VALERIAN STAN: Situațiunea (LX)

*Charta 77 a fost o acțiune de dizidență comunistă a unor intelectuali din Cehoslovacia. La noi, Paul Goma s-a solidarizat imediat, public, cu Charta 77. În februarie 1977 el îi adresează lui Ceaușescu o scrisoare deschisă (prin trei posturi de radio din afară) – scrisoare fabuloasă prin curaj dar și prin sarcasmul la adresa dictatorului locului. Redau un fragment din scrisoare (prin care Goma îi cerea lui Ceaușescu să se solidarizeze și el cu Charta 77), cu mențiunea că despre acest act de curaj al lui Goma ne-a reamintit Lucian Postu, în Cotidianul lui Nistorescu. (Bravo, d-le Cornel, vezi că se poate? Și pe mine m-ai suprimat că n-am vrut “s-o las mai moale cu Securitatea”…) Așadar, Paul Goma: „Domnule Ceaușescu, înțeleg că înalta Dumneavoastră semnătură nu va accepta niciodată să se așeze lîngă a unui simplu cetățean – și încă a unui scriitor (și acela fără talent). Dar chiar dacă se va întîmpla această minune, ce se poate face numai cu două semnături? Ar putea semna și soția mea, dar situația nu se va schimba: dacă s-au găsit 30 de unguri, atunci, proporțional, ar fi nevoie de 90 de români semnatari. Hai 50; măcar 10. Dar de unde atîția? V-am mai spus: românii se tem de Securitate. Rezultă că, în România, doi inși nu se tem de Securitate: Domnia Voastră și cu mine. Dar, după cum v-am mai spus: numai două semnături…” Continue reading “VALERIAN STAN: Situațiunea (LX)”

Situațiunea (XXXV)

Să nu uităm! La 30 de ani de la prăbușirea comunismului, Paul Goma e în continuare refugiat politic. Din cauza atitudinii față de el a Statului român. Stat român – „post-comunist”, cum să nu – care a avut până acum patru președinți. Ion Iliescu, care, în cel de-al doilea mandat  – n-o să credeți – i-a adresat totuși lui Goma o invitație să vină în țară.

*Nu puteai dobândi șase case cum zice d-l Iohannis că le-a dobândit, și să ajungi și președinte, fără să fii om al Securității. Pur și simplu nu puteai.

Cintinue reading activenews.ro 

Nicolae Breban: O gafă ticăloasă (şi monumentală!)

Nicolae Breban

Nicolae Breban

Ei bine, acest om, această prodigioasă personalitate care infirmă categoric şi splendid nu numai ceata de văicăritori, de talentaţi sterili, de profeţi ai incapacităţii noastre de a duce la bun sfârşit un proiect, de leneşi aroganţi şi veşnic sarcastici faţă de valorile acestui neam, acest critic, pedagog şi gânditor al culturii noastre este, ţineţi-vă bine, dat afară din Uniunea noastră de breaslă, căreia inşi rari şi demni de seama sa îi dau abia şi cu adevărat credit şi prestigiu!

Într-unul din numerele recente ale României literare (nr.1-2/ 2015), la rubrica Ochiul magic este inserat un text, nesemnat, în care se anunţă Continue reading “Nicolae Breban: O gafă ticăloasă (şi monumentală!)”

DICTIONARUL SCRIITORILOR ROMÂNI DE AZI

Din initiativa lui Boris Craciun si Daniela Craciun-Costin a aparut la Editura „Portile Orientului “, Iasi, 2011, „Dictionarul scriitorilor români de azi”, din România, Bucovina de Nord, Banatul Sârbesc, Europa Occidentala, Israel si America.

Dictionarul se deschide cu „Galeria scriitorilor români din anul 2010”, prefata semnata de Boris Craciun în care arata scopul acestui dictionar „de a înregistra, într-o banca de date, autorii de carti literare care se exprima în limba româna (din România, Republica Moldova si din toate zonele de pe Mapamond unde traiesc slujitorii scrisului frumos), oferim iubitorilor de literatura si scriitorilor care activeaza în zilele noastre o prima varianta a unui cuprinzator dictionar al literaturii române de azi”.

 

Dictionarul, având 600 de pagini, cuprinde, pe lânga fisele de autor, fotografiile acestora, si imagini cu scriitorii prezenti la diferite actiuni cultural-literare, astfel întregind un evantai de informatii despre „starea” literaturii noastre în primul deceniu al secolului XXI.

 

Aceasta ampla lucrare este un tot unitar informativ de mari dimensiuni din care nu lipsesc marii scriitori, precum: Nicolae Manolescu, Herta Muller, Augustin Buzura, Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Nicolae Breban, Paul Goma, Emil Hurezeanu, Eugen Simion, Andrei Plesu, Horia Roman Patapievici, Alex Stefanescu, Doina Uricariu, dar si clujenii: Irina Petras, Titina Nica Tene, Doina Cetea, Dumitru Cernea, Petre Poanta, Ionut Tene, C. Zarnescu, Persida Rugu, C.Marutoiu, Al. Florin Tene, Mircea Popa, Mircea Oprita, Ion Cristofor, Ion Vadan, Dora Pavel, Marcel Muresanu, etc.

 

În acest dictionar sunt cuprinsi 2000 de scriitori români ai prezentului, majoritatea membrii ai Uniunii Scriitorilor, dar si 78 de membrii ai Ligii Scriitorilor Români, din care peste 300 de scriitori din zona de responsabilitatre a Clujului.

 

De asemenea, volumul acesta cuprinde o serie de autori din diaspora româneasca occidentala, din Franta, Germania, Suedia, Olanda, Italia, Austria, Canada, Statele Unite, o parte din acestia sunt membrii ai Ligii Scriitorilor Români.

 

Din pacate lucrarea a omis cuprinderea a doi importanti scriitori din Australia: George Roca si Ion Miclau, iar din tara pe George Baciu, Ion Hiru, Elisabeta Iosif, si altii… Din Cluj lipsesc: Gavril Moisa, Ion Constantinescu, Iulian Patca, Ioan Benche, Raveca Vlasin, etc. Poate în viitorul volum vor fi eliminate aceste lipsuri.

 

Este laudabila initiativa autorilor Dictionarului, acesta devenind un instrument de lucru pentru istoricii literari, dar si „lada de zestre“ cu care intram în Europa literara si „cartea de vizita” cu care ne „legitimam„ n fata mapamondului literar si cultural, în procesul fenomenului de globalizare.

Al Florin TENE

Presedintele Ligii Scriitorilor Români

14 mai 2011

 

VISUL ÎMPLINIT AL LUI MENGELE ? – sau: NAZISMO-STALINISMUL SI PROSTIA DEMOCRAT-LIBERALA

…Cum este numit, de catre societatea oamenilor, un individ care ucide oameni (unde mai pui ca sunt si nevinovati…)?!

„Criminal”, nu?

