaratii martori ai lui Dumnezeu au stiut sa aiba o conceptie corecta despre biserica.

„Unii oameni isi imagineaza de cele mai multe ori biserica, asemenea unui spital, un locas al sufletelor bolnave, o adunare a oamenilor infranti in viata, care nu mai pot tine piept problemelor vietii acesteia si care gasesc in religie un refugiu, o alinare, o mangaiere intr-o viata pierduta. Insa imaginea aceasta este cu totul falsa. Daca ar fi sa comparam biserica cu o institutie omeneasca, in mod corect si dupa cuvantul lui Dumnezeu, nu am compara-o cu un spital, ci cu o armata. De ce? Pentru ca aici nu vin oameni infranti cum s-ar crede, ci oameni care indraznesc sa lupte. Aici vin oameni care nu dau inapoi in fata vietii, ci oameni care au fost descatusati de sub puterea celui rau si care au declarat pe fata razboi intunericului.”

„Sa stai singur in furtuna”

Daca exista un lucru care provoaca abaterea de la acest ideal crestin al unei biserici luptatoare si biruitoare, atunci acela decurge din influenta demoralizatoare a vremurilor pe care le traim, caracterizate de neliniste, ingrijorare si teama. Iar dintre toate acestea, poate cea mai periculoasa amenintare este cea a compromisului, a abaterii de pe calea cea dreapta.

„Primejdia de a nu mai merge pe drumul drept, primejdia de a o lua pe ocolite, aceasta este primejdia cand vremurile sunt cumplite, vremuri in care oamenii se abat de pe cale, cand oamenii o iau razna. Vremuri in care nu ai pe nimeni ca sprijin langa tine. Vremuri in care nu ai pe nimeni care sa te ajute sa stai pe calea cea dreapta. Vremuri in care esti aruncat fara mila intr-o situatie in care trebuie sa stai singur in furtuna.”

„Adevarul, corectitudinea si cinstea”

Tocmai in astfel de vremuri, adevaratii crestini sunt asemenea unor repere morale si spirituale, stand in picioare atunci cand toti se culca la pamant, fiind oameni atunci cand toti ceilalti abandoneaza acest statut. A fi om, a fi puternic in mijlocul furtunii presupune o experienta interioara pe care putini oameni o dobandesc. Inseamna sa ai radacini adanci in Sfanta Scriptura si in Dumnezeu si sa nu te lasi impresionat de desfasurarea fortelor celui rau sau chiar de propria neputinta.

„Omul adevarat este omul care are principii clare. Are principii sanatoase si nu le sacrifica. Mai bine moare. El nu isi calca principiile dumnezeiesti, iar cand e vorba sa le aplice, el o face cu dragoste, cu blandete. El este in dragoste credincios adevarului. Este omul care se daruie pentru altii, care abandoneaza egoismul marsav si meschin si iese sa imbogateasca pe altii. Care se revarsa in dragoste spre altii. Omul adevarat este omul care tine la principii, care este sever cu el insusi si nu incalca in niciun chip adevarul, corectitudinea si cinstea.”
Adevarata sete dupa Dumnezeu

Ce ideal deosebit a asezat Iosif Ton in fata celor care erau destinati sa ajunga „ oameni noi”, dupa chipul fricii! Fara a vorbi in mod direct impotriva regimului, pastorul Iosif Ton lovea la radacina principiilor de intuneric care stateau la baza acestuia. De fapt, crestinismul autentic va fi totdeauna o amenintare pentru oricine doreste sa fie stapan peste semenii sai, precum si pentru oricine doreste sa se inalte impotriva Celui Prea Inalt.

Experimentul comunist nu a fost altceva decat o batalie pentru mintea oamenilor, o incercare de a-i abate de la realitatea lumii spirituale, de a-i arunca in suferinta si de a distruge notiunea de om. Pentru toate aceste aspecte, Iosif Ton a dedicat predici care sa restaureze valoarea umana, care sa ne determine sa nu fugim de suferinta pentru Hristos, sa credem in realitatea lumii viitoare, sa invatam abecedarul Evangheliei si sa castigam batalia pentru mintea noastra. Autorul ne-a aratat ce inseamna adevarata sete dupa Dumnezeu si cum putem primi viata de la Duhul Sfant, pentru ca in final, sa traim experienta unor solutii neobisnuite pentru situatii deznadajduite si sa ne acceptam pe noi insine, sa nu mai fim cu inima impartita si sa fim asemenea cu Hristos.

„Functionam bine… pe baza de dragoste”

„Cand Dumnezeu ne-a conceput, primul lucru pe care l-a realizat a fost ca noi sa nu functionam bine decat pe baza de dragoste. Primul lucru de care are nevoie un copil este dragostea mamei lui, nu numai hrana. Daca un copil nu simte dragostea mamei, daca un copil nu este inconjurat de iubirea parintilor, el se usuca in interior. Uitati-va la un copil nedorit si la un copil caruia parintii ii spun ca e nedorit. Uitati-va cat e de speriat, cat e de complexat si cat e de derutat in viata, copilul caruia nu i s-a aratat dragoste.”

In creuzetul urii, minciunii si fricii, al timpurilor in care experimente aberante se faceau pe natiuni intregi, cu totii devenisem niste copii nedoriti ai acestei lumi sau conceputi doar pentru a fi sclavii unui sistem fara mila. Uitand de Dumnezeu, am ajuns sa uitam si de noi insine, de ceea ce suntem si de ceea ce putem deveni. Indoctrinati cu o ideologie atee, materialista si evolutionista in sensul rau al cuvantului, am ajuns sa credem ca omul este doar un animal evoluat si ca nu exista nimic dincolo de mormant si de orizontul acestei lumi. Cu toate acestea, Biblia a continuat sa straluceasca si in vremuri de intuneric. Ba chiar, lumina ei a fost mai puternica decat in timpuri obisnuite. Cum a fost posibil acest lucru? Minunea descatusarii Cuvantului lui Dumnezeu s-a realizat prin oameni adevarati, oameni ai credintei, oameni ai adevarului, printre care se numara si pastorul Iosif Ton. De aceea, aceasta carte apel – „Fiti oameni” – ramane valabila, indiferent de vreme. Nimic nu s-a schimbat, decat doar decorul. Lupta este aceeasi.

PREFATA LA O CARTE: MAXIMINIAN MENUT: „RADACINI ÎMPRUMUTATE”

On By nelursIn Europe, History, Inspirational, literature, RomaniaLeave a comment

by Prof. Dr. Vasile V. FILIP

Politica oficiala a Uniunii Europene privitoare la problematica nationala, însusita si de autoritatile române, este ca natiunea a încetat sa mai joace un rol esential în actuala configuratie politica, ca granitele nationale se spiritualizeza, nemaiavând „decât” un rol cultural (reminiscenta a vechii conceptii, materialist-dialectice, asupra culturii ca ceva „adaugat”, deci neesential?); care rol nici nu prea trebuie bagat în seama, pentru ca ne îndeamna „sa privim spre trecut”, câta vreme natiunea „si-a trait traiul si si-a mâncat malaiul” înca din secolul al XIX-lea, în urmatorul nepricinuind decât dezastre – etc. etc.

Toate aceste „flori de sera”, ce pot parea la o prima vedere, frumoase si de viitor, cresc, repet, pe terenul contrafacut al conceptiei conform careia politica este esential altceva decât cultura, nu o prelungire „aplicata” a acesteia. Cât rau a facut aceasta conceptie omenirii s-a putut constata, pentru cine a vrut s-o faca, înca din secolul trecut, macar din exemplul cumplitei revolte a popoarelor Indiei împotriva Companiei engleze a Indiilor Orientale, daca nu spi din atâtea altele.

Dar sa nu ne departam prea mult de ograda proprie. Caci nici noi, românii (poate chiar „mai ales noi, românii”) n-am dus vreodata lipsa de întelegeri superficiale, importuri fara adaptare, snobism politic si intelectual (id est: oportunism) si alte „calitati” (incontestabile, în lumea animala, unde inteligenta se defineste, într-adevar, ca „putere de adaptare”) cu care ne-a înzestrat o istorie al cîrei principal (si, adesea, unic) imperativ a fost supravietuirea (înteleasa si ea, din pacate, mai ales la nivel individual).

