Motto: “In mine e doar cer, e doar cer.”

In volumul de proza scurta „Ilinca”, Victorita Dutu aduce in prim plan simbolul incriptat. Ermetismul pe de o  parte si profunzimea acestei proze pe de alta parte, se concretizeaza in expresia ampla, dar si in concetrarea de idei in care cuvintele si simbolurile izbucnesc dintr-un spatiu ascuns, uman si infinit in acelasi timp. Concizia Victoritei Dutu reflecta o constiinta nelinistita, complexa si vasta, aflata in cautarea unei lumi superioare celei existente. Scriitoarea se exprima cu simplitate si fiecare povestire ascunde sensuri figurate, metaforice, atent elaborate.

Victorita Dutu – pe scurt

Poeta si prozatoarea Victorita Dutu debuteaza in august 2003, cu placheta de versuri “Spatii”. Urmeaza volumele “Cuvintele”, “Vreau o alta lume”, “Calatoria gandului”, “Cea care as fi”, “Singuratatea tatalui” si “Izvoarele vietii”. Poeta s-a nascut pe 12 august 1971, la Podriga, in judetul Botosani. Absolventa a Facultatii de Matematica si a Facultatii de Filosofie din Iasi si avand un masterat in logica si hermeneutica, Victorita Dutu este in prezent, profesor titluar de matematica, la un colegiu din Bucuresti. In paralel, aceasta realizeaza la TVRM Cultural si Educational, emisiunea “Gandesti, deci existi”. Anul 2009 i-a adus Victoritei Dutu, Premiul International de poezie   “NAJI  NAAMAN”. Pe langa literatura, televiziune si munca de dascal, Victorita Dutu mai are inca o preocupare – pictura.

„In haina de nunta”

„Mancarea aceasta mi-a fost data din nou si eu nu pot ajunge la ea, poate ca nu pot sa lupt pentru ea, m-am gandit eu”, spune autoarea. Hrana aceasta, despre care vorbeste Victorita Dutu este impartasirea de destinul artistului, in speta al scriitorului. Detaliile ce particularizeaza proza ei au o latura spectaculoasa.  La acestea vin sa se adauge tiparele ceremoniale ale desfasurarii vietii cotidiene, plina de culoare si de parfumul unei altei lumii, asa cum este in „Caprioara”. De remarcat ca in aceasta povestire exista posibilitatea imixtiunii fictionalului, descoperit mai ales in finalul apoteotic: „Ilinca zbura cu sufletul si plutea cu trupul prin zapada care ii imbraca pasii si gandurile in culorile ei transparente, spre manastirea de unde venise. Intra in biserica in haina de nunta, pentru ca incepuse vecernia.”
 
„Acest mister”

In „Ilinca”, pentru autoare, “cerul continua sa fie… mai departe ca o salvare.”  Pe baza acestei realitati, Victorita Dutu construieste imaginea, dar si o actiune fictionala, ce ii dezvaluie viziunea. „Eu chiar pictez in minte si ma vad plutind undeva foarte departe in timp, in eternitatea memoriei si a constiintei mele, si de aceea nu ma indoiesc ca aceste imagini o sa le gasesc puse la locul lor si peste cateva sute de ani cand eu poate as fi vrut sa ma intorc, dar nu o s-o mai pot face pentru ca atunci voi explora acest mister care acuma vine peste mine cu puterea acestui albastru.” Rod al imaginatiei creatoare, misterul are la Victorita Dutu functie primordiala, dand dinamism naratiunii si conturand personajele, surprizand starea momentului.
„Singura mea sansa este arta mea”
Destinul terestru al scriitoarei se suprapune pana la un anumit punct cu cel al Ilincai. In „Sentiment al vastitatii” de exemplu, zbuciumul scufundarii in neant, in uitare, este depasit prin arta, mijlocul prin care se produce fixarea eroinei in eternitate.  „Daca m-as putea dezveli si m-as putea revarsa cu mintea mea asemeni unui film sau unei carti, oare cum as putea sa arat cu atatea imagini pe care niciodata nu as putea sa le mai scot din minte singura mea sansa este arta mea daca vreau sa traiesc forma sublima de exteriorizare.”

“Imaginea ferestrei”

In “Imaginea ferestrei”, lucrurile sunt reasezate in ordinea fireasca si bunul simt are castig de cauza, prin arta, in fata irationalului si agresivitatii societatii. Doar astfel poate fi explorata lumea, iar mediul malefic, irational, pervertitor al imaginilor „care ne bulverseazã, care ne incitã, care ne provoacã, care ne umilesc, care ne fac sã vedem in noi doar o fiintã decãzutã fãrã nici o posibilitate de salvare, de schimbare”, creand un absurd existential, este redus la nefiinta.

„Imaginea care purifica”

“Arta, arta, aceasta este menirea ei, sã fie expresia acestei cãutãri a noastre, prin imaginea care purifica, nu imaginea care distruge, care ucide, care ne transformã in simpli utilizatori ai instinctelor.” Odata cu aceasta definitie a artei, a catharsisului, intram in domeniul poeticului, imaginatia cititorului deschizandu-se spre o realitate noua, imposibil a fi devorata de timp, complet opusa materialitatii lumii.

„Pe fruntea unui gand si in lacrima unei inimi”

In aceeasi categorie a poeticului se incadreaza si povestirea „Floare de colt”. „Atunci o minune se petrecu, in timp ce soarele o invaluia in lumina lui calda inima ei inflori, inflori floarea de colt, ce se prelungea, se prelungea devenind raza de soare calatoare spre stele. Floarea de colt lacrima, lacrima deveni diamant ce cuprindea in el razele rasaritului de soare. Diamantul acela sta si acum pe fruntea unui gand si in lacrima unei inimi.” Scena memorabila, aceasta inflorire are un sens profund, pentru ca ne trimite cu gandul la  viitor. 

“A birut lumina”

Astfel, viata se dezvaluie cu cele doua fete ale ei – trecutul si viitorul, intunericul si lumina, profanul si sacrul. Nelinistea generata de actul creatiei este imbracata in elemente religioase, semn ca truda artistului preface uratul in estetic, iar damnarea, teama de singuratate si suferinta sunt inghitite de credinta in Divinitate. “Ah, Dumnezeule, se vede lumina, se vede portiunea de foc printre nori, a rasarit soarele inante de a ajunge pe lac. A birut lumina, e ca aparitia ta, Dumnezeule in negura mintii mele de om muritor.” (“Ciocarlia”) Iluminarea spirituala este formula unui viitor in care vecinatatea cerului aprinde scanteia de divin din uman. Si astfel, se intampla miracolul: “acesta este panã la urmã infinitul, floarea aceasta care are radacinile in cosmos si se lasa privita de mine.” („Sentiment al vastitatii”) „Acesta este panã la urmã infinitul”, afirma prozatoarea, iar intre plus si minus infinit, traiesc cuvintele sale, intrupate in „puterea pe care i-o da Dumnezeu de a  merge inainte, orice ar fi.”

Octavian Curpas
Surprise, Arizona