…Dar cum se numeste un CRIMINAL, daca el ucide numai pe cei considerati de el ca facând parte dintr-o asa-zisa „rasa inferioara”, iar pe cei pe care-i considera ca apartinând unei asa-zise „rase superioare”, îi cruta, în mod vizibil PREFERENTIAL? Daca privim în istoria omenirii, vedem ca se poate numi în multe feluri (…spaniol, portughez, englez, francez, olandez etc. – macelari ai multor popoare cu oameni de alta culoare si civilizatie decât ei…) – dar, daca studiem doar doctrinele din secolul XX, suntem nevoiti sa ne restrângem terminologia la doua curente ucigase, dupa CRITERII DE RASA/SUPERIORITATE A RASEI, dar si dupa alt criteriu: „Cine nu-i cu noi, e împotriva noastra!” – …si, deci, sa-l împuscam în ceafa pe cel care ne…”degenereaza”, ideologic, populatia…cu Naganul, cel mai eficient!…la nevoie, trimis, întru „criogenie”, „în Siberii de gheata” (poate ca, sub tratamentul cu înghetare, îsi modifica, genetic…ideologia!). Pâna mai ieri, vorbeam, deci, de curentele ideologice:

1-nazism[1]- adica acel curent de gândire al national-socialistilor, care l-a avut ca exponent „stralucit” pe Alois-Hüttler/Hiedler/HITLER-Schicklgruber…un individ nu prea democrat, care nu glumea nici cu „tovarasii de drum/lupta” (a se vedea asasinarea lui Ernst Röhm si a 85 de „luptatori” ai acestuia… – Ernst Röhm fiind liderul „Batalioanelor de asalt” (SA) (în germana Sturmabteilung), cel care-l sustinuse extrem de activ pe Adolf-Alois Hitler, în ascensiunea sa catre “cancelariatul” Germaniei – în asa-numita “Noapte a cutitelor lungi” (în germana Nacht der langen Messer – sau “Operatiunea Colibri”: a avut loc în Germania, între 30 iunie si 2 iulie 1934).

2-stalinism[2]1, curent ideologic pe care, din pacate, nu-l condamna si definesc, concret, clar si tragic, decât parintii nostri cei vechi…, bunicii si unchii nostri, morti, majoritatea:
a-fie în închisorile/lagare de exterminare, de la Aiud, Rm. Sarat, Suceava, Gherla, Periprava, Pitesti etc. etc. etc. (înafara de marii, genialii poeti legionari – …legionarii fiind singurii anti-comunisti „garantati”-autentici si convinsi! – cum fost-a, spre-o pilda, Radu Gyr … – …în ultima vreme, mai scriu câte ceva, neprealuati în seama, din pacate, despre stalinism si atrocitatile lui, CEL PUTIN EGALE CU ALE NAZISMULUI, si unii intelectuali români, precum PAUL GOMA, VIRGIL IERUNCA[3]…) –
b-… fie în Siberii/Vorkute de cosmar…de unde „Degerat la mâni si la picioare/Se întoarce-acasa Dumnezeu”.

Dar de ce sa pretindem memorie “absoluta” românilor, când Vestul asa-zis “capitalist”, de fapt, PROFUND STALINIST! – nu îngaima NIMIC concret, despre condamnarea “cosmarului rosu” stalinist (noi nu ne numim “TISMENETKI”, sa îndraznim a condamna întreg “comunismul”… – si, înca, asa cum a facut-o “fiul militantilor comunisti Leonte Tismaneanu si Hermina Marcusohn” – fiu, se vede treaba, de komisar politic sovietic, de pe pozitii de… “ne-evreu” si de …“non-colaborationist”!!!)…de au ajuns unii rusi la…neobrazarea criminala sau la inconstienta/iresponsabilitatea, de a-i propune, pe Lenin si pe Stalin, ca…”SFINTI AI ORTODOXIEI”…?!

Si zau ca nu am auzit strigându-se, NIMIC, la asa profanare a Ideii de Om (nu neaparat si nu doar a…”drepturilor omului”!), dinspre Washington sau Londra-Paris…macar vreun “What?!”, sau : “Comment?!”

NU.

Doamne fereste! De luat la întrebari si de urechiat, pentru ca-s fraieriti si saraciti de neo-imperialismul masonico-globalist, sunt buni numai românii…

…Sa ne întoarcem, însa, ca-i foc si-i degraba.

Vorbeam de criminali, cu gargaunii “rasei superioare” în dovleacul lor mongoloid, dar si de arbitrarietate criminala, atotsfidatoare. Si uite, eu zic ca lui CSEKE ATTILA, ca si celor care l-au pus responsabil cu/peste VIATA ROMÂNILOR…ca si altora asemeni, „eiusdem farinae”, vom vedea!!! – li se potrivesc, ca manusa, toate aceste atribute:

1-CRIMINALI: un ungur (ungurii, mai cu seama politicienii lor! – ne sunt… “prietenul de-o istorie”, noua, românilor, nu-i asa?!) a luat nu doar un minister, cu tradatoarea binecuvântare pedelista – ci, odata cu MINISTERUL SANATATII ROMÂNILOR, a început sa ia si zilele românilor: mor, ca mustele, românii/valahii (..mor ei cu zile mai de mult…de pe vremea taierii salariilor si micsorarii nemernice a pensiilor, de catre asasinii pedelisti!…dar, despre asta am mai zis, tot degeaba!), prin desfiintarea celor 200 de spitale, din 400, câte are, de toate, România! – …mor cu ochii pe lanturile de la portile de spitale închise, cinic si sadic, de acest nou JOSEF MENGELE (ori LAVRENTI BERIA) din România, veacul XXI…!!!

2-RASISTI: CSEKE ATTILA n-a desfiintat niciun spital al “rasei superioare” maghiaro-secuiesti… – deci, nici în Harghita-Covasna, nici în Satu Mare! Foarte bine ca nu a desfiintat acolo, dar de ce, pe ce criterii, DACA NU PE CRITERII ETNICE SI DE RASA, a desfiintat spitalele românilor/valahilor?! Pe ce criterii a luat apa si lumina si a smuls cearsafurile si saltelele, de sub cei 12 bolnavi grav, din spitalul de la Pârscov-Buzau (LOCUL UNDE S-A NASCUT, CÂNDVA, UN MEDIC SI POET, MARTIR AL ÎNCHISORILOR – VASILE VOICULESCU…!!!)?! Pe ce criterii a desfiintat Spitalul din Sulina, de sa ajunga a face bolnavii cardiaci, cu salupa, pâna la Spitalul din Tulcea, ÎNTRE O ORA JUMATE SI…CINCI?! De tras la rame, îi moare “motorul” pâna si unuia teafar, nu doar unuia bolnav, si, înca, de inima!!!

3-ASASINI SPIRITUALI CINICI (tot în spiritul dement al…„rasei superoare”!) – vom demonstra mai jos. Prin „CAZUL CIORAN”.
Si de ce, oare, îsi cruta “rasa” lui si n-o cruta SI pe a noastra?! Nu cumva pentru ca “Natia ungara este cea mai splendida realizare a rasei dominante mongole, care nu cunoaste decât victoria. In noi fierbe sângele lui Attila, al lui Arpad si al lui Ghinghis-Han”… – cf. “Nincs kegyelem” (Fara îndurare) – de Dücsö Csaba, 1939…?!
…Cine stie?! Vom afla, cât de curând.

…Pentru ca acolo, în manifestul iredentisto-canibal al lui Dücsö Csaba, se continua asa: “Eu nu astept sa vina razbunarea, nu astept! VOI SUPRIMA PE FIECARE VALAH CE-MI VA IESI ÎN CALE! PE FIECARE ÎL VOI SUPRIMA! NU VA FI ÎNDURARE!” – …nu cumva, totusi, “de asta”, musiu CSEKE ATTILA?!

…Iar masonii de la UE se fac ca nu vad genocidul maghiar, facut, în România, de ungurul CSEKE, la nivelul trupului fizic al ROMÂNILOR/VALAHILOR, si de KELEMEN HUNOR, ministrul de la Cultura (ambii, si CSEKE, si HUNOR, fiind pusi/”unsi” ministri, la TROCUL TRADARII, de Basescu Traian si pedelistii lui mizerabili, CARE-S JURATI SA ANEANTIZEZE ROMÂNIA, CÂT DE REPEDE POT…!!!), la nivelul corpului spiritual al ROMÂNILOR/VALAHILOR!

…Care “MINISTRU AL CULTURII ROMÂNILOR”, ungurul KELEMEN HUNOR, n-a gasit UN SFANT MACAR, NICI MACAR N-A AVUT INTENTIA!!! – pentru a intra la licitatia de la Paris, unde erau vândute documente inestimabile, scrise de mâna de lumina a lui EMIL CIORAN-VALAHUL…?! Noroc ca s-a gasit un român din SUA, GEORGE BRAILOIU, un român cu inima de ROMÂN/VALAH, care sa cumpere si sa doneze ceea ce cumparase la licitatia pariziana, cu 405.000 de euro!