Balcanii, însa, sunt „butoiul cu pulbere al Europei” tocmai pentru ca problema nationala nu si-a cosumat aici enormele energii la timpul potrivit, odata cu Occidentul european. Aici apartenenta la o anume etnie are înca o dimensiune „divina”, si nu poate fi tratata doar ca un instinct primar, ce se cere cetluit în chingile ratiunii universale. (De altfel, personal, ma îndoiesc foarte tare ca omul va deveni vreodata o fiinta exclusiv si unidimensional rationala.) Dar problema nationala e prea complicata pentru a încerca, aici, mai mult decât o aproximare a nucleului ei „tare”. În acest context, politic si intelectual, sa scrii o carte despre spinoasa problema nationala, româno-maghiara, despre felul cum se manifesta ea acum, în cele mai fierbinti zone ale tarii, cum e zona Odorheiu Secuiesc si judetele Harghita si Covasna în general, e – în acelasi timp – o provocare si o aventura.

Chiar daca nu esti tocmai un novice într-ale gazetariei si scrisului, si te afli – precum Menut Maximinian – la a saptea carte. E o provocare pentru ca cele ce se întâmpla acolo nu pot fi trecute sub infinita tacere, asa cum încearca actuala clasa politica, ce nu are – din câte se vede – alt scop mai „nobil” decât perpetuarea (si, evident, prelungirea) privilegiilor individuale conferite de mandat; scop pentru care cea mai buna atitudine e sa te prefaci ca problema nu exista. ?i e o aventura pentru ca e greu sa te mentii în limitele unei obiectivitati profesionale, gazetaresti – pe care autorul si-o impune metodologic, dar pe care n-o realizeaza practic – câta vreme te afli pe un câmp minat, cata vreme câmpul de observatie e totodata si unul de lupta; iar observatorul – fie ca vrea sau nu – e totodata parte din fenomenul observat.

Pentru aceasta situatie, deloc de invidiat, a celui ce se aseaza între cele doua armate pornite deja una spre alta, cu intentia de a evita catastrofa, scriitorul Nikos Kazantzakis are, în romanul „Hristos rastignit” a doua oara, o rezolvare epica demna de retinut: „acela va sfârsi calcat în picioare si de unii, si de ceilalti”. Dar Menut Maximinian nu se (mai) afla între cele doua “armate”: batalia s-a dat, el numara mortii din ambele tabere, dar mai ales din cea careia îi apartine sufleteste (caci tocmai ea e cea care a pierdut batalia), îi plânge zguduitor, cu sentimentul de pustiu al orfanului, dar si cu forta imperativului moral, ca asa ceva nu trebuie sa se mai repete.

Una din afirmatiile esentiale ale cartii (si totodata premisa a acesteia) este ca „În acest spatiu etnicitatea limiteaza foarte mult libertatea de actiune si gândire a actorilor sociali”, caci „fiecare istorie personala are o intriga de coloratura etnica”. Aflam înca din primele pagini ca „ideea acestui studiu a pornit în momentul documentarii pentru cartea „Chip de înger”, Ed. Karuna, 2008, care prezinta situatia trista a scolii românesti pe cale de disparitie la Odorheiu Secuiesc, si în mod special de la Asezamântul Sfântul Iosif. Dar, cum ziceam, intentia obiectivitatii profesionale („Am încercat sa descoperim aceste locuri asa cum sunt ele, fara prea multe cosmetizari stilistice, prezentând lucrurile asa cum sunt…”) este repede înghitita de o adevarata lava lirica, pe care nu i-o putem reprosa, caci ea este izvorul atitudinii, al implicarii tineresti, ce dispretuieste meschinaria clasei politice si ignora riscurile. Parasind câmpul simplei, neutrei observatii, autorul se aproapie periculos de mult de conditia adevarului revelat, prin Duhul Sfânt, a carui întruchipare pamânteana pare a fi preotul Puiu Pavel din Odorhei: „Calauzitor în acest drum al «radacinilor împrumutate», sintagma ce apartine vrednicului preot al Odorheiului, Puiu Pavel, ne-a fost Duhul Sfânt, care a dat suflare de binecuvântare peste iobagul român…”. Tonul inspirat, mesianic, va reveni în cele mai fierbinti momente ale relatarii, ca si la finele întregului studiu.

Autorul se aseaza, sufleteste, în vadit raspar cu sensul evenimentelor ce au avut loc în ultimii ani în zona cercetata. El îsi permite sa strige în gura mare ceea ce toata lumea stie din auzite si comenteaza cu voce scazuta: anume ca în Harghita si Covasna are loc un evident proces de deznationalizare, ba chiar de purificare etnica, în dauna românilor minoritari, neaparati în niciun fel de autoritatile propriei lor tari, prea sterse si oportuniste pentru a risca o nuansare, la nivel european, a definirii statului national, în sensul ca el nu exclude automat pericolul agresiunii inverse, a minoritatii – devenite majoritare la nivel local – asupra majoritatii, transformate în timp în minoritate locala. Poate c-ar fi mai complicat, dar nu imposibil. Pentru lideri autentici, însa. Or, în lipsa acestora, în lipsa unui climat politic propice adevarului, fie el si dureros, devine aproape normal ca un tânar ziarist, îndurerat si exasperat, sa forteze în directie inversa. Poate ca asa se face ca în discursul sau se strecoara concepte si formulari usor perimate, la marea rigoare (posibila însa doar în conditii de normalitate), precum teza gândirista a „sufletului pur ortodox”.

Ceea ce nu înseamnA cA aspectele abordate aproape monografic (dimensiunea istorica, dezradacinarea, rolul bisericii, al scolii, viata culturala, mentalitatile etnice, mestesugurile, traditiile, greselile de strategie politica – formând fiecare substanta câte unui capitol), cu tot metaforismul titlurilor (ce dezvaluie pe scriitorul Menut Maximinian), ar fi lipsite de rigoare stiintifica. Dimpotriva, autorul îsi bazeza investigatia, pe lânga observatia directa, pe o foarte ampla si serioasa bibliografie (si nu doar românesca, ci si maghiara, sau chiar franceza – în total 140 de titluri).

Autorul pare influentabil, bâtuit de puternice impulsuri afective, astfel încât textul în ansamblu pare un imens puzzle, cititorul fiind implicit invitat sa-si recompuna propria imagine asupra spinoasei problematici abordate. Afirmatii grave, îngrijoratoare, precum aceea ca „populatia româneasca formeaza – în zona în discutie, n.n. – o comunitate fara comunitarism, care fiinteaza într-un vid civic si cultural” (s.n.) intra în contradictie cu portretele unor personalitati de mare anvergura, civica si morala, carora tocmai conditiile de oprimare nationala în care traiesc românii minoritari de aici le-a determinat cristalizarea. Astfel de personalitati sunt teologii Liviu G. Munteanu, Gheorghe Todoran, Ioan Sârbu, Iosif Sârbu, Puiu Pavel, dar si oameni simpli precum Ion Stanciu sau sora Emilia, de la Congregatia greco-catolica „Inimi Neprihanite”, toti ilustrând parca paradoxala lege a polarizarii si decantarii prin foc a caracterelor, conform careia „ceea ce nu ma ucide, ma face mai puternic”.

Suntem pe un teren al paradoxurilor, contrastelor, confruntarilor – cu atât mai patimase, cu cât mai surde, mai putin auzite si recunoscute în afara granitelor zonei – nelipsite de denigrari intentionate de ambele parti sau chiar de sfidari extreme (precum cea conform careia „scoala din localitate – Murgeni, n.n.- poarta numele „Wass Albert”, din anul 2000, la instigarea caruia, în septembrie 1940, 12 români din Muresenii de Câmpie CJ au fost ucisi, declarat criminal de razboi si condamnat la moarte, în 1946, de Tribunalul Poporului din Cluj”). Mai toate vazute mai cu seama din perspectiva ziaristica, „fierbinte”, a faptului de mare încarcatura emotionala, care ar putea face succesul de public al acestei carti a lui Menut Maximinian.

