TE SALUT MICA ROMA…

Înainte de a-si continua studiile la Viena si Berlin, aici, la Blaj, a învatat si cel mai mare poet român si unul dintre cei mai de seama lirici ai literaturii nationale, Mihai Eminescu. În Transilvania, la revista enciclopedica si de literatura Familia, una dintre cele mai valoroase publicatii din a doua jumatate a secolului 19, aparuta sub conducerea lui Iosif Vulcan mai întâi la Pesta si apoi la Oradea, Mihai Eminescu a debutat cu versuri patriotice si de dragoste. În numarul din februarie-martie al revistei, din anul 1866, Iosif Vulcan îi schimba si numele din Eminovici în Eminescu. Apoi, timp de treisprezece ani, Eminescu a fost prezent în presa literara sau politica, cu poeme, articole sau scrieri epice, care îl consacra ca talent original, deosebit de sensibil si profund.

Îmbolnavindu-se grav, Eminescu n-a mai publicat decât sporadic. Doborât de boala, lipsit de ajutoarele materiale necesare, el a dus pâna la sfârsitul vietii o existenta tragica, supus unor conditii de mizerie umilitoare. Singurul volum, „Poezii”, a fost tiparit si a aparut în timpul vietii marelui poet al românilor, dar nu reunea decât o mica parte din creatia poetica eminesciana. Caietele manuscrise în care au fost pastrate numeroasele sale poeme, editate postum, vadesc aria larga a preocuparilor tematice ale „Luceafarului poeziei românesti”, modul inedit de a aborda problemele, fantezia sa bogata, înalta sa constiinta si scrupulozitate artistica.

Profund nationala prin izvoarele ei folclorice si prin strânsa legatura cu istoria de lupte a înaintasilor, cu natura patriei, cu valorile noastre culturale, creatia lui Eminescu exprima la un înalt nivel de sinteza artistica bogatia sufleteasca a poporului român. Poetul s-a format si a trait într-o epoca de adânci framântari sociale, politice si ideologice, în conditiile procesului de desavârsire a statului national român, astfel ca, opera lui, adânc patriotica, releva o constiinta framântata de problemele veacului sau, de aspiratiile de dreptate si libertate ale poporului nostru. Orientarea lui Eminescu a fost influentata de aceasta situatie si explica oscilarea sa între optimism si pesimism, protest si resemnare, în fond fiind un revolutionar însufletit de idealurile patriotice pentru care militasera revolutionarii pasoptisti.

Însetat de fericire, puritate, frumusete si omenesc, Eminescu a realizat o adevarata monografie lirica a dragostei si a peisajului românesc. Poetul simte o permanenta si irezistibila chemare a codrului, a apelor, a decorului strajuit de lumina ametitoare a lunii si de blânda adiere a vântului, stabilind între om si natura o comuniune tainica si inalterabila, similara aceleia existente în folclor. În creatia poetica eminesciana un loc aparte îl ocupa poemul filozofic „Luceafarul”, capodopera a poeziei noastre, în care tema este tratata în spirit romantic, Eminescu recomandând ca solutie a conflictului reîntoarcerea definitiva a geniului în lumea lui ideala: „iar eu în lumea mea ma simt, nemuritor si rece”.

Poezia este o ipostaza a muzicii. Au spus-o în felul lor, printre altii, mai demult Paul Verlaine, programatic, si mai de curând, descriptiv, Jorge Luis Borges, iar în lirica noastra a demonstrat-o Mihai Eminescu: asa cum se expliciteaza în analiza structurala a unui esantion eminescian, poemul „Rugaciune”, harazit cu o tonalitate sacrala modulata succesiv, grav luminos si solemn:„Rugamu-ne-ndurarilor,/ Luceafarului marilor,/ Din valul ce ne bântuie / Înalta-ne, ne mântuie, / Privirea-ti adorata/ Asupra-ne coboara/ O, Maica Preacurata/ Si pururea Fecioara,/ Marie!”