CÂT RISIPESTE UDREA ELENA ÎNTR-O… DUPA-AMIAZA…!!!

…Dar s-o luam si altfel…cronologic, adica…!!!

…Va sa zica, “ROMANUL” PATAPIEVICIAN, directorul I.C.R., si BASESCU “TRAIANUL” ROMÂNILOR (de la care-si trag românii “obârsia”, zicea madama aia blonda… – DOAMNE, FERESTE-NE, RUGAMU-TE, DE ASTFEL DE …“OBÂRSII!”), presedinte al României si DIRECTOR ONORIFIC AL I.C.R., n-au gasit niciun sfant pentru scrierile genialului nostru CIORAN, dar ca sa-l nege pe ÎNGERUL NICHITA (caci, în 2008, s-a pus problema unei expozitii comemorativ-evocatoare NICHITA STANESCU, 25 de ani de la Zborul Heruvului Blond, înapoi, la Cer!!! – PATAPIEVICIANUL, nici sa n-auda!) – si sa-l înlocuiasca, sfidator, falusocratic (astia doi, Pramatia Suprema a României-BASESCU, si Pramatia-Lacheu al “Supremei Lichele”, PATAPIEVICIANUL, se pare ca au grave frustrari si obsesii cosmaresco-sexuale…dar, evident, au, la creier, si sifilisul tradarii de Neam Românesc!!!) si satanic, cu…”OMAGIU LUI IUDA”, la Bochum/Germania, sub pretextul ca …“asa arata, acum, sufetulul românesc: instinctual si violent-criminal!”…oracaia monstruletul de la I.C.R., în apararea …”falusuletului” lui …”pricajit si necajit”! – DA, PENTRU TOATE NEMERNICIILE ASTEA SCATOLOGICE, S-AU GASIT BANI, VORBA ROMÂNULUI: “CACALAU”!!!

…Si secatura de LIICEANU (care n-a “creat”, ci a “furluat”, cu GRANDIOS sprijin iliescian, Humanitas-ul! – pentru ca era Editura Politica, CEA MAI BOGATA EDITURA DIN ROMÂNIA ANTE-REVOLUTIONARA!!!) se apuca sa justifice, savant, nemernicia prezidentiala, de la tribuna servila, fata de toti “fanii” basescieni, a lui TVR-1! Mai, samponatule, macar tine-ti pliscul, daca nu esti în stare sa te pocaiesti…tu, care esti printre cele dintâi lichele ale României, ai obrazul sa faci Apelul catre lichele?! Ia exemplul lui Iuda (omagiat de homunculul tau!), si spânzura-te de …opera ta, impostorule, tradatorule si spurcatorule de Neam ce esti!!!

…Bine, mai, nefericitilor, BASESCULE si ROMANULE-PATAPIEVICIANULE, Pramatie Batrâna si Pramatie Tânara – … ca n-a vrut Dumnezeu sa fiti, niciunul, român, nu e vina voastra – dar sa ne sfidati, VOI PE NOI, ca SUNTEM români, si sa ne calomniati si spurcati în ultimul hal – si atunci, prin “poneiul roz cu swastika pe buca”, la New York, si cu falusuri de criminali si sinucigasi (în erectie, TOTI! – …se vede ca pe “deandosulea” astia, cu…”trebile” – ceva îi roade sub pântec…), la Bochum (adica, vezi tu, România e Tara lui “Nea HORROR”!!!) – asta-i culmea, asta întrece orice masura, oricât o fi fiind ea de înteleapta si toleranta!!!

Ia iesiti voi din tara asta, toti oracaitorii si smenarii si “mengelii” si “stali-NUTII”…de cseki si kelemeni, si patapievici, si voi, Superlativi ai Nemerniciei, basestilor (“washingtoniti”, nu …binecuvântati de Patriarhul României!), si cum naiba v-o mai fi chemând…adica, vreau a zice: IESITI DE BUNA-VOIE, DEMOCRATILOR-LIBERALI, CARE ATI TRANSFORMAT ROMÂNIA ÎN AUSCHWITZ SI ÎN SAHARA…PÂNA NU VA IAU OAMENII VALAHI (ADICA, “CEI SFINTI”, “FIII LUI DUMNEZEU”!), CU COASE SI TOPOARE!

…CA VOI SUNTETI DIAVOLI, IAR NU OAMENI! Voi ati fost trimisi de dracii masonici, de la Washington si Moscova, ca sa ne luati si trupurile, si sufletele…dar noi suntem, mai, orbilor, FIII ORTODOXIEI, ADICA AI SINGUREI CAI DREPTE CATRE RAIUL LUI HRISTOS-MÂNTUITORUL LUMII…- si, oricât ar zice unii si altii (…chiar si eu, pacatosul de mine, când obosesc prea tare…!), ca ne-am mancurtizat si înnegrit, cu totii, ireversibil… – NU! – când ne revenim din oboseala Duhului, stim si vedem (LAUNTRIC!!!), foarte clar, ca, în Gradina Maicii Domnului, nu lasa (întru ADEVARUL SUPRAISTORIEI!) Hristos sa intre javrele si furii si toti sifiliticii si criminalii…!!!

Deci, nici “mengelii” si “stalinii” democrato-liberali!!!

…Când am vazut gestul martiric al lui ADRIAN SOBARU (precedat de cel al CRITINEI ANGHEL!), când am vazut gestul de suprema devotiune al dlui GEORGE BRAILOIU, când, mai ales, am vazut mii si mii de copii de valahi sarmani, dar sanatosi, donând ultimul lor ban, pentru sinistratii din Moldova…si pe copilasii din satele cele mai sarace ale Moldovei, cântând dumnezeieste (drumul în strainatate stipendiat fiindu-le de catre români cu Inima Mare, IAR NU DE STATUL ROMÂN!), pe scenele cele mai vestite ale Terrei, întru Gloria României… – am înteles ca am gresit groaznic fata de Dumnezeu! El nu-si lasa Fiii!!! NICIODATA!!! ÎN VECII VECILOR, AMIN!!!

…Asa ca, voi, aia care voiti sa mutati în Apus ceea ce este/exista în Rasaritul Luminii (Rosia Montana, Agricultura, Petrolul etc. etc.etc.) si sa aneantizati ce voi NU PUTETI avea în veci de veci, CULTURA SI CIVILIZATIA NOASTRA MULTIMILENARA!!! – carati-va, pâna nu începe sa fiarba sângele în noi! Caci, chiar daca o facem atât de rar, o data la veac, poate si mai rar…când ne razvratim, pentru Dreptatea si pentru Sufletul nostru, nu o facem cum ne-au dictat, în 1989, CIA si KGB: o facem de nu ramâne, din diavol, nici…amintirea!!! Caci noi, valahii adevarati, nu mahalagiii (e drept, ploditi si cocolositi si oplositi cam…suspect de multi!), noi nu aparam MIZERIA, ci SARACIA-CEA-LUMINOASA, a “Fachirilor”, a Sarmanului Dionis eminescian: “sa fim saraci întru ale carnii si bogati, nesfârsit de bogati si înalti, întru toate cele ale Duhului”!

“…Multi durara, dupa vremuri, peste Dunare vrun pod,/De-au trecut cu spaima lumii si multime de norod;/Împarati pe care lumea nu putea sa-i mai încapa/Au venit si-n tara noastra de-au cerut pamînt si apa —/Si nu voi ca sa ma laud, nici ca voi sa te-nspaimânt,/Cum venira, se facura toti o apa si-un pamânt”.