Totusi, nu lipsesc încercarile de ridicare a perspectivei la nivelul întelegerii în termeni mai generali a fenomenelor. Aflam astfel ca, din punct de vedere istoric, momentele de maxima agresiune a majoritarilor zonali (secui) asupra românilor minoritari au fost: 1) anii 1848-1849, 2) toamna anului 1916, 3) perioada 1940-1945 (dupa Dictatul de la Viena) si 5) primavara anului 1990. Aflam, de asemenea, ca explicatia secuizarii românilor s-ar putea sistematiza în urmatoarele aspecte: folosirea de catre populatia româneasca cu prioriate a „rezistentei pasive”, cedarile si compromisurile facute pentru obtinerea unor privilegii, lipsa unor raspunsuri adecvate la provocarile specifice fiecarei etape istorice în parte, „oarba neunire”, „ciuma politicianismului”, disensiunile dintre biserica ortodoxa si cea greco-catolica, caliatea modesta a unor lideri, deficientele din organizarea comunitara.

Foarte interesante sunt si consideratiile facute (dupa lucrarea lui Eugen Andronic „Activ si participativ la viata cultural-civia”, 1998) pe linia unei comparatii antropologice între români si maghiari. La toate acestea autorul adauga si propriul efort comparativ, privind situatia românilor aflati în conditie minoritara (iar acum materialul folosit e filmul documentar „Ultimii români”, realizat de Razvan Butaru pentru TVR), cu cea a maghiarilor aflati în situatie similara, în satul Jeica BN, sat pe care autorul l-a investigat direct, anume în vederea unei atari comparatii. Concluzia e una demna de retinut, caci e valabila pentru întreaga carte: „Aceasta este diferenta între minoritatea maghiara si minoritatea româneasca. În zona unde maghiarii sunt minoritari, acestia sunt bine protejati de autoritati, au proiecte speciale, clase în limba maghiara, locuri la facultate. În zona unde românii sunt minoritari în propria lor tara, nu au niciun drept, toate parca au fost întoarse împotriva lor. ?colile dispar si, odata cu ele, limba”.

În final, acumularea de încarcatura emotionala izbucneste din nou în accente vizionar-mesianice, simbolice si aproape liturgice („«Slava întru Cei de sus, lui Dumnezeu, si pe pamânt pace, între oameni buna învoire!» Oare si la Odorhei? Îngerul cu aripile trudite de atâta zbor ne spune ca da. Trebuie sa fie da. Pace…”), parca pentru a compensa insuficienta subordonare a faptelor si evenimentelor relatate unui imperativ pe cât de necesar, pe atât de firesc: „Împreuna!” Nu exista alta cale, si de aceea toate cautarile si zbaterile în afara acesteia sunt risipa de timp si energie. Altfel spus: rataciri. Dar, ca orice cale autentica, nici aceasta nu trebuie sa fie doar oarba înaintare, fara oglinda retrovizoare, care sa dea siguranta, fermitate, consecventa. Caci altfel (asa cum i se întâmpla unui celebru personaj al lui Marin Sorescu), te poti rataci si „înainte”.

Acesta pare a fi cel mai ferm si mai convingator (desi oarecum implicit) mesaj al cartii lui
Menut Maximinian. Carte care nu va fi scutita de controverse si rastalmaciri, dar ale cîrei generoase intentii sunt mai mult decât evidente pentru orice cititor de buna credinta.

„Femeie in fata lui Dumnezeu” – Simboluri, credinte si cautari intr-un volum semnat Melania Cuc

On By nelursIn Christian Perspective, literature, MediaLeave a comment

In romanele Melaniei Cuc, fiecare volum are etapa sa cronologica, epoca istorica, personaje care se deosebesc intre ele sau se aseamana, dupa cum merge firul ,,povestii”. In „Femeie in fata lui Dumnezeu”, prozatoarea se apleaca spre civilizatia Samizegetusei si credinta batranului Zamolxes, dar face si trecerea spre conditia femeii in lumea de azi. Romanul se inscrie in proza erosului, avand ca tema mitul iubirii si motivul cuplului. Experientele limita traite de eroina, aflata in cautarea iubirii perfecte, simbolizeaza unitatea primordiala a spiritului uman, dorinta de a descoperi absolutul. Totusi, o astfel de iubire nu poate fi oferita decat Dumnezeu, Cel despre care autoarea afirma in carte ca venea „calarind un asin; nu avea plete, nici barba, nici mustati… doar o coroana aprinsa de spini.”

Melania Cuc – „O scriitoare originala”

,,Numele scriitoarei Melania Cuc… este un nume care mi-a retinut atentia prin unele poezii, proze, insemnari, interviuri, reportaje si anchete literare ce au impus-o in peisajul literaturii romane contemporane ca pe o scriitoare originala si inzestrata cu multiple disponibilitati creatoare”, spunea istoricul literar Nicolae Scurtu.

Autoare a douazeci de volume de versuri si proza, printre care „Impozit pe dragoste”, „Tablete contra disperarii”, „Fructul oprit”, „Miercurea din cenusa” sau „Graal”, Melania Cuc este detinatoarea a numeroase nominalizari, distinctii, diplome, premii si medalii. Intre acestea se remarca Premiul Editurii Minerva pentru Poezie, obtinut la Festivalul de literatura „Mostenirea Vacarestilor”, Targoviste, 1988 sau DIPLOMA si Premiul I , acordate la Concursul National de Proza “Liviu Rebreanu”, Bistrita, 2003. In 2009, Melania Cuc primeste Diploma si Titlul de Femeia Europeana pentru Municipiul Bistrita, pentru cultura europeana. Fiecare din cartile pe care le-a scris Melania Cuc are viata ei, destinul si vibratia proprie. De referinta pentru opera sa sunt cartile de proza, dar si cele cu tablete.

“O moneda subtire”

Actiunea din povestirea Melaniei Cuc, “Femeie in fata lui Dumnezeu” oscileaza undeva, la limita dintre real si fabulos. Asa cum o spune si titlul, eroina este o femeie, “Dacia Diugan, singura artista din lume care isi asigurase nu averea imobiliara, nu contul din banca, nu sanatatea, nu viata, ci… picioarele”, dansatoare in trupa Gloria Mundi. Dacia ajunge intr-un moment de rascruce in viata, cand are de parcurs un intinerariu spiritual decisiv. Fugita de acasa pentru ca este satula de existenta artificiala pe care o duce in lux, alaturi de Sergio, un barbat care nu o iubeste, ci doar profita de pe urma ei, Dacia o intalneste in tren pe baba Chiva, tiganca daruita cu “harul” ghicitoriei, un fel de oracol, de profetesa, care ii anunta dansatoarei, viitorul. Calatoria ei spre Munte se realizeaza intr-o atmosfera fantastica, noaptea, cu acest personaj misterios, Chiva, care in cele din urma, dispare, ca si cum ar fi fost „extrasa prin vraja.”

De la Chiva, Dacia afla “ce va va fi sigur”, cu ea. “Acolo, unde vaz ca te-o trimes Soarta, nu-s-exista pravalii cu chiloti-snur si cu pijamale de matasa… Tu, soro, daca mai ajungi pana la capat de linie ii bine, ii tare bine…”, o anunta Chiva.” Mai mult, baba dispare si pe bancheta unde statuse, ramane “o moneda subtire” ce “marturisea, fara cuvinte, ca fiinta aceea nu fusese chiar o fantasma… Dacia simti cum acvila regala din efigie, isi implanta clontul, scormoneste in carnea sa tanara, cum ii cuibareste cu indiferenta la durere, celula dupa celula, cum ii atinge si maduva din sira spinarii, dar… osul vertebrei este inca puternic, tare si nu se rupe, nu se frange de bunavoie.» Acvila sau pajura reprezinta in simbol, un spirit protector al lumii, inceputul, arhaicul, primordialitatea.