Problema centrala cuprinsa în poeziile lui Eminescu ca si orientarea pregnant romantica, caracterizeaza si proza sa. Poetul este dator sa slujeasca cu devotament si credinta neprecupetite cauza poporului, a carui viata trebuie sa constituie principala sursa de inspiratie a oricarui scriitor si modelul suprem al creatiei literare este literatura populara, considera el. Opera de mare originalitate creata de Eminescu cuprinde într-o viziune unica experienta înaintasilor si a contemporanilor si deschide un orizont nou pentru orientare poetilor de mai târziu. Eminescu a turnat „în forma noua limba veche si-nteleapta”, asociindu-i cu maiestrie lexicul contemporan neologistic, conferind cuvântului o forta de sugestie pe care nici un alt scriitor român anterior nu i-a dat-o.
Opera lui Eminescu a exercitat si continua sa exercite o influenta covârsitoare asupra dezvoltarii poeziei românesti, a fost tradusa în peste treizeci de limbi si comentata în peste cincizeci de studii monografice, poezia eminesciana a ajuns sa fie cunoscuta pe toate continentele.

Nedreptatit în timpul scurtei sale vieti, de numai treizeci si noua de ani, si neînteles de oficialitatea contemporana lui, Eminescu este cinstit astazi ca unul dintre cei mai de seama reprezentanti ai culturii poporului român. Academia Româna l-a ales membru post-mortem. „A fost o data ca-n povesti, /A fost ca niciodata…”. Dar „El n-a plecat din parte-n alta parte/ Si n-a fugit din Iasi la Bucuresti,/ Ci-n largul suferintei omenesti/ Ori, mai adânc, în propria sa moarte,/ Se scufunda sa ne aduca vesti/ Si piatra la altarul Marii Arte”, cum ne spune cel mai mare poet al nostru, contemporan, Adrian Paunescu, în versurile sale adresate Luceafarului poeziei românesti.

Anul 2000, nu numai pentru ca s-au împlinit 150 de ani de la nasterea lui, pentru noi, românii, a fost anul lui Mihai Eminescu, ci si pentru ca ne-am obisnuit sa-l purtam cu noi în toate împrejurarile de exceptie ca pe un reper ideal. Desi este nascut iarna, zilele de cincisprezece ianuarie ale fiecarui an se încalzesc sub respiratia geniului sau, apoi vara, când a murit, zilele de 15 iunie devin pline de racoarea tineretii sale. De dincolo de calendar, anotimpuri si vârste, Eminescu este steaua noastra solara. Sub aburul versurilor eminesciene, totul arata mai nobil, mai sincer si mai frumos; îl cauta poetii si îl iubesc îndragostitii de pretutindeni, natura freamata „la mijloc de codru des” sau pe „lacul codrilor albastru” si se limpezesc astrii si „scapara”, copiii se copilaresc si batrânii se înteleptesc.

Acesti psalmi ai românilor pe care îi gasim în poezia sa credincioasa si chiar în cea de iubire au intrat pentru totdeauna în zestrea cu care venim pe lume si ei ne însotesc pâna în ultima noastra clipa. Un român poarta toata viata în celulele trupului sau spiritual, ritmul, muzicalitatea poeziei eminesciene. Au trecut 150 de ani, dar Eminescu este vesnic tânar; desi s-a nascut în secolul 19, poetul a traversat sângerosul secol 20 ca o stea luminoasa si datatoare de vesnicie, iar acum intrând în secolul 21 ne duce cu el spre necunoscut, ramânând una dintre putinele certitudini si frumuseti.

Câteva cuvinte ale unui critic literar român mi-au ramas la inima „În cele mai grele împrejurari ale vietii noastre, sa luam lumina de la niciodata pieritorul poet al românilor!” Asa cum bine spunea acel rege al poeziei: Eminescu, „E unul care cânta mai bine decât mine./Cu-atât mai bine tarii si lui cu-atât mai bine”. Dar prima fiinta care îl numeste pe Eminescu geniul, poet etern, a fost Veronica Micle… „Astfel tu-n a carui minte universul se rasfrânge,/ Al tau geniu peste veacuri ramâne-va pe pamânt…”si nu stiu daca am fi avut poezia de dragoste eminesciana, de n-ar fi existat ea! aceasta, „doamna a inimii mele”. Veronica scrie poezia – „Ce n-ar da un mort în groapa, pentr-un rasarit de luna” – fara sa fi stiut ca Eminescu s-a stins. Cineva parca i-a transmis sa se retraga la manastire. Un lucru sublim! Iata cum, doamna avea acea rezerva de moralitate pe care unii i-o contestau, de a se duce în pustnicie, ca un fel de mântuire a tristetilor, poate si a greselilor sale. Dar cu ce daruri se ducea ea în fata Atoatestiutorului? Cu darul acestei dragoste neîmplinite, care nu i-a micit sufletul, ci i-a dat certitudinea ca în viata trebuie sa treci si prin mari cutremure sufletesti. Fara aceste suferinte, suntem inerti, amorfi, niste oameni care nu mai au nici un fel de comunicare astrala, nici un fel de vorbire cu Dumnezeu.