…Si tot cu stihul SFÂNTULUI EMINESCU – îi AVERTIZAM pe “baiazizii” adusi de vânturile pustiei (aici, în pamântul Sfânt al Thracilor/Frumosilor/Îngerilor!), NU-I AMENINTAM, ca, dupa aia, sa vina ei cu “jalba-n bat”, si sa ne pârasca (EI pe noi!!! – pai, daca asa-zisele “institutii” sunt croite dupa “chipul si asemanarea” criminalilor “mengelisti” [4], dupa masuri straine de Duhul Valah…!) pe la institutiile vândute criminalilor de profesie, într-un “ceva” care numai “stat” (si, mai cu seama, “stat de Drept”!) nu este:

“Eu? Îmi apar saracia si nevoile si neamul…/Si de-aceea tot ce misca-n tara asta, râul, ramul,/Mi-e prieten numai mie, iara tie dusman este,/Dusmanit vei fi de toate, far-a prinde chiar de veste;/N-avem osti, dara iubirea de mosie e un zid/Care nu se-nfioreaza de-a ta faima, Baiazid!”

…Sa nu ziceti ca nu v-am zis…si sa nu mai faceti greseala de a considera ca faceti voi “sfinti”, dupa voia si nevoia voastra: pe EMINESCU al nostru, îl apara Dumnezeu-Hristos – si nici macar Satana n-are chef sa-l înlocuiasca cu Mihail Galatanu…ca prea duhneste cumplit, veceul ala ambulanto-galatean (ambulant pe la “cârnii” cu nasul taiat… – ca la tradatorii de Mosie si Neam, deh… – …pe la aia: Manolescu, Gârbea, Alex. Stefanescu…!).

…“À bon entendeur, salut!”

prof. dr. Adrian Botez

NOTE
1 – „Nazismul sau national-socialismul (german) a fost o ideologie si o politica a statului german totalitara nationalista, rasista, antisemita si anticomunista, care au fost aplicate în timpul dictaturii lui Adolf Hitler în Germania între 1933 si 1945. Cuvântul “nazism” provine de la prescurtarea numelui national-socialism (Nationalsozialismus, prescurtat pe nemteste Nazi, rostit ‘na-ti). (…)Nazismul a evidentiat in permanenta primatul actiunii asupra gândirii. (…)Ideile lui Hitler s-au întemeiat pe o conceptie rasista. El considera ca omenirea este alcatuita pe baza unei ierarhii valorice a raselor si ca viata nu reprezinta nimic altceva decât supravietuirea celor adaptabili. Credea ca „darwinismul social” are nevoie de lupta între rase, întocmai cum animalele se lupta pentru hrana si pentru mentinerea puritatii rasei, astfel încat cei puternici de sângele celor slabi. „Poporul de stapâni” („Herrenvolk”) era de “rasa ariana”, alcatuit fiind din populatiile Europei de Nord. Poporul german era considerat superior, parte din „rasa ariana” si îi revenea sarcina de a mentine puritatea rasei si de a subordona rasele inferioare. (…) La baza piramidei rasiale Hitler îi plaseaza pe: negri, slavi, tigani si evrei (…). În Mein Kampf, Hitler afirma:
<> – cf. wikipedia. Si pleava, nu-i asa, de obicei, se arunca …“pe pustii”…!!!

2- “Stalinismul este o ramura a teoriei politice si un sistem politic si economic introdus de Iosif Vissarionovici Stalin în Uniunea Sovietica. (…)Transformând si folosindu-se de mostenirea lui Lenin, Stalin a extins sistemul administrativ centralizat din Uniunea Sovietica pe durata durata anilor douazeci si treizeci. O serie de doua planuri cincinale au dezvoltat masiv economia sovietica. Au aparut cresteri în multe sectoare, în mod special în productia de carbune si de otel. Societatea sovietica a fost adusa de la o situatie de înapoiere de zeci de ani fata de occident, la una de egalitate si asta în numai treizeci de ani, (cel putin conform anumitor aprecieri statistice). Unii istorici economici apreciaza azi ca a fost cea mai rapida crestere economica atinsa vreodata” – cf. wikipedia.
…Supect de blânda tratare a subiectului…aproape as zice ca este vorba de o …APOLOGETICA, atât a bestialului “om”-Stalin, cât si a sistemului sau – ca MASINA CRIMINALA!!! – …distrugând/sfarâmând nu doar alte destine de popoare, ci si destinul poporului rus!!! De ce, oare, atâta “întelegere” blânda, pentru Stalin… spre deosebire de Hitler (doi indivizi patibulari, EGAL!) – …oare pentru ca a “batut palma” cu Churchill si Roosevelt…si erau, toti, “din familie”, de-un neam si-o religie?!
…Pai nici “batrânul” Schiklgruber nu “statea” mai prejos…
3-“Dintre toate tarile de obedienta sovietica, România este cea care a cunoscut cea mai îngrozitoare experienta de <>, prin închisorile de la Suceava, Pitesti, Gherla si faimosul canal Dunare — Marea Neagra, unde zeci de mii de fiinte umane au suferit pro­cesul de dezumanizare prin mijloace nemaifolosite pâna atunci undeva. închisoarea de la Pitesti este locul în care pretinsa reedu­care a atins culorile cruzimii dementiale. Din pacate putine lucruri vorbesc despre ea. Lui D. Bacuîi datoram primul document despre Pitesti, aparut în româneste la Madrid, în 1963, si anume: <> în 1978, G. Dumitrescu a publicat la München, tot în româneste, marturia, Demascarea”.
Dar iata ca, în sfârsit, a aparut de curând la editura Hachette, tradusa din româneste, cartea Câinii mortii, de Paul Goma, autor, între altele, a doua lucrari — Gherla si Cutremurul oame­nilor — care denunta universul carceral si uneltirile perverse ale politiei secrete din România. Desi sub forma de roman, Câinii mortii, reînvie aproape aceleasi personaje, victime ale calailor politiei secrete, dezvaluiti de confesiunile culese de catre D. Bacu, la care se adauga marturiile pe care si autorul le auzise când statuse în închisoare:
<>” – cf. http://www.procesulcomunismului.com
4– Nu stiu cum se face, dar EXACT calaul Josef Mengele le-a scapat „mossadistilor”, vestiti ca fiind cei mai buni din lume, în materie de spionaj si „vânat de nazisti”…Poate ca…”cine se-aseamana s-aduna”, dupa o veche si tragica vorba a mosilor notri thraco-valaho-crestini…” Potrivit lui Rafi Eitan, Mossadul l-a descoperit pe Josef Mengele în timp ce îl urmarea pe Adolf Eichmann, unul dintre autorii „Solutiei finale”, rapit în mai 1960, apoi judecat si executat în Israel prin spânzurare, la 31 mai 1962. Acesta se ascundea dupa razboi în America latina sub un nume fals. Cu câteva zile înainte de capturarea lui Eichmann si rapirea sa secreta, seful Mossadului din acea vreme, Issar Harel, a elaborat rapid un plan vizând de asemenea rapirea lui Mengele, a adaugat Rafi Eitan”. Dar, nu stiu cum naiba s-a facut, ca, la un moment dat, “mossadistilor”…nu le-a mai pasat de Mengele! Ceea ce arata ca tradarea musteste si în sânul…”poporului ales”!…ca le pasa de coreligionarii lor saraci (dati pe mâna lui Hitler, EXACT DE CATRE PLUTOCRATIA EVREIASCA, DE ORIENTARE… NAZISTO-SIONISTA!): “Alta dezvaluire socanta a actualului ministru al pensionarilor este însa aceea ca Mengele a mai fost identificat în Brazilia, la Sao Paolo, doi ani mai târziu. Mossadul a decis însa ca existau „alte prioritati operationale“ si Mengele a scapat din nou. Eitan a refuzat însa sa dezvaluie presei care erau aceste prioritati operationale.

