Tag: Mircea Eliade

„DIVIDE ET IMPERA!”

On By GeorgeIn EssaysLeave a comment

 Dezbina si stamaneste„Prin unire cetățile mici se dezvoltă, prin dezbinare și cele mai mari se distrug.”

Expresia provine din latină unde exista și ca proverb: „Divide et impera”. În română este mai cunoscut ca:„dezbină și stăpânește”. Acest „adagiu roman” a fost folosit ca principiu de guvernământ în diferite timpuri. Niccolo Machiavelli (1469-1527) a fost cel care a studiat și a scris despre politica imperiului roman, rezumând-o în această formulă. Ea este, după cum s-a putut cunoaște, mult mai veche. Heinrich Heine (1797-1856) o atribuie regelui Filip al Macedoniei care s-a urcat pe tron în 359 î.e.n. Formula a fost aplicată de multe guverne oligarhice care, pentru a subjuga popoarele, provocau dezbinări între naționalități.

Strategia a fost folosită efectiv și eficient de către administratorii imperiilor vaste, inclusiv de către cei ai Imperiul Roman și cel Britanic, care au „asmuțit” un trib împotriva celuilalt pentru a câștiga și menține controlul asupra teritoriilor cu un număr mic de trupe. Continue reading “„DIVIDE ET IMPERA!”” →

Evanghelia, o putere la îndemâna omului!

On By nelursIn Biblia, Credinta, Educatie, Eveniment, Incurajare, Inviere, Mantuire, Natura Umana1 Comment

“În această carte, spuneti-le – încheie el – este scris tot. Știu carte? … Englezul scoase câteva exemplare legate din Noul Testament.”

                                    Tolstoi, ÎNVIEREA

În Rusia,  dpdv literar, secolul XIX a fost dominat de cei doi geniali  scriitori existențialiști, Dostoievski și Tolstoi. Dar aceștia au influiențat nu doar scriitorimea rusă ci și pe aceea occidentală, trecând granițele secolelor  XX și XXI, marcând scrisul marilor scriitori care vor veni după ei (Marcel Proust, William Faulkner, Albert Camus, Franz Kafka, Henry Miller, Gabriel García Márquez, Vladimir Nabokov, Henry James, Ernest Hemingway, Mircea Eliade, Nicoale Breban…).

Tolstoi, însă, a înțeles cel mai bine drama profundă a omului. El nu numai că a înțeles condiția umană, ci a și căutat să trăiască într-o relație cât mai corectă față de Dumnezeu creatorul și susținătorul vieții. Continue reading “Evanghelia, o putere la îndemâna omului!” →

Întunericul, la loc de cinste, în Legile țărilor avansate!

On By nelursIn Biblia, Copii, Credinta, Educatie, Eveniment, Familia, Incurajare, Mantuire, Miracole, Natura Umana1 Comment

Nevoia triburilor îndepărtate de civilizație și a popoarelor înapoiate –

Lumina Evangheliei lui Isus,  Biblia tradusă în limba maternă!

.
“Niciun cuvânt de la Dumnezeu nu este lipsit de putere”

Evanghelia lui Luca (1.37)

Știți ce am observat? Că Dumnezeu îl protejează pe om atunci când el nu se poate apăra singur. Cu toate acestea mai sunt și abuzuri care sunt îngăduite din motive neînțelese de noi.

În presă s-a vorbit de curând  despre o întâmplare care a creat empatie în masă. Continue reading “Întunericul, la loc de cinste, în Legile țărilor avansate!” →

Cum Elena Ceausescu a lasat-o pe Vavila Popovici fara dreptul de a-si tipari propriul volum de versuri

On By nelursIn literatureLeave a comment

by Octavian Curpas

 

Poetei si prozatoarei Vavila Popovici stiinta i-a dat multe cunostinte, însa literatura a încercat sa o învete cum sa le foloseasca.

Stiinta i-a exersat si i-a ordonat mintea, iar preocuparile artistice si literare i-au slefuit-o, atât cât s-a putut. Nascuta la Sulita, în judetul Hotin, în nordica Bucovina (actualmente Ucraina), Vavila Popovici a deprins periodic sensul cuvântului adaptare, pentru ca a copilarit în diferite orase, a schimbat mereu scolile, a pierdut si a câstigat prieteni. Pentru ea, cea mai frumoasa amintire din vremea începutului este alegata de natura, de parcul din Tg. Jiu, unde alerga dupa orele de scoala, pe lânga Poarta Sarutului si Masa Tacerii. În adolescenta scria versuri, citea mult, în paralel cu liceul teoretic avea zilnic, ore de pian si balet la Conservatorul din Tg. Mures, iar în vacante facea sport, vara tenis si înot, iarna – patinaj.  Cu toate ca visa sa îmbratiseze o cariera artistica, acest lucru nu a fost posibil din mai multe motive. Problemele de  sanatate, lipsa unui dosar bun, dezacordul parintilor ca fiica lor sa se orienteze spre un asemenea domeniu, precum si pledoaria profesoarei de fizica si chimie, care a convins-o sa mearga pe drumul stiintei, au facut ca destinul sa o poarte la doar saptesprezece ani, în 1952, în toiul unor vremuri tulburi, în Iasiul lui Eminescu, unde sustine si promoveaza examenul de admitere la Facultatea de Chimie, Institutul Politehnic. Diploma de inginer o dobândeste la Institutul Politehnic din Gala?i.
I-a placut sa lucreze în fabrica si muncea adesea, peste program; era destul de obositor, dar credea în profesia pe care o facea, pâna acolo încât viata de familie si cariera au avut prioritate în fata scrisului si aceasta din dragoste si simt al datoriei. Si-a iubit sotul si pe cele doua fiice, pentru care si-a dorit dintotdeauna sa fie sanatoase si destepte, si la fel de mult îsi iubeste si nepoata pe care a crescut-o pâna la vârsta de doisprezece ani si pe care o considera ca fiind al treilea copil al ei. Ea însasi afirma ca nu a avut o viata usoara, mai ales ca adesea tânjea dupa clipe de liniste, în care sa poata scrie. Cu timpul, s-a consolat cu învatatura crestina care spune ca esential este ca timpul sa nu-l petreci în inactivitate, ci lucrând cu zel si sârguinta, cu harnicie, într-o directie în care te dirijeaza inima. Asa a si facut, astfel ca din acelasi preaplin de dragoste au aparut în timp, douasprezece volume de versuri si alte treisprezece de proza. Vavila Popovici este în prezent, pensionara si locuieste în Statele Unite ale Americii.

O.C. – „Poezia e aura unei piese a lui Shakespeare./ E melodia cântata/ pe strunele viorii Stradivarius./ E culoarea si lumina/ dintr-un tablou a lui Rembrandt./ E marmura de Carara/ daltuita de Michelangelo./ E o pirueta a Anei Pavlova.” Citind aceasta definitie pe care ati dat-o poeziei, am înteles ca sunteti un om pentru care arta reprezinta un alter ego, o a doua natura.  Cât din Shakespeare, din Rembrandt, din Michelangelo, din Ana Pavlova se regaseste în poezia dvs.?

– Da, poezia este prietenul meu nedespartit! Împreuna cu ea m-am bucurat, alteori am plâns, ea m-a consolat. A fost si ramâne refugiul meu sufletesc! Nu este super egoul, ci alter egoul meu. Subliniez acest lucru, fiindca Jung si alti psihologi se grabesc sa afirme ca în domeniul creatiilor si al hobby-urilor se produce un dezechilibru între sine, ego si super ego. Poate ca exista si aceste dezechilibre, dar atunci când te nasti cu acest har, el nu poate fi decât, asa cum spuneti, un alter ego.
Cred ca poezia trebuie sa aiba din toate acestea, adica din perenitatea pieselor lui Shakespeare, din lumina lui Rembrandt, din taria si puritatea marmorei cautata si slefuita de Michelangelo, din gratia unei piruete… Ne  straduim noi, poetii, dar asta nu înseamna ca si reusim.

O.C. – Ati debutat în revista „Chimistul” din Onesti, în anul 1965, pe vremea când lucrati ca inginera la Combinatul Chimic din Borzesti, însa debutul absolut a fost în revista „Ramuri”, din Craiova, în 1982. Ce imagine îi pastrati lui Marin Sorescu, în conexiune cu momentul dvs. de debut?

– La revista „Chimistul” lucrau doi redactori foarte buni, le pastrez o amintire frumoasa. Combinatul Chimic, pe atunci, era cea mai mare întreprindere din tara. M-au descoperit ca scriu versuri, desi ascundeam pe cât posibil aceasta preocupare si mi-au publicat câteva poezii. Pe Marin Sorescu regret, dar nu l-am cunoscut personal. I-am trimis doua poezii si mi le-a publicat. Înseamna ca a citit si i-a placut ce am scris.

O.C. – De ce „13 poeti” si nu un volum de versuri semnat de Vavila Popovici, mai ales ca erati câstigatoarea unui important premiu pentru poezie, premiul Editurii Eminescu, în 1988? Cine erau ceilalti doisprezece?

– Editura era în cladirea „Casa Scânteii”. Când m-am dus prima oara sa întreb de premiul de care aflasem dintr-o scrisoare trimisa pe adresa mea, mi s-a comunicat ca din motive de economie de hârtie, Elena Ceausescu a dispus sa se editeze un volum colectiv. Ceilalti 12 erau: Paul Androne, Diana Barbu, Claudiu Bazalt, Octavian Berindei, Gheorghe Dinica, Petru Dunca, Liliana Gradinaru, Claudiu Iordache, Vasile Morar, Ioana Pârvulescu, Teodor Purice, Ion Ruset. În 1990, cei care s-au perindat la directia editurii, toti, pe rând, mi-au promis ca-mi vor publica volumul de versuri si au plecat tot pe rând, foarte curând de la editura: Mircea Ciobanu, Eugen Negrici, Valeriu Râpeanu. Poeta Virginia Carianopol îmi facuse referat pentru volumul „Oglinda lumii” (acesta ar fi fost titlul primului volum), întrucât ea fusese lectorul volumului. Mi s-a comunicat ca volumul a fost predat unei tipografii, nu am putut sa-l recuperez, s-a pierdut. Acelasi lucru mi s-a întâmplat si cu primul roman, predat unei edituri din Bucuresti. Cu mari insistente l-am recuperat, dupa ce a fost refuzat spre editare.

Redactorul care mi l-a înapoiat, m-a condus pe scarile editurii, spre iesire si m-a întrebat: „De ce nu mi-ati spus ca sotul a fost condamnat politic?” Am ramas stupefiata, nu i-am raspuns, m-am uitat insistent în ochii lui, i-am întins mâna si am plecat.

Repet ceea ce am mai spus cu ocazia unui alt interviu: nici nu se putea edita înainte de 1989 ceea ce scrisesem în cartile mele; nu puteai marturisi gândurile si întâmplarile în acea perioada a comunismului; sinceritatea nu putea fi pretuita, ci speculata si pedepsita, tristetea era un pacat. ?i oricum, pâna la acea data, sa poti edita o carte, ori erai un mare talent, ori aveai relatii, ori faceai compromisuri. Sa nu-mi spuna cineva ca mai exista o alta cale! Mare talent nu eram, relatii nu aveam (poate mai curând piedici!), iar compromisuri nu am acceptat sa fac. Unchiul nostru care era Episcop pe vremea aceea si caruia m-am plâns, mi-a spus, mai în gluma, mai în serios: „Astazi la putere este  banul, politica si femeia.” Ma gândesc acum, ce radacini adânci avem…

O.C. – Ce a urmat dupa 1989, atât în versuri, cât si în proza?

– Imediat dupa acele întâmplari am hotarât sa-mi public volumele pe cont propriu si le-am publicat pe rând, cu greutate, fiindca între timp aparuse „cenzura economica”. Au fost si oameni buni care m-au sponsorizat.

O.C. – „Te-ai aratat în ceasca de cafea / dimineata, în balconul plin cu flori. / Soarele stralucea pe marginea cestii / si tu erai piticul negru / din ceasca de cafea.” Stihurile dvs. m-au trimis cu gândul la mitologia scandinava, dar si la literatura fantastica a evului mediu. În ce masura se regasesc aceste accente în volumul „Piticul din ceasca de cafea”, ca un „semn ca sufletul nu cere odihna”?

– Un critic literar din Iasi a scris despre aceasta poezie: „Cine poate fi acest pitic din ceasca de cafea? Decât daimonul creatiei, care staruie în mintea si sufletul creatorului….” Alt critic a scris: „Poemul «Piticul din ceasca de cafea» care da titlul volumului, are un efect aproape straniu, în care dorinta de reînviere te duce la mitul lui Horus si totusi cea mai puternica realitate este cea din puterea visului, pentru ca aceasta dezvolta, transforma, educa transcendenta traita, este adevar, o ontologie de care, de altfel, poeta nu se poate desparti.”
Dumneavoastra v-ati gândit probabil, la cosmogonia scandinava, despre care se spune ca da frisoane cititorilor, frisoane metafizice desigur, întrucât viata cu toate bucuriile si suferintele ei, nu este decât amânarea unui sfârsit… V-ati gândit la „Frasinul cosmic”, din mitologia europeana: Frasinul si Stejarul. Da! Sufletul ascuns de frunzele stejarului si iarna venind si vântul scuturând frunzele si ramânând doar sufletul fara haina… Da, el, sufletul care nu cere niciodata „odihna”!

O.C. – „În zilele de vara / când caldura / îmi învaluia trupul, / închideam ochii / si ma rugam soarelui. / Din prea multa iubire / ma rugam” („Anotimp interior”). Vi s-a spus vreodata ca o paralela între aceste versuri ale Vavilei Popovici si cele ale lui Ion Barbu din „Riga Crypto si lapona Enigel” (Ma-închin la soarele-ntelept,/ Ca sufletu-i fântâna-n piept/ ?i roata alba mi-e stapâna/ Ce zace-n sufletul fântâna./ La soare, roata se mareste,/ La umbra, numai carnea creste/ ?i somn e carnea, se dezumfla,/ Dar vânt si umbra iar o umfla…”) este absolut normala? Cum se autodefineste lumea spirituala a Vavilei Popovici în lumina soarelui, adepta al carui tip de cunoastere filosofica sunteti?

– Nu m-am gândit pâna acum la aceasta paralela si comparatia ma onoreaza; acolo este o drama lirica puternica, în lumea Laponiei, în drumul lui Crypto cu renii sai, o dragoste fulgeratoare fata de Enigel care iubea soarele: „Eu de umbra mult ma tem/ Ca daca-n iarna sunt facuta/ ?i ursul alb mi-e varul drept,/ Din umbra deasa desfacuta,/ Ma-nchin la soarele-ntelept…” Este reluata oarecum tema din Luceafarul lui Eminescu, tot atât de liric redata imposibilitatea dragostei, cu inversare de roluri…

Referitor la a doua întrebare, legata oarecum de prima, nu pot sa afirm ca ma încadrez strict într-o cunoastere filosofica. Pot aminti doar cuvintele lui Constantin Noica pentru ca m-au obsedat multa vreme: „Daca iubiti poezia sau muzica, pierderile, cresterile, curgerile, daca va plac geometria si rigoarea fara sa vi se împietreasca inima, daca sunteti în stare de un dram de nebunie si un munte de masura, veti întâlni filosofia.” ?i cred ca am întâlnit-o si nu am ocolit-o. Dar este doar o întâlnire! Metafizica nascuta din mirare în fata rânduirii acestei lumi… Asa se întâmpla, cu cât omul dobândeste mai multe cunostinte, cu atât are mai  multe lucruri nelamurite, îsi pune mai multe întrebari. Mirarea aceasta filosofica rezulta si din perceperea intensa a durerii, în urma careia vin întrebarile. M-am convins cu timpul ca prin acumulare de cunostinte, de experiente mai placute sau mai triste, vine momentul când începi sa ordonezi raspunsurile si îti construiesti o filozofie asupra vietii care este numai a ta si pe care o poti pastra în tine sau poti s-o faci cunoscuta semenilor, prin una din formele artei. În ce cred? Cred în Dumnezeu si în Împaratia Lui, cred în dreptate, adevar, iubire; în libertate, în fericire,  în lumina – spirit viu care coboara din soare si intra în contact cu spiritul nostru, cred!

Aristotel spunea la vremea sa ca oamenii au început sa filosofeze mânati fiind de „mirare”. ?i asa este! Daca ai ochi sa privesti cu atentie aceasta lume, începi sa te miri. ?i te miri si te miri si te întrebi si raspunsurile vin, alteori  nu vin… Dar în tot ce facem si gândim trebuie sa-l avem pe Dumnezeu în viata noastra. Libertatea si fericirea spre care tindem nu se pot obtine decât prin iubire si daruire; iubire fata de aproapele nostru; iubirea care ne este însamântata în suflet si pe care trebuie s-o îngrijim, ca aceasta samânta sa ajunga sa rodeasca. Cred ca trebuie sa ne straduim pentru a înlatura animalitatea, egoismul si barbaria din noi, ceea ce ar duce la o convietuire normala de care avem atâta nevoie, iata în ce cred! Mai cred ca trebuie sa ne debarasam de teama care ne-a însotit si ne însoteste înca. Sa devenim încrezatori în fortele binelui, sa fim curajosi, cu compasiune fata de aproapele nostru, dar si fata de departe-le nostru, de ce nu? si cu spirit de sacrificiu, asa cum ne învata Hristos, iar sacrificiul înseamna renuntare în favoarea semenului tau, izvorâta din preaplinul dragostei.

O.C. – “Sus – un cer îndepartat, albastru./ Sub mine un astru./ În mine – universul reflectat./ Infinitul – mister plin de mistere./ Moartea – printre ere,/ În mine – universul reflectat.” Cum explicati aceasta înclinatie specifica simbolismului, spre nostalgie si spre valentele fonice ale cuvântului, cu valoare terapeutica ce va caracterizeaza?  

– Simbolurile în general, ne sunt necesare exprimarii lucrurilor spirituale. Un poet simbolist pe care-l ador este Bacovia. Dupa mine este un mare poet! Am gasit într-o revista un articol în care se spune despre Bacovia ca este „un ins epuizat prematur, ca percepe timpul ca un batrân, îmbatrânit de esecuri si celibat prelungit, locuitor al unui târg de provincie dintr-o regiune cu clima aspra… pentru batrâni, provinciali, « nordici » timpul trece greu, monoton si chinuit”. M-a durut si m-a revoltat cumplit acest articol, acest mod de a gândi si a blama un mare poet român, simbolist. M-am consolat însa, cu caracterizarea lui Ion Caraion: „Bacovia are un instinct al poeziei mai puternic decât poezia lui, cu care obtine arta.” Cred ca m-a influentat în scrierea unor poezii. Am scris cândva o poezie intitulata „Dragoste de Bacovia” care se termina cam asa: „Privea în sus si-mi arata/ „corbii poetului Tradem”./ Corbi ce se duceau „pe pustii”, în amurg, „pe zari argintii”./ Râdea emotionat, vibrau în el “scântei de vis”/ sub cerul gri, deschis./ Am cazut în genunchi si-am început a-l implora:/ Maestre, atinge-ma cu pana ta!”