S-a spus ca Veronica s-a sinucis, ca a luat arsenic, ca dorea de mult sa-si puna capat zilelor. Eu nu cred ca Veronica s-a sinucis. Pentru ca manastirea, sfintii bisericilor trebuie s-o fi inspirat, sa-i fi trimis niste raze de lumina în sufletul ei framântat. Cred ca ea a comunicat în ceasurile de mare tristete cu Eminescu. Nu voia sa întrerupa aceasta comunicare. Abia acum intrase în dorul adevarat de Eminescu, pentru ca el nu mai era. Nu putea sa faca acest gest, ar fi fost un mare pacat. Eu cred ca Veronica, acea fata frumoasa, acea ardeleanca nascuta la Nasaud, s-a stins, ca în poezia noastra populara, de prea multa dragoste. Asa cred ca a murit Veronica. A ars dintr-o data, ca un arbore atins de flacari, mergând prin padurile Varatecului… din dragostea ei mare pentru Eminescu.

Român de tip carpin, Eminescu era dintre aceia care, traind în preajma muntilor, – mai cu seama în Ardeal si Moldova de sus – sub greaua coroana habsburgica, cresc mai vânjosi si mai aprigi, si arata pentru încercarile de smulgere a lor din pamântul strabun lungi radacini firoase, asemeni acelora ce apele curgatoare descopera în malurile cu copaci batrâni. El avea ca atare un suflet etic, simtitor la toate ideile si sentimentele, care, alcatuind traditia unei societati, sunt ca grinzile afumate ce sustin acoperisul unei case, nefiind lipsit totodata de viziunea unui viitor mai drept. Eminescu e sinteza sufletului românesc din vremea netulbure, cum bine spune Nicolae Iorga. Sinteza stiintei, cugetarii, simtirii si instinctului acestui neam. Sintezele se interpreteaza însa individual si local. Omul Eminescu aducea cu el din adâncul generatiilor care se succeda ceva foarte vast si foarte adânc. Iar locul unde se nascuse îi dadea din cetatile si bisericile sale un sentiment istoric, de lungi înfatisari seculare. Un om ca el îl vom avea din nou numai când peste o epoca limpede va domina o minte înalta, având curajul de a ramâne sus pe pisc orice ape învalmasite s-ar abate la picioarele muntelui.
Fara Eminescu nu putem întelege bine, ca pe niste produse ale culturii românesti, nici pe Xenopol, nici pe Sadoveanu, nici pe Iorga, nici pe Pârvan, nici pe Arghezii. Avântul spiritual al lui Eminescu s-a propagat în acestia si în altii, largind orizontul lumii pentru noi toti. Un geniu este o lumina nobila, numai spiritelor alese le este permis sa iasa din propriul lor orizont, un mare om se naste în doua rânduri: prima oara ca om, a doua oara ca geniu. Când un om este o glorie pe fruntea natiunii sale, natiunea care nu baga de seama acest lucru uimeste în jurul ei neamul omenesc.

Avem o tara, o istorie deosebita, suntem un popor plin de inteligenta, imaginatie si poezie. Viata! e sfânta. În tara ta nu esti sclavul nimanui. Iata de ce de fiecare data când am plecat departe m-am întors aici unde m-am nascut, aici unde îmi este locul. Iarba verde de acasa, sa ma ratacesc prin lume, nu ma lasa, cum bine spune si vecinului meu Mircea Rusu, – spun vecinului meu, pentru ca satele în care noi ne-am nascut sunt despartite doar de câtiva kilometri si de Mures – care este un interpret de seama al cântecului nostru românesc ce-ti merge la inima ascultându-l.
Ore în sir pline de istorie si de poezie si nu mi-ar ajunge alte mii de ore în care sa vorbesc despre aceste plaiuri mioritice manoase, acest templu sfânt, Muntii Apuseni, aceste minunate plaiuri ale Ardealului unde am vazut lumina zilei.