Dupa ce a fugit timp de 34 de ani, Mengele s-a înecat în Brazilia în 1979, iar expertii i-au identificat cadavrul, cu certitudine, dupa… SASE ANI” – cf. cotidianul.ro international, din 9 aprilie 2011, ora 19: 09 (actualizat din 22 mai 2010, ora 11: 35).
…Ciudat, cumplit, amar…. – când vezi ca “PRIORITATILE OPERATIONALE” (ba chiar…NATIONALE!), în toata lumea, NICI VORBA SA TINA CONT DE MOARTEA CELOR SARACI SI AMARÂTI…!!!

UN SCRIITOR REALIST SI CARTEA LUI MEMORIALISTICA

CREANGA Ovidiu
CU SI FARA SECURISTI
(Prefata Paul Goma)
368 pagini
Editura Vicovia 
Bacau, 2009
 
Cu discernamant si responsabilitate, autorul, nascut in urma cu 90 de ani, in satul Varzaresti, plasa Nisporeni, judetul Lapusna, in apropiere de Chisinau, ne dezvaluie, in cartea de fata importante amanunte din culisele securitatii. Unele informatii, prea putin stiute de omul de rand, mai cu seama dupa cotitura din decembrie 1989 au ajuns de notorietate. Dar Ovidiu Creanga este posesorul unor informatii inedite, aflate si traite pe propria piele, in venerabila sa viata de aproape un secol. Nu e de mirare, asadar, ca s-a gandit sa le puna pe hartie si sa le ofere cititorilor, la 20 de ani dupa revolutie, cu gustul amar ca aproape nimic nu s-a schimbat in configuratia politica a tarii, decat formal, vechile structuri fiind inca la putere, peste care s-au calchiat structuri noi, coercitive, asupritoare, cu mult mai ingrozitoare si mai apasatoare pentru omul simplu, decat in perioada anterioara.

Cartea are asezate in fata, cateva pagini din jurnalul scriitorului dizident Paul Goma, datat 12-13 februarie 2008, text intitulat „Mos Bodranga si securistii” in care aflam parerea scriitorului despre aceste structuri coercitive ale Romaniei care isi exercita si in prezent atributele in tara si peste hotare. In paginile jurnalului sau, folosite de Ovidiu Creanga drept prefata, Paul Goma, cu o luciditate si discernamant meritorii, scoate in evidenta marturii ale unor participanti direct la actul rasturnarii regimului comunist, precum si modul bestial, barbar in care au fost torturati si asasinati fostii dictatori, cu o cruzime de nedescris, amanunte aflate din „Stenograma Procesului Ceausestilor” – publicata in „Ziua”, precum si declaratia numitei Cerasela Birjac, sefa Pazei personale a lui Gelu Voican Voiculescu, publicata si ea in „Ziua”, declaratie la fel de socanta ca si stenograma sus amintita.

Volumul „Cu si  fara securisti” – se constituie astfel, intr-un document important, o fresca veridica a societatii politice romanesti de la finele secolului trecut, care a culminat cu miscarea de revolta din decembrie 1989, bazat pe marturii, pe acte originale si relatari ale unor persoane care s-au situat in miezul evenimentelor. In Argumentul sau, autorul explica titlul lucrarii si motivul care a stat la baza inceperii unui asemenea demers memorialistic, folosind date si nume reale care pot fi probate si astazi, desi au trecut mai bine de doua decenii de la evenimentele cruciale din decembrie 1989.

Scrisa sub forma unei Autobiografii, cu nuante autoironice si autopersiflante – lucrarea este si o satira usturatoare la adresa aparatului conducator, al celui represiv, la adresa celor ce s-au imbogatit aproape peste noapte, a tuturor celor ce savarsesc nelegiuiri si supun neamul romanesc oprimarii si distrugerii sistematice. Desi plecat de aproape trei decenii din tara, autorul a pastrat legaturi cu oamenii si cu locurile pe unde a vietuit pana la virsta de 62 de ani. Lucrarea beneficiaza la sfirsit de numeroase pagini ilustrate de Note autobiografice in care-si relateaza povestea vietii si in chip deosebit, amintirile din copilarie, cu mult umor si oarecare unda de nostalgie, dupa anii trecuti, cum e si firesc.

Tot aici isi dezvaluie si pasiunea arzatoare a vietii sale: chimia. Valurile pe care a fost purtat in viata, nu s-au potolit nici in Canada, unde a muncit si a avut realizari remarcabile. Astazi, venerabilul domn Ovidiu Creanga se bucura alaturi de copii si nepoti de o viata prospera, tihnita, pe care o condimenteaza cu lecturi si scrieri personale, publicand la marile reviste canadiene si romanesti literatura  care e foarte apreciata atat de romanii din tara, cat si de cei din diaspora. Ovidiu Creanga nu se sfieste sa-si numeasca „eroii” – (si cei negativi sunt eroi, nu-i asa?) – cu numele lor reale. Si-a luat acest drept legitim si curajul raspunderii, fiindca oricand poate proba cu argumente forte si cu documentatie adevarul afirmatiilor sale. El relateaza despre persoane care erau puse  de regimul trecut sa informeze exact despre actiunile unor vecini, prieteni, colegi de serviciu. A fost si el „filat” si turnat in mai multe randuri. Avand o functie importanta si facand nenumarate deplasari in strainatate, era, prin forta imprejurarilor suspectat. Autorul descrie cu minutie experientele sale cu acei care erau numiti in sens peiorativ „baietii cu ochii albastri”, printre ei fiind si unii foarte buni prieteni care „l-au lucrat” in chip neasteptat.

Insa, afirma Ovidiu Creanga – „Si la securisti au fost unii fiare si au fost si unii mai omenosi. Asa ca tortionarii care spun ca nu au avut incotro si au comis atrocitati avand ordin de la  colonelul Nicolski sau Pantiusa mint cu nerusinare,  caci, daca ar fi refuzat sa faca aceste fapte de neimaginat, nu le-ar fi taiat nimeni capul. Toporul nu ar avea nici o putere daca nu ar avea o coada de topor. Securitatea romaneasca era organizata dupa modelul sovietic insa cei ce au suferit prin inchisori si lagare, dar mai ales cei supusi la ororile „reeducarii” de la Pitesti spun ca a depasit cu mult chiar si Gulag-urile rusesti in atrocitati.”

In relatarile sale, Ovidiu Creanga uziteaza un limbaj direct, frust, despodobit de metafore, floricele si alte figuri de stil care nu s-ar fi potrivit cu subiectul si mesajul lucrarii. Nici frivolitatile de limbaj nu ii sunt specifice si le foloseste doar arareori, cand textul cere acest lucru. Specifice sunt: ironia, satira, parodia, sarcasmul, autoironia, aspectate cu numeroase citate din proverbe si maxime romanesti si universale pentru a ilustra ideile proprii. Limbajul este viu, colorat, animat si da vioiciune si sustinere actiunii.

S-ar zice despre scriitorul Ovidiu Creanga ca este un autor hatru din spita stramosului Creanga (nu degeaba au acelasi nume!) prin umorul sanatos pe care-l practica si prin seninatatea – proprie romanului – cu care depaseste anumite situatii tragice. Dar umorul sarcastic are darul de a pune punctul pe „i”, adica de a  face sa usture. Din text nu se degaja tristete, deprimare, anxietate, resentimente, normale in cazul unei persoane care a suferit atatea nedreptati si a trecut prin focul iadului si furcile caudine ale tortionarilor securisti. S-ar putea chiar spune ca i-a iertat pe toti si nu le mai pastreaza resentimente. Umorul l-a ajutat sa treaca mai usor prin mijlocul suferintei.