Cât priveste nostalgia, melancolia versurilor mele, îmi permiteti a cita cuvintele lui Constantin Noica: „Melancolia este fericirea ce se hraneste din absente.” ?i aceasta absenta a persoanei iubite, pierduta pentru totdeauna, face loc momentelor de inspiratie, de exaltare, de fericire a scrisului, ca o compensatie a absentei, cu iluzia transformarii ei în prezenta. Andrei Plesu spune ca melancolia este un moment de înstrainare, de izolare: „Privesti ceva, ai vrea sa-l iubesti, dar nu poti, simti ca între tine si el este o distanta pe care n-o poti diminua.” Câta dreptate are!

O.C. – A aparut cu ceva timp în urma, „Jurnalul unei fete greu de multumit”, o carte scrisa de Jeni Acterian. În literatura româna, jurnalul se întâlneste la Mircea Eliade („Jurnalul adolescentului miop”), Camil Petrescu, Nicolae Steinhardt („Jurnalul fericirii”). Vavila Popovici ne propune „File de jurnal”, „Jurnalul unei veri”, dar si „Jurnal american”. Va considerati o continuatoare a scriitorilor anterior mentionati, în ceea ce priveste marturisirea de sine, transpunerea imaginii propriei personalitati reflectate ca o confesiune generata de anumite împrejurari de viata?

– Unii si-au pus întrebarea daca un jurnal al unui om anodin poate interesa cititorul. Ei bine, eu cred ca da! Îmi place sa scriu jurnale deoarece în jurnal ideile nu sunt expuse conform unui plan, ci ele sunt evocate de un peisaj, de o întâlnire cu un om, de o convorbire, de o lectura, etc. Contemplu, gândesc si reflectez. Reflectia deci, însoteste contemplatia. Îti exprimi propriile gânduri si pareri si stârnesti gândurile cititorului care intra într-un dialog al undelor cu scriitorul. Parerea lui Mircea Eliade era ca cel ce scrie un jurnal, în masura în care el încearca sa capteze macar o parte din ceea ce vede si simte, trebuie sa accepte riscul de a fi confundat cu un caiet de note sau cu fragmente autobiografice. ?i totusi, a scris jurnale. Tolstoi spunea ca jurnalul este o redare a realitatii. Eu accept ideea de a fi o redare a realitatii, dar ca sa fie si literatura, cred ca trebuie depasita într-un mod aceasta realitate, trebuie transcendentalizata, daca se reuseste, bineînteles…
Un jurnal se scrie dintr-o nevoie de destainuire, de sinceritate. Exista poate si o sete de comunicare pe care o are orice om, unii o fac verbal, altii în scris. Calinescu spunea ca este o prostie sa scrii un jurnal, actualul critic Ion Simut spune (am gasit un articol în „România literara”) ca jurnalele ar trebui sa stea în raftul doi sau trei, acolo unde le este locul. Sunt pareri si pareri, dar jurnalele se vând si se citesc cu mult interes. Ion Caraion spunea ca Jurnalul poate avea capricii, lejeritati, copilarii, confesiuni si chiar indiscretii. Asa si este! Jurnale s-au scris si se scriu si rezista si chiar au mare succes în comparatie cu literatura de fictiune. Consimt spuselor lui Marquez: „Nimeni nu-si va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete. Cere-I Domnului taria si întelepciunea pentru a le exprima”.

O.C. – Suntem la capitolul memorialistica, „Albumul cu fotografii”. Ce a stat la baza realizarii acestei cercetari a societatii românesti? Cât si cum v-ati documentat pentru a realiza un studiu atent prin care prezentati viata în complexitatea ei sociala si psihologica?

– „Albumul cu fotografii” este o carte editata în 1999, în care am folosit ca pretext literar fotografiile albumului de familie si este o lucrare memorialistica alcatuita din amintiri dragi, dureroase majoritatea, purtate în mintea si inima mea. Singura fictiune este cel de al treilea copil (baiatul), spre a scoate în evidenta mentalitatea tinerelor mame din acea vreme de a nu face copii (redata în romanul „Binele si Raul”). Scriind toate cartile la persoana întâia, am fost întrebata dupa citirea fiecarei carti daca este viata mea si am subliniat ca m-am inspirat din realitate, dar am introdus si elemente fictive, spre a da o continuitate actiunii. Aceasta carte însa, nu este fictiune, ci realitatea vietii pe care am trait-o.

O.C. – De unde provine dramatismul scrierii de fata? Daca ar fi sa ne întoarcem în timp, care este fotografia ce va este cea mai draga din acest album?

– De unde provine dramatismul? Din viata pe care am trait-o. Fotografia cea mai draga este a sotului pe care l-am pierdut.

O.C. – La ce lucrati în prezent ?  

– Acum definitivez un nou volum de versuri, fiindca a tâsnit ca un izvor din sufletul meu. Am baut repede din apa lui, sa nu sece cumva. Dupa ce îl termin, voi lucra la un volum bilingv – englez-român – pentru care am si pregatit o selec?ie de poeme din volumele publicate pâna acum.

O.C. – Cum arata viitorul?

– Hm! Mult a fost, putin a ramas! Pentru mine vorbind. Timpul vietii nu l-am chemat, mi s-a dat, nu-l alung, dar simt cum pleaca… Îmi pare rau, fiindca va fi plin de evenimente. Cred ca nu trebuie sa ne speriem, fiecare generatie a avut probleme noi, mai grele, mai usoare, dar le-au trecut. Fiecare om trebuie sa poarte în suflet credinta în Dumnezeu. Cu ea va depasi mai usor greutatile.

O.C. – Ce recomandare ati dori sa le faceti celor care abia acum încep sa scrie?

– Sa iubeasca mult si sa viseze mult, ori de câte ori realitatea din jur îi va obosi. Sa citeasca mult si sistematic. Sa caute valoarea în viata. Sa-si faca biblioteca si fise pentru cartile citite. Sa scrie, dar sa nu se grabeasca sa publice. Eu m-am grabit, fiindca am pierdut din timpul scrierii si acum îmi dau seama ca ar fi trebuit sa revizuiesc cu atentie textele si sa fiu mai exigenta cu editarea lor.

O.C. – Ce hobby-uri aveti?

– Am avut destul de multe în viata. Acum mi-a ramas doar muzica.

O.C. – Cât de multa poezie exista într-o reactie chimica?

– O reactie chimica se prezinta ca un fenomen în urma caruia doua sau mai multe substante puse în contact în anumite conditii, formeaza substante diferite, altele decât cele initiale. Te minunezi când vezi ca una pui si alta iese. În poezie, folosim cuvinte din bogatia limbii, dupa gradul de afectivitate pe care-l avem fiecare, le alaturam într-un mod, ele se atrag, se amesteca, explodeaza, uneori (ce mult asteptata este explozia cuvintelor!), formând idei si imagini pe care cititorul le gusta… Ne minunam, uneori, pentru ce a iesit. Se întâmpla sa nu-ti mai recunosti gândurile care te-au însotit. Poezia este, da, o alchimie, o modelare în cuvinte, în fraze, în metafore a unei lumi care întocmai ca o reactie chimica, ne tulbura, ne misca, ne fascineaza.

Octavian D. Curpas
Phoenix, Arizona

*     *     *     *     *     *     *     *     *     *     *      *     *     *     *

           OFERTA DE CARTE A SCRIITOAREI VAVILA POPOVICI

CARTI TIPARITE :

– Noapte de iarna (versuri) Pitesti 1993;

– Nopti albe (versuri) Pitesti 1995);

– Binele si Raul (proza) Pitesti 1998);

– Dragostea mea cea mare (versuri) Pitesti 1998;

– Albumul cu fotografii (proza) Pitesti 1999;

– Dincolo de noapte (versuri) Bucuresti 2000; postfata – Ion Papuc.

– Piticul din ceasca de cafea (versuri) Bucuresti 2000;

– Mai sunt barbati buni (proza) Bucuresti 2001;

– File de jurnal (proza) Bucuresti 2002;

– Insomniile unei veri (versuri) Bucuresti 2002;

– Ultima pirueta (proza) Pitesti 2003;

– Îngerul scrie poemul (versuri) Pitesti 2003;   (prefata – prof. dr. Simion Barbulescu)

– Între spaima si vis (versuri) Pitesti 2004; prefata – S. Barbulescu.

– Jurnalul unei veri (proza) Bucuresti 2005;

– Suspine strigate (versuri) Pitesti 2005; prefata – Simion Barbulescu.

– Cartea mamei (proza) Pitesti 2006;

– Jurnal American (proza) Pitesti 2007;

– Singuratatea clipelor târzii (versuri) Iasi 2008;

– Gânduri (proza) Iasi 2009; prefata – Vasile Filip.

– Scrisori de departe (versuri) SUA 2010;

– Articole, eseuri, vol. I (proza) SUA 2010;

– Preaplinul tacerilor (proza) SUA 2010;

– Poemele iubirii (versuri) SUA 2011;

– Articole, eseuri, vol. II (proz?) SUA 2012;

– Fulguratii (proza) SUA 2012

Detaliile pentru cei care doresc sa comande cartile:

Adresele de la care se pot comanda ultimele carti (faceti click pe link-uri):

„Fulguratii” (https://www.createspace.com/3958608)

„Articole, Eseuri (vol. II)” (https://www.createspace.com/3801524)

„Scrisori de departe” (https://www.createspace.com/3456668)

„Articole, Eseuri” (https://www.createspace.com/3479381)

„Preaplinul Tacerilor” (https://www.createspace.com/3513737)

„Poemele iubirii” (https://www.createspace.com/3698730)

Daca este pentru prima data când comandati de la Amazon CreateSpace, va trebui mai întâi sa va creati un cont (desi CreateSpace face parte din grupul Amazon, conturile sunt separate, deci chiar daca aveti deja un cont deschis la Amazon, pentru CreateSpace trebuie sa va creati unul nou, separat). Veti stabili un nume de identificare si o parola. Apoi vi se va cere sa va introduceti câteva date personale (adresa de email, numele personal, adresa unde locuiti, etc.) si datele unei carti de credit (Visa, MasterCard, etc.). Fara carte de credit nu se poate comanda. Tot acest proces trebuie facut numai la prima vizita, la vizitele ulterioare doar faceti sign-in cu numele de identificare si parola.
Odata încheiata deschiderea contului, precizati numarul de exemplare dorite si plata se va face automat de pe cardul înscris anterior, iar expedierea se va face la domiciliul personal (la adresa pe care ati introdus-o deja la deschiderea contului).

 

LINISTEA LUMII SAU CAUTAREA CERULUI LA ADRIAN BOTEZ

On By nelursIn literature, poetryLeave a comment

Recenzie de Constantin Stancu

Linistea lumii

de Adrian BOTEZ

Editura „Dacia XXI” – Cluj-Napoca

2011

 

Linistea lumii1 este un titlu neobisnuit pentru Adrian Botez2, spirit tumultuos, energic si revoltat pentru mersul spre haos al lumii în care traieste, o lume care a uitat valorile curate ale crestinismului, o lume a caderii în gol… E un popas în miscarea sufletului spre infinitul spre care tânjeste poetul, oprirea care se regaseste în psalm, pentru ca exista psalmi în care apare brusc acest semn – oprire! Cuvintele se prefac în peisaj, în cântec, în imn, în vis, în speranta, dar sunt acolo, cu adevarul lui Dumnezeu în consoane sau vocale…

Adrian Botez este un scriitor aplecat spre rânduiala, îsi organizeaza volumele în cicluri care sa reziste, anotimpuri ale poeziei, iata ca si acest volum are mai multe parti, legate între ele, simbolice, cu deschidere spre vibratiile lumii:

Cartea I: LINISTEA LUMII;

Cartea a II-a: VÂRTEJURI;

Cartea a III-a: DINCOLO DE ZARE.

Volumul mai cuprinde OPINII CRITICE si sectiunea PERSONALITATE SI OPERA, toate legate de mesajul poeziei lui Adrian Botez, aducând explicatii, argumente, texte, pretexte si bucuria lecturii si a scrisului.

Un volum complex în care autorul pune accentul pe valorile crestine, pe marturia lui Dumnezeu în lume, pe rezistenta crestinului, pe revelatia personala, particulara, pe literatura ca soapta în cetate, soapta care pentru altii, necunoscatori, pare tipat, tipatul zimtat de la miezul noptii…

Brusc, în poezia lui Adrian Botez apar temele care pot aduce linistea unui suflet ce tânjeste sa vada dincolo de zare, prins în vârtejurile lumii, în valurile care zguduie lumea si timpul în care traim, pentru a produce netimp!

Asteptând florile, mântuirea, zapezile, primavara, sarbatori de primavara, metamorfozele, Visul Gradinii – toate devin elemente ale asezarii lumii în matca initiala, cele care sustin posibilitatea existentei ca realitate prin cuvinte, în Cuvânt. Dar lumea e prinsa în tentaculele aruncate de tsunami în aceasta parte de univers, pentru ca apar umbrele: singuratatea de acasa, instabilitatea, vremuri fara ceas, jocul leprei în lume, spasmul cosmic, pastele orbilor (!!), conversatii cu un asasin. Dar speranta se coaguleaza în posibilitatea vederii cu inima dincolo de zare: iubirea ca valoare, Hristos ca stânca în vârtejurile lumii, mustrarea Domnului, supraidentitatea. Pendulând între poezia lirica a lui Octavian Goga, între cuvintele potrivite ale lui Arghezi sau metafora lui Nichita Stanescu, volumul lui Adrian Botez este unul al cautarii echilibrelor posibile într-o lume care si-a pierdut orizontul, iar oprirea pare o solutie…

Autorul, într-un moment de împacare cu sine, dedica volumul sotiei, Elena, ca semn al reîntoarcerii în matricea familiei…

Prezenta Gradinii în constructia volumului este tânjirea poetului dupa raiul pierdut, dar posibil a fi visat, gândit, trait prin imnul dedicat muntilor, anotimpului, florilor…

Îngerii sunt bolnavi de roua diminetii, iar Hristos viseaza într-o stea, raiul e aproape si totul e promisiune sau clipa captata de poet în poemele sale. Dumnezeu cu barba în palme priveste dincolo de orizontul marii, apa botezului curge spre noi radacini, trupul poate fi de raza, animale ucise de prea multa blândete… Prezenta lui Hristos în peisajul lumii, Duhul Sfânt miscând poemul: „a fâlfâit Duhul Sfânt peste mine/de-am simtit – …o, în sfârsit – ca e bine…!/ nu exista frica-nici moarte: sa stii//numai om Dumnezeu vrea ca iarasi sa fii/…va trimite – la tine – alai cu faclii:/povesti-vei – tihnit – ce durere-i în glii…/” – A TRECUT DUHUL SFÂNT.

Atâta liniste declanseaza delirul în primavara, ca posibilitate a salvarii: „o Doamne – ?i-ai deschis comoara-n/ceruri/nu se mai vad arhangheli la creneluri:/nu merit izbavirea – dar ma simt izbavit/în tot arde fratia – desi toti m-au hulit!” – DELIR DE PRIMAVARA.

Dar luciditatea poetului îl prinde în oglinda ei: partea corecta câstiga din ce în ce mai rar, trebuie sa se schimbe ceva în lume din temelii, demnitatea umana a pierdut ritmul în fata vârtejurilor de toate felurile… (Balada si rugaciunea lui Joan Sala I Ferrer Serrallonga). Dumnezeu poate sa mântuiasca, Dreptatea e Mireasa de Taina a lui Hristos, crima e legea celui tare, Hristos lacrimeaza pe fruntile noastre uscate. Paralela bine-rau demonstreaza ca raul poate fi învins prin binele pe care omul îl poate face în lumina divina, e o balada a celui care tânjeste dupa reforma, dupa schimbarea cea mare, dupa linistea lumii care poate da roade în fiintele noastre. Poetul e neîndurator cu negustorii burtosi care au scos lumea la mezat, e prezent si smecherul cu aureola în buzunar, patronul de stele, paiatele lumii. Privind din perspectiva divina, Adrian Botez vede clar nevoia lumii dupa Dreptatea lui Dumnezeu, pentru ca dreptatea oamenilor nu mai are efect, dreptatea oamenilor s-a stins pe un munte care s-a topit.

Strainatatea de acasa pare semnul departarii de sine, pierderea identitatii, câinele mort în sant, copaci scheletici care cersesc mila într-un secol al masinariilor de toate felurile, masinarii care imprima viteza fenomenelor, e un „suflu al arogantei”!

Metaforele poetului sunt sugestive: spinarile cerului se ating, se freaca una de alta, masa la care scrie are mereu alte dimensiuni, nici un lucru nu e la locul lui! Luciditatea se misca în linistea lumii, spiritul omului atras de miracole, de mântuire lucreaza prin cuvinte, prin rugaciune, prin apropieri… Sunt vremuri fara ceas: „pasari vremuiesc cu glasuri sure/vremea nu mai stie cum sa fie/vântul bate parca sta sa-njure/ o lume livida – vinetie/” sau „ Dumnezeul lumii e cenusa/n-a lasat pe nicaieri vreo usa/” – VREMURI FARA CEAS.

Sfârsitul de vremuri fara de timp se vadeste prin prezenta Pasarii Cenusii, care îl priveste pe poet în ochi, e moartea care are îndrazneala sa arunce fulgere cenusii într-o lumea a culorilor cazute din curcubeu si este o dunga, fizic, inexplicabila, caderea perspectivelor, orizontul care s-a topit în moarte.

Poate ca imaginea cea mai dura si care depaseste durerea fizica e prezenta fiintei alunecate în moartea cea de toate zilele: „trag dupa mine un cadavru,-n salturi/nu ma trezesc – nu stiu unde-l ascund:/nu-s vinovat – ci blestemat de–nalturi…/si lepra-ncape-n timpul tot mai scund/. – ADVERSARUL.

Speranta, însa, e dupa zare, acolo, în aproapele din inima: „aerisind luminile în pasari/ne sprijinim de cer spre-a trece-n linisti:/acolo nu-s recolte si nici miristi/ doar cântec de incendii hialine/”- ACOLO.

Dincolo de zare e un pisc de rugaciune, un munte care se poate urca prin staruinta sau încapatânare, muntii dau argumente pentru o alta viata, curg pâraiele din cer, muntele visa un om… E, desigur, Muntele Dreptatii lui Dumnezeu! Muntele acesta a fost vazut de proorocul Isaia (vezi Biblia), a fost urcat de Iisus, e motivul poemelor lui Adrian Botez, care se topeste, dupa considerente divine, într-o lume în faliment.

Natura e parte a sperantei, natura e parte a creatiei si puterii lui Dumnezeu de a reforma cele vazute: verdele plin al gradinilor, albastrul sever al cerului, gradina, boarea din gradina, pasarile cânta prin copacii din rai, lumina cerului, marile lumii, porti enigmatice, cirezile faptelor, ploaia de roua ca o ploaie spirituala, aer sfânt, o lume proaspata ce trimite la un alt cer si un alt pamânt din Apocalipsa (vezi Biblia).