“Lumea din care plecase”

Dacia are parte de un “dincolo” si un “dincoace”. Ea se crede “detasata de lumea din care plecase. Dincolo, in lumea din care ea evadase sau din care fusese ,,extrasa”, era inca zi plina, era amiaza, cu arsita trasa in aparate sofisticate de climatizare, canicula purtata direct dintre ciulinii baraganelor de odinioara. Dincoace, in vagonul de lemn vechi, lumina Lunii pline manjea noaptea ca pe o ciozvarta de carne cruda, vopsea in rosu de lupanar fetele celor doua fapturi – una ca si batrana si cu aur cat sa astupe cu el o fantana; cealalta inca in putere, dar… fara dorinte strict personale, fara bagaje si care se credea detasata de lumea din care plecase.”

Dacia paraseste aceasta lume civilizata, in care ramane Sergio, cel pe care il iubea si pe care “il asteptase sa urce pe munte, sa o caute si s-o gaseasca.” Fosta Diva ajunge pe Munte si patrunde intr-o alta lume, o lume veche, arhaica, cu rosturi din vesnicie. Aici o gaseste Mutu, om ce traieste “in cealalta parte a Piscului”, care vaneaza impreuna cu lupii. El o duce in casa lui Barba, barbat “voinic ca un taur, dar bland din fire ca mielul si frumos ca un zeu pregatit de ursitoare sa infrunte pentru altii primejdiile”, ce isi castiga traiul din “negot cu miere si pastravi”.

“Un alt Dumnezeu”

Dacia, femeia cu nume simbolic, traieste un vis, intr-o lume arhaica, a cutumelor, in care oamenii se inchina „batranului Zeu”, nefiind inca pregatiti sa accepte “rosturile si legile primite de la un alt Dumnezeu, unul care Se nascuse din femeie pentru ca mai apoi sa se lase prins, crucificat, cum le povestea preotul sosit la ei de la Pont.” In timp ce asista la o ceremonie ritualica, “in creierul” ei “se dadea lupta intre fantasmagoric si realitate… Chiva, vrajitoarea, ii ramanea singurul detaliu clar din viata.” Cei in mijlocul carora traieste se inchina Soarelui, asteptand “un semn de la vechiul lor Zeu”. Ne aflam intr-un univers in care crestinismul abia acum incepe sa patrunda, in lumea dacilor, la Sarmizegetuza. Aici , Dacia, nume predestinat, ajunge sa “execute in fata lui Dumnezeu numarul forte al luptei ei decisive dintre doua civilizatii atemporale”, intre doua realitati – una pe care o cunoaste si alta spre care aspira.

Intre simbolurile care se detaseaza in carte este acela al casei in care Dacia locuieste cu Barba, “barbat si femeie, pereche unita prin timpi si spatii nedefinite.” Aceasta locuinta este un simbol al intoarcerii dinspre o lume, lumea civilizata, contemporana, spre trecut. Este un spatiu al initierii in ritualurile celeilalte lumi, o trecere de “dincolo” catre “dincoace”. Tot din lumea de “dincoace” face parte si printul TalariK, fiul Matcii, indragostit si el de Dacia. Pentru ea, “Sergio juca rol de print, se numea TalariK! Sergio-TalariK-Barba devenisera trei imagini intr-o singura rama decolorata.” Dacia se intoarce mereu in trecutul din care vine, incearca sa recupereze macar momentele semnificative, insa singura certitudine este ca sta “nepasatoare, dezbracata de vointa personala, sta in fata lui Dumnezeului care… era nehotarat intre a-i arata ce e bine sau rau.”

“Drumul… spre Piscuri”

Important este si ritualul la care Dacia este supusa de Matca, mama printului TalariK, decisa sa isi desparta fiul de aceasta “vrajitoare” aparuta de niciunde, pe care vrea “s-o jertfeasca cu mana sa”. Cele doua urca spre Piscuri. “Drumul acela, spre Piscuri, Matca nu-l mai facuse niciodata nici cu gandul, nici cu pasul, doar auzise, de la ciobanii din vale, despre locul unde urcau si se rugau, locuitori vechii dave, cei care aveau curaj si putere sa ajunga pe culme si sa depuna jertfa in vin si in grane Zeului lor, un zeu ca toti oamenii, adica din carne si sange.” Dacia se loveste de rezistenta Matcii si de duritatea conceptiilor ei conservatoare, specifice lumii careia ii apartine. Si totusi, Dacia invinge. Religia noua invinge vechiul, paganismul, profanul. “Chiar sub ochii ei, Dacia sta in vesminte ca din aur, nu pe stalp si nu legata cu franghii de maini si picioare. Era rastignita direct pe o cruce de aer.” Din acest moment, Matca ii ofera respectul si atentia cuvenite celei pe care o iubeste printul TaraliK.

„Armasarul din vis”

Un moment de referinta in carte, marcand finalul istoriei Daciei, este nasterea inorogului – “calul din vis”, Vifor. Dacia si TaraliK, femeia si barbatul, cuplul, asista la venirea pe lume a acestuia. “Nu se insela, era un inorog de-adevaratelea! Manzul din poveste o asteptase pe ea, acolo in pustietate, sa o convinga ca tot o Lume era cat incapea si cat nu incapea in basme… Era un inorog adevarat, poate ultimul de pe Pamant.” Inorogul, numit si licorna sau unicorn, este un animal mitologic, reprezentat ca un cal alb avand un corn in mijlocul fruntii. Legendele descriu acest corn ca detinand puteri miraculoase: vindeca bolile, curata raul, da viata. Inorogul este si simbolul omului superior, neinteles de cei din jurul sau.

Cu simbolul inorogului de altfel, se si incheie „Femeie in fata lui Dumnezeu”. Dacia Diugan, dansatoarea fugita de acasa si salvata de pe un varf de munte, dintr-un sloi de gheata, ajunge in urma unei operatii fatale, intr-un scaun cu rotile. Tot ce s-a intamplat in carte a fost visul acesteia, in timp ce zacea, zbatandu-se intre viata si moarte, pe stanca Muntelui. Aici, planul fantastic pare sa se incheie, lasand loc celui real. Dacia scapa cu viata, insa ramane paralizata, intr-un scaun cu rotile. Picioarele ei asigurate nu ii mai sunt de niciun folos. Intr-o seara, Dacia se afla alaturi de Sergio, la un spectacol de circ. In program urmeaza o dresura de cai. „Brusc, Dacia se ridica din caruciorul supersofisticat… De la locul ei, din sala, vazuse armasarul din vis,- un cal cu coama spulberata ca o zapada… Era el, manzul inorog! Retraia cu intensitate colosala clipa, limita dintre real si poveste. Printre oamenii cu grija facturilor care le umpleau zilnic cutiile postale, trecea Inorogul!”

„Pana cand coama sa alba acoperi palmele ei”

Fiinta aceasta din alta lume, o recunoaste. Stie cine e Dacia, nu a uitat ca ea l-a ajutat sa vina pe lume. „Inorogul nu mai stia, uitase ce-i teama stapan, de povara, ce-i cravasa sau galeata cu apa statuta, din regie. Era iar un simbol fara dimensiune precisa. Se cambra falnic, isi apleca doar grumazul pana cand coama sa alba acoperi palmele ei.”

Tragismul este ilustrat indirect in carte, prin descrierea starilor Daciei, care oscileaza permanent intre speranta si deznadejde. Semnificatia paradisiaca a visului Daciei, in care este descris un univers nevazut, naste o intrebare – ceea ce am citit pana acum a fost o simpla calatorie prin intuneric sau o incursiune intr-un fragment exceptional redat, din viata si religia strabunilor nostri, dacii? Cu certitudine, cititorul va intelege ca a avut ocazia, prin talentul de prozatoare al Melaniei Cuc, sa asiste „pe viu” la o autentica pagina de istorie antica. De altfel, evadarea Daciei in acest necunoscut este pentru autoare un simplu pretext. Intentia sa a fost si ramane aceea de a ne provoca la descifrarea unor semnificatii tainice si adanci, cum este de exemplu, cea a Muntelui. In final, intre cele doua divinitati, Dumnezeu adevarat si un zeu „din carne si sange”, ramane Dacia, o femeie in fata lui Dumnezeu. Iar ea stie ce are de facut. „Trebuie doar sa astept trenul meu, poate drezina care sa ma scoata in lumea adevarata. Voi dormi in halta, pe banca scrijelita-n briceag, voi reciti revistele mototolite… cu date de aparitie care nici nu exista!”