Capitolul I, intitulat, firesc: „Inceputurile” – este cadrul de desfasurare al unor „Aspecte din Basarabia romaneasca” – asa cum isi subintituleaza capitolul Ovidiu Creanga. Monografic si autobiografic, autorul (re)creeaza cadrul nasterii sale si atmosfera de inceput de veac XX in Basarabia in care a vazut lumina zilei. Toate capitolele sunt ilustrate cu imagini de epoca, harti, documente. Amanunte despre starea social-economica si demografica a Basarabiei si in chip deosebit a Chisinaului, sunt prezentate cu multa generozitate si mai ales, bine documentate. Autorul face si portretul moral al basarabenilor, descriindu-i astfel: „Caracterul moldovenilor era foarte ingaduitor, ei fiind oameni primitori si buni la suflet”.

Traversand istoria secolului, Ovidiu Creanga puncteaza principalele momente care au marcat existenta, nu numai a lui, dar a tuturor romanilor de dincolo si de dincoace de Prut ce au fost sacrificati si azvarliti ca niste mingi, dintr-un loc in altul, dupa capriciile si meandrele politicii. Destine sfasiate, familii impartite, deportate, cand alipirea Basarabiei in 1920, cand  retrocedarea Basarabiei, in 1940,  un joc perfid care a schimbat soarta a mii si mii de romani. Autorul descrie in amanunt aspecte din viata basarabenilor, obiceiurile si traditiile lor, credinta lor, arta culinara in care basarabencile erau vestite. El face in primul capitol o minimonografie a meleagurilor unde a vazut lumina zilei si unde a copilarit pana la plecarea in Regat. Drama prin care a trecut familia autorului in 1940, la retrocedarea Basarabiei, l-a facut sa se refugieze, astfel ca adolescenta i-a fost mutilata salbatic, dupa spusele sale, de hoardele rosii.

Primele amintiri din copilarie continua si in capitolul 2 al cartii, intitulat: „Ghici cine mi-a pus mina in cap!” cu peripetii din mahalaua Vistiernicilor din Chisinau, targul copilariei scriitorului. Amintirile sunt foarte clare si se deruleaza ca pe o pelicula, cu o limpezime uimitoare de parca s-ar fi intamplat recent. Memorabila este in amintirea scriitorului vizita Reginei Mame, impreuna cu Marele Voievod de Alba Iulia, nimeni altul decat Regele Mihai, pe atunci de varsta autorului. O alta amintire incantatoare este cea legata de circul care a poposit in orasul Balti, care l-a cucerit din prima clipa si chiar a invatat unele numere de prestidigitatie, jonglerie si fachirism. Autorul nu se fereste de vocabularul in argou pentru a da un plus de naturalete  si parfum, amintirilor.

Ovidiu Creanga isi continua amintirile cu tulburarile iscate de ocupatia bolsevica din iunie 1940 si de ravagiile pe care le faceau acestia in teritorii. Apoi, in 1944, al doilea refugiu, cand soovieticii au pus stapanire pe  Basarabia, Bucovina si Tinutul Hertei. Autorul descrie bombardamentul care a avut loc in aprilie 1944 in Gara de Nord, cand au pierit mii de refugiati din garniturile de tren. Prigoana pe care au dezlantuit-o apoi comunistii impotriva basarabenilor care erau vanati si expediati inapoi in Basarabia ori in Siberia a fost fara precedent. Drama familiala, cu tatal ucis de catre bolsevici, avea sa-l urmareasca toata viata.

Realizarile pe plan profesional, premiile luate pentru inventiile aduse in domeniul chimiei, au atras din partea semenilor multe controverse, invidie si chiar ura si nu putine au fost datile cand s-a incercat inlaturarea autorului de la conducerea institutiei, functie de raspundere pe care a indeplinit-o ani la rand in Ministerul Comertului Exterior. Autorul declara lucrurile pe sleau, cu lux de amanunte, fara prejudecati sau inhibitii. El descrie si realizarile si esecurile avute in urma acordarii increderii unor oameni care l-au tradat. Structura psihologica fericita insa, il ajuta sa treaca usor peste multe greutati si obstacole si sa ajunga respectat si chiar temut in domeniul pe care-l iubea atat de mult: chimia.
         
Stilul  autorului e  antrenant si vioi, presarat cu umor si ironie, astfel incat scrierea e accesibila, se citeste usor si e foarte placuta, desi uneori e incarcata de date tehnice sau istorice. Memoria prodigioasa a autorului reda cu exactitate fiecare intamplare in amanunt. Cu mult umor sunt istorisite amanunte picante din vizita guvernamentala in Olanda, alaturi de ministrii de la Chimie si Comert. Autorul descrie modul de viata si civilizatia din tarile in care era trimis in delegatii ca specialist.

Ovidiul Creanga este un original. El intra in dialog direct cu cititorul, ii cere parerea, ii face confesiuni, se inteleg de minune. Se creeaza astfel o comuniune tacita intre scriitor si lector, o intelegere avand ca suport cuvantul scris si feed-back-ul nu se lasa asteptat. E un fluid care circula de la unul la celalalt, la fel ca in salile de teatru, intre actori si spectatori. De fapt, cartea aceasta este ea insasi un spectacol divers, caleidoscopic pe care scriitorul, cu arta, il propune publicului si-l face sa ia parte la el in mod direct, interactiv. Fraze care incep cu: „Intelegeti?… Va intreb… Ce parere aveti?” s.a. ilustreaza acest mod de scriere interactiv, in care vocea auctoriala este actorul principal, cea care da tonul colocviilor.

Cartea este, fara doar si poate, un pretext pentru o autobiografie amanuntita. Apar personaje varii, importante sau nu, care au jucat un rol in viata autorului si, din poveste-n poveste, se alcatuieste structural, corpusul scrierii memorialistice de fata. Un scriitor pragmatic, realist, fara efuziuni lirice ori metaforice. Un scriitor terre-a-terre.  Trasatura definitorie este cea sarcastico-umoristica. Spiritul aventurier ii este implinit si satisfacut, cand viziteaza Sumatra, Singapore, Australia, Scotia, Anglia si astfel, visele din copilarie  de a calatori spre tari necunoscute si exotice, prinde viata. In Singapore a ajuns de patru ori, pentru perioade mai lungi, asa incat visul s-a implinit. Ca orice bun jurnalist, o data ajuns intr-un loc, prima grija era de a se informa despre civilizatia respectiva, istoria, limba si caracteristicile poporului, cultura, traditiile lui si artele culinare. Nu e usor sa te adaptezi oricaror conditii de viata, total straine de ale tarii tale. Tari si orase ale contrastelor izbitoare, ale decalajelor sociale, cu oranduiri diferite de cea din care plecase autorul. El descrie cu talent toate aceste diferente de civilizatie prin antiteza, facand mereu comparatii  cu conditiile si mentalitatile din  tarile lagarului socialist. Pregatirile pentru deplasarile pe alte continente erau minutioase si presupuneau o cunoastere temeinica a tarii in care trebuia sa ajungi sau  cele prin care trebuia sa treci, fiind nevoit sa te adaptezi „din mers” conditiilor climaterice, diferentei de fus orar, alimentatiei si in general, tuturor diferentelor specifice fiecarei tari, indeosebi cele africane si asiatice. Autorul ofera cititorului inclusiv retete autentice de ciorba de peste gatita de lipovenii pescari in Delta Dunarii, in prezenta unei delegatii elvetiene.

Si pana la urma, jurnal de calatorie, documetar, reportaj, ciclu de articole, roman memorialistic, povestiri autobiografice – „Cu si fara securisti” nu se inscrie in nici unul din aceste genuri ori are cate putin din toate. Cert este ca devine destul de atractiv invitand la lectura si cunoastere a unor realitati din sfera politicului, economicului, administrativului, din sfera vietii publice a unui om care a avut o viata cat se poate de plina. Pe tot parcursul cartii, o data cu amintirile, se insinueaza si personaje stranii, ciudate, dubioase, care au ca unic scop, acela de a trage cu ochiul si a raporta mai tarziu cu de-amanuntul tot ce vazusera. Acestia sunt „baietii cu ochii albastri” de care vorbeste autorul.
         