Despre sine Adrian Botez marturiseste: „n-am fost bun – nici/rau: un oarece/ om// am vazut ape-n amurg/ le-am înfruntat – am vazut/ munti în rasarit – si/ m-am înaltat/” – MARTURIA LUI DISMAS.

În ultimul poem al cartii care poarta un titlu frust si marturisitor – C.V. DE CIOBAN AL CERULUI, autorul se vrea un biruitor, un luptator, unul care stie sensul bataliei spirituale si care are argumente la înaintasii sai, purificati de un foc divin. Se poate observa si o anumita oboseala la poet, viata e un joc în care energiile se strivesc, se duc: „Doamne – stinge-ma undeva/între ape mari – cu tarmuri ametitor/departate – tarmuri pline de/ lacrimi”. – DOR DE STINGERE.

Dar lumea tânjeste dupa linistea dintâi, e o lume în care Pastele s-a modernizat, care vrea altceva, dar nu gaseste: „nu-L mai plânge – astazi – nimeni pe Hristos/ nimeni nu-i mai simte dorul Lui de noi/ Crucea-I grea n-o înduram – direct – pe os/ nici hidosu-i strigat – horcaind în toi/ … nevinovata carne sa înghita/ în vina lui mereu deschisa-i pofta/ oricine-i pregatit – smerit – sa minta/ sa cumpere privata lui Golgota…/ – MODERNIZAREA PASTELUI.

Poet incomod, dar pregatit sa se ierte pe sine si sa-si recunoasca limitele, Adrian Botez recunoaste ca nu poate evada din aceasta lume în care îsi cânta si cânta nedesavârsirea, ca etapa spre omul de dincolo de zare. Versurile sunt dure, cuvinte aparent nepoetice strivesc corola poemelor si aduc mirare cititorului clasic de poezie, dar cel care citeste Scriptura stie ca sunt acolo cuvinte mult mai dure si ca Dumnezeu vrea sa ne recunoastem ticalosia.

Stilul sau penduleaza între clasic si modern, virgulele sunt înlocuite de linia care desparte cuvintele, ideile capata astfel putere, versurile sunt sentinte pentru cititor, uneori cuvintele curg simplu, cadentat, alteori se cauta complicat si simbolic, e un simbolism crestin, cu pecetea lui Hristos, vocalele striga, consoanele cauta linistea noptii, vechi linii ale literaturii române se regasesc în scrierile acestea tulburate de vis si dorinte neîmplinite, lumea se deschide în fata poeziei ca o carte a Privirii Extatice… Poate ca poetul ar trebui sa-si cenzureze uneori discursul liric pentru a lasa aurul din gând sa iasa la suprafata, prin versul cercetat de sapte ori…

Luminita Aldea scria despre Adrian Botez: „Întâmplarea a facut sa citesc poezie scrisa de domnul Adrian Botez si sa exclam fericita: Iata Poetul! … Tema dominant-esentiala a poeziei domnului Adrian Botez este credinta – raportare la divinitate. Toate celelalte teme palesc sau sunt mici, prin comparatie cu tumultul si vibratia înaltator – sfâsietoare a cautarii caii spre Cer.” – Luminita Aldea, Cornul Luncii/Suceava – Scrisul ca destin.

 Nota

 1Adrian Botez, Linistea lumii, Editura „Dacia XXI” – Cluj-Napoca, 2011, versuri, Colectia Poezie si muzica crestina. Cartea aparuta în colaborare cu Primaria Gura Humorului.

2 Scriitor român, autorul cartilor: POEZIE – 1-Jurnal din marea temnita interioara(Axa-Botosani, 1998); 2-Rog inorog(Salonul literar-Focsani, 1998); 3-Povestea unui colectionar de audiente(Corgal Press-Bacau, 2003); 4- Epopeea Atlantica(Corgal Press-Bacau, 2003); 5- Eu, barbarul(Casa Scriitorilor-Bacau, 2005); 6- Crezuri crestine – 70 de sonete cruciate; Van Gogh – perioada Borinage (tumorile artei), Casa Scriitorilor, Bacau, 2005. 7-Nu mai ridicati din umeri! (Ed. Rafet, Rm. Sarat, 2007); 8-În contra dementei de astazi în cultura româna (Ed. ProPlumb, Bacau, 2008); 9-Aici – la-ntâlnirea tuturor câinilor, Ed. Rafet, Rm. Sarat, 2009; Cartea Profetiilor, Ed. Rafet, 2010, Linistea lumii, Ed. Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011, Obârsii, Ed. Rafet, Rm. Sarat, 2012. PROZA: volumul Basme- pentru copii, pentru oameni mari si pentru foarte mari oameni (Corgal Press-Bacau, 2004). CRITICA/HERMENEUTICA:1- Prigonitii cavaleri ai Mielului – despre poezia culta aromâneasca (Ed. Dimândarea parinteasca, Buc., 2000); 2- Spirit si Logos, în poezia eminesciana – pentru o noua hermeneutica, aplicata asupra textului eminescian(Ed. Rafet, Rm. Sarat, 2005); 3–Loja Iohanica Româneasca – ION Creanga, ION Luca Caragiale, IOAN Slavici– pentru o noua hermeneutica, aplicata asupra textelor lui Ion Creanga, Ion Luca Caragiale si Ioan Slavici(Ed. Rafet, Rm. Sarat, 2006)–; 4–Cei Trei Magi ai prozei românesti (Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Mircea Eliade) – si Epoca Mihaelica : pentru o noua hermeneutica, aplicata asupra textelor lui Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu si Mircea Eliade (Ed. Rafet, Rm. Sarat, 2007); 5- Opera scrisa a lui Corneliu Zelea Codreanu – între vizionarism si alchimie nationala, Criterion Publishing, Bucuresti, 2009. ESEURI: 1-Ruguri – România sub asediu, Carpathia Press, Buc., 2008 (postfata de dr. Artur Silvestri); 2-Cartea Cruciatilor Români, Ed. Rafet, Rm. Sarat, 2008; 3-„Cazul Dacia…”, Ed. Rafet, Rm. Sarat, 2011etc.

O mostră de geniu –

On By nelursIn Biblia, Credinta, Educatie, Incurajare, Inviere, Mantuire, Natura UmanaLeave a comment

Mircea Eliade

„Cântarul şi cumpăna dreaptă vin de la Domnul; toate greutăţile de cântărit sunt lucrarea Lui.”

PROVERBE, 16.11

„În om e un șir nesfârșit de oameni.”

EMINESCU

.

UN PUNCT DE VEDERE

În documentarea pentru tratarea unui subiect de actualitate, fățărnicia, întâmplător am dat peste reclama apariției unei cărți: Dosarul Eliade. Elogii si acuze Vol. III (1928-1944).

Dosarul Eliade 1este o lucrare proiectată de eruditul exeget

Continue reading “O mostră de geniu –” →

LA STIHIILE LUMII –

On By nelursIn EssaysLeave a comment

„PARASCA”1, DE IOAN MITITELU


by Adrian Botez

.

…A aparut o noua carte a scriitorului IOAN MITITELU (dupa Picatura de acid, Amintiri din sufragerie, Vinul de post, Pe gaura cheii, Apocalipsa dupa nea Grigore, Lighioane second-hand): PARASCA – o microantologie, alcatuita din trei parti:

  1. Cartea I: Galeria ciudatilor – povestiri (10),
  2. Cartea II: Un sat numit Cursesti – jurnal de portrete-amintiri (10) – si
  3. Cartea III: Cutia cu maimute – articole gazetaresti (36).

…Valoarea estetica a celor trei „carti” este, fireste, inegala (tinând cont si de speciile si stilurile, atât de diferite, pe care IOAN MITITELU le abordeaza). Dar un numitor comun exista: forta de expresie (fie în registrul dramatico-tragic, în care sunt compuse povestirile – fie în registrul sarcastico-amar, în care sunt scrise articolele jurnalistice). Si, din pacate, ar mai fi un numitor comun: lipsa unei ultime corecturi atente (chiar si la Cuprins, unde, la p. 237, în loc de titlul Lehamite, apare: 23.07.2010 20:08!), înainte de editare…

…Dar sa ne ocupam de ceea ce straluceaste, nu de umbrele aleatorii!

…Proza lui IOAN MITITELU nu este una „fantastica” (asa cum este „acuzata” si proza lui Mircea Eliade!), ci una de vaste deschideri mitologico-arhetipale. Autorul stie sa povesteasca, dar, în primul rând, stie sa descrie si sa orânduiasca primordiile-arheii, pentru a-l ajuta si pe cititor sa le perceapa miscarile lor, profund semnificative si imperative, în dinamica Lumii/Cosmos.

Universul prozei lui IOAN MITITELU este unul plin de bezne si stihii, care se zvârcolesc apocaliptic.

…La radacinile lumii se produc cutremure care dizloca nu doar pamântul, aerul, apele si focul – ci si constiintele oamenilor. Aceste seisme aiuritoare produc viziuni onirice, intrari într-o alta lume, subterana sau aeriana, prin starea de vis: o lume în care stihiile lucreaza, dezlantuite, sa surpe si naruiasca lumea aceasta. Dar, mereu, exista un „Atlas-Anteu” uman, care propteste prabusirile, îmblânzeste si amelioreaza zguduirile, scuturarile pamântului si subpamântului, ale apelor si furtunilor aerului (adica, ale elementaritatii cosmice, care nu mai rabda, parca, aceasta specie umana terestra, cu grave dereglari ale Sensibilitatii, Armoniei, Misiunii si Duhului) – scuturari/seisme „de dupa asfintitul soarelui”. Atlas-Anteu si …fratii sai titanici exclud orice expresie a violentei oarbe (chiar si „vocea tare”! – „mult îi mai place tacerea si sa fie luat în seama” – p. 39), complet lipsite de subtilitate metafizica, a modernitatii barbare – exprimata prin „buldozere” („Si seful voia o actiune <<umanitara>>. Cu buldozerul…” – îsi încheie autorul povestirea a patra – …naratorul este sarcastic si obosit, teribil de obosit, numai cât a privit/contemplat truda lui Atlas-Anteu, facuta cu „roaba” lui uriasa!). Dar miza este si iesirea din labirintul „contului infernal” (Lumea Numarat-În-Cifrata), al existentei demonizate. Pentru ca numai diavolul este neîncrezator si…NUMARA TOTUL (pâna si…”iubirea”!): „Dumneata, de exemplu, esti se stie precis, al câtelea copil nascut în anul nasterii dumitale, ai fost al mai stiu eu câtelea la catalog, ai atâtia ani, ai un salariu de atâtia lei, ai un numar si al câtelea locuitor al tarii esti, al câtelea înscris în cartea de imobil, ai cumva ipotetic înscris pe spate un numar si când mergi pe strada, în autobuz, în tramvai si, de ce nu, chiar în inima femeii iubite” (cf. p. 45) – spune Isidora, fiica Titanului-Tofanului.”

Aceasta truda de Atlas-Anteu si de Sisif o împlineste, în povestirea Dealul fara nume – Batrânul Zeu al Izbavirii discrete, prin truda subterana – Titanul-Tofan : „Spusese <<EU sunt TOFAN>> (…) ca si cum ar fi rostit o sentinta, o sentinta magica, în fata careia ar trebui sa cada toate calculele artificiale ale celorlalti oameni, sentinta în fata careia niciun argument viitor, oricât de întemeiat, nu mai are valabilitate” – cf. p. 39). Si Batrânul Zeu-Mântuitor Discret-Secret al Lumii spune/dezvaluie „trimisului” modernitatii troglodite, Simiuc: „Ai facut rau ca m-ai oprit de la lucru, tocmai dupa asfintitul soarelui. Pamântul simte asta si porneste la vale numai noaptea, în tacere, hoteste, cauta sa ma pacaleasca, se strecoara usor, de numai eu pot sa-l simt. Eu îl cunosc de mult, de când ma stiu pe lumea aceasta, ehei, de când îl cunosc eu, si cred ca si el ma cunoaste pe mine. Sa nu vorbesti tare, pamântul acesta se supara întotdeauna, daca strigi aici. Mult îi mai place tacerea si sa fie luat în seama…” – cf. Dealul fara nume, p. 39.

…Lumea noastra este plina de prostie si de nesimtire, dar si de violenta de toate tipurile, transformând spatiul Duhului uman într-o închisoare, cu…tribunal permanent: omul, tot mai lipsit de buna-simtire si de reactie (dar si cel VIU si TREAZ!), devine „inculpat” – si aceasta violenta grotesca devine contagioasa, de la „sef” la „subordonat” (Simiuc-trimisul „sefului”, la Sisiful-Anteu – „se îmbolnaveste”, la nivel de Logos, de la… „sef”!): „Daca numitul Gheorghe Tofan (…) de parca ar fi fost la tribunal” (cf. p. 38).

…Fiica titanului Tofan (Isidora, „studenta la ASE”) are „cârje” si, din pricini de suprasensibilitate extrema, este nevoita (ca pentru a echilibra „senzorialitatea” scazuta a lumii terestre!) sa devina…schizofrenica, dublându-si personalitatea într-o Papusa-Isidora, neatinsa de invaliditate/Boala Cifrelor Pamântului: „-Pentru mine traieste ea – si Isidora îsi trecu dragastos palma peste fata zâmbareata a papusii (…) dumneata n-o auzi cum respira, fiindca ma auzi pe mine, eu doar pe ea o aud, acum ea nu mai poate fi inclusa în niciun cont omenesc, a reusit sa se rupa de lumea cifrelor, sa nu mai apartina tuturor, nici macar mie, ci numai eu sa-i apartin ei” (cf. p. 45) – …de aceea, Isidora-invalida este disperata (gata sa se predea stihiilor enorm-reactive ale pamântului („cazu zgreptanând cu unghiile în dusumea, ca si cum ar fi vrut sa fuga pe acolo” – cf. p. 47), când cârja atinge Papusa-Isidora – este disperata ( si numai LACRIMA poate degaja forte soteriologice!: „în lumina saraca a candelei se vazura doua boabe mari si limpezi izvorând din ochii aceia frumosi” – p. 47) de „contagiunea” prin magie simpatetica (prin atingere cu obiectualitatea invaliditatii Lumii-Cârja, pe care Isidora-Hristos a acceptat s-o ia asupra ei, numai sa ramâna intact nucleul de puritate si sanatate, continut în „Papusa-Isidora”: „Palmele micute ale fetei (n.n.: Papusa-Isidora), cu unghiile îngrijite minutios (…), urmarind contururile de la parul blond si pâna la talpile picioarelor modelate în plasticul acela roziu” – cf. p. 44.

…Batrânul Zeu, Tofan-Atlas/Anteu si Sisif („…apoi, fara sa vrea, gândul îl purta iar la munca de Sisif, la care se supunea de bunavoie batrânul acela”- cf- p. 46) – este, în aceasta lume (zvârcolita de stihiile nascute de propria versatilitate sinucigasa a omului…) – … este UNU (demn Hristos al mântuirii subterane, de necontroversat-„de nescuturat”, între primordii!), precum divinitatea creatoare si mântuitoare: „Eu sunt Tofan, sunt Tofan si PORT CIFRA UNU”! (cf. p. 47).

…În ordinea valorii estetico-arhetipale, adica a efectelor miscarii primordiilor – trebuie citata si citita povestirea Clopotele.

…Într-aceeasi atmosfera apocaliptica (de data aceasta, creata prin elementarul activ al Apei!), la un „canton pipernicit”, „doi oameni” ca „doua momâi negre” aduc, pe targa, un om în plina dezagregare a trupului fizico-eteric, un om, ca un mecanism stricat (de catre o divinitate infantila!), care geme („din când în când”), tot mai înabusit-sfâsietor, bolnav de CANCER…: „un barbat slab, galben, cu nasul ascutit de boala necrutatoare si care, daca nu ar fi gemut din când în când, facând sa-i freamate narile aproape stravezii, ai fi crezut ca este mort de mult si numai o minune mai tine partile componente ale corpului legate între ele, ca sa nu plece care-încotro, precum la o jucarie mecanica ale carei legaturi tainice au fost desfacute de un copil obraznic” – cf. p. 28.

Cancerul este Mistica Boala a Lumii Post-Cadere Adamica – ne comunica si Mircea Eliade, în nuvela Les Trois Grâces. Cu leacul în însasi Fiinta Umana, în Însusi Chinul Hiperbolic al Bolii.

…Aici, IOAN MITITELU a „plantat” doua personaje care trudesc, prin însasi existenta lor/viata, sa afle Leacul Exorcizarii Apocalipsei Cancerigene a Lumii – al Exorcizarii de Înecare prin Lipsa de Întrebare Parsifalica:

1-este Anonimul de la Canton („un om îmbracat nepotrivit cu anotimpul, jegos si neras”, care „parea ca dormiteaza cu fruntea sprijinita de un bat noduros, rupt din cine stie ce gard. Cum statea asa nemiscat, la prima vedere, parea ca face si el parte din mobilierul încaperii” – cf. p. 26) – Anonimul Atemporal, aparent pasiv, dar detinând Axa Lumii-„bat noduros”, rupt din „gardul” care separa Lumea (degenerata spiritual!) de Adevarul Logos-ului/Ordinii Ei Secrete. Anonimul-de-la-Canton desface-ELIBEREAZA Logos-ul, de pe un ghem invizibil (si, tocmai de aceea, considerat, de ceilalti, ca apartinând Lumii Absurdului!). El vorbeste, deci rânduieste, dupa Firea Logos-ului Cosmic, despre Conditia Umano-Cosmica, exprimata, emblematic, prin/de catre Pictorul Hristic – Van Gogh! „Nu orice om a înteles de ce Van Gogh si-a taiat urechea, acest gest a fost un act de libertate, a fost în sensul lumii lui plasmuite, chinuite de himere, un certificat al libertatii spirituale” – cf. p. 32 – …da, lumea aceasta este chinul himerelor, dar re-plasmuirea ei, prin Actul Divin al Libertatii Spirituale (care include si, eventual, renuntarea la o ureche vizibila, pentru o URECHE INVIZIBILA, CARE SA AUDA PRIMORDIILE/MUMELE LUMII!!!), este semnul sansei soteriologice! (pe la ureche pleaca „mintile” învechite-degradate – „femeia de la canton facu un gest semnificativ cu mâna în jurul URECHII” – cf. p. 29 – …dar tot pe-acolo vine Noua Ratiune Existentiala a Lumii!) – si

2-Femeia Instinctuala, de la Canton (”Cantoniereasa”) – care nu mai repeta gestul diogenian, al utilizarii lampii, întru cautarea umanitatii (cum face femeia-sotie: „Lampa, dati-mi lampa!” – cf. p. 29), ci, instinctiv, îsi da seama de Adevarul Libertatii Anonimului :„…<<Lasa-l în pace, si asa este într-o URECHE!>> – …dar tacu deodata, având senzatia ca a spus ceva care nu se cuvenea” – cf. p. 32. Da, nu se cuvenea sa se contrazica! Pentru ca tocmai ea, Cantoniereasa, este sol dinspre Nevazutul Transfigurator-Re-Armonizator (cunoaste relatia de subordonare transfiguratoare a Omului, de catre Elementaritatea APEI: „A te duce, înseamna moarte curata. Într-un an cu APE tot asa, a luat o caruta cu cai cu tot, de au gasit-o, hat devale, la marginea salciilor. Pe carutas nu l-au mai gasit” – cf. p. 30) – si dezlantuie (tocmai prin moartea corporalitatilor inferioare! – „Batrânul iesi afara si striga: <<A murit, auzi, a murit!>>” – cf. p. 33) – Armonia Celesta, Muzica Sferelor, ca Eliberare Mistica a Umanitatii, dinspre Închiderea Celesta, spre Explozia Deschizatoare de Ceruri, dinspre Confruntarea Letala a Primordiilor, spre Armonizarea Lor în Noua Lume Postapocaliptica/”Noul Ierusalim” ioanic – prin realizarea, in concreto, a Principiului Uniunii Contrariilor (NUNTA ALCHIMICA!), enuntat, explicit, în Tabela Smaragdina, a lui Hermes Trismegistos (“… <<Ceea ce este jos este precum ceea ce este sus, si ceea ce este sus este precum ceea ce este jos; altfel este împlinit miracolul Totului>>) – : „…cele doua clopote care prevesteau sonor închiderea si deschiderea BARIEREI începura sa sune înalt si melodios (…). Auzi ceva, asculta cu luare aminte si, deodata, fu inundata de o bucurie imensa. De undeva, din dreptul satului, se auzira învaluitoarele glasuri de clopote, plutind victorioase, pe deasupra volburii APELOR, împrastiind noaptea, spargând-o în tandari” – cf. p. 33.