***

VISÂND LA LUCEAFARUL NEMURITOR…

Sunt o sufletista, mi-au ramas în minte atâtea amintiri minunate. În manastirile pe care le-am vazut, când treceam pe sub portaluri, ma rugam sa-mi dea bunul Dumnezeu înca multa sanatate ca sa pot sa astern pe hârtie tot ceea ce pe mine în drumurile, în calatoriile mele m-a fermecat.

Meleagul Botosanilor are poezia unor sate cu dealuri, lacuri si paduri, admirabil descrise în versurile poetului national Mihai Eminescu. De altminteri, în aceasta zona au mai vazut lumina zilei si alte personalitati de prim rang ale culturii românesti, precum marele nostru istoric Nicolaie Iorga, pictorul Stefan Luchian ori muzicianul George Enescu. La Ipotesti, unde s-a nascut poetul nepereche, în poarta complexului Mihai Eminescu era ca într-o zi de sarbatoare. Grupuri de turisti si localnici care te primesc cu zâmbetul pe buze curiosi sa afle ce mai e nou prin capitala, bucurosi ca nu l-am uitat pe marele poet al neamului nostru, pe fiul acestor meleaguri, nascut la 15 ianuarie 1950. Colt de legenda care a vegheat primii pasi în lume si poate primele stihuri, ale baietului care colinda padurile visând la Luceafarul nemuritor. Prin toate încaperile prin care am trecut ne-a însotit poetul care ne privea din fotografiile asezate alaturi de parinti si sora sa pe toti peretii. Camerele parca ar fi locuite si acum. Pe masa calimara asteapta ca Mihai sa puna cerneala în ea si sa aprinda lampa de alaturi. Am scris un vers de-al poetului si am semnat în cartea de onoare a casei memoriale din Ipotesti, loc de simboluri în sfintenia cuvântului.

În bisericuta Ipotestilor chipul lui Eminescu apare zugravit printre mucenicii cu aura cernita alaturi de alte glorii ale neamului românesc. Eminescu ne-a condus cu privirea de sus de pe soclu, monument care se afla în fata casei muzeu.

Adevarata statuie a lui Eminescu, adevaratul portret al lui Eminescu este statuia în bronz, este portretul în ulei al „Odei în metru antic”. Eminescu, romantic poet al iubirii, a dedicat pasionante si sublime versuri întru marturisirea sentimentelor de dragoste. A fost în acelasi timp si un excelent, unic în felul sau, admirator si portretist al frumusetii. Spicuind fragmente din poeziile sale, traim senzatia unei calatorii într-o lume în care frumusetea capata când contururi de vis, când de realitate, un tarâm în care limitele dintre real si ideal dispar. Creator cu sentimentul chinuit si ars pâna la atingerea acelei înalte splendori care face din el unul dintre cei mai mari poeti ai tuturor timpurilor, prin omenie, Eminescu ramâne pentru totdeauna unul din mesterii cuvântului poetic profund inspirat.

Ritmul obositor de lucru, conditiile de trai precare, neaderenta la moravurile sociale si politice ale vremii, trairile personale de prea mare intensitate, deziluziile de tot felul, al caror ecou strabate atât în versuri cât si în „Geniu pustiu”, – nuvela romantica cu sensuri filozofice, dar si cu implicatii sociale – i-au afectat grav starea sanatatii. La 15 iunie 1889, dupa o grea suferinta, a trecut în nemurire cel mai iubit poet al românilor, unul dintre cei mai mari poeti ai lumii.