Extrem de multe informatii din toate domeniile ne ofera Ovidiu Creanga, pe care le dezvolta in stilul sau documentaristic si le pune la dispozitia cititorului, astfel incat cartea se poate constitui si intr-un ghid pentru cei care vor sa calatoreasca in tari exotice. Informatiile, de cele mai multe ori sunt aduse la zi, prin comparatie cu datele de acum 30-40 de ani, dandu-ne posibilitatea sa remarcam si evolutia acestor tari in permanenta comparatie cu a noastra, asa cum ni le expune autorul. Sunt relatate in detaliu anumite tratative si relatii  comerciale facute cu diferiti parteneri straini, din industria chimica. Dar autorul ofera si amanunte picante de la  dineurile care se dadeau in cinstea aparatului politic rusesc, cu tot ce urma dupa incheierea tratativelor. Autorul descrie cu mult amuzament  si chiar ingaduinta intamplarile si obiceiurile rusilor la aceste dineuri oficiale, anumite slabiciuni si vicii intrand in firea acestui popor.

Dar in afara de amintirile care curg duium in pagini, insotite de imagini fotografice, autorul releva unele aspecte destul de dureroase pentru un roman: faptul ca in strainatate, romanii isi uita obarsia, neamul si limba si-si invata copiii doar limba de adoptie iar cei mai multi „uita” ca sunt romani, straduindu-se sa adopte obiceiurile, traditia si limba tarii in care au emigrat. Autorul isi incheie reflectiile cu citate biblice, drept pilde: „Cine are urechi de auzit, sa auda”. Reflectiile si observatiile autorului in acest sens, sunt amare si destul de obiective: „Stau si ma gandesc la romanii nostri autentici de aici din Toronto, la cum se chinuiesc si ei si chinuiesc si copiii sa vorbeasca numai englezeste. Am intalnit multe familii de evrei si aici care-si invata copiii romaneste pe cand romanii isi uita neamul, limba obarsia. Ma uit la chinezutii aia mici cum invata hieroglifele lor chinezesti in timp ce unii dintre ai nostri fug de limba parintilor, bunicilor si strabunicilor lor ca dracu de tamaie. Ei oricum vor invata engleza de la scoala de la alti copii dar limba lor materna se chinuie parintii lor sa o uite. O limba este un «asset», este un bun pe care-l castigi fara sa te coste ceva si fara nici un efort. Unii se rusineaza ca sunt romani si-si barfesc cat pot tara. Este adevarat ca avem multi hoti, incepand cu cei din guvern, si ca multe rele sunt inca in tara noastra. Dar, in timp ce stramosii nostri tineau piept hoardelor barbare, cei de mai langa Atlantic erau putin mai feriti.” In delegatii, totdeauna erau insotiti de catre un agent de securitate care-i urmarea pas cu pas, ce spun, ce fac, ce cumpara, cu cine intra in contact. Acesta nu-si dezvaluia identitatea si parea un delegat oarecare. De fapt, ceea ce era mai rau in relatiile dintre cei care plecau impreuna in delegatii e ca se fereau unul de altul si nu aveau incredere in nimeni. De aceea, vorbind despre Romania, ei ascundeau realitatea, o infrumusetau, declarand ca totul e perfect.  Autorul intervine de multe ori in povestiri, adresansu-se direct cititorului, luandu-l ca martor si interlocutor.

Flora, fauna, aspecte economice si demografice, istorice, sunt descrise cu minutie de autor despre tarile pe care le viziteaza. Un adevarat cercetator, spirit neobosit care cauta pretutindeni conexiuni, similitudini si chiar diferente intre culturi si civilizatii. Faptul ca autorul devoaleaza unele aspecte necunoscute de noi, din domeniul exportului interior si exterior de pe vremea totalitarismului, constituie ineditul acestei lucrari memorial-documentaristice. Despre masurile de securitate care se luau fata de delegati  autorul relateaza: „Rusii ca oameni erau cumsecade si te puteai intelege cu ei, dar politica lor, de care nici ei nu erau multumiti, era absurda si total ineficienta, din care cauza o tara cu cea mai mare suprafata si cu cele mai bogate resurse naturale era printre cele mai sarace din lume. Dar acesta a fost comunismul care a nenorocit atatea tari printre care si Romania. Trebuia sa fim cazati numai la anumite hoteluri pentru a  putea sa fim controlati in orice moment. Cand aveam sedinte la Soiuzchimexport, ne prezentam la protocol, de unde eram preluati de un tovaras «lucrator in Comertul Exterior» si eram condusi pe un anumit drum la sala de sedinte. Se proceda asa, ca nu cumva noi sa vorbim ceva cu salariatii lor sau mai stiu eu ce le trecea lor prin cap. Desigur, camerele erau prevazute cu microfoane ascunse. Hotelul nostru avea o forma patrata si la fiecare colt era cate un pupitru unde statea in permanenta o «regulerovca» ce nota orice miscare din sectorul ei. In fiecare moment aveai senzatia ca esti intr-o puscarie.. Nu am fost in puscarie dar asa trebuie sa fie, sa te simti controlat in fiecare clipa. De fapt aceeasi situatie era si la noi in tara, caci si noi aplicam sistemul lor, si, cred ca in unele privinte i-am si depasit.” De fapt, aceasta este si motivatia cartii, urmarirea permanenta a cetatenilor de catre aparatul represiv. Nu sunt ocolite de autor nici dificultatile intampinate in lunga cariera de director,  la Chimimport, privind calitatea marfurilor romanesti si reclamatiile carora trebuia sa le faca fata din partea firmelor straine. Toate acestea sunt relatate cu minutie in paginile cartii, informatiile fiind aduse la zi, comparativ cu anii ’80 cand el si-a inceput viata in Canada.

Autorul pune la dispozitie si hartile tarilor cu care a avut relatii comerciale, in calitatea sa. Iata ce relateaza in capitolul destinat „Thailandei”: „Una din sarcinile permanente pe care le aveam noi, organele de conducere din Comertul Eeterior, era sa gasim noi piete pentru plasarea produselor noastre de export si, eventual, sa gasim piete mai convenabile ca pret, calitate si valuta in care se face plata produsului precum si modalitatea de plata. Cu L/C (letter of Credit) garantat, trebuia sa ai valuta respectiva care era blocata in banca pana la plata marfii. Insa cel mai bine era sa gasesti exportatori care acceptau L/C negarantat. Plata, de regula, se facea la 30 de zile de la livrarea marfii. Eram la Singapore cu o echipa destul de mare, vreo 5 cu tot cu mine. Dupa cum am relatat si in alte capitole, echipa mea avea reprezentanti de la Romanoexport, ca sa plaseze textile, si de la Autotractorul ca sa plaseze tractoare fabricate la Tractorul Rosu din Brasov. Eu trebuia sa coordonez toate operatiunile si, cu toate ca eram director de import, aveam sarcini mari de export in compensatie cu marfurile romanesti greu vandabile, in special tractoare. Stiind ca ne vom duce in Thailanda, am inceput sa invatam notiuni elementare despre aceasta tara eminamente budista.”