Spune Alchimia: “Operatia centrala a Artei Iubirii consta în glorificarea Naturii ajutând-o sa realizeze <<uniunea naturilor contrarii>> cum ar fi lumina si materia. Rolul Artistului (cuvântul artist are sensul de cel care realizeaza arta alchimica n.n.) este, în primul rând, de a pregati <<matricea>> care constituie aceasta materie, numita si femeia operei, pentru a o face apta sa primeasca samânta luminoasa a barbatului, provenind din <<ceruri>>. Aceasta uniune este posibila în virtutea legii analogiei enuntata în Tabla de Smarald, care este atribuita legendarului Hermes Trismegistos: <<… Ceea ce este jos este precum ceea ce este sus, si ceea ce este sus este precum ceea ce este jos; altfel este împlinit miracolul Totului>>. Într-adevar, dupa cum remarca Limojon de Saint-Didier, datorita faptului ca <<natura superioara>> si <<natura inferioara>> sunt asemanatoare – unii spun ca ar proveni din aceeasi radacina – <<ele pot împlini miracolul Totului>> – cf. yogaesoteric.

…Nu vom insista asupra celorlalte povestiri: Trenul din zori are, si ea, dimensinuni arheice, prin Pustiul Vietii, dublat, însa, de aleatoriul moarte-viata, al „fetitei tataroaice” (care învie si moare, indiferenta la APA – pentru ca apa NU ERA FÂNTÂNA…deci, refuza existenta primordiala!) – situata în zona „Caii Ferate” – unde „învietorul” Fetei (dar si „asistent al Mortii”!), Mihu, se preda „trenului” (echivalentul Fulgerului Fertilizator al lui Zeus!) care „l-a lovit în cap”, pentru a-l separa/discerne, spiritual, de Impotentul-Decapitatul „Nenea” („Nenea fusese pur si simplu decapitat de o schija” – cf. p. 12), Cel Departat de Fântâna: „Mi-a spus ca visez asa din cauza ca nu am copii. A spus ca eu sap la izvorul vietii, dar n-am sa reusesc nimic, asa mi-e scris, copiii sunt dincolo de acel perete de lut, susurul apei e soapta lor, adresata soarelui, copacilor si florilor”. Da, Mihu, „lovit în cap” de tren, a ajuns, pasamite, acolo, DINCOLO, unde …” susurul apei e soapta lor/copiilor, adresata soarelui, copacilor si florilor”…!

…În povestirea Parasca, abia finalul justifica titlul: gunoierul Cracana (adica Cel cu Semantica Despicata!) îl ucide pe un „celebru” interlop (imens, incredibil de imens, fizic!), tocmai pentru a-i dovedi unei tiganci-gunoier (Eros-de-Taina, Demascator, în sensul primordial al cuvântului: DEZVALUITOR DE MISTER SPIRITUAL!), Parasca, faptul ca el nu e…identificabil cu ”gunoiul”, cu starea morala de „cioropina” si de „nenorocit”! Razvratitul vrea sa si oficializeze aceasta non-identificare cu „nimicul” ( sematica fiintarii sale, exasperate de „vântul” neantului – trebuie sa devina…„cracanata”/divergenta! – adica sa „dezlipeasca” siamezii existentiali: 1-Identitatea-Falsificata-prin-Rutina – de 2–Fiinta/Fiintarea Spirituala!), prin auto-predarea la Militie, pentru o crima incredibila (prin proportiile fizice, iar nu prin înversunarea spirituala, evidentiata prin sonoritatea pasilor lui!): „Porni mai departe si se mira singur ce tare rasuna acum pasii lui” – cf. p. 24.

…Omul zapezii aduce în discutie Primordiile de la baza Apei si Padurii Originare/Paradisiace, „bântuita” de Lupul Fenrir Zalmoxian : „Asa sunt eu, trebuie sa simt sub talpa (n.n.: identificare cu propria Fiinta Cosmica!) zapada iernii si pamântul reavan al primaverii, sa fiu alaturi de copacii care îmi dau liniste si pace, sa simt mirosul mugurilor care plesnesc si fosnetul frunzelor vara” – cf. p. 56” – si amanuntind simbolistica Învierii Metanoice: „Aici în mijlocul padurii ma simt eu bine. E liniste tot anul si doar iarna mai vin lupii mei sa ma salute, urlând sub fereastra (…) e o haita nu prea mare, doar vreo sapte lupi (n.n.: pentru re-plasmuirea fiecarei zile a Genezei!), care poposesc adesea aici si dorm chiar sub ferestra de la dormitor” – cf. p. 56. Revelatia Armoniei „de sub zapezi” (de dincolo de Moartea necesara Învierii!) se face prin Logos Poetic minulescian, re-creator de mitologie, de illo tempore, a acelui „a fost odata ca niciodata”: „A fost un vis/Un vers/O melodie/Ce n-am cântat-o poate niciodata”…

…Spaima, din povestirea omonima, este groaza de implozia mortii, în universul oglindit AICI. Exorcizarea de aceasta spaima a „huruitului” prabusirii în moarte (pe care Femeia a auzit-o, prima oara, la moartea Sotului ei, si, acum, este obsedata ca o va auzi, prevestitor, pentru lacomia mortii, care-i poate rapi, unul dupa altul, si copiii, ca prelungiri existentiale/fiintiale ale Sotului!) se produce prin spargerea/BLOCAREA Oglinzii, ca Spatiu Tranzitoriu si Vesnic Premonitoriu, spre Moarte: „Se apleca si începu sa adune cu luare aminte cioburile, sorbind cu luare aminte acea liniste profunda, lasata parca dintr-odata. Parca se risipise un blestem” – cf. p. 66.

…Singuraticul, ca si Lupau, sunt povestiri despre retragerea din lume, în „vizuina” singuratatii purificatoare: între Copac si Crucea Vietii, Strainul Aventurilor Planetare Perpetue se opreste la…Spânzuratoare („Este o legatura între copacul ce crestea aici si omul care si-a dus crucea sa pâna aici” – pentru ca: „…l-au gasit dupa trei zile, spânzurat de stejarul singuratic, ce era aici unde stam noi acum. L-au dat jos, apoi au taiat si stejarul, asa cum se face, de obicei cu orice copac de care s-a spânzurat cineva” – cf. 74. Spânzurarea este, însa, nazuinta exasperata spre Zbor si Cer…Spânzuratoarea este…JUMATATEA VIZIBILA A CRUCII!!!

…Lupau (cel frate cu câinii si cu Lupul Fenrir Transfiguratorul!) este copilul Ion, care se muta în vizuina lupilor, pentru a scapa de versatilitatea oamenilor (propriul frate, Mitrica, refuza sa-l recunoasca, la întoarcerea din vârtejul razboiului! – si nu-l invita la nunta sa, ci-i da o damigeana de vin bun, cu care Lupau…va zbura pe deasupra tuturor – „de aici, de pe prispa hambarului, vedea totul…valmasagul acela aiuritor” – pâna când siguratatea lui este „împuscata” în efigie, damigeana devine uter…urmând „regressus ad uterum”: „detunatura ceea de arma parca i-ar fi dat un semnal: desfacu dintr-o miscare dopul damigenii si bau îndelung, fara oprire”) – apoi „sari peste gardul” Lumii… Iar din sat „ a disparut pentru multa, foarte multa vreme” – cf. p. 94).

…Orasul este demonic. Orasul apartine prostilor/prostitilor/demonizatilor. Cine face „UNGHIUL DREPT” al schimbarii vietii-cu-Logos, a satului, pentru viata-fara-Logos, a orasului – risca. Lasa în urma „copilaria”. Gaseste „aici, în miez de noapte, la marginea unei paduri negre parca nesfârsite, aproape de un mormânt al cuiva ce va veghea acolo veacurile, punctul acela de unde trebuiau sa înceapa un alt drum, intuind poate, dar nerealizând pe deplin ca, din vechime, oamenii observasera ca unghiul drept duce la o serie întreaga de consecinte” – cf. p. 85.

De regula – consecinte nefaste…!

Batrânul, din povestirea omonima, afirma, despre oamenii ne-locului/orasenii, ca sunt/au devenit marionete, obiectualitati mecanice, „însirati ca niste papusi ce se misca trase de ata, asa cum am vazut odata la bâlci” (cf. p. 77): sunt uniformizati în gândire, mai curând decerebrati – si nu mai percep gravitatea simbolurilor Lumii, nici macar…GARA-CA-FINAL (se cred, ca oraseni „pusi în viteza si-n orbire, de diavol” – iesiti din timpul mitic/satesc/sarbatoresc, al Ceremoniei Vietii): „(…)toti se duc spre gara, merg pe cealalta poteca, de pe partea mai lina a dealului, pe aici li se pare ca dealul ar fi prea pieptis, cu toate ca eu cred ca doar li se pare” – cf. p. 77.

…De aceea, Cartea II – Un sat numit Cursesti – retine, întru eternitate, numai chipuri de-ale celor nascuti/nascute la sat/întru sat…adica acolo unde s-a nascut, cum zice Lucian Blaga, si „vesnicia”!

…Chipuri de paduri – acum, jefuite de strain! – cf. Un loc minunat, numit Cursesti, p. 96: „Cred ca sentimentul de descatusare de rau, pe care ti-l da linistea maiestuoasa a padurii, nu poate fi egalat de nimic” – …probabil ca de aceea, acum, azi, ne simtim, cu totii, încatusati: „Va rog, atunci când aveti timp, în noptile cu luna, sa ascultati cum plânge codrul românesc, rapus de securi si trimis ca busteni, peste multele hotare ale lumii. Sa stiti ca, de fiecare data când un arbore maret cade sub taisul securii, se rupe ceva si din sufletul nostru, chiar daca pe loc nu constientizam asta…” – cf. p. 98.

…Dar si chipuri de oameni ticalositi, de vremuri, sau…nascuti strâmb, cum a fost cazul cu Vasile Cristea, care „i-a tras cizmele mortului (n.n.: un aviator rus, doborât în lupta) si le-a luat cu sine. Imaginea aceasta m-a urmarit întreaga mea copilarie si parca simt si acum un nod în gât, când ma gândesc la acel nefericit de rus, care a trebuit sa mearga descult în mormânt” – cf. p. 101.

…Chipul, luminat ca de un extaz religios, al lui Harpau-junior, când a auzit „aria Ducelui de Mantua, din opera Rigoletto, de Giuseppe Verdi”: „…aproape în soapta a zis: <<Frumoasa melodie!>>” – si concluzia trasa, cu mult bun-simt si întelepciune, de autorul cartii: „…oamenii geniali pot crea opere nemuritoare, care sa fie perfect accesibile tuturor” – cf. Giuseppe Vedi la Cursesti, p. 105.

…Chipul lui Costica Tanase, „nume preluat de la celebrul Constantin Tanase, ce fusese învatator în satul nostru…” – cf. Costica Tanase, p. 107.

…Chipul Tananicai, urgisita de Dumnezeu („mica, sfrijita si urâta, parea ca s-a nascut deodata batrâna… locuia într-un fel de bucatarie de vara de-a lui Paval”), dar care se mândrea cu copiii ei, facuti cu barbati împrastiati…(cf. Tananica, p. 118).

…Chipul lui Suta Killi, „venit direct din neolitic” (numele i se tragea de la raspunsul dat învatatorului, la întrebarea câti ani are: „are suta kili ani”!)…si chipul ”moasei Andonoaia” – atât de mândra când era numita, de oameni, „moasa”…”într-un sat pârlit, de la marginea judetului Vaslui”!…si al lui Gica Husanu – „un tip încrâncenat, tacut, cu o privire crunta, cu mutra de haiduc de codru des, care, în absenta unui alt Husanu care îmbatrânise, era recunoscut drept prim ghiogar al satului” – cf. Suta Killi, p. 124 – care statea pe un scaun si asculta, ceasuri întregi, visator si îndragostit… „doi gugustiuci”!

…Nimic, din toata aceasta galerie de oameni ciudati, din toata aceasta atmosfera de lume normala (chiar si în „striurile” cele mai ciudate ale ei!) nu mai poate fi întâlnit ori, cât de cât, refacut – AZI! Deci, numele Cartii III – Cusca cu maimute, reflecta (cu realism tragic!) starea de teribil regres spiritual (…si starea de spatiu concentrationar, în care a re-intrat, dupa acea îndepartata epoca stalinista, România, prin…românii ei, de data asta! – români îndragostiti de toate minciunile propagandistice, români non-reactivi, la nivel vital… – si ticalositi, si tradatori, si…), probabil ireversibil, a…”noii lumi”, postdecembriste…!

…IOAN MITITELU se dovedeste, ca gazetar, un nonconformist sadea: nu respecta niciun „tabu”, dintre cele stabilite (precum cele 10 porunci veterotestamentare!), de catre „cocoana” numita…”political correctness” – SI MINUNAT PROCEDEAZA AUTORUL, dezbarându-se de tot „harnasamentul” neo-cenzurii „moderne”, iudeo-masonice – si, astfel, devenind (de foarte multe ori), prin stilul sau frust (dar între limitele decentei si fara a face uz de nicio expresie deocheata/deplasata, precum fac majoritatea jurnalistilor de azi, din întreaga lume!) – mult mai credibil, în alegatiile sale!!!

…Numai datorita acestui curaj eliberator-întru-sine, IOAN MITITELU reuseste sa ne re-învete notiuni sfinte, precum acelea de „patrie”, „patriotism”, „neam”, „Adevar” etc.

Despre UDMR: „Noi nici macar nu avem nevoie de minciuni (n.n.: ca ungurii!), de calomnii, ca sa le raspundem, ci avem de partea noastra adevarul – si nu putem întârzia cu punerea în functiune a acestei arme teribile: ADEVARUL! Si Adevarul este de partea noastra!” – cf. p. 158.

„UDMR-ul (…), cea mai extremista organizatie a unei puteri straine, prezenta în România, nu a facut altceva decât sa duca o politica de santaj, prin care si-a putut atinge toate obiectivele” – cf. p. 171.

Despre învatamânt/”dascali”: „De unde sa stie sarmanele capete de lemn, ca persoanele care depun cu precadere efort fizic, sau se bazeaza pe automatisme în munca lor, nu pot si n-o saînteleaga niciodata ucigatorul efort intelectual, depus de un dascal bun?! Consumul psihic al educatoarelor, învatatorilor, profesorilor este imens, cu mult superior efortului cu care se confrunta alte persoane, care lucreaza în alte domenii. Tocmai din acest motiv, cadrele didactice au nevoie de un timp mai îndelungat de recuperare psihica, decât alti angajati!” – cf. p. 174.

Despre Basescu Traian: „Curat tâmpiti, Maria Ta, Mircea I de Murfatlar! Fiindca daca nu erau tâmpiti acestia, chiar asa de tâmpiti mai anul trecut, încât sa te voteze, acum cred ca ai fi facut carari batute pe la DNA si instantele de judecata din România, pentru a explica disparitia flotei si alte matrapazlâcuri mânarite de matale!” – cf. p. 188.

Despre vremurile comunismului …”romantic” (de fapt, vremuri de refacere, cu toata INIMA, a PATRIEI SFÂRTECATE, dupa al doilea razboi mondial!), comparate cu falsa „democratie” iudeo-masonica, din contemporaneitate: „Acum realizarea unor asemenea obiective ca Bumbesti-Livezeni, Salva-Viseu, Agnita-Botorca – nici nu este de conceput. Atunci, tinerii întelesesera ca fac gestul acesta spre binele lor si al tarii – si de aceea munceau mutând muntele din loc, doar cu roaba si lopata, fara sa ceara, în momentul ACELA, nimic tarii, care, si asa, era secatuita, dupa iesirea dintr-un greu razboi (…). Deci am putut înca o data sa vad (…) cum este poluata mintea tinerilor din ziua de azi, carora sa li se para minunat ca sunt liberi sa plece aiurea, ca sa munceasca zi-lumina, ca sclavi prin tari straine” – cf. p. 218.

Despre Nicolae Ceausescu, anul 1968 si scriitorii români: „Aveam, în 1968, un conducator tânar, ferm si plin de energie, care a înfierat, în fata propriului popor si în fata tuturor popoarelor oneste din lume, aceasta actiune miseleasca a uni tratat militar, asa-zis defensiv (…) Ca sa intre, atunci, în Brigazile Patriotice, Paul Goma a scris: Desi am facut închisoare pentru delicte politice, în momentul de fata, când Patria se afla în pericol, cer sa fiu primit în PCR, ca singura forta organizatoare a rezistentei patriotice, întru apararea pamântului românesc, contra agresiunilor dinafara, oricare ar fi acelea. În aceleasi împrejurari, Paul Goma îsi aminteste ca au facut cerere si au fost primiti scriitorii Alexandru Ivasiuc, Aurel Dragos Munteanu, Mariana Costescu, Adrian Pauneascu, Paul Schuster si multi altii (…) Putini mai înteleg astazi asdemenea sentiment, fiindca mintea le-a fost poluata de tâmpeniile debitate de criminalii ajunsi la conducerea tarii, dupa decembrie 1989, când a început sa moara, putin câte putin, SPIRITUL ROMÂNISMULUI ” – cf. pp. 220-221.