Toate popoarele îsi aleg printre gloriile panteonului lor national, pe aceia care le reprezinta mai bine: italienii pe Dante, englezii pe Shakespeare, francezii pe Voltaire, germanii pe Goethe, rusii pe Puskin. Românii îi deleaga lui Eminescu sarcina de a-i reprezenta în fata lumii întregi, fiindca ei însisi au dobândit în opera lui constiinta însufletitoare a trecutului si a nazuintelor lor si le-au inspirat încrederea deplina în puterea lor de a îmbogati, prin creatie originala, cultura universala…

***

SFÂNTUL GHIERSULUI ROMÂNESC…

Mult mai usor ni-l putem imagina fizic pe Stefan cel Mare. Marturia lui Neculce despre Stefan cel Mare este mai pregnanta si mai în relief decât orice film documentar s-ar fi facut, daca ar fi existat film sau se va face despre Stefan cel Mare, chiar si atunci când arta filmului din viitor se va perfectiona într-atât încât sa se poata filma trecutul arhaic. Mult mai usor ni-l putem imagina ca faptura pe Balcescu sau pe Avram Iancu. Mari oameni politici s-au implicat în miscarea maselor într-atâta, încât chipurile lor pot fi imaginate prin ideile lor, poarta pecetea actiunilor lor. Infinit mai usor ne este sa ne imaginam faptura lui Caius Iulius Caesar trecând Rubiconul sau prabusindu-se strabatut de pumnalele lui Brutus, în Senat.

Pe Eminescu noi poate de aceea îl simtim în tot ce avem mai bun, în sensibilitatea noastra; noi fiecare dintre noi nu ni-l putem imagina decât ca pe propria noastra sensibilitate. Eminescu este în tot atâtea feluri ca înfatisare, în câte feluri sunt ca înfatisare cei care-i înteleg opera, cei care-i adauga moneda cu propria lor moneda. Chipul lui vestit, cel de adolescent, cel de luceafar, chipul lui de pe urma, cel transfigurat de existenta, cel testamentar, nici unul, nici altul dintre ele nu ne sugereaza aproape nimica. Dovada este ca nici unul dintre pictorii nostri vestiti, nici unul dintre înzestratii nostri sculptori nu si l-au putut imagina convingator ca si fiinta. El nu putea fi nici înalt si nici scund, nici gras si nici slab, nici brunet si nici blond, pentru ca partea lui de trup sunt cuvintele lui, cuvintele lui scrise si ramase noua. Adevarata statuie a lui Eminescu, adevaratul portret al lui Eminescu este statuia de bronz, cum am mai spus si nu e nici o gresala daca ma repet este portretul în ulei al „Odei în metru antic”

Trec pe lânga plopii fara sot ai marelui poet si îmi aduc aminte ce spunea Nichita Stanescu, – poetul român nominalizat la Premiul Nobel pentru literatura – despre vocea lui Eminescu: „Si totusi, stiu ceva cu precizie despre faptura biologica a lui Eminescu. I s-a conservat vocea, cu timbrul ei, cu intensitatile ei, cu timpul ei. Nu pe o banda de magnetofon, ci în cele mai nemaipomenite „conserve de voci posibile: în sintaxa poeziilor sale. Nimic nu conserva mai exact, mai fidel, mai profund, mai nuantat vocea cuiva, cum o conserva sintaxa lui. Ce e sintaxa? Din acest punct de vedere, al conservarii, sintaxa reprezinta puterea cea mai materiala a partii celei mai imateriale din trup: cuvintele. Cuvintele fac parte integranta din trup. Ele nu pot fi despartite de trup. Ele au rolul de a pune în legatura trupurile oamenilor cu trupurile oamenilor.

Om sa fi vorbit cu plantele nu stiu sa fi fost. Om sa fi vorbit cu animalele, cu pestii, cu insectele nu stiu sa fi fost. Si daca ce e mai concret, osul, se mai pastreaza, ce e mai abstract din trup – cuvântul, el, primul sortit pieirii din lipsa lui de concretete, prin scriere – devine cea mai durabila parte a trupului nostru. Cuvântul trage dupa sine si gândirea celui care-l spune. El pastreaza însa si ceva din aroma trupului care-l rosteste. Cei mai buni actori ai nostri, dar mai ales poetii, cei care l-au iubit si dinlauntru pe Eminescu, citindu-l cu voce tare si recitându-l, respectându-i sintaxa si dulcea claritate a cuvântului scris, îi revine vocea, pururi vie”.