“Optimismul bacovian” de Angela Monica Jucan – Pentru ca punctul terminus înseamna un nou început

On By nelursIn Europe, Inspirational, literature, RomaniaLeave a comment

Se spune despre Bacovia ca este un poet trist, ca versurile sale sunt deprimante. Si totusi, Bacovia este poetul unei imense vitalitati. În sprijinul acestei idei vine si cartea Angelei Monica Jucan, intitulata “Optimismul bacovian”, aparuta la Casa de editura Dokia, Cluj-Napoca, în 1999. „Tocmai pentru ca este simbolist pur, la Bacovia „ploua, ploua, ploua”, dar mohoreala este numai un aspect exterior. Esenta ploii sta – stie oricine – în puterea ei fertilizatoare. Când ti se pare ca Bacovia sta sa moara de plictis în poeziile lui „ploioase”, el vorbeste, în realitate, de cea mai mare potentialitate de viata masiv comasata în câteva versuri. Optimismul numai nu explodeaza de sub simbol”, spune autoarea.

Sapte poeme

În “Optimismul bacovian”, Angela Monica Jucan analizeaza sapte din cele mai cunoscute poezii ale lui Bacovia („Plumb”, „Lacustra”, „Amurg violet”, „Decembre”, „Negru”, „Rar”, „Tablou de iarna”), într-o interpretare exclusiv a volumului „Plumb”, si trei din cele mai frecvente simboluri cultivate de el (ftizia, clavirul, culoarea gri).

Poemele „Plumb” si „Lacustra” sunt emblematice pentru creatia bacoviana. Angela Monica Jucan se refera la Bacovia ca la un simbolist a carui poezie poarta în sine „permanenta, echilibrul, pacea… Îl preocupa pe Bacovia, indiferent cum si cât s-ar exterioriza, ponderabilitatea, în felul ei, materna, a plumbului”. În acceptiunea autoarei, „Lacustra” nu aduce un sentiment nelinistitor, dimpotriva, trimite la ideea de adapost, ce semnifica încredere.

Gri si violet

Ftizia – una din temele favorite ale lui Bacovia, care, afirma Angela Monica Jucan, „din punct de vedere poetic… nu are valoare în sine, ci doar prin capacitatea nebanuit de larga, de a sugera, a acestei boli „fara speranta” – contribuie pe alt plan, la ideea de moarte, de cadavru „coborând spre odihna si re-facere în tarâna”, din „Plumb”. Existenta cotidiana (de fiecare zi, obisnuita) este la Bacovia un pustiu launtric, care anticipeaza sfârsitul, ca de exemplu, în poemul „Gri”.

Însa fie ca este vorba de clavirul la care cineva interpreteaza o melodie „înceata si monotona, lipsita de orice agresivitate”, fie de culoarea gri, („Griul este spiritual, spre deosebire de violetul material”) ori de optimismul din poemul „Rar” („Optimismul deriva din puncte – punctele nu de suspensie, ci de suspans implicând asteptare care, evident, e aproape sinonima cu încrederea”), autoarea ne reliefeaza un Bacovia a carui poezie cânta prin excelenta, bucuria vietii.

Negru

Asemenea lui Baudelaire, Angela Monica Jucan este preocupata în cartea sa si de aspectul estetic al poeziei bacovine, de aceea, ne vorbeste de corespondente. Legaturile ce exista între culori (gri-violet, muzica-descântec), au rolul sa ne demonstreze ca poetul este un artist ce stie sa se foloseasca de muzicalitate si variate tonuri de culoare. Una dintre culorile preferate de Bacovia, abordata si de Angela Monica Jucan în “Optimismul bacovian”, este negru. În poezia “Negru” se gasesc alaturate sicrie metalice, flori carbonizate, vesminte funerare. Nu numai lumea materiala este simbolizata la Bacovia prin negru, ci si lumea sentimentelor. În acest decor învaluit în negru, tristul Amor are penele carbonizate.

Si totusi, Angela Monica Jucan afirma: „Bacovia îsi propune sa scoata în evidenta prin amplificare impresia de negru, lasând-o la libera perceptie a cititorului, dar o dilata pâna într-atât încât lumea îl crede pesimist. Cititorii vad doar punctul terminus, când, de fapt, acest punct coincide cu altul initial si poezia se încheie în „Negru, numai noian de negru” când tocmai urma „Sa dea pamântul din sine verdeata”…”

„Golul plin”

Noaptea, ploaia, golul, moartea, plânsul, nevroza, sentimentul de monotonie exasperanta, toate amintind de creatia lui E. A. Poe, Baudelaire si Verlaine, devin la Bacovia, în viziunea Angelei Monica Jucan, „golul plin”. Este probabil, „celalalt” unghi al simetriei””, asa cum spune chiar autoarea, pe care îl regasim în simbol, la Paul Verlaine, în poemul „Apus de sori”: „Stranii întelesuri,/Curg din departari,/Parca sori din zari/Coborâti la sesuri.”

„Trecerea prin icoana” de Ionatan Pirosca – Poeme crestine despre durerea transformata in zambet

On By nelursIn Bible, Christian Perspective, Inspirational, literature, poetry, Romania, TheologyLeave a comment

Volumul de versuri „Trecerea prin icoana” – partea intaia, de Ionatan Pirosca, a aparut in 2009, la editura Hypogrammos, din Oradea. Volumul este dedicat Sorinei, sotia autorului, fara de care, “scrierea acestei carti” nu s-ar fi intamplat. Stihurile din acest tom sunt un simbol al fiintei poetului si poarta insemnele crestine consacrate, precum rugaciunea, lumina, invierea. Propria experienta religioasa, umblarea pe calea mantuirii, inaltarea spirituala sunt tot atatea teme ce vorbesc in „Trecerea prin icoana” despre permanenta cautare a lui Dumnezeu de catre autor. Cele doua poeme care alcatuiesc volumul de fata – “Raza pentru ochi senini” si “Fantana in clocot” – surprind cu sensibilitate dorinta poetului de a pune ordine in propria relatie cu Creatorul, de a elimina orice contradictie ce mai exista intre omul pamantesc si cel spiritual, dar si fiorul dragostei, remarcabil transpus in ludic.

Cartea aceasta a aparut dupa ce poetul, care deja suferea de o  paralizie foarte veche, a mai aflat ceva: ca a  primit un carcinom (cancer) hepatocelular malign care, omeneste vorbind, i-ar putea curma viata. Dar cum la Dumnezeu toate sunt cu putinta, intelege sa accepte aceasta ca pe o incercare prin care trebuie sa treaca si nu se gandeste decat la ceea ce Dumnezeu i-a incredintat: scrisul spre lauda Domnului.
De aceea, face un apel catre toti aceia care ar putea sa-l ajute financiar, fie pentru ca sa-si scoata urmatoarea sa carte (“Trecerea prin icoana” – partea a doua), care e gata si al carei manuscris asteapta editarea, fie pentru cheltuielile implicate de tratarea acestor boli. Daca se gaseste cineva caruia Dumnezeu ii pune pe inima un astfel de ajutor, poetul poate fi contactat pe e-mail la adresa ionatan.p@gmail.com sau la telefon  0114.0339.110240. Numele celor care isi ofera ajutorul, la dorinta lor, va fi mentionat in carte.

“Le stil c’est l’homme”

Pentru Ionatan Pirosca versurile pe care le plasmuieste sunt o exprimare a intregii sale vieti. Nu l-a “ajutat” nimeni, niciodata sa faureasca stihuri, ci s-a trezit pur si simplu facand acest lucru de indata ce a deprins literele. Avea doar opt ani cand a asternut primele rime pe hartie, fara sa stie ca se apucase de ceva special, de o activitate complexa. Poeziile lui se remarca printr-un stil literar inconfundabil, in care calitatea se impleteste cu mesajul izvorat dintr-un autentic fundament ideatic crestin. “Le stil c’est l’homme”, de aceea poetul nu crede in conceptul de “arta pentru arta” si nici nu depinde de anumite conditii pentru a scrie.