Despre „aportul” alogenilor, la destructurarea României: „Ma îngrozesc si la gândul ca eu si urmasii mei apartinem unei natiuni urgisite, careia trei natiuni crescute precum serpii la pieptul sau, i-au adus o faima sinistra. Si aceasta treime sinistra numeste, în ordine: jidanii, tiganii si ungurii” – cf. p. 236.

Despre …”Revolutia Democratica”, din 1989: „Deci, rezumat în câteva cuvinte, deviza noii revolutii ar putea suna asa: <<Luati-va libertatea si crapati!>>, completat de îndemnul criminalului de drept comun, fostul Corneliu Coposu, de a nu mai lasa piatra peste piatra, din ceea ce se construise cu sudoare si chiar cu sânge, în epoca socialista” – cf. p. 243.

…Nu întelegem cum de nu apare, în textul lui IOAN MITITELU, în legatura cu nelasatul „piatra peste piatra, din ceea ce se construise cu sudoare si chiar cu sânge, în epoca socialista” – si numele lui Petre Roman-Neulander, care a lansat „privatizarea pe UN LEU!”

…Ma rog, poti sa fii sau sa nu fii deloc de acord, cu unele dintre afirmatiile si acuzatiile lui IOAN MITITELU, din Cartea III – dar de gândit (daca ai cu ce…!), îti da de gândit, orice fraza din textul sau. „Hit me, but listen to me!” N-ai decât sa-l înjuri, cititorule! – dar, mai întâi, citeste-l! Si încearca sa-i pui frazele în contextul descris si analizat de el, de autor.

…În plus, dezvaluirile si formularile jurnalistice ale lui IOAN MITITELU sunt pline de expresii deosebit de savuroase, pe deasupra de tot sarcasmul si obida si amaraciunea lor funciara. SI (SE) DAU MASTILE JOS!, de pe fetele tuturor saltimbancilor si escrocilor veacului XXI – al României si al Terrei!!!

Asa ca…va invitam sa le cititi, spre a va purifica, întru ONESTITATEA EXPRESIEI (ESTETICE) A ADEVARULUI VIETII UMANO-DIVINE!

1–IOAN MITITELU, „Parasca”, Editura PIM, Iasi, 2011.

 

BINELE ȘI RĂUL

On By nelursIn Biblia, Credinta, Educatie, Incurajare, Mantuire, Natura UmanaLeave a comment

 „Eu cred că omul e făcut de  Dumnezeu şi cred că Dumnezeu n-a instalat nici un drac în el.”

Petre Țuțea

La vremea când am scris primul meu roman intitulat Binele și Răul, începeam cartea cu cuvintele lui Tagore: „Unul dintre cele mai grele lucruri este să pui în armonie răul cu binele… și totuși, în lumea asta ele se găsesc laolaltă… și această îmbinare produce durere și fericire”, cunoscând că binele și răul sunt categoriile fundamentale ale normelor de comportament și convinsă fiind, din experiența vieții de până atunci, că binele care aduce folos și răul – opus binelui – există în viața noastră ca principii antagonice Continue reading “BINELE ȘI RĂUL” →

BINELE SI RAUL

On By nelursIn Bible, Christian PerspectiveLeave a comment

 ”Eu cred ca omul e facut de Dumnezeu si cred ca Dumnezeu n-a instalat nici un drac în el.”

Petre Tutea

.

La vremea când am scris primul meu roman intitulat Binele si Raul, începeam cartea cu cuvintele lui Tagore: „Unul dintre cele mai grele lucruri este sa pui în armonie raul cu binele… si totusi, în lumea asta ele se gasesc laolalta… si aceasta îmbinare produce durere si fericire”, cunoscând ca binele si raul sunt categoriile fundamentale ale normelor de comportament si convinsa fiind, din experienta vietii de pâna atunci, ca binele care aduce folos si raul – opus binelui – exista în viata noastra ca principii antagonice. Mai târziu mi-am dat seama ca ele coexistând, nu ar trebui sa fie într-un permanent conflict deoarece principiul bun n-ar mai fi perfect bun daca s-ar preta la o continua lupta, iar un principiu rau care sa lupte si unul bun care sa nu lupte ar duce la distrugerea binelui. Problema grea ar fi punerea lor în armonie, pentru a nu fi percepute ca un sunet strident pentru urechea noastra.

Din povestea cu Adam si Eva în Gradina Edenului stim ca Dumnezeu a poruncit omului: „Poti sa manânci dupa placere din orice pom din gradina, dar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu manânci, caci în ziua în care vei mânca din el, vei muri negresit” (Geneza 2:16). Am citit mai multe interpretari despre pomii raiului si am facut cunostinta cu concluziile logice ale Sfântului Maxim. Cei doi pomi reprezinta doua cai diferite ale dezvoltarii umane, amândoua caile fiind destinate omului. Dumnezeu, inter­zicând omului sa manânce din pomul cunoasterii, ar fi dorit sa amâne contemplarea lumii create si vazute, punând înaintea omului alternati­va: cunoasterea Lui – Cauza omului fiind – prin reflectie intelectuala si practica asupra lui însusi (probabil ca purtator al chipului lui Dumnezeu), cale care ar fi dus „la nepatimire si neschimbabilitate, întarita în nemurire prin har, si în final la îndumnezeire.”Atunci, omul asemanator si unit cu Dumnezeu ar fi fost pregatit sa contemple lumea vazuta. Dar omul a fost ispitit (îndemnat la pacat), a gresit, nu a ascultat porunca si „a cazut în labirintul simturilor. Pomul vietii, care tre­buia sa ocroteasca nemurirea omului prin har, a fost respins în favoarea po­mului cunoasterii, devenit atunci pom datator de bine si de rau.” Dar de ce exista astazi în lume atât de mult rau?

Când aflam din ziare ca o mama, un tata si-au ucis copiii, iar în data de 5 martie a acestui an, un politist a intrat înarmat într-un coafor din centrul capitalei împuscându-si sotia din gelozie, (victimele fiind 8 persoane, doua ucise si alte sase ranite), ne cutremuram! Cât de mult s-a dezechilibrat lumea! Pacatul uciderii este identificat cu Raul moral, înfatisându-se ca o rasturnare de valori ce au fost încadrate într-o ordine ierarhica de însusi Dumnezeu. „Raul e pur si simplu absenta lui Dumnezeu”, spunea si Albert Einstein. Si mai sustin unii oameni ca fiecare individ are dreptul sa defineasca binele pentru sine… Iata unde se poate ajunge cu aceasta judecata! Biblia ne spune ca omul este creat de Dumnezeu dupa chipul si asemanarea Sa si e dependent de Creator atât în ceea ce priveste fiinta sa, cât si în ceea ce priveste activitatile sale. În acest fel, omul nu-si poate fi propriul sau legiuitor moral si nici creatorul orânduirii morale. Altii nu-si bat capul sa defineasca binele, sustinând ca ei stiu ce este raul si le este de ajuns. Oamenii nu vor, în general, sa accepte ca nu noi am definit binele, ci Altcineva a definit binele pentru noi, ca nimeni nu poate cunoaste binele cu adevarat, daca nu-L cunoaste pe Dumnezeu, daca nu cunoaste legile Sale! Relatia corecta cu binele, implica relatia corecta cu Dumnezeu! O mai avem?

Legea morala este tocmai expresia vointei lui Dumnezeu – Creatorul, pentru realizarea binelui; ea este data omului din fire, deci firescul omului este calea de a urma binele. Pacatul se savârseste prin voia libera a omului. Însusi Jean Jacques Rousseau afirma ca omul se naste bun punând toata responsabilitatea înrautatirii starii omului pe mediu, societate, educatie precara. Omul cât traieste învata si este învatat. Lui i s-a daruit si constiinta morala – glasul lui Dumnezeu în sufletul omului – glas care-l îndeamna la împlinirea legii morale. Sfântul Ioan Gura de Aur spunea: „Când Dumnezeu l-a facut pe om, a sadit în fiecare judecata nemincinoasa a binelui si raului, adica regula constiintei“, ea fiind judecatorul vesnic treaz si aspru. Constiinta morala poate fi adormita prin nepasarea omului, întunecata prin pacat, dar nu poate fi nimicita niciodata, fiindca ea este de la Dumnezeu. Dar omul poate hotarî pentru o fapta buna sau una rea, aceasta fiindca are voia libera (liberul arbitru), acea putere sufleteasca chiar de la creare, si care poate influenta comportamentul. Libertatea aceasta este si ea un dar cu care este înzestrat omul, el putând deveni stapânul faptelor sale, apelând la cunoastere, judecata si discernamânt. Faptele bune sau morale sunt faptele savârsite în cunostinta de cauza si voie libera si care sunt dupa facute dupa voia lui Dumnezeu, aratata prin legile Sale, iar cele rele, imorale sau pacate, sunt acelea care nu sunt savârsite dupa voia Lui. Oare, voia libera, aceasta libertate oferita omului, nu poate fi o modalitate de perfectionare morala? Nu învatam de atâtea ori din greseli? De ce ni se cere a nu repeta greselile? Sfântul Antonie cel Mare spunea: „Sa nu zica cineva ca este cu neputinta omului sa ajunga la viata cea virtuoasa, ci numai ca aceasta nu este usor…”(Învataturi 7). Uneori, însa, este prea târziu, omul distrugându-si viata prin savârsirea raului.

Binele poate fi definit ca suma a iubirii, puterii, inteligentei, frumusetii, bunatatii, gentiletii. Omul trebuie sa respinga raul, sa se curete de patimi, sa capete deprindere în savârsirea faptelor bune, sa fuga de ispite. Iisus ne-a învatat cum sa ne rugam Dumnezeului nostru: „…si nu ne duce pe noi în ispita, ci ne izbaveste de cel rau”. A actionat discernamântul în cazul acestor crime?

De la primii filozofi greci etica n-a însemnat decât unul si acelasi lucru: „studiul reflexiv a ceea ce este bun sau rau în aceasta parte a conduitei umane de care omul este, mai mult sau mai putin, responsabil în mod personal”. Filozofii antici aveau opere care constituiau adevarate izvoare de întelepciune. Socrate spunea ca „Suprema întelepciune este a distinge binele de rau”. Cunoasterea cailor virtutii la Socrate si la alti filozofi antici a fost posibila prin iubirea de întelepciune (philein – a iubi, sophia – întelepciune) si lumina avuta în sufletele lor. Toti au avut ceva „extraordinar, romantic, quijotesc, nebunesc…”, toti au fost preocupati de soarta omenirii, fiindca nelinistea majora a spiritului îl scoate pe om din mediocritate si îl înalta.

Morala crestina are câteva puncte de convergenta cu etica filozofica. Ambele au în comun faptul ca în preocuparile si observatiile lor se afla omul si manifestarile sale morale. Etica filozofica propune ca scop al vietii omului fericirea pe care o obtine aici pe pamânt, firea decazuta a omului refacându-se numai prin mijloace umane. Morala crestina are tot fericirea ca scop al vietii omului, desavârsirea însa, sfintenia, dobândirea mântuirii în sensul adevarat al cuvântului începe aici pe pamânt, este un proces îndelungat si se continua în viata de dincolo. Atât morala crestina cât si etica filozofica cer savârsirea binelui si evitarea raului. Binele este de foarte multe ori în legatura cu adevarul si frumosul. Platon spunea ca principiul existentei, al adevarului si al frumosului este însusi „binele”. Frumosul devenise idealul de prim ordin al elinilor; frumusetea si în aceeasi masura bunatatea – virtuti majore – au fost si ramân pe mai departe atributele fiintelor superioare. Filozofii antici au cautat si au cunoscut caile virtutii, dar le-a lipsit cea mai mare virtute: iubirea. Morala crestina însa, pune accent pe sufletul omului, de aceea virtutile culmineaza în iubire. Fericitul Augustin considera ca Dumnezeu este frumusetea suprema si creatorul de frumuseti. Daca privim icoanele, lucrarile marilor pictori executate de-a lungul secolelor, din chipul lui Dumnezeu si al tuturor sfintilor iradiaza o lumina deosebita, fiindca: „Dumnezeu este Iubire!” Iubirea este izvorul existentei noastre, este fluidul de care nu ne putem dispensa. Mircea Eliade scria în „Încercarea labirintului” ca numai prin iubire putem suporta raul din jurul nostru.

Binele si raul, Sacrul si profanul, viata religioasa si cea laica se opun si coexista în cadrul culturii si spiritualitatii umane. Omul religios este acela care crede în originea sacra a lumii si a vietii, nu doreste distrugerea vietii ci evolutia ei, cu ajutorul Binelui. Renuntând la sacru, la religie, omul modern îsi asuma, voit sau inconstient, o existenta tragica.

Filozoful francez Alfred Fouillée (1838-1912) considera ca triumful binelui moral se afla totusi în mâinile noastre.

Vavila Popovici – Raleigh, North Carolina


PREMIILE NIRAM ART 2011

On By nelursIn ArtLeave a comment

DEFESES FINE ARTS AGENCY prezinta:

 

DECERNAREA PREMIILOR NIRAM ART 2011

         „Cultura româna recapata locul

     care îi corespunde în Europa”

                      Michel Houellebecq

Premiile Niram Art 2011, desfasurate sâmbata seara la Madrid, au adus în atentia publicului spaniol mari personalitati ale culturii române.

Evenimentului a fost organizat de Editura si Revista Niram Art, în colaborare cu Universitatea Complutense si Centrul Cultural al Armatei Madrid si s-a desfasurat la Cazinoul Militar din capitala Spaniei. Emil Constantinescu, fostul presedinte al Romaniei a fost distins cu Marele Premiu Niram Art „Trofeul Ambroise Vollard”. In cadrul discursului sau, Emil Constantinescu a facut referire la intelectualii români si la aportul pe care l-au adus culturii universale.

Scriitorul francez Michel Houellebecq a fost distins cu Marele Premiu Niram Art „Trofeul Mihail Sebastian”. „Primul premiu pe care l-am primit ca scriitor purta numele poetul român Tristan Tzara. Este o bucurie pentru mine sa primesc acum un trofeu cu numele altui mare român. In seara aceasta, am cunoscut, la Madrid, o grupare de artisti si scriitori români de amploarea celei din Parisul interbelic. Ma bucur ca, dupa o lunga dictatura, cultura româna recapata locul care îi corespunde în Europa”, a afirmat Michel Houellebecq în fata publicului spaniol.

Fostul ministru al Culturii din Spania, poetul Cesar Antonio Molina a primit Marele Premiu „Trofeul Tristan Tzara”. Premiul a fost ridicat de scriitoarea, jurnalista si criticul literar, Mercerdes Monmany, sotia lui Cesar Antonio Molina. „Mari personalitati ale culturii universale sunt originare din România. Emil Cioran, Mihail Sebastian, Mircea Eliade si Constantin Brâncusi sunt doar câtiva dintre românii care au creat opere de o inestimabila valoare si fata de care simt o profunda admiratie”, a afirmat Mercedes Monmany.   

Premiul Niram Art pentru Literatura a fost acordat scriitorului român Stefan Mitroi, Premiul Niram Art pentru Poezie autorului Eran Eisen din Israel, iar scriitorul spaniol Diego Vadillo Lopez a fost distins cu Premiul pentru Manuscris, pentru romanul „La cumparaturi în Tzara”, al carui personaj principal este poetul român Tristan Tzara. În cadrul galei de decernare a Premiilor Niram Art 2011, au avut loc cinci lansari de carte.

Anul acesta, premiul pentru Arte Plastice a fost înlocuit cu un omagiu adus vietii si operei pictorului Baruch Elron (1934 – 2006). In timpul galei, a fost lansata cartea Baruch Elron, a scriitorului spaniol Hector Martinez Sanz. Artistul, nascut în România, a plecat în Israel în anul 1963. Multe dintre operele sale au ramas în România, sub semnatura Barbu Teodorescu. Baruch Elron este unul dintre cei mai cunoscuti pictori din Israel. „Sotul meu a facut studiile la Bucuresti si perioada petrecuta în România a fost importanta în formarea sa. A colaborat cu multe publicatii si institutii din România si, dupa revolutie, s-a întors cu placere în tara în care s-a nascut”, a declarat Lydia Elron, sotia artistului. 

Seara s-a încheiat cu un concert de pian. Moderatorul evenimentului a fost Fabianni Belemuski, directorul Revistei Niram Art. Trofeul Niram Art este o creatie a artistului plastic Bogdan Ater.

DEFESES FINE ARTS AGENCY

Madrid, Spania

Duminica, 18 decembrie 2011

ÎNTOARCEREA FIULUI RISIPITOR

On By nelursIn literatureLeave a comment

RAZBOIUL MUSTELOR de Gheorghe Andrei Neagu

by Ioan DOBREANU

Plecat în lume dintr-un sat, Sofracesti, din Tinutul Neamtului, nu departe de Târgul Romanului, Gheorghe Andrei Neagu se întoarce din când în când la cei dragi din satul natal si în Roman aducând de fiecare data câte o desaga de carti din propria-i creatie si le împarte aici cu aceeasi generozitate cu care s-a risipit spiritual peste tot pe unde a umblat. Si aceasta fara a avea pretentia a i se taia vitelul cel gras. Luând pseudonimul „Semper Purus, Ion Prepeleag”, ne atrage atentia asupra unei moralitati exemplare si asupra unui erou al lui Ion Creanga, Danila Prepeleag.

Autor a peste douazeci de volume de scrieri: poezii, proza scurta, eseuri si doua romane, Gheorghe Andrei Neagu lasa urme de o certa valoare artistica în patrimoniul literaturii noastre nationale si nu numai, fiindca parte din operele sale au fost traduse în peste sase limbi, din care amintim: franceza, germana, engleza, italiana si spaniola, în cei douazeci si cinci de ani de la debutul editorial.

Activitatea domniei sale nu s-a limitat doar la propria-i creatie literara. A colaborat la peste douazeci si cinci de reviste, parte înfiintate de el, a organizat si a condus cenacluri literare si evenimente culturale, a editat antologii ale scriitorilor români, a reprezentat România la târguri internationale de carte. Critica si istoria literara, întotdeauna severe, a trebuit sa-l aprecieze. Amintim doar câteva nume: N. Manolescu, Eugen Simion, Ion Rotaru, Corneliu Leu, Al. Pascu, Magda Ursache, Al. Sasu, si altii. Pentru aceasta neostenita munca, a fost rasplatit cu peste treizeci de premii literare si medalii, a fost introdus în ENCICLOPEDIA PERSONALIT?TILOR DIN ROMÂNIA, în MARELE DICTIONAR AL SCRIITORILOR ROMÂNI, i s-a conferit titlul de cetatean de onoare al comunei Trifesti, a primit mai multe diplome de excelenta din partea unor institutii de prestigiu din tara. Un critic literar remarca faptul ca „el urca acum în topul celor haraziti a lasa urme”.