Si apoi, cum bine spunea Tudor Arghezi: „A vorbi de poet este ca si cum ai striga într-o pestera vasta… Nu poate sa ajunga vorba pâna la el, fara sa-l supere tacerea. Numai graiul coardelor ar putea sa povesteasca pe harpa si sa legene din departare delicata lui singurateca slava.

În toate veciile vizitate de atletii si biciclistii filozofiei, el are vecia lui deosebita, închisa. Trebuie vorbit pe soptite… Într-un fel, Eminescu e sfântul preacurat al ghiersului românesc. Din tumultul dramatic al vietii lui s-a ales un Crucificat. Pentru pietatea noastra depasita, dimensiunile lui trec peste noi, sus si peste vazduhuri. Fiind foarte român, Eminescu e universal. Asta o stie oricine citeste: cu parere de rau ca lacatul limbilor nu poate sa fie descuiat cu cheile straine.

S-au facut multe încercari, onest didactice, de transpunere a poetului, unele poate, se spune, mai izbutite; dar Eminescu nu este el decât în româneste. Daca se poate traduce o proza, o povestire, un roman, unde literatura se margineste, aproape fizic, la tablouri, la personaje si la conture, dominata de miscarea si succesiunea cinematica, poezia nu poate sa fie talmacita, ea poate fi numai apropiata. Poezia apartine limbii mai mult decât proza, sufletului secret al limbii: jocul de irizari din interiorul ei face vocabularele neputincioase. Eminescu nu poate fi tradus nici în româneste…

Ma numesc unul din oamenii în viata, care l-au vazut pe Eminescu în carne si oase. Eram copil de noua ani. L-am zarit pe Calea Victoriei… Trecea prin public un om grabit, fara sa ocoleasca, impetuos. „Uite-l pe Eminescu!”- a spus cineva, cu un glas pe care-l tin minte. Se pare ca poetul nu mai facea parte din viata lui si ca traia o metempsihoza straina. Nu puteam sti atunci cine era sa fie Eminescu, si ar fi fost normal sa-i uit numele auzit. E curios ca nu l-am uitat. Mi-a ramas în ureche, o data cu tonul de stupefactie si de compatimire, probabil, cu care a fost rostit. Mi-a ramas aninat ca de o schita de fum. Nu ma puteam gândi, atunci, ca dupa cincizeci si cinci de ani trecuti voi evoca într-o pagina de tipar ceea ce începea sa fie, înca de pe atunci, o amintire…”
Alte marturii despre Eminescu ne fac sa-l pastram mereu în gând pe poetul nepereche. „Într-o seara frumoasa de primavara, pe când pomii prind sa înfloreasca, se raspândise în Botosani vestea ca poetul Eminescu s-a întors de la manastirea Neamtului si ca e pe deplin sanatos. Fiecare se grabea sa-l vada. L-am vazut si eu pentru întâia oara într-un colt de strada, strângând cu multa caldura mâna lui Scipione Badescu. Era voinic si vioi. Fara burta, fara mustati, parea foarte tânar si parca nu-mi venea sa cred, ca acesta e omul, ca acesta e poetul care a suferit atâta. Raspundea zâmbind si fuma cu multa pofta un capat de tigara. Purta îmbracaminte de om nevoias. Straie groase de siac – desi era cald – în cap o palarie înalta, neagra si veche. Poetul râdea! era sanatos, vesel, multumit. Câte odata se plimba pe strada întovarasit de biata lui sora, care-l iubea atât de mult. Dânsa era bolnava de picioare si mergea foarte anevoie, sprijinindu-se de el…

Din când în când se opreau în fata unei pravalii si rugau sa li se aduca un scaun. Poposeau. Dânsa era ca si el de nalta, cu fata searbada, bolnavicioasa, ochii ei de o adânca suferinta, cautau trist, dar dulce – era dulce si privirea si zâmbetul ei…