Ionatan Pirosca a debutat publicistic cu doua grupaje de poezie publicate in anul 1984 de revista Astra, de la Brasov. În acelasi an, acesta obtine si primele doua premii la concursuri literare nationale. Abia dupa zece ani, in 1994, dupa mai multe premii si recunoasteri publicistice in diverse reviste literare, Ionatan Pirosca debuteaza editorial cu placheta Cu fata la cruce. Era poezie scrisa de-a lungul anilor, dar schimbata si regenerata astfel incat sa reflecte o mare modificare ce se petrecuse la nivelul sufletului sau – intoarcerea cu fata catre Hristos si catre crucea Sa mantuitoare. Pana in prezent, poetul a publicat sase volume de poezie si are in pregatire inca patru.

“Roaga-te definitiv”

“De obicei, scriu ca o exprimare a intregii mele vieti. Ca o reintoarcere catre frumos si sensibil a tot ceea ce Dumnezeu a lasat desavarsit si curat pe pamant si care a fost pervertit de pacat. A propriilor mele simtiri, care nu pot fi recuperate de adevar decat prin Cel ce poate recupera toate lucrurile. De aceea, nu pot renunta la a ma inchina lui Hristos, cu poezia mea. Din punctul meu de vedere, crestinismul nu este numai o influenta in poezie, ci insasi conceptia mea despre lume si viata, care sta la baza intregii mele existente si a tuturor manifestarilor mele. O alta dimensiune definitorie care trebuie sa caracterizeze o poezie crestina este aceea de… poezie, de excelenta literara”, marturisea poetul Ionatan Pirosca.

Iata de ce, poezia lui este impregnata de pasiunea pentru Dumnezeu, astfel ca personalitatea sa profund religioasa razbate din fiecare vers. Rugaciunea este folosita ca simbol, ca solutie viabila pentru efemeritatea vietii. Dimensiunea religioasa a liricii lui Ionatan Pirosca vorbeste despre natura, ca trimitere la creatiune, ca o desprindere de teluric. “pe Dumnezeu nu poti sa-L scoti din jurul mainilor Lui/cand vrei mangaiere roaga-te definitiv/ca atunci cand trec anii/si vei pricepe un colt de frunza un capat de drum/o intoarcere seara acasa/ca un pahar cu apa in Numele Lui/dupa masa.”

“Doamne, condu-ma pana acasa”

Aspiratia poetului spre lumea de dincolo, spre paradis, are legatura cu miracolul invierii. Viziunea sa este usor mistica – “sa stiu cum sa trec prin icoana neranind-o” – iar marea trecere este legata de implinirea menirii sale pe acest pamant. Abia atunci cand si-a implinit menirea pentru care a fost harazit, “portile deschise” nu il vor mai durea pe poet si patrunderea in raiul crestin va deveni o integrare in absolut. “Doamne cand si portile deschise ma dor/si ma intreb de ele cu tot decorul/mai lasa-ma trei zile cat o inviere/apoi fa sa scartaie zavorul Tau/ca sa stiu cum sa trec prin icoana neranind-o.”

Expresia lirica este dominata de imaginar. Poetul evoca realitatea de aici, dar si o realitate de dincolo, imposibil de vazut altfel decat cu ochii spirituali. Umbra este simbol al universului reflexiv, vorbind despre o deconectare de la concret. Frontiera dintre teluric si paradisiac este marcata de aceasta umbra, “importanta” pentru poet. Este seara, amurg, iar timpul nu mai are valoare. “Doamne condu-ma pana acasa/in seara asta sunt singur nu stau mult/desi mi se pare atat de importanta umbra/si parca a trecut un univers de cand/traversam strada.”

“Culorile curcubeului”

Creatia lui Ionatan Pirosca are o nota de mister, inedita si specifica in contextul civilizatiei moderne. Culorile in care poetul isi zugraveste sinele sunt cenusii, dezolante. Totusi, elementul religios crestin vine sa restaureze aceasta tristete, sa aduca speranta, sa salveze. Desi aflat intr-o situatie limita, poetul evoca in versurile sale curcubeul, a carui frumusete contrasteaza cu accentele terne si sumbre de pana acum. “cutremurele vin din/adanc eu nu le vad/ori plang ori ma bucur plutesc/sus in lacrima Lui de acolo soptesc/cutremurele nu stramba niciodata/culorile curcubeului.”

Versurile sunt de altfel, in concordanta cu declaratiile autorului: „Niciodata nu am scris poezie in mod neserios”, spune Ionatan Pirosca. „E ceva neserios in a respira ? De fapt, totul a decurs cat se poate de dramatic, as spune. Întreaga mea biografie poate fi privita ca o corabie plutind pe o mare. Numiti marea aceasta poezie, apoi imaginati-va toate furtunile si toate panzele care poarta aceasta corabie pana se rup si furtunile, dar si panzele… Numai susurul bland si subtire al Duhului lui Dumnezeu m-a adus la un liman linistit.”

„Duminici albe”

Cromatica lui Ionatan Pirosca include si albul, care devine reper. Albul simbolizeaza puritatea, curatenia, linistea. Duminica, ziua prin excelenta a cultului crestin, este comemorarea invierii lui Hristos, o zi aducatoare de bucurie sfanta. Cu toate acestea, duminica, simbolul renasterii spirituale, inseamna pentru poet, intoarcerea intr-un trecut in care sacrul era exilat. Prins in labirintul lumii profane, autorul traieste intr-un ritm ametitor o existenta ce sta sub semnul tragicului. „duminici albe duminici lungi duminici iar/drojdia lumii schimonosindu-le singuratatea/involburate secunde jucandu-se-n miristi/de neinchinare de suflete in raspar /pe aici a luat-o si inima mea odinioara/cand timpul s-a scris cu cerneala ecosez/ea calarea peste cadavre era era/toate aceste cadavre calaritoare.”

În continuare, asistam la o stare de gratie absoluta, intr-o lirica meditativa, in versuri in care sacrul se transforma intr-o manifestare a iubirii jertfitoare. Comuniunea dintre om si Dumnezeu se realizeaza prin intermediul sacrificiului mantuitor, laborios exprimata in stihuri bogate si sensibile. „asa s-a frant El in bucati pentru ca eu si tu/asa a curs El in potir pentru ca eu si tu/ca frangerile si curgerea lumii eu si tu/noi pentru ca painea ca trupul Sau ca iubirea.”

„Numai ziua mea”

Versurile lui Ionatan Pirosca sunt tributare metaforei. „de aici incolo cat vezi cu ochii e/numai ziua mea/nu are importanta calendarul luna anul data/nu mai conteaza/de aici/incolo dau drumul florilor de salcam/sa-si viziteze albinele vedeti nu intarziati prea mult/ca vine seara vine ora parfumului asa e si ziua mea/si as darui ziua aceasta stie cineva/cum se intoarce iubirea/ca sa sune la soare si-un sfert fix adica/peste un om si ceva dupa ce scriu.” Floarea, in speta floarea de salcam, iar ulterior, cea de cires, este un simbol al principiului pasiv, dar si al dragostei si al armoniei. Floarea reprezinta copilarila, puritatea, inocenta si are legatura cu Edenul. Floarea este un centru spiritual.

Aspiratia spre absolut a poetului se realizeaza prin faptul ca el are constiinta unei misiuni ce trece dincolo de timp. „de aici incolo cat vezi cu ochii e/numai ziua mea/nu are importanta calendarul luna anul data.” Ionatan Pirosca nu mai resimte fragilitatea si efemerul existentei. Stilului sobru si intunecat de pana acum ii iau locul limpezirea, lumina, floarea de salcam. Poetul accepta realitatea si dobandeste pacea interioara. Nonsalanta exprimarii dovedeste ca speranta este de acum inainte sursa de inspiratie, ca Ionatan Pirosca a atins o dimensiune spirituala superioara, ca trecerea prin icoana s-a produs. Versurile sale vorbesc despre aceasta realitate: „eu stiu unde imi este izvorul oriunde-as curge.”