În cele ce urmeaza, nu ma voi referi la întreaga sa opera, ci doar la ultimul volum de proza scurta, „Razboiul mustelor”, în care, pendulând adesea între real si fantastic, autorul ne ofera spre lectura nuvele si povestiri ce-l situeaza în aceeasi familie de spirite cu Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, Gib Mihaiescu, Ion Vinea, Alexandru A. Philippide si altii. Teoreticieni ai conceptului de literatura fantastica stabilesc un regim estetic ce tine de fantastic foarte variat, fara frontiere precise între tipologii: 1. Fabulosul feeric, 2. Miraculosul mitico-magic, 3. Proza poetica si alegorica, 4. Proza vizionara de factura absurda, 5. Fantasticul vointei de mister, 6. Ocultismul magic, 7. Fantasticul absurd, etc. Niciodata nu poti încadra proza fantastica a unui scriitor într-o singura tipologie. E ca si cum l-ai introduce într-un Pat a lui Procust. Dealtfel pendularea între real si fantastic în acest ultim volum de proza al scriitorului este vizibila în aproape din fiecare din cele douazeci de povestiri care îl compun.

Tudor Vianu si George Calinescu credeau ca scriitorul român nu ar avea vocatia fantasticului, ci doar sentimentul naturii, o observatie a vietii morale, ar fi creator de mitologii si evocator înzestrat al trecutului. Poetii si prozatorii din perioada interbelica si cea contemporana au dezmintit prin creatia lor aceste pareri transante. E suficient sa amintim în acest sens pe Al. A. Philippide, Ion Vinea, Emil Botta, A. E. Baconski, Romulus Vulpescu, Iordache Chimet, Gib Mihaiescu, Max Bleker si altii.

Dar sa ne aplecam asupra volumului cu pricina a distinsului nostru oaspete pentru a comunica doar câteva impresii de lectura. Fiindca volumul se inspira si din realitati pe care autorul le-a trait în orasul nostru în tineretea sa, ne permitem sa fim mai didactici în aprecieri, pacat ce tine de meseria de dascal de Cetire, crezând ca astfel va vom face o invitatie la lectura, urmând ca dumneavoastra sa descoperiti textele în tot farmecul lor, traind alese emotii estetice. A filozofa pe marginea lor, mi se pare a fi mai putin folositor cititorului.

Volumul începe cu povestirea care-i da si titlul – „Razboiul mustelor”. Un tânar descinde în Târgul Romanului în caruta încarcata cu pepeni a unui taran. Dupa ce trage, în târg, la un preot, continua experimentele care tin mai mult de alchimie. Studiase în Germania în preajma primului razboi mondial. Acesta amesteca praf din diferite pietre într-o eprubeta, si neobtinând rezultatul cautat, îl arunca într-o groapa veche de gunoi. În actiunea povestirii, pe neobservate autorul îsi muta personajul în plan oniric. Se visa într-un spital cu raniti carora le administra din licoarea aflata într-un flaconas, dupa care acestora le cresc câte doua rânduri de aripi si apoi îsi iau zborul pe geam, disparând. Suntem în planul visului într-un miraculos magic. Între timp, o musca neobisnuit de mare, dupa ce-i varsa una din eprubete, porni sa zboare nebuneste luând treptat dimensiuni neobisnuite. Se parea ca ucenicul vrajitor nu mai putea opri stihiile. Larvele lasate de uriasa musca si continutul din eprubeta le varsa în groapa cu gunoi.

Un alt episod amplifica fantasticul, aducând aparent actiunea în planul realului. Dintr-un tufis de pe malul Moldovei, trei insi ciudati îi administreaza câteva lovituri si-l doboara. Visa acum ca se afla în locuinta preotului invadata de muste neobisnuit de mari, care-si luau zborul împânzind cerul si devenind adevarati monstri zburatori. Atmosfera terifianta pare a fi demna de filmul lui Hicikok Pasarile. Fantasticul magic este acum doar în plan oniric. Trezit dupa loviturile primite în cap, constata ca cerul deasupra noastra e împânzit de acesti monstri zburatori. În cele din urma, ucenicul vrajitor este ucis de preot si aruncat de multimea din oras în groapa incendiata din care ieseau monstri zburatori. Acum Adrian zâmbi multumit, „gasise medicamentul”.

Stapânind ca un maestru arta descrierii, autorul reuseste sa creeze acea atmosfera de cosmar demna de pana unui Mircea Eliade sau Vasile Voiculescu. Aluzia la raul provocat de armata Kaizerului care declansase primul razboi mondial dupa atentatul de la Saraievo, e transparenta. În „Maria”, alta povestire a autorului, adevarata capodopera, scriitorul cultiva fantasticul miraculos. Actiunea e plasata într-un tren care duce vilegiaturisti la mare, din nordul Moldovei spre Constanta. În centru actiunii este o femeie, „Mama Maria”, care merge la bai la Herculane. În timp ce femeia se afla în compartiment cu alti calatori, un tânar ce suferea de epilepsie intra în criza. Mama Maria, sarind sa-i dea un prim ajutor, coboara cu bolnavul din tren. În acest timp o alta femeie îi fura geamantanul si coboara din tren, în scurt timp aceasta fiind calcata de un marfar care venea din sens opus. Trezit din criza si urcat în tren, tânarul adormi iar si, în somn, primi vizita unei tinere zvelte si gratioasa. Era aceeasi, Mama Maria, care-i vegheaza somnul fara sa se mai gândeasca la Herculane.

Suntem în plin fantastic magic. Trenul oprindu-se brusc în noapte, cei doi coboara într-un câmp dupa ce constata ca locomotiva nu are mecanic. Râzând, cei doi sar din tren si îsi continua drumul pe linie, în noapte, pe un cer înstelat în care astri nocturni se oprisera în aceeasi pozitie pâna când ceasul trecuse de ora opt. Apropierea tainica dintre cei doi tineri descrisa de autor cu multa arta. Mergând pe jos în urma trenului, cei doi traiesc senzatia unei reîntâlniri din alta existenta… „Trupurile dogoreau în nemiscarea ce ne cuprinsese iar gurile noastre s-au întâlnit într-o minunata cautare. Ne-am cuprins în brate cu disperarea unei regasiri de parca ne-am fi cautat toata viata”. Cei doi îsi continua drumul spre o zare luminata care se tot îndeparta ca o Fata Morgana.

Planul actiunii este întrerupt brusc de sosirea în casa profesorului Brumaru, sotul Mamei Maria, a unor politisti care-i aduc vestea ca aceasta fusese calcata de tren. Dintre putinele obiecte gasite, profesorul observa ca totusi pantoful nu este al Mariei.

În celalalt plan al actiunii, cei doi îsi continua drumul în întunericul noptii spre zarea luminoasa. Alternanta planurilor naratiunii este realizata cu atâta arta de autor încât cu greu sesizam plonjarea din real în fantastic. Trezit din starea de visare, tânarul se întreaba: „Putea fi oare adevarat real ce mi se întâmplase? Putea tot atât de bine sa mi se fi nazarit.” Când profesorul se întoarce de la morga, o gaseste pe Maria în casa si exclama înainte de a se prabusi: „Tu, aici !?”

Psihologia feminina pare a-l preocupa si în acest volum pe scriitor. Tânara Letitia – din povestirea „Ochii” – de o frumusete stranie, greu de descris, bruneta cu ochi albastri, cu un miros al carnii si al trupului de o prospetime aparte. Îndragostit de ea, desi se nascuse oarba, Sandu Potârniche, medic de profesie, se hotaraste sa o duca la Amsterdam pentru un transplant (de ochi), sacrificându-si pentru acesta propriul ochi. Actiunea are loc în viitor fiindca România era deja în spatiul Schengen. Când i se deschid privirile asupra lumii materiale, Letitia constata ca a fost doar o victima a „mariei sale cocosatul” si îi comunica acestuia printr-un bilet: „Iarta-ma, dar te suport din ce în ce mai greu. N-am stiut ca arati astfel”. Când medicul cocosat, Sandu, pleaca, îi scrie pe acelasi bilet: „Ochiul era de la mine”. Sandu. (Ochii)

Nu acelasi lucru se întâmpla în nuvela „Pamânt violet”, în care autorul cauta germenii sacrificiului pentru iubire în societatea antica romana, când un nobil roman, Perigeu, se îndragosteste de sclava consulului Luculus, Gea, despre care afla între timp ca este mare preoteasa sortita sa fie Phitia de la Oracolul din Delfi. Implorându-i iubirea si exprimându-si dorinta de a o poseda, Gea se transforma într-o statuie de piatra. Un milion de amfore de vin din Chios trebuiau sacrificate pentru a o aduce la viata. Când blestemul este ridicat, preoteasa reînvie, dar chipul ei feciorelnic era acum îmbatrânit. Perigeu sfârseste blestemat de zei în timp ce Gea scoate un urlet sinistru de batrâna turbata: „O zei fiti blestemati!” Cufundata în lacul cu vin, devine iar statuie de piatra, iar Perigeu urma sa cada victima vârcolacilor lumii. Fantasticul magic venea de departe din istorie, ca un destin nefast, autorul sugerând înca o data puterea magica a iubirii care cere jertfa.

Realitatile postrevolutionare când la noi are loc „marea si infinita lichidare” si când tinerii entuziasti sfârsesc dezamagiti, sunt o sursa de inspiratie pentru autor. Cu un umor jovial din care strabat accente de amaraciune, autorul surprinde odata cu aceasta mare lichidare, instalarea ciocoilor revolutiei. Daca badea Anton nu cunoaste disperarea când satenii îi lichideaza gospodaria în flacari, reusind totusi sa-si mai cumpere un porc în urma vânzarii la talcioc a unei medalii – „Pricopsitii decoratiilor” – Cristian, fiu al unui matematician nonconformist, condamnat la munca silnica pentru ca îl înjurase odata pe Stalin, el însusi exprimându-se odata transant: „Ma pis pe documentele congresului al XIII-lea”, dupa revolutie nu-si gaseste nici un rost. Pierzându-si locuinta, sfârseste prin a se spânzura într-un pod unde îsi gaseste adapost. La picioarele lui, pe un bilet, un scris mare si labartat lasa sa se desluseasca: „Fiti blestemati!” probabil ca lista era lunga, dar el nu mai avea timp.

Cu aleasa delicatete sufleteasca, autorul se apropie de lumea necuvântatoarelor, urmând în paralel destinul unui porumbel voiajor si a unei cateluse, Pepita. Catelusa nu-si mai gaseste locul dupa moartea stapânei decât pe mormântul ei, iar porumbelul sfârseste fiind devorat de catelusa, dupa ce fusese atacat de un uliu.

Umorul negru si absurdul situatiilor le întâlnim într-o nuvela a carei actiunea se petrece dincolo de ocean. Plecat într-o delegatie de serviciu în Brazilia, Tache Mindir, este întepat de o insecta, în timpul unei receptii, transmitându-i microbul malariei, ori al turbarii, sau poate al unei boli asiatice necunoscute, Amak. La întoarcere în tara, în timp ce calatorea cu avionul, musca de mâna o stewardesa, apoi, dupa o spitalizare de o luna, repeta gestul, victima fiindu-i însusi directorul institutiei. În cele din urma demisioneaza. Acasa, suspectându-si nevasta de infidelitate, îsi taie arterele de la mâna stânga. La rândul sau, directorul repeta gestul lui Mindir, muscând de mâna un functionar din minister. Turbarea se transmite. O lume halucinanta, contaminata, devine agresiva si la rândul ei contamineaza. Suntem într-un fantastic absurd asemeni celui din Rinocerii lui Eugen Ionescu.

Nici mediocritatea si excesul de zel al militienilor nu scapa de ironia autorului. Tânarul ofiter de militie Manolica Stirbu, aflându-se în exercitiul functiunii la serviciul de circulatie, opreste o masina suspecta ca ar transporta vin în bidoanele din portbagaj. Desi este oprit de sofer, acesta gusta din licoarea din bidoane, din exces de zel, si în cele din urma se convinge ca în acestea era de fapt apa. Cu aceasta apa însa fusese spalata o femeie care murise si care, dupa obiceiul locului, urma sa fie aruncata peste mormântul sotului decedat cu ani în urma. Aflând ce gustase, locotenentul cade pe asfaltul soselei icnind profund si sufocându-se.

În faptele cotidiene autorul descopera adesea un fantastic al vointei de mister. Gheorghe Catoi, pierzându-si deprinderea de-a vorbi în urma unui accident, când fusese lovit în plin de o masina, constata într-o dimineata ca nici nu aude. Neînteles de colegii de munca si concediat de director, Catoi îsi recapata glasul printr-o întâmplare miraculoasa. Salvând de la înec un copil dupa ce se prabusise un pod peste o barca în care se aflau mai multe persoane, o batrâna muta de spaima tragediei, cu fata brazdata de lacrimi se repede la el si-i spune: „Dumnezeu sa-ti dea sanatate si sa te ajute la ce ai mai greu în viata!” – „Multumesc, matusa, spune Catoi, realizând paralizat ca i-a revenit glasul”. Sfârsitul este însa trist. Câteva zile dupa aceea, în Drumul Taberei, Catoi murea singur doborât de o pneumonie galopanta.

În „Galovinul” aceeasi vointa de mister atinge limitele grotescului. La un Institut de crestere a pasarilor, un cercetator stiintific îsi propune sa încruciseze ovinele cu pasarile domestice pentru a obtine gaini cu lâna si mieluti cu aripi. Problema era cum sa împreuneze un berbec cu o gaina? Pâna la urma obtine o performanta: un ou paros de 500 de grame. Dar vine si ideea salvatoare: sa introduca în ou o substanta specifica vietii intrauterine. Dar încercare nu da rezultat. Ideea salvatoare vine de la Domnica. Aceasta, disperata, asterne rugi fierbinti Celui de Sus, sperând sa-i vina marea revelatie. Înca fecioara fiind, visa ca, în loc de prunc, nastea o gaina cu par. Astfel, îi veni ideea salvatoare. Prin însamântarea în vitro embrionul monstruos va prinde viata si iata ca odata cu trecerea timpului, formele trupului Domnicai începura a lua proportii. Fatul se dovedi a fi la nastere un cocos cu blana de oaie, un galovin cu trupul mitos pe doua picioare paroase. Într-o zi galovinul se repezi sa-l atace pe tovarasul Traci, dar acesta din urma îl lovi mortal. Dupa revolutie, gurile rele spun ca tovarasul Traci s-ar fi apucat de politica, iar Domnica s-a retras la o manastire unde „din când în când arunca mieilor graunte si-i chema ca pe gaini”.

Si în sfârsit, ultimele doua povestiri de care ne ocupam si a caror actiune se petrece tot în Târgul Romanului sunt „Un pahar cu lapte” si „În gazda”. La capatul Romanului, pe unde drumul trece peste apa Moldovei, Mitita, un copil de unsprezece ani, venea în cosul unei carute în târg pentru a-si continua aici scoala.

Strada Mare cu pravaliile evreilor din Romanul de altadata, gazda unde este lasat, o batrâna rapace, un pat neprimitor, îl asteptau aici unde este lasat de tatal sau – În gazda.

În povestirea „Un pahar cu lapte” o atmosfera halucinanta cuprinde Romanul când un comunicat anunta ca la orele paisprezece si treizeci de minute o falie deosebita se va forma în jurul Romanului. Locuitorii sunt rugati sa paraseasca de urgenta orasul.

Copiii de la gradinitele din cartier se aduna în curte, educatoarele plecasera acasa, Centrala Telefonica nu mai raspunde, Laminorul s-a oprit, în oras izbucnesc incendii, câinii vagabonzi haladuiesc printre fugari, zgomotele haulesc în tot locul, în scurt timp orasul este pustiu. Se mai vede doar umbra unui calator si fulgii care se zbenguie la lumina unui bec, iar la azilul de batrâni era liniste. Pe locatarii de aici nu-i mai interesa supravietuirea. Doar suierul unei locomotive mai reuseste sa reduca linistea.

În cele din urma aflam ca totul nu fusese decât un vis de cosmar din cauza durerilor de ulcer de care suferea unul dintre locuitorii orasului. Oras care la doua si un sfert varsa pustiu. Pentru a-si alina durerile de stomac cere un pahar cu lapte. Si uite asa, cititorul rasufla usurat.

Pe tot parcursul lecturii volumului, cititorul e mentinut treaz, cum s-ar spune „cu sufletul la gura”. Situatiile create, în planul fantastic atât de variat, ne aduce o atmosfera terifianta. Dialogul este viu, descrierile ne cuceresc, naturaletea cu care se exprima personajele si folosirea atâtor registre ale limbajului, adaptat la situatii, ne aduc în fata o opera a unui scriitor stapân pe uneltele sale, menit a înfrunta timpul.

Prof. Ioan DOBREANU

octombrie 2011

FASCINATIA IPOTEZELOR

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

Mihai Batog-Bujenita

Posibilele adevaruri din legenda lui Grui-Sânger

                           Imaginatia este mai importanta decât cunoasterea,

                   cunoasterea este limitata, imaginatia înconjoara lumea.

                                                                                                          Albert Einstein

În esenta, putem considera stiintele ca fiind o suma de ipoteze, unele dintre acestea validate, într-o masura mai mare, sau mai mica, de experiment, sau prin fenomene observabile, având un înalt grad de credibilitate. Desigur, în procesul definitivarii unei ipoteze si celelalte, adiacentele, îsi au factoriilor lor augmentativi însa, la un moment dat, din varii ratiuni, sau chiar prin aducerea unor probe indubitabile, una din ipoteze se impune, însa nici celelalte nu dispar. Uneori, asa cum în istoria cunoasterii s-a mai întâmplat, ipotezele se schimba sub presiunea noilor descoperiri si una uitata, sau temporar abandonata, ia locul celei oficiale, urmând a fi prezentata inclusiv în procesul didactic drept cea valabila, cu gradul de cuprindere cel mai amplu si cu cele mai bune capacitati de a explica fenomenul la care se refera. Nu de putine ori, factorul politic intervine, cel mai adesea aleatoriu si, din fericire, pentru perioade de timp limitate, impunând o anumita ipoteza, de cele mai multe ori neconforma cu acea admisa oficial pâna la data respectiva.

Istoria, o stiinta, prin definitie politica dar si puternic politizata, manifesta, de-a lungul timpului, cele mai accentuate abateri de la adevar si nu de putine ori acesta nu poate fi aflat niciodata. În studiul acestei stiinte, numita pe buna dreptate de capatâi, întâmpinam mai multe genuri de obstacole, dificil de ocolit si uneori chiar de interpretat, deoarece, dupa cum stim, înca de la elaborarea unui document referitor la un eveniment acesta este lipsit de obiectivitate, intentionat deformat, de regula în sensul laudativ pentru cel care, sau despre care, se scrie. Asta în cazul fericit în care avem posibilitatea de a consulta un document într-o limba oarecum cunoscuta. Mult mai dificil este sa descifram evenimente de mult petrecute analizând fragmente de obiecte asupra carora proiectam propriul nostru sistem de gândire, propriile norme morale, sau, de ce nu, propriile noastre limite în cunoastere. În celebra sa lucrare: Istoria religiilor, Mircea Eliade spune ca atunci când avem în fata ochilor probele materiale ale unui rit funerar, putem face orice consideratiuni si ne putem imagina orice despre acel eveniment, însa nu vom sti niciodata ce vorbe a rostit, sau ce gesturi a facut sacerdotul care a executat ritualul, în consecinta, adevarul despre acesta ne va ramâne necunoscut, iar cunostintele si interpretarile noastre ar putea mai mult sa ne deruteze decât sa ne apropie adevarul.