Ovidiu Creanga ofera date despre religia budista si obiceiurile calugarilor care obisnuiesc sa faca penitenta, mancand foarte putin, doar din ce li se ofera de pomana si dormind uneori cu capul pe o piatra, ceea ce-i prilejuieste autorului reflectii comparative. Umarind peripetiile autorului prin  tarile africane, ai impresia ca urmaresti un film de aventuri, el avand o putere fascinatorie de descriere si de prindere a amanuntului esential, aventuri, peripetii si chiar mici „invarteli” care-l ajutau sa se descurce in acele tari. Unii dintre securisti sunt personalizati si chiar aflam istoria vietii lor: „Era ingerul nostru pazitor, tov. Colonel (toti erau colonei) Andrei Apetrei, fiu de taran sarac din Muntii Vrancei. Nici nu stiu numele lui conspirativ, cum il chema pe cel ce a venit dupa el si-l chema «Bogdan». Andrei era un baiat cu bun simt, nu facea pe nebunu’ si mi-a spus o multime de istorii de ale lor. Nu era «pe linie», ca a sfarsit-o urat cu Securitatea.” Cand stii cu cine ai de-a face, poti sa-ti iei masuri de precautie si sa te feresti ca sa nu dai de bucluc. Dar problema principala in Romania comunista era ca nu stiai de cine trebuie sa te feresti, caci peste tot misunau „baietii cu ochii albastri”, chiar in cele mai neasteptate locuri, asa cum mentioneaza si autorul: „Nici nu-ti trecea prin cap cine scria note infomative. Cateodata unii pe care-i credeai cei mai buni prieteni si oameni de incredere.”

Lucrand intr-un domeniu deosebit, de mare insemnatate pentru economia nationala a tarii, Ovidiu Creanga a intrat in contact cu fel de fel de persoane. Ei erau „prelucrati” si „vizati” in chip deosebit pentru ca aveau de-a face cu strainii, ceea ce pentru omul de rand, nu prea se punea problema. Fotografiile document care insotesc textele sunt foarte edificatoare. Aflam franturi din istoria Scotiei,  cu povestea Mariei Stuart, si chiar ni se ofera reteta fabricarii whisky-ului, istoria Angliei si a reginei sale aproape centenare, despre vizita lui Nicolae Ceausescu in Anglia, cand a fost plimbat de regina Elisabeta cu trasura regala si cinstit ca un rege la Palatul Buckingam, iar Elenei Ceausescu i s-a conferit un titlu echivalent cu „Doctor Honoris Causa”.
 
Ovidiu Creanga se intoarce insa cu povestirile lui picante, spumante, antrenante si in Piata Matache Macelaru ori in Piata Ferentari, unde puteai gasi pepenoaice dulci de Arad. Cu mult sarm ne povesteste peripetiile avute in urma unui accident auto cand a lovit un tigan numit Pandele, fapt ce l-a costat enorm ca sa dreaga lucrurile la spital pana ce acesta s-a vindecat.

O cotitura hotaratoare in viata autorului a fost aceea cand s-a hotarat sa emigreze in Canada, in anul 1982. Odiseea acestei „evadari” din spatiul concentrationar comunist ne-o relateaza in Capitolul III. „Canada. M-am hotarat, trebuie s-o iau din loc!” Nici in Canada autorul nu a scapat de securisti si a avut mult de furca din pricina unor note informative primite din partea unor romani, astfel ca a fost verificat ani in sir si a primit cetatenia abia dupa zece ani. Dezvaluirile pe care le face Ovidiu Creanga in legatura cu securitatea romaneasca sunt de-a dreptul socante.

In capitolul numit „Cautatorii de aur in Manitoba” aflam istoria foarte interesanta a comunitatii memonitilor, un fel de baptisti desprinsi din Biserica Romano-Catolica, oameni de o inalta tinuta morala crestina, „poate un pic cam habotnici” – cum ii descrie autorul. De asemenea, aflam istoria fratiei hutteriste, dupa numele conducatorului cogregatiei Jacob Hutter, tot ramura desprinsa din catolicism, oameni care au pus toate bunurile in comun si traiesc ca in comuna primitiva, precizeaza Ovidiu Creanga. Primii doi ani petrecuti in Canada s-au dovedit a fi mai dificili pentru autor pentru ca nu poseda inca „experienta canadiana”. Dar aici gaseste un om de isprava care garanteaza pentru el si astfel isi pune o afacere pe picioare. Autorul ne da si retete „Cum poti ajunge capitalist in Canada” .
         
Al IV-lea Capitol al cartii este dedicat „Portretelor” si se intinde pe aproape o suta de pagini. Autorul face portretul fizic si moral al unor persoane pe care le-a intalnit si cu care a colaborat in viata, in total 14 portrete.  Printre aceste portrete se afla si cel al lui Vasile Sasu, „Baiatul cu ochii albastri”. Nu o data, autorul afirma: „Tare ma tem ca de aceasta plaga numita Securitate inca nu am scapat” – ceea ce spune totul in legatura cu simtamintele sale. Portretele acestea sunt pretexte pentru intamplari hazlii si nu prea, petrecute sau aflate de la altii, in legatura cu aceste personaje. Printre ele se afla si portretul Elenei Ceausescu – „Savanta de renume mondial” – pe care autorul nu o prezinta in culori prea atragatoare. Dupa chibzuiala multa, el hotaraste sa astearna pe hartie unele intamplari legate de ea si de conducatorul tarii timp de 25 de ani: „M-am temut sa nu fiu acuzat ca acum dau si eu «lovitura magarului» unei fiinte ce nu mai este in viata si care nu se poate apara. Totusi, deoarece eu ma numar printre nu prea multele persoane care au cunoscut-o destul de bine pe cea care impreuna cu sotul ei, Nicolae Ceausescu ne-a condus un sfert de secol, m-am hotarat sa astern pe hartie cate ceva care sa o zugraveasca asa cum era aceasta fiinta ce a facut atata rau tarii noastre, in general, si mie personal, in particular.”

Cele relatate de Ovidiul Creanga se refera la un aspect mai putin cunoscut de marele public si anume de perioada in care ea a intrat in Institutul de Cercetari Chimice ICECHIM  „ca simpla laboranta, pentru ca, dupa o perioada, sa termine cu titlul de directoare a institutului, inventatoare celebra, doctor inginer, «Doctor Honoris Causa» etc, persoana care a dirijat dezvoltarea Industriei Chimice in Romania (impreuna cu Mihai Florescu ministrul „plin” al Industriei Chimice) si terminand cu, culmea impertinentei, atribuindu-si titlul de «Savant de renume Mondial». Dezvaluirile la acest nivel continua si in  paginile urmatoare sub titlul: „Cum isi lua „savanta” titlurile stiintifice”. Ovidiu Creanga, cu un pragmatism specific firilor prea putin inclinate spre  lirism relateaza in amanunt, faptele cum au fost si nu se preocupa sa le infrumuseteze cu nimic. El spune la un moment dat: „AM SPUS CE AVEAM PE INIMA SI M-AM RACORIT.”

A crede, insa ca volumul „Cu  si fara securisti” este alcatuit in spirit revansard fata de o societate care la un moment dat l-a marginalizat, si l-a determinat sa emigreze, este eronat. Autorul respecta adevarul si, dupa parerea noastra, nu inventeaza nimic si nici nu merge cu tribulatiile mai mult decat trebuie. Cartea se inscrie in categoria (daca o fi aceasta categorie!) memorialistica documentara si cititorul afla fel si fel de informatii care ii pot fi utile candva. Fie si despre istoria si geografia unor locuri exotice pe unde nici cu gandul nu va putea calatori.

Ovidiu Creanga face parte din spita scriitorilor humoristi care nu fantazeaza, dar duce mai departe umorul, sarcasmul, ironia muscatoare dar indreptatoare de moravuri, precum moralistii secolului al XIX-lea. El a realizat o lucrare bine structurata, cu amintiri si intamplari fascinante, romanesti si de „peste apa” – peripetiile proprii dar si ale altora, care starnesc rasul sanatos, ingaduitor, nostalgic, duios, dar si dezaprobator fata de unele situatii neplacute, luand pozitie, asa cum ii sta bine unei scrieri contemporane adevarate.
 
Cezarina ADAMESCU
26 ianuarie 2011