Uneori îl stapânea o adânca melancolie. Calca încet si rar, capul mereu lasat în jos. Îi placea sa rataceasca prin locuri parasite, sa nu-l însoteasca nimeni. Se furisa în singuratatea aleilor din gradina Vârnav. Se oprea în loc si asculta cântecul pasarilor… apoi se pleca de culegea carabusi, îi punea în palma si statea cu mâna întinsa, pâna ce ei îsi luau zborul, în vreme ce deasupra lui tremurau linistit florile albe, pe care el atât de mult le iubise, si cadeau molcom peste dânsul, cadeau lacrimile primaverii…

Într-o zi ploioasa de toamna, poetul – îmbracat într-un palton terfelit si cu aceeasi palarie în cap, cu care venise de la manastirea Neamtului – se învârtea jur împrejurul casei de economie. Era foarte nelinistit. Trebuia sa intre înlauntru pentru a primi pare-mi-se, oarecare suma de bani. A stat mult în ploaie. De câteva ori a dat sa intre… De câteva ori s-a întors de la usa… Nu mult dupa aceea auzii ca poetul a plecat la Bucuresti, de unde nu s-a mai întors…”

„Eminescu a murit Joi 15 iunie 1989 în casa de sanatate a doctorului Sutu. A doua zi Vineri dupa dorinta domnului Maiorescu s-a facut autopsia la spitalul Brâncovenesc si s-a constatat între altele ca creierul lui Eminescu cu toate ca se gasea în stare de înmuiere (ramolitie), totusi a avut o greutate de 1400 de grame, o greutate mai mare chiar decât creierul lui Schiller.

Sâmbata dupa amiaza corpul raposatului a fost expus în biserica Sf. Gheorghe, fiind asezat pe un catafalc simplu împodobit cu ramuri verzi. Figura era cu desavârsire schimbata. Jur împrejur se vedeau mai multe coroane si anume: din partea presei, din partea amicilor, din partea ziarului Constitutionalul, din partea studentilor universitari Unirea, din partea Academiei române. Lânga sfesnicul de la catafalc erau depuse „Poiesiile” poetului, Convorbirile literare si Fântâna Blandusiei. Pe la orele 4 si jum.d.a. s-a început slujba de înmormântare. Publicul venise în numar destul de mare. Au fost de fata domnii Lascar Catargiu, T. Rosetti, M. Kogalniceanu, T. Maiorescu, N. Mandrea, Colonel Algiu, D. Laurian, St. Mihailescu si o multime de ziaristi si studenti. Corul, condus de d. C. Barcanescu, a miscat foarte mult pe asistenti când a cântat poezia raposatului „Mai am un singur dor”. Dupa terminarea serviciului divin d. Gr. Ventura de la Adevarul, a pronuntat un discurs facând elogiul lui Eminescu ca poet si ca ziarist. Pe la orele 6 sicriul a fost ridicat din biserica si pus într-un car funebru, simplu, asa cum si-a dorit, îmbracat întreg în negru, de jur împrejur „tinere ramuri”, cu frunze si florile lui de tei si tras de doi cai. Cortegiul, având în frunte un singur poet, se puse apoi în miscare luând drumul prin strada Coltei la Universitate. Aici d. D. Laurian, cu lacrimile în ochi pronunta un discurs.”

Un tei sta la capul poetului nepereche, acolo în Cimitirul Belu unde Mihai Eminescu îsi doarme somnul de veci. „Astfel se stinse, în al optulea estru de viata, cel mai mare poet pe care l-a ivit si îl va ivi vreodata, poate, pamântul românesc. Ape vor seca în albie si peste locul îngroparii sale va rasari padure sau cetate, si câte o stea va vesteji pe cer în departari, pâna când acest pamânt sa-si strânga toate sevele si sa le ridice în teava subtire a altui crin de taria parfumurilor sale”, cum bine spunea G. Calinescu.

„Câteva luni de la moartea poetului, într-o dimineata, pe strada teatrului din Botosani, se scoteau în vânzare câteva lucruri: o canapea, vreo doua sofale si niscaiva carti. Era mobilierul lui Eminescu. Nefericita lui sora, Emilia Eminescu, murise si ea, si acum aceste câteva lucruri, toate foarte vechi, toate hârbuite, graiau lumii de saracia, de mizeria în care au trait cei care le-au avut…” A fost odata ca-n povesti, a fost ca niciodata, a fost unul dintre cei unusprezece copii din familie, a ramas cel mai mare poet al neamului românesc.