“Cuvintele” de Victorita Dutu – Poem pe un drum infinit

On By nelursIn Inspirational, literature, poetryLeave a comment

Tot astfel dupa cum la inceput a existat Cuvantul si nu doar un cuvant oarecare, iar Cuvantul S-a facut trup si a locuit printre noi, in viziunea Victoritei Dutu, nu exista simple cuvinte, ci “Cuvintele”. Iar acestea sunt “Liniste”, “Linie”, “Frumusete”, “Drum” si “Gradina”. “Cuvintele” nu au nimic material, pentru ca ele vietuiesc in “inchipuirea” poetei, in imaginatie, despre care autoarea afirma ca “numai ea/este prezenta/in realitatea ce o/traiesc fara sa o/pot atinge cu mana.”

Poeta si prozatoarea Victorita Dutu este cunoscuta iubitorilor de arta prin cartile “Spatii”, “Vreau o alta lume”, “Calatoria gandului”, “Cea care as fi”, etc. Volumul de versuri „Cuvintele” a aparut la Editura Muzeului Literaturii Romane in noiembrie 2005. Detinatoare a Premiului International de poezie “NAJI NAAMAN”, obtinut in anul 2009, Victorita Dutu debuteaza in august 2003, cu placheta de versuri “Spatii”. Poeta este absolventa a Facultatii de Matematica si a Facultatii de Filosofie din Iasi si are un masterat in logica si hermeneutica. In prezent, Victorita Dutu este profesor titluar de matematica la un colegiu din Bucuresti. In paralel, aceasta realizeaza la TVRM cultural si educational, emisiunea “Gandesti, deci existi”.

“Linistea ce nu se lasa cuprinsa de zgomot»

Pentru ca dimensiunea principala a realitatii in care evolueaza autoarea este imaginatia, Victorita Dutu, spre deosebire de alti poeti, nu este interesata sa evadeze din aceasta realitate. La fel ca si cuvintele, realitatea despre care vorbeste poeta se defineste prin imaterialitate. Intr-o asemenea realitate, linistea devine un autentic loc de refugiu din fata cotidianului. “Linistea/ce nu se lasa cuprinsa/de zgomot se manifesta ca o varianta la “gandul celuilalt”, gand ce capata forma, de aceea, continua poeta, atunci cand “o mana din afara mea/m-a luat de mana/mea stanga,/nu m-am speriat/ca nu am putut/sa o vad!” Mana simbolizeaza actul creator, identificarea autorului cu creatia sa. Victorita Dutu ne asigura ca intreaga ei creatie reflecta deschidere, sinceritate, curatie a gandului, atunci cand afirma – “da, arat mana,/palma mi-o arat.”

“Un drum din inchipuire”

Dincolo de aceasta identificare cu propria creatie, poeta incearca sa traiasca si ca spectator, nu doar in calitate de creator, emotia estetica autentica. Iar o asemenea emotie nu poate fi experiementata decat prin detasarea totala de opera creata. Pigmalion, pamanteanul indragostit de propria opera de arta, exista in fiecare creator, de aceea, Victorita Dutu considera ca trebuie sa precizeze, la un moment dat: “am facut o distinctie/intre mine si/un drum din inchipuire.” Prin aceste versuri, ea ne asigura ca isi priveste propria creatie cu ochii consumatorului de arta si nu ai celui ce compune. Fiind o poeta cu vocatie, aceasta stie ca paseste “pe un drum/ce se largeste la/infinit», ceea ce denota convingerea ca arta ei va supravietui, ca va avea puterea sa infrunte timpul si circumstantele, ca destinul ei literar este bine trasat. Drumul de la intuneric la lumina, spre infinit, semnifica iesirea din profan, biruinta elementului spiritual asupra celui profan.

Tristetea si calmul versurilor Victoritei Dutu se manifesta in redarea propriilor trairi interioare. “O unda de soc/face ca totul/sa se inverseze/si in loc sa/privesc inainte/privesc inapoi”, spune poeta, cu o usoara autoironie. Un element distinctiv in poezia sa este si alternanta rasarit-apus, care ne trimite cu gandul la actul inchinarii. Soarele, astrul zilei, este simbolul binelui, al vietii, al puterii creatoare, al mantuirii, al spiritualitatii. Noaptea, cu tenebrele ei, evoca raul, spaimele, bucuriile desarte, absenta fortei morale. Victorita Dutu constientizeaza lupta care se da chiar in sufletul ei intre bine si rau, atunci cand afirma : « apare gandul/cuprins intr-o umbra/ce se pune/intre soarele rasarit/si noaptea ce/vrea sa apuna/si sa rasara /la plus infinit.”

“Obiectul… ce si-a pierdut forma”

Ar mai trebui remarcat in “Cuvintele”, motivul golului, care se regaseste si in poezia lui George Bacovia, “Plumb”. Golul, la fel ca si umbra din versurile anterior mentionate, sugereaza ceva misterios, indefinit, o stare de neliniste, de asteptare, de tensiune. De fapt, “umbra” si “golul” evoca intensitatea trairilor sufletesti ale poetei si sporesc sentimentul de tristete. “Golul acesta/cuprinde/doar obiectul/ce nu mai este./obiectul acesta/si-a pierdut forma,/se striveste acum/pe el insusi/in doua goluri/ce se intersecteaza/in ochiul meu/ce vrea sa /tasneasca prin spatii.”

In contrast cu “obiectul… ce si-a pierdut forma”, cartea ramane la Victorita Dutu o imagine concreta, legata de realitate, pe care autoarea are puterea sa o transforme “intr-un gand/plutitor pe o linie/paralela cu lumea”. In simbol, cartea marcheaza initierea, cunoasterea, descifrarea enigmelor. In carte salasuieste spiritualitatea cea mai profunda, frumusetea care “se ascunde mereu.” Acest estetic in cautarea caruia se afla poeta semnifica in cele din urma, aceeasi intoarcere la sine. Iata ce spune Victorita Dutu: “nu stiu pe unde/sa merg,/pentru ca ea (frumusetea),/fiind a lumii,/vreau sa o/pot cunoaste.” Frumusetea inseamna vitalitate si este opusa umbrei si golului.

“Stiu ca pot sa vad”

Interesant este si faptul ca autoarea isi propune sa inteleaga “nesfarsitul…, in aceasta calatorie” in lumea cuvintelor, in care a pornit. Ea talmaceste “imagini iluzorii”, iar concluzia la care ajunge este ca “nu se intampla/mare lucru”, pentru ca “doar gandul neputincios/se mai framanta,/sa poata scapa,/de ceva nestiut.” Experienta de pana aici a poetei releva absenta emotiei, pentru ca asa cum ne anunta chiar ea, spre deosebire de drumul infinit, calea pe care merge acum “e un drum inutil”, marcat de “un inghet/al normalului”, avand ca ultim rezultat scufundarea “in vartejul uitarii.”

Singura certitudine incontestabila pe care poeta ne-o impartaseste este aceasta: “stiu/ca pot sa vad./deschid ochii,/chiar daca nu vãd/decat imagini iluzorii.” Starea de bine este inexistenta, intrucat “gandul neputincios/se mai framanta,/sa poata scapa,/de ceva nestiut.” Mai mult, Victorita Dutu este urmarita “de frica unei noi caderi,/de spaima unei indepartari/in prapastii”, iar “cuvintele sunt,/poate nici nu mai stiu,/o simpla miscare de aer ,/un zbor de pasare,/cu o viteza uluitoare /ce se ascunde/de zborul rapitor.” Acest “zbor rapitor” nu este altceva decat “lacrima mortii/ce ploua pretutindeni”, o realitate de cosmar care are tangenta cu lumea muritoare. Intr-o asemenea realitate, creatorul devine “cea mai aleasa prada”.

De obicei, pasarea, zborul sunt simboluri ale timpului care trece repede si ireversibil si ale mortii. Prin zbor, pasarea are rolul de curier, de vestitor, unind soarele si luna, cele patru vanturi, dar si “cele patru drumuri” despre care poeta marturiseste – “nu le pot vedea”. Zborul face legatura intre lumea reala si cea iluzorie, oferind acces la “nesfarsitul” pe care autoarea se straduieste sa il descifreze.