În concluzie, uriasele dificultati de interpretare ale istoriei, cu atât mai mari si mai multe cu cât subiectul este mai îndepartat în timp, fac din aceasta, nu de putine ori, un vehicul perfect pentru manipulari de orice fel, iar dictaturile sunt, cu precadere, întotdeauna, foarte dispuse la acest gen de actiune. Se poate considera însa ca fiind benefica aceasta nevoie de interpretare a evenimentelor istorice, întrucât, exact prin subiectivismul continut, prin ceea ce ascunde evenimentul mai mult decât limpezeste, prin doza de incertitudine si uneori chiar de enigma, aceasta stiinta devine subiect predilect de conversatie sau dezbatere cu o cuprindere aflata mult peste ariile academice sau didactice. Exista în context si mult diletantism, sau exaltari de diferite genuri (a se vedea vechimea diferitelor popoare, ori primordialitatea unor inventii!) dar asta nu stirbeste cu nimic farmecul istoriei, nevoia de a o cunoaste fara sa o confundam cu un sir nesfârsit de date plictisitoare pentru memorat, ci un sir incitant de evenimente cu adevarat memorabile. Aici desigur, profesorii îsi au rolul lor în formarea gândirii ucenicului ascultator.

În acest context, stirea care, în aceasta vara (2011) a tinut capul de afis al presei de orice fel, timp de mai multe zile, apare ca o necesitate culturala fireasca, dupa un sezon plin de informatii obsedante despre nunta unui fotbalist, noua masina a unui rocker, sau mostrele de întelepciune ale unei starlete. Rezumata, stirea respectiva suna destul de banal: a fost descoperita, în România, localitatea Coliboaia din muntii Apuseni, o pestera care are picturi parietale. Vechimea estimata 23.000-35.000 ani. Pentru mai multa credibilitate însa este bine sa citim prezentarea acestui eveniment într-un cotidian:

Pestera si gravurile au fost descoperite de speologii de la Clubul Speodava Stei si din cadrul Picturile Asociatiei Speowest Arad, a declarat Viorel Lascu, presedintele Federatiei Romane de Speologie. “Pestera Coliboaia este strabatuta de un râu subteran, care formeaza mai multe sifoane, facând astfel exceptionala, dar si dificila parcurgerea ei. Pâna acum, nu i s-a acordat importanta acestei pesteri. Nu a fost inclusa nici macar pe lista pesterilor protejate, desi se afla pe raza Parcului Natural Apuseni. Au fost mai multe expeditii aici, însa cei cinci speologi au intrat în interior si au strabatut trei zone complet inundate, dupa care au dat peste o galerie înalta, pe peretii careia au gasit picturile, ceea ce lor li s-a parut a fi arta rupestra”, a explicat Lascu. Potrivit sursei citate, picturile sunt negre si reprezinta animale, printre care un bizon, un cal, posibil o felina, unul sau doua capete de urs si doi rinoceri. S-a gasit, de asemenea, o gravura reprezentând un tors de femeie, probabil un simbol. “Pe sol, se aflau oase de urs. O parte a picturilor a fost distrusa de apa, iar o alta de ursii care au stat în pestera si se vede ca au zgâriat si au lustruit peretii”, a spus speologul. (Eveniment 09.12.20)

La fel de importanta, vom vedea din ce cauza, pentru abordarea ulterioara si dezvoltarea temei propuse, este si prezenta unor specialisti francezi în cadrul echipei de speologi români: Picturile au fost verificate de o echipa condusa de Jean Clottes, unul din cei mai cunoscuti specialisti în arta de pestera din lume, echipa din care a mai facut parte Bernard Gély, si el specialist în arta de pestera, speologii Marcel Meyssonnier si Valérie Plichon, Michel Philippe – paleontolog specializat pe ursul de pestera, respectiv Françoise Prudhomme, specialist în preistorie generala. În urma analizelor, expertii au confirmat autenticitatea picturilor si a gravurii. „Dupa factura acestora, picturile pot fi încadrate ca apartinând unei perioade vechi a artei parietale, Gravettian sau Aurignacian” (între 23.000 si 35.000 de ani). Este pentru prima data când în Europa Centrala se atesta arta parietala asa de veche”, a aratat presedintele Federatiei Romane de Speologie. “Acest sit arheologic este deosebit de valoros, comparabil cu Sarmisegetusa sau Cucuteni, de pilda”, a conchis Lascu. (preluat dupa site-ul lovendal.net)

Prin urmare, o descoperire speologica, având un potential urias în evaluarea istorica a existentei si a nivelului de dezvoltare a societatii umane pe aceste teritorii. Prezenta speologilor francezi, benefica sub toate aspectele, avându-se în vedere experienta lor în acest domeniu, dar si acela, devenit si el istoric, acum poate amuzant dar atunci nu, al reactiei mediului academic fata de acest gen de descoperiri. Daca ar fi sa luam în consideratie numai modul penibil în care universitarii au încercat sa mistifice adevarul la momentul descoperii picturilor din pestera Lascaux si sa acopere de ridicol pe descoperitori, atitudine despre care nu avem nici un indiciu ca s-ar fi schimbat cu trecerea anilor si tot am fi avut nevoie de partici- parea unor specialisti francezi la aceste verificari si autentificari. Evenimentul în sine, nu este unul de exceptie. În România mai sunt picturi rupestre în pestera Chindiei, pestera Cuciulat, poate si în altele, precum acea din muntii Buzaului, destul de contestata de altfel si care nu va intra în aceasta abordare.

Pasarea din pestera Chindiei, considerata de unii analisti si ca o reprezentare a unei zeitati, este policroma, cu o puternica sugestie si bine pastrata. Vechimea este apreciata cam la 12-15.000 de ani, adica asemanatoare cu mult mai cunoscutele picturi din pestera Altamira (Spania), iar amprentele palmare, unele semne mai putin descifrate, sau reprezentarea solara, picturi monocrome, de culoare ocru, par a fi elemente inedite, specifice acestei pesteri.

Amintesc desigur si faptul ca exista interpretari care plaseaza aceste picturi (amprentele si discul solar) în aceeasi perioada cu celelalte de la Chindia, dar si unele care afirma ca este vorba de interventii ceva mai târzii, datând cam de prin evul mediu, fara specificarea unei perioade mai explicite.

Fara îndoiala, aceasta trecere rapida prin problematica, intentionat lipsita de comentarii, are rolul doar de a arata ca pictura rupestra este prezenta în muntii din arealul românesc, mai ales în muntii Apuseni, dovedind existenta unei societati umane care manifesta interes si chiar o anumita preocupare fata de cultura, indiferent de motivatie.

Putem deci sa ne putem pune întrebarea, destul de fireasca, prin ce se deosebeste pictura recent descoperita din Coliboaia de celelalte, unele dintre acestea prezentate chiar mai sus? În primul rând prin natura cromatica a desenului. Acesta este executat numai cu carbune vegetal prin urmare, unele desenele sunt executate în negru, doar pe contur, ceea ce le diferentiaza ferm de anterioarele, iar altele respecta „traditia” si sunt policrome. Dar nu aceasta ar fi principala deosebire. Analizele cu carbon 14( sau poate prin metoda bazata pe spectrometria de masa cu ioni accelerati, care este mult mai sensibila si permite o datare mai precisa a picturilor rupestre, dar si coroborarea datelor obtinute cu informatiile furnizate de alte vestigii descoperite în zona de interes: oase, ramasite lemnoase, etc…) posibil a fi facute în bune conditii, Felina, pestera Cuciulat

datorita materialului folosit (carbune vegetal) au relevat o vechime de aproximativ 32-35.000 de ani, comparabila deci cu picturile din Lascaux, sau Altamira (aprox. 25-30.000 de ani), dar si cu unele desene rupestre din Tassili si mult peste vechimea celor din Yucatan (5-7.000 ani), Siberia(10.000), sau cele din pestera La Sarga, provincia Alicante (Spania, aprox 8000 de ani). Dar si mai interesanta este reprezentarea interpretata ca fiind a unui rinocer, animal totusi necunoscut în acest habitat, cel putin în istoria didactica a locurilor. Chiar daca interpretarea poate parea discutabila (reprezentarea unui proboscidian ar fi mult mai rezonabila si ar fi chiar mult mai credibila, întrucât existau totusi mamuti!), pentru noi aceia care privim doar fotografia este cert ca un asemenea animal poate fi considerat straniu pentru un privitor care nu a mai vazut un asemenea specimen, niciodata în viata. În rest picturile reprezinta alte animale dar si unele scene din viata de zi cu zi a comunitatii fiind la fel de expresive precum toate celelalte mai sus mentionate. Ba chiar, se remarca aceeasi tehnica de „basorelief”, artistii din stravechime folosind denivelarile peretelui stâncos pentru a da senzatia de volum reprezentarilor. Am putea vorbi, înfruntând toate riscurile, despre o cultura care, desi raspândita pe un teritoriu extrem de vast, are un fel de radacina comuna, dând o ciudata senzatie de unitate conceptuala si de executie. Mai putem vorbi însa si de o alta caracteristica comuna tuturor acestor pesteri. Ele au fost descoperit, termenul corect ar fi: redescoperite, începând cam cu secolul al XVIII-lea si au fost tratate multa vreme, mai ales de lumea academica, dar si de biserica, în general, dar din motive diferite, ca fiind simple excrocherii, sau, în cel mai bun caz, nefericite încercari de fals cu scop autolaudativ .

Însa noi, acum, am putea sa ne punem întrebarea daca aceste picturi, indiferent unde s-ar afla ele, reprezinta forme primordiale de arta, indiferent de motivatie, sau daca o civilizatie straveche are o nevoie profunda de a reprezenta scene din viata cotidiana, în conditii destul de greu de realizat, hranind un timp destul de îndelungat artistii epocii, într-o vreme când hrana nu era deloc usor de procurat? Sau care era motivatia unor asemenea atitudini?

Studiile istorice ne demonstreaza ca, întotdeauna, motivatiile de tip religios sunt cele care duc la asemenea mobilizari de forte si au ca final adevarate opere de arta. Iar aceste reprezentari, specifice unei activitati umane foarte riscante, vânatoarea, dar si cu un grad înalt de responsabilitate (este vorba de uciderea unor fiinte!), necesita un anumit gen de initiere sau poate chiar de ispasire, de purificare, dupa savârsirea unui omor. Sa nu uitam ca si în timpurile noastre sacrificarile animalelor au unele ritualuri care ne duc cu gândul la o rugaciune pentru iertarea pacatului uciderii. Prin urmare, întreaga grafica rupestra are ca fundal o societate umana aflata preponderent în ciclul de dezvoltare în care vânatoarea era principala sursa de hrana.

O alta întrebare pe care ne-o putem pune este daca locatiile respectivelor pesteri erau, la fel de greu de accesat si atunci ca si în vremurile când ele au fost descoperite. Raspunsul ar fi mai degraba nu, deoarece, în rastimpul imens care desparte redescoperirea de perioada de functionalitate a respectivele locuri a dus, inevitabil, prin miscarile scoartei la importante modificari ale locului dar si a topografiei acestuia. Exista chiar unele interpretari, corelate cu lipsa afumarii peretilor, inerenta unei activitati de pictare într-un spatiu mai degraba întunecat. Se presupune ca, la vremea decorarii lor pesterile erau altfel luminat, ba chiar o anumita dispunere a desenelor pe o traiectorie circulara releva un fapt surprinzator. ?i anume, posibilitatea ca, la anumite intervale de timp, atunci când soarele se afla într-unul din punctele sale vernale, cel mai probabil, echinoctiul de primavara, sau poate un solstitiu, evenimente oricum remarcabile în viata unei comunitatii, razele de soare revelau scenele într-o anumita ordine, fara îndoiala cu mare semnificatie, ducând la o puternica impresia asupra celor prezenti, asa cum, mult mai târziu, cinematograful a facut-o cu spectatorii lui.

Dar pentru a nu rataci prea mult printre presupuneri diletantiste sa facem apel la unele clarificari ale perioadelor istorice, asa cum sunt prezentate în mediul stiintific, precum si a etapelor de dezvoltare a societatii umane în aceste perioade. Pentru o mai buna echidistanta, recursul la informatiile Wikipedia, enciclopedia libera, se impune de la sine.

Paleoliticul românesc este divizat în cinci faze: Protopaleolitic, Paleoliticul inferior, Paleoliticul de mijloc, Paleoliticul superior si Epipaleolitic.

Protopaleolitic: Protopaleoliticul românesc (circa 1.000.000 – 700.000) este marcat de aparitia uneltelor rupestre, asa-numitele “Pebble culture” (Cultura de prund din România). Aceste unelte i-au fost atribuite lui Homo erectus, tipul hominid.

PALEOLITIC INFERIOR

Paleoliticul românesc inferior (circa 700.000 – 120.000) este caracterizat prin aparitia a doua unelte rupestre distincte: bi-facialul, toporul din piatra. Aceste unelte au fost atribuite lui Pithecantropus erectus speciilor hominid. De o importanta majora este descoperirea unui numar de vetre de foc. Aceasta este prima dovada a abilitatii hominidului de a stapânii focul pe teritoriul ce astazi se numeste România.

PALEOLITICUL DE MIJLOC

Paleoliticul de mijloc în România (circa 120.000 – 35.000) este caracterizat prin persistenta culturii Mousterian. De-a lungul acestei perioade, uneltele din piatra au început sa se diferentieze în functie de functionalitatea acestora, si apare prima unealta din os. Aceste produse au fost atribuite Neanderthalilor.

PALEOLITIC SUPERIOR

În 2002, cel mai în vârsta om modern (Homo sapiens sapiens) ramas în Europa, a fost descoperit în Pestera cu Oase de lânga Anina. Numit Ion din Anina, ramasitele sale (maxilarul inferior) sunt datate cu aproximatie ca având cca 42.000 de ani.

ECONOMIA

Caracteristica epocii paleolitice este totala dependenta a hominizilor de natura. Comunitatile umane se hraneau cu ceea ce le oferea natura: plante, muguri, alge marine, fructe, radacini, seminte, bulbi, ciuperci, melci, insecte, oua, sopârle, pesti si alte animale mici. Deci, economia avea un caracter „pradalnic“. Sursa principala de alimentatie o oferea vânatoarea realizata în colectiv. În pleistocenul inferior apar primele unelte pentru vânatoare si cules: unelte rudimentare din aschii si bolovani de râu cu o muchie taioasa pentru cioplit, taiat si razuit atribuite „culturii de prund” (sud-vestul Europei pâna în sud-vestul Asiei si Sudul Africii). Aceste unelte evolueaza catre „toporasele de mâna” în forma sâmburelui de migdala, lucrate prin lovituri date pe ambele fete (Africa de Nord, zona centrala si de rasarit).
Apare folosirea focului, schimbându-se astfel regimul alimentar, ceea ce va determina modificari si în structura anatomica. În paleoliticul mijlociu, Neanderthalul folosea arme de silex, razuitoare (racloare) pentru curatarea pieilor de animale si cojitul lem­nului, vârfuri din silex pentru împuns si taiat, folosite probabil si ca vârfuri de lance pentru vânatoare, vârfuri bicefale, mai reduse nu­meric: burine si gratoare întrebuintate pentru râcâit si taiat. În aceasta perioada se ajunge la o diviziune naturala a muncii: vânatul – îndeletnicire a barbatilor, iar culesul – practicat de femei. O alta îndeletnicire era aceea a pescuitului.

În paleoliticul superior, Homo sapiens fosilis produce cutite, strapungatoare, razuitoare si dalti lucrate prin tehnica aschierii, având ambele margini ascutite. Sunt realizate în mare cantitate vârfurile de silex pentru sulite de aruncat, sau pentru sagetile lansate cu propulsorul. Apare tehnica prelucrarii osului, fildesului si cornului (pentru sulite, harpoane, ace de cusut). În paleoliticul superior, vânatoarea se realiza si cu ajutorul arcului (descoperiri în nordul Europei).


ASEZARI SI LOCUINTE.

La început, stramosii oamenilor traiau în asezarile în aer liber, dar cautau sa se adaposteasca si în pesteri, pentru ca, în paleoliticul mijlociu, Neanderthalienii sa-si construiasca colibe prevazute chiar si cu vetre, spatiu pentru dormit, activitati domestice, sau evacuare. Se constata o crestere a densitatii si o oare­care stabilitate într-un anumit loc. În aceeasi vreme, în continuare, erau folosite si adaposturi sub stânci. Apare, totodata, tendinta de concentrare a grupurilor umane si de revenire periodica în acelasi loc.

RELATIILE SOCIALE

Pentru paleoliticul inferior, dovezile arheologice care pot aduce elemente în aceasta problema sunt sarace. Desigur, o societate bazata economic pe cules, pescuit si vânatoare cu ajutorul unor arme si unelte primitive, în strânsa legatura cu o munca putin productiva, avea un caracter egalitar, bazat pe solidaritatea grupurilor sociale. În paleoliticul superior, femeia obtine în cadrul societatii o pozitie deosebita (dovada: descoperirea unor figurine antropomorfe si a unor înmormântari cu ocru rosu, precum si a unor morminte cu podoabe ce au apartinut unor femei).

VIATA SPIRITUALA

Din paleoliticul mijlociu exista dovezi mate­riale privind grija fata de cei morti: depuneri rituale, dar concomitent se practicau si unele sacrificii rituale umane. Alaturi de cel înmor­mântat se depuneau ofrande: unelte din piatra, dinti de ren sau de cerb, coarne de capra de munte. Corpul era presarat cu ocru rosu.

ARTA

Apar: capacitatea de a percepe realitatea în culori, repro­ducerea artistica a activitatii productive, a omului primitiv. Exista reprezentari fantastice despre om si realitatea înconjuratoare (magia, totemismul s.a.). Arta plastica se manifesta prin decorarea cu motive geometrice a obiectelor de uz casnic (arie geografica larga: Anglia, Rusia, Africa). Sunt specifice numeroasele statuete antropomorfe din argila, piatra, os sau fildes cu o semnificatie si functie magica. În paleoliticul superior se remarca pictura si gravura rupestra (sudul Frantei, nordul, estul si sudul peninsulei Iberice, regiunea Saharei, muntii Tassili). Sunt redate figuri de animale în miscare (urs, bizon, cal, cerb, tap de munte) combinate cu motive geometrice. Rar apar figuri umane; mai rar apar pasari, iar plante deloc. Arta paleoliticului superior avea o functie preponderent magica – La Ferrasse, Niaux, Lascaux (Franta), Altamira (Spania) s.a.

Prin urmare, se verifica în timp toate afirmatiile anterioare si, foarte important, se delimiteaza temporal activitatile care duc la reprezentari rupestre precum si motivatiile profunde ale nevoilor de tip cultural. Ramâne însa o nelamurire! De la aparitia lor si pâna la iesirea din functionalitate picturile rupestre îsi îndeplinesc rolul pentru care au fost create, apoi, prin nefolosire intra în uitare, iar miscarile telurice le scot chiar dintr-o eventuala posibilitate de a fi vazute în mod curent. Spre binele tuturor deoarece numai asa ele se pot pastra în forma, oarecum, initiala. Exista însa alte indicii despre aceste locuri, pentru ca, în mod normal, o asemenea realizare cu impact emotional si cultural puternic, pe o perioada destul de îndelungata, mii de ani, ar fi normal sa dea nastere altor forme de cultura prin care sa le fie mentionata existenta sau, de ce nu, functionalitatea…

Folclorul din spatiul carpatic, unul dintre acelea destul de putin afectate de influentele religioase sau de alte culturi de contact pare sa aiba raspuns la aceasta întrebare. Exista o legenda, cea a lui Grui-Sânger, care aminteste despre o asemenea pestera pictata, dar si, metaforic, despre menirea ei în raport cu activitatea umana preponderenta în paleolitic, vânatoarea.

Aceasta legenda, destul de putin cunoscuta în original, dar prelucrata de Vasile Alecsandri si adaptata cerintelor poetice si normativelor romantismului târziu, este aparent simpla:

Un vânator, Grui-Sânger, personaj prezentat într-o sumbra maretie, traieste într-un codru întunecat ca si firea sa dar îngrozeste pe cei din jur, care nu mai sunt vânatori, ci pastori sau agricultori, cu firea sa sângeroasa, cu nestavilita sa dorinta de a ucide. La un moment dat tatal sau vine în codru pentru a-l dojeni însa confundat fiind de mintea ratacita a fiului este ucis. Apoi, plin de remuscari acesta se retrage într-o pestera unde aprinde un foc. La lumina flacarilor vede pictate pe pereti animalele pe care le ucisese, dar si altele, considerata de Sânger ca fiind nemaivazute. Destul de ciudat pentru un vânator care, putem presupune ca stia fauna pe care o vâna. Sau poate tigrii de pestera (felina de la Cuciulat) sau „rinocerul” de la Coliboaia îi erau necunoscute? Flacarile si chinurile sufletesti ale personajului dau o ciudata impresie de miscare a fiintelor de pe peretii pesterii. În nebunia sa, Sânger arunca sageti spre ele, în timp ce, însufletite parca de flacari, reprezentarile se materializeaza si îl sfâsie cu ghearele si coltii, iar altele, cu copitele, îi amesteca trupul în solul pietros al pesterii. Mai târziu, ca o eterna aducere aminte a acestei osânde divine, dreapta si necrutatoare, din sângele sau creste un arbore cu frunze rosiatice numit sânger. Acest arbore intra si el în legende, fara nici o legatura aparenta cu prima, fiind, la un moment dat, considerat lemnul din care a fost cioplita crucea Mântuitorului. Este vorba desigur de interpretari târzii, influentate evident de crestinism si care au o importanta deosebita, precum vom vedea, chiar si în abordarea de fata. Asa cum am mai aratat, poetul Vasile Alecsandri pune în versuri aceasta legenda si îi modifica sfârsitul, însa problematica de baza ramâne. Cum stim însa din definitie ca o legenda contine un sâmbure de adevar (Povestire traditionala în proza sau în versuri, transmisa, de obicei, pe cale orala, în care faptele fantastice sau miraculoase pot avea un suport istoric real) ,cred ca este foarte important sa ne straduim a ajunge la acest sâmbure.

1. Este cert ca legenda certifica existenta unor pesteri care au pe pereti reprezentari de animale dar cu referire, s-ar parea destul de stricta, la activitatea de vânatoare, dar sugereaza si o functie ritualica a ansamblului, fie ea si de pedepsire a abuzurilor. Este posibil ca aceasta functie sa fi fost determinata si de o nevoie asemanatoare celor din zilele noastre, respectiv, împutinarea sau disparitia fondului cinegetic, incluzând toate consecintele acesteia, pâna chiar la înfometarea comunitatii umane, deci posibila disparitiei a acesteia.

2. Figura vânatorului Grui-Sânger este prezentata cu o evidenta admiratie desi ea nu exprima de fel încredere sau simpatie: „Ivindu-se pe munte o nalta aratare/Ce sta în dreptul lunei c-o barda groasa-n mâna… Si pâna-n ziua urla dulaii de la stâna”… Grui-Sânger, ucigasul, e regele padurei! (Vasile Alecsandri; Grui-Sânger, Poezii alese; ed. Minerva, Buc-1990).

Iar cei impresionati de spectrala aparitie sunt: „Atunci pastorii sarbezi zaresc din departare”… Iata deci cum poetul folosind forta metaforei subliniaza folosindu-se de contextul legendei unul din conflictele aparute în societatile umane odata cu noile diviziuni ale muncii. Asa cum biblicul conflict între Cain si Abel pune în discutie starea de încordare dintre populatiile de pastori si cele de agricultori, acum este prezenta fascinatia, dar si groaza, pe care vânatorul ancestral o exercita asupra populatiilor de pastori. Figura sa este, într-un fel, tragica, marcata de un fel de blestem sanguinar, cumva nefireasca într-un timp în care hrana poate fi procurata fara sa ucizi fiarele padurii sau ale câmpiilor, o situatie vazuta ca fiind asa cum am mai spus si înfricosatoare dar si plina de o sumbra maretie. Nu se poate elimina discutia asupra activitatii omului-vânator întrucât de-a lungul întregii sale existente societatea umana a fost depozitara tuturor activitatilor chiar daca cea de baza era agricultura, pastoritul sau, mult mai târziu, productia industriala. Constatam ca, în timp, a fi vânator este un privilegiu, conditionat însa de respectarea unor reguli foarte stricte. Precum stim, în întregul Ev Mediu, dar si mai târziu, dreptul de a vâna îl aveau, exclusiv nobilii, iar practicarea acestui gen de activitate de catre tarani era pedepsit cu moartea. Chiar si în contemporaneitate vedem cum pentru a vâna îti trebuie nu numai documente care sa-ti ateste acest drept ci si unelte scumpe, o anumita uniforma si, mai presus de orice, un comportament bazat pe un cod deontologic. Nu lipsesc nici insignele specifice, o gastronomie rafinata si laborioasa, literatura dedicata acestei pasiuni (de multe ori cu puternice accente dramatice!), întâlnirile de pregatire, sau comuniunile având un foarte bine conturat caracter exclusivist: baluri cu tematica, întreceri sportive (arc, tir, etc…). Cu alte cuvinte, un segment social cu specificul sau bine delimitat, însotit si acum de un gen de mistica admirativa, chiar daca, uneori, cu accente satirice (povestile vânatoresti!). Putem spune deci, ca lucrurile nu s-au schimbat fundamental ci doar formal, adaptându-se nevoilor sociale.

3. Pesterile cu picturi, redescoperite în timpurile noastre au însa o caracteristica. Par uitate de timp si de oameni, în asa masura, încât acum readuse în lumina cunoasterii, sunt considerate falsuri, imposturi sau cine stie ce altceva si abia dupa decenii de dezbateri stiinta le gaseste un loc în cultura umanitatii, încercând sa le stabileasca si rolul. Legenda vânatorului Sânger ne spuen însa ca el stie despre pestera, iar accesul în ea nu-i ridica nici o problema. Spre deosebire de prezent când în pestera Coliboiaia, spre exemplu, nu se poate ajunge decât prin traversarea unui curs de apa subteran, imposibil de facut fara echipamente adecvate. Numai ca peretii cavernei pictate poarta urme de gheare ale ursilor de pestera, o specie disparuta din fauna arealului cu mii de ani în urma (aprox 30.000). Prin urmare, se poate concluziona ca, probabil în perioada marilor framântari tectonice datorate marelui dezghet petrecut cam între 20.000 si 10.000 de ani în urma intrarile în pesteri s-au modificat, de fapt întreaga orografie a locurilor a suferit transformari severe. Cu toate acestea amintirea lor ramâne în traditiile culturale stravechi ale umanitatii si se verifica acum prin datarile cu mijloace moderne. Coincid deci, atât datarile, cât si ipotezele istorice ale vremurilor când omenirea trece de la stadiul de vânator la cel de agricultor (pastor), ramânând a fi de acord ca si vechimea acestei legende ar fi, logic vorbind, cam aceeasi.

Nu stim desigur cât de bine delimitata în arealul considerat acum românesc este legenda lui Sânger, însa racordarea ei la mitologia crestina, demonstreaza ca aceasta legenda era cunoscuta înainte de evenimentele care au facut posibila raspândirea crestinismului pe continentul Europa, iar aducerea în discutie a blestemului cu care arborele numit sânger traverseaza mileniile, este edificatoare pentru impactul emotional deosebit de puternic al acestei creatii culturale.

Privind însa astfel lucrurile, prin prisma unor ipoteze, chiar daca racordate logic, apare o problema! Istoriografia didactica sustine existenta comunitatilor umane în urma cu mai bine de 10.000 de ani, numai ca acestea ne sunt prezentate ca fiind în stadii incipiente de dezvoltare, preocupate exclusiv de supravietuire, fara nici un fel de preocupari de tip cultural. Desi, daca luam în considerare vechimea de 2,2 milioane de ani a fragmentelor de schelet de Homo Habilis descoperite la Bugiulesti, dar si unele reprezentari antropomorfice mai vechi de 500.000 de ani ( Venus din Berechat Ram, Israel sau Venus din Tan-Tan, Maroc!) istoria ar mai putea ascunde unele surprize, nu tocmai mici, referitoare la nivelul de dezvoltare al societatii omenesti la nivelul continentului.

Asa cum am spus însa toate aceste sunt doar ipoteze. Oricând discutabile sau interpretabile, dar sa nu uita ca, pastrând, cu sfintenie, proportiile, tot ipoteze au fost si acelea ale lui Heinrich Schliemann, un visator care a avut curajul sa creada ca scrierile lui Homer contin informatii istorice. Iar de atunci, istoria nu a mai fost la fel!

NOTA REDACTIEI: Fotografiile, suport al articolului, excelent realizate, regretam ca nu le-am putut afisa!

PAMFLET BLAJIN

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

Cyberspace sau ciclotronul

Gelu DELASTREI

       Motto:

„Gura Humorului si a pacatosului adevarat graieste!”

                                                            George Roca

Asta avem, o cota de avarie a ce? A memoriei colective, suma a id-urilor. Rasar, sau sunt „emanati”, tamâiarzi ori sulfuratnici, se agita, se precipita, insi ai tribunilor civice, într-o agora mai degraba Hyde Park…Am vazut guristi criticarzi, sursecitati foarte, cum apar la TV sau prin reviste, cocotati pe scaune înalte, ori pe podiumuri de mucava, delirând despre toate, dar mai ales despre prorpia-le criza identitara. O proiecteaza, in extenso, asupra natiei, de se poate asupra civilizatiei. Tropaim, ma non troppo. Vorba unui banc, înca biscuim, Maria Ta…

 *

Inflatia pe suprastoc a neo-kulturii sau inteculturii, atinge apogeul si risca implozii de gang, de hrube, de mausolee, de piete, de academii. Ruine si reziduiri, reciclare si revalorificare, substante si ebose, monetarie calp, money re-emis, la bursele neo-babilonice ale …ID- entitatii. No problem mate!.

*

Ia sa revedem lapidar, ce avem aici, privind peste umar: istoriile ne sunt scrise de un mitolog genial-Nicolae Densusianu, (Dacia preistorica) – recent confiscat de miscarea dlui Napoleon Savescu, fiul lui Sav (?) din U.S.A. – congrese de dacologie, neo-protocronism, contrat de dl Manolescu (Apolzan), într-un studiu acid din 1991, no problem. Sus, la Cetatile dacice, buldozere sparg ce a mai stat sub pamânt, murrus dacicus, iar un jurnalist al revistei dlui Napoleon, pe nume Brilinsky, este numit de presa deveana „ultimul dac”! Avem un ministru de externe vasnic urmas al celui cu „Cadavre în vid” , pre nume Baconski, no problem. Avem ministrii maghiari conlocuitori, inclusiv la sanatate si cultura, no problem. Avem stângism de dreapta si dreptaci de stânga. Românul ticea „ai dat cu stângu-n dreptul”!

 Avem DADAISM si contra- punctic, NUNUISM, voila!

 Avem – bunaoara în zona unde eu mai traiesc, Doamne tine-ma!, dealtfel, ziariste post- revolutionare, bune, Monalise Hihn, Nicole Ebner, sau redactori sefi ca Amarilldo Szekelly, no problem zic. Sa fiu înteles daca eventual simt piscatura de tântar (cu „” din A!) – a resentimentului de …ID-entitate. Avem si revista ID-ei contemporane, a dlui Patapievici, evident a unei culturi elitice, de ID-entitate pledând interculturalismul, voila, no problem mai draga. Avem dioaspore dar avem si miscari divergente, false concordii, excitate discordii, avem ce avem cu noi însine, astiia ! Avem o lustratie de nu se mai termina, toata falsa, toata aiurea. Avem victime si calai, într-un binom al perversitatii cu esapare în sus, în nasul Uitarii; relatia victima-calau este simptom socio-politic-cultural, mai draga: a fost numita sado-massochism. Ce paradigma retrograda, mai draga, mai darling! „ Mai animalule „ cum dixit Ion Ilici Iliescu unui ziarist…

*

Revenim la istorici: Grecul genial acad. A.D. Xenopol, cu trei volume „Istoria Românilor”, vreo patru editii, etimonul XENO fiind nitel al xenofobiei, no problem. Avem o obsedanta istoriologie si idem arheologie, un chtonic bulgar, Vasile Pîrvan, cu monumentala Getica…Avem un Victor Kernbach, mai ales cu a sa recent editata „ Universul mitic al românilor”…Îl avem pe Eliade si era sa fie si I P Culianu…Avem uituceala bibliotecilor incendiate, biografiilor re-cosmetizate, tablorulor ciuruite. Avem dileme si dileme vechi, vatre vechi si vetre noi. M-au inclus în dictionare…În cel al Fundatiei Române, când era sef Augustin Buzura, sunt cuprins la litera E, cu primele 10 carti. Autorii marelui dictionar sunt Papahagi, Zaciu si Sasu. Pe primii doi Dzeu sa-i ierte. Ulici ma onorase altundeva, Doinas altundeva, câtiva prin alte „ istorii”. Zecile de scuristi si turnatori, în felul lor, m-au „ inclus” si ei în dosarele de urmarire informativa (DUI) – ale fostei securitati. Sunt sigur ca „ noua securitate” continua „opera” la adapostul adânc – întunericitilor „ glossatori”. No problem.

 *

E plin drumul retro al „ memoriei”, de scrisuri, necroloage, un cimitir vesel, voila! Cui anume dau seama toti acestia? Tovarasii aveau sintagma „dare de seama”, mama lui proces verbal.

 Zona zoster a memoriei (românioase?)

 Îmi ramâne sincera placere de a reciti unele jurnale ale scriitorilor. Câteva sunt geniale. Multe mincinoase, crunta e mintirea de sine a celor care „ scriu”. În „zona zoster” a chinurilor meta si antimetafizice, avem o cohorta fara capete, de falangisti, mercernari ai noii finante, unii zic massonice. Mda. Avem califili, livresti, transmodernisti, fracturisti, horror-isti, hedonisti isterici, maniacali obsesivi, „pe pamânt avem de toate”, unii si sub pamânt. Oale sparte, vase funerare, mumii dintre cele ce în disperarea englezilor bombardati de V–urile nemtesti, au servit de combustibil în Londra blocata…

 *

O- la- la ! Despre „zona zoster” rulanta si gonflabila a „înalt prea fericitilor”, sunt multe de zis, dar mai multe de tacut. Nomine odiosus, chiar daca mai toti, în-robiti în negrele robe, unii au zis „ satane în sutane”, sunt dintre cei ce si-au schimbat numele, grecindu-le, bulgarindu-le, rusificându-le. No problem.

 *

La neofascism avem si neostalinism, neobolsevism, rascoale si revolutii televizate. Avem libertatea presei si libertatea de a trage cu pusca (idem dusca), cum scria Geo Dumitrescu. Avem un imn national care suna actual, absurd de actual: „Desteapa-te române!”. Noroc ca nu mai e cântat ca pe vremuri, fix la miezul noptii, la radio. Avem cobzari si rock-eri, bla bla si inflatie porno în creuzetul antimetafizic al pausalismului… Avem geti-begeti, baieti de baieti, (s)exegeti, apologeti,ce mai ? Avem!

*

Avem cantindanti Nobel sustinuti fest: Norman Manea, evreu, nicio legatura cu …manelele!) , Mircea Ivanescu, Mircea Cartarescu, ba si o droaie de fosti UTC-isti, azi mari exegeti ai …antimemoriei bine dirijate, voila! Foaie verde … Merde!

 *

„ Fiecare tara îsi are hotii si criminalii pe care si-i merita”, remember!

 Iubirea ca moartea e de tare…

 Arta poetica…A fost ab initio incantatie, descântec, daine si doine, arta este esentialmente psihedelica. „ Cântarea Cântarilor” era un mic manual de initiere pentru tinerii de sex opus; e plina metafora ei de plante cum s-ar zice etno- botanice, mir, crini, tamâie, etc- si de comparatii colosale, sânii, coapsele, picioarele, buzele iubitei Sulamite, a lui Solomon, sunt asemuite cu templele, cu Ierusalimul,.cu turmele de oi, cu narcisul, vinul, marul, se vorbeste de „ vremea cautarii” (preludiu ), de iezii care pasc crinii, de turnul lui David (gâtul iubitei), jumatati de rodii (obrajii),” doi sâni, doi pui de caprioara”,” miere, „ gradina încuiata” (sexul înca virgin), „capul plin de roua” (genial, metafora semintei masculine, a slobodului), „bratele drugi de aur” (mda), „ picioarele „stâlpi de marmora”, (mda), trandafir- crini rosii- buzele. Farmaconul – de unde „farmecul”, era acelasi cu cel actual.” Frumoasa ca Ierusalimul”…”ca oastea de razboi temuta”! „ Picioare frumoase cu coapse rotunde” , ochii- iezere de Hosbon”, si ceva în fine mereu actual, genial spus: „Iubirea ca moartea e de tare”! Teologii cei vechi si apoi cei crestini, considera idea ca „nazuinta spre o dragoste dintre soti este simbolul unirii lui Isus cu biserica. Sunt patru moduri de a interpreta Biblia, cel euristic fiind cel mai …elitic. Mda.

 *

În fine, din surse si resurse resuscitate si surescitate, în zona zoster a Rosiei Montane au aparut canguri, însa nu australieni, ci marca Goldenspritz. Vom Videa? Nu vom Videa? NU ?

 Salut voios de vip rânzos !

 Gelu DELASTRESSBOURG

Gura Humorului

iulie 2011