“Intr-o oglinda”

Un alt simbol important in “Cuvintele” este oglinda, stravechi obiect al civilizatiei umane, care aduce vindecare de spaime si alunga “umbra”. In istoria culturii oglinda este simbolul cunoasterii, metafora a literaturii si artei. Oglinda nu semnifica o cunoastere directa, ci una refractata. Oglinda curata este un simbol al puritatii, iar cea murdara este simbolul minciunii si al pacatului. “Intr-o oglinda/se vedea pe/el insusi/in aceasta /strafulgerare/si nu-i mai era frica./da, da, nu-i mai era frica,/pentru ca/obiectul acesta/a devenit un gand/ce nu mai facea/nici o umbra.” Oglinda este si un element fantastic, care face trecerea de la planul real la cel imaginar. In oglinda se reflecta ca intr-o strafulgerare, eul initiat prin intermediul unei cunoasteri indirecte, caruia frica ii este straina. (Sa ne amintim de personajul lui Mircea Eliade, din nuvela fantastica “La tiganci”. Profesorul Gavrilescu se trezeste la un moment dat, intr-un labirint, printre paravane si oglinzi. Ajunge aici tocmai pentru ca ii este frica, iar frica face imposibila initierea.)

“Mi-a adus copacul in palma”

Iata de ce, pentru a iesi din labirintul celor patru drumuri pe care nu le poate vedea, poeta spune ca singura sansa este de a fi « cu el/cu cel care ma impinge de la spate/sa merg.” Iar acest lucru devine posibil numai datorita faptului ca “gradina/a facut un ocol/si mi-a adus copacul in palma”. In crestinism, acest copac simbolizeaza arborele cosmic, pomul vietii, iar gradina este Edenul sadit de Dumnezeu la facerea lumii. Acest copac ofera vesnica regenerare. Cu radacina infipta in pamant si ramurile inaltate spre inalt, pomul vietii face legatura intre uman si divin si are caracterul unui centru, al unui punct de echilibru. De fapt, pentru crestini, Isus este Pomul Vietii, Sursa binelui absolut, Sustinatorul.

“Cuvintele” Victoritei Dutu se incheie in mod semnificativ cu imaginea ferestrei, a “ochiului” casei sufletului: “din fereastra apoi/sticla se topeste/intr-o raza,/venita de nicaieri./raza lumineaza/intr-un alt intuneric/ce nu poate cuprinde/angoasa gandului.” Fereastra este simbolul receptivitatii si al deschiderii catre lume, ea marcheaza legatura dintre interior si exterior. De altfel, in vis comunicarea se realizeaza prin intermediul ferestrei si al oglinzii. Daca initial, poeta declara ca “oboseala inchide o/fereastra,/inchide doua ferestre,/inchide mai multe/ferestre,/apoi ferestrele /ma inchid pe mine/in oboseala gandului”, acum sticla ferestrelor din “Cuvintele” Victoritei Dutu se topeste la aparitia unei raze. Raza aceasta aduce cu sine speranta, lumina, bucurie, cunoastere. Raza este atributul divinitatii si astfel, frumusetea, in a carei cautare se afla poeta, devine o realitate tangibila. De data aceasta,“frica/si oboseala” nu se mai imbratiseaza, iar drumul infinit al cuvintelor Victoritei Dutu abia incepe – “eu merg pana departe,/fac un pas.”

„Patologia” lui Pacala sau Simptomatologia sanatatii

On By nelursIn Life and Health, literature, RomaniaLeave a comment

by Al. Florin TENE

Autoare a mai multor articole si studii literare de substanta, publicate în diferite reviste de specialitate, precum si a doua volume de eseuri despre operele lui Mircea Vulcanescu si George Bacovia, Angela-Monica Jucan vine în întâmpinarea cititorilor sai constanti cu un amplu studiu despre „Ispravile lui Pacala“ (1894, Petre Dulfu), având un titlu simptomatic: „Patologia lui Pacala” sau „simptomatologia sanatatii“, Biblioteca Judeteana „Petre Dulfu“, Baia Mare, 2006.
Structurat în sapte capitole, „Anexe“, „Un rol terminal: Pacala“ si grafica de Mara Pop, volumul analizeaza, din toate unghiurile, personajul lui Petre Dulfu, care „este partizan al decubitului pacient dulceag-balcanic, exersat pe durata golului dintre evenimente, completat, la nevoie, cu somnul“. Pacala, perceput ca esenta simptomatica a neamului din care provine, în fata evenimentelor sta, între evenimente… fuge; actioneaza în timpul lor si râde dupa ce acestea trec.
Angela-Monica Jucan îmbina într-o sinteza bine definita si documentata (vezi subsolurile paginilor), cercetarea „fenomenului“ Pacala, din unghiul manifestarilor, ce scapa de istorie, cu speculatia psihopatologica si filozofica al fondului spiritual. Printr-o analiza pertinenta, autoarea subliniaza faptul ca în Pacala redescoperim Homo poeticus, homo verus (realist), dar si homo habilis (adaptabil), aceste chintesente induc la concluzia ca „la Pacala, între spirit si materie, va învinge totdeauna spiritul – componenta pasiva, «„de interior“, a universului uman».
Cartea Angelei-Monica Jucan nu abordeaza un Pacala a lui Dulfu, din punctul de vedere al hermeneuticii, întrucât autoarea tinteste catre o viziune coerenta si globala asupra multitudinilor de subîntelesuri ce vin dinspre „lumea interioara“ a lui Pacala, care „fileaza impresii“. Autoarea stie sa se ridice usor deasupra obiectului investigat si sa-l analizeze în siruri de conexiuni care ilumineaza: opera lui Petre Dulfu, dar si personajul sau, o mentalitate, un fenomen uman specific. Are înzestrare pentru analogia rapida si pentru scenariul de idei, iubeste coerenta si armonia teoretica. Dublata de malitie, exprimarea sclipitoare are savoare: „Credem ca râsul si toate activitatile sau atitudinile adiacente constituie o ludoprofilaxie la care Pacala face recurs în mod instinctiv, prevenind, astfel, amplificarea pâna la marimi nesanatoase a însusirilor sale si asa mai mult colorate decât ale mediei umane“. Ramasagurile, furtisagurile, iubirile, curajul, combativitatea, agresivitatea competitiva, etc. sunt tot atâtea tipologii (vezi: William Herbert Sheldon, cu tipurile de personalitate), care caracterizeaza personajul abordat. Autoarea sta sub semnul ratiunii (pe care filosofia clasica germana o numea Vernuft), dar si sub zodia intelectului (Verstand). Ea face deci opera de ordonare si consolidare rationala pe o materie inefabila, subtila prin chiar esenta ei, este, deci, mai mult decât a „re-picta“ sau „re-compune“ faptele dintr-un tipar încremenit, dar care, înca, traieste printre noi întrucât simtul artistic al eseistului se exprima într-un limbaj el însusi rupt din formele artei. Dictiunea ideilor este un mod de expresivitate a intelectului.
Autoarea acestei interesante carti are rigoarea si precizia teoreticianului. Inteligenta este un mod de a dubla observatia asupra amanuntului, cu fine consideratii teoretice prilejuite de adâncimile textului lui Petre Dulfu. Probabil ca nu întâmplator Angela-Monica Jucan abordeaza reflectia libera conjugata cu cea rationala, pentru esentializarea observatiei socio-psiho-patologica. Amanunt observat si de prefatatoarea cartii, Ioana Dragota. Relatia Pacala – Tândala, observa autoarea, este abordata de Dulfu în contextul „coincidentei“, concluzionând cu „rolul terminal“ al lui Pacala. Cartea trebuie privita ca o paradigma a eseisticii, fiind seducatoare si prin reflectiile adiacente, pe care le suscita si în care aflam un fin amestec de fundament teoretic si spirit speculativ cu trimiteri în alte literaturi, de modalitate asociativa si putere asertorica.