O moarte care n-a cântărit nici cât un fapt divers

Max BleherM.Blecher (1909-1938)

75 de ani de la despărțire

„In dimineaţa de 31 mai, a murit la Roman, în vârstă de 29 de ani, după o viaţă trăită în spitale şi sanatorii, cu amândouă picioarele îndoite şi anchilozate de la genunchi, cu şira spinării distrusă de tuberculoză… cu doi ochi mari, puţin sticloşi, dilataţi în lunga lor insomnie, scriitorul M. Blecher. El lasă în urma lui două cărţi tipărite care- nu am nici o îndoială- îi vor păstra pentru totdeauna dureroasa lui memorie”, nota Mihail Sebastian în revista VIAŢA ROMÂNEASCĂ din iulie 1938. Un Iov al istoriei literare a fost Blecher, care s-a născut la 8 septembrie 1909 , la Botoşani, în familia unui negustor de porţelanuri. Şi-a dat bacalaureatul la Paris, iar la vârsta de 19 ani se îmbolnăveşte de morbul lui Pott, boala de care vorbea Sebastian.

Soarta i-a rezervat zece ani de chin, dar şi de vise şi răgaz de creaţie, pentru că Max – Marcel Blecher avea talent, se entuziasmase de suprarealism, modernism în genere, era un precursor al oniricilor, la noi, avea ce spune. Continue reading “O moarte care n-a cântărit nici cât un fapt divers”

PREMIILE NIRAM ART 2011

DEFESES FINE ARTS AGENCY prezinta:

 

DECERNAREA PREMIILOR NIRAM ART 2011

         „Cultura româna recapata locul

     care îi corespunde în Europa”

                      Michel Houellebecq

Premiile Niram Art 2011, desfasurate sâmbata seara la Madrid, au adus în atentia publicului spaniol mari personalitati ale culturii române.

Evenimentului a fost organizat de Editura si Revista Niram Art, în colaborare cu Universitatea Complutense si Centrul Cultural al Armatei Madrid si s-a desfasurat la Cazinoul Militar din capitala Spaniei. Emil Constantinescu, fostul presedinte al Romaniei a fost distins cu Marele Premiu Niram Art „Trofeul Ambroise Vollard”. In cadrul discursului sau, Emil Constantinescu a facut referire la intelectualii români si la aportul pe care l-au adus culturii universale.

Scriitorul francez Michel Houellebecq a fost distins cu Marele Premiu Niram Art „Trofeul Mihail Sebastian”. „Primul premiu pe care l-am primit ca scriitor purta numele poetul român Tristan Tzara. Este o bucurie pentru mine sa primesc acum un trofeu cu numele altui mare român. In seara aceasta, am cunoscut, la Madrid, o grupare de artisti si scriitori români de amploarea celei din Parisul interbelic. Ma bucur ca, dupa o lunga dictatura, cultura româna recapata locul care îi corespunde în Europa”, a afirmat Michel Houellebecq în fata publicului spaniol.

Fostul ministru al Culturii din Spania, poetul Cesar Antonio Molina a primit Marele Premiu „Trofeul Tristan Tzara”. Premiul a fost ridicat de scriitoarea, jurnalista si criticul literar, Mercerdes Monmany, sotia lui Cesar Antonio Molina. „Mari personalitati ale culturii universale sunt originare din România. Emil Cioran, Mihail Sebastian, Mircea Eliade si Constantin Brâncusi sunt doar câtiva dintre românii care au creat opere de o inestimabila valoare si fata de care simt o profunda admiratie”, a afirmat Mercedes Monmany.   

Premiul Niram Art pentru Literatura a fost acordat scriitorului român Stefan Mitroi, Premiul Niram Art pentru Poezie autorului Eran Eisen din Israel, iar scriitorul spaniol Diego Vadillo Lopez a fost distins cu Premiul pentru Manuscris, pentru romanul „La cumparaturi în Tzara”, al carui personaj principal este poetul român Tristan Tzara. În cadrul galei de decernare a Premiilor Niram Art 2011, au avut loc cinci lansari de carte.

Anul acesta, premiul pentru Arte Plastice a fost înlocuit cu un omagiu adus vietii si operei pictorului Baruch Elron (1934 – 2006). In timpul galei, a fost lansata cartea Baruch Elron, a scriitorului spaniol Hector Martinez Sanz. Artistul, nascut în România, a plecat în Israel în anul 1963. Multe dintre operele sale au ramas în România, sub semnatura Barbu Teodorescu. Baruch Elron este unul dintre cei mai cunoscuti pictori din Israel. „Sotul meu a facut studiile la Bucuresti si perioada petrecuta în România a fost importanta în formarea sa. A colaborat cu multe publicatii si institutii din România si, dupa revolutie, s-a întors cu placere în tara în care s-a nascut”, a declarat Lydia Elron, sotia artistului. 

Seara s-a încheiat cu un concert de pian. Moderatorul evenimentului a fost Fabianni Belemuski, directorul Revistei Niram Art. Trofeul Niram Art este o creatie a artistului plastic Bogdan Ater.

DEFESES FINE ARTS AGENCY

Madrid, Spania

Duminica, 18 decembrie 2011

EUGÉNE IONESCO, ÎNTRE OROAREA DE A TRAI SI OROAREA DE A MURI

de Andrei OISTEANU

 

 

Cum comemoram un scriitor clasic?

Slefuindu-i lespedea de pe mormânt? Lacrimând patetic la poalele monumentului?

[pullquote]

Cum comemoram un scriitor clasic? Slefuindu-i lespedea de pe mormânt? Lacrimând patetic la poalele monumentului? (Re)citând nostalgic câteva clisee uzate si abuzate? Sau încercând sa aflam mai multe despre viata si opera lui, despre sperantele si nefericirile lui, despre eventualele lui traume si despre modul cum a stiut sa le depaseasca?

[/pullquote]

(Re)citând nostalgic câteva clisee uzate si abuzate? Sau încercând sa aflam mai multe despre viata si opera lui, despre sperantele si nefericirile lui, despre eventualele lui traume si despre modul cum a stiut sa le depaseasca?

 

Într-un text programatic din 2003, intitulat Mai e nevoie de biografii?, Mircea Cartarescu – intrigat de sablonizarea si falsificarea biografiilor scriitorilor români – scria urmatoarele: „Biografia autorilor era plicticoasa si greu de suportat în istoriile literare clasice nu numai datorita acumularii seci de date, ci si sentimentului ca ti se vinde o butaforie, sentiment pe care l-am avut de-atâtea ori ca student ascultând cursuri despre olimpianismul lui Odobescu (fara sa se sufle o vorba despre sinuciderea lui din dragoste si despre morfinomania sa)”.

Se împlinesc o suta de ani de când, la 13/26 noiembrie 1909, s-a nascut la Slatina Eugen Ionescu. Cu acest prilej, public un fragment dintr-o carte în curs de aparitie la editura Polirom, intitulata Narcotice la români. Istorie, religie si literatura.

 

Ionesco diagnosticat de Cioran

Lui Cioran i-a placut sa-i diagnosticheze si sa-i doftoriceasca pe altii. „Ca orice bolnav care se respecta – observa inspirat Marta Patreu –, [Cioran] a început sa faca pe doctorul. Nu numai cu sine, ci si cu altii”. În ceea ce-l priveste pe Eugène Ionesco, diagnosticul dat de Cioran este de domeniul psihiatriei: „În fond [Eugen] e foarte nefericit, vesnic pândit de crize depresive, de accese insuportabile de apatie”, îi scria Cioran prietenului Arsavir Acterian la 13 martie 1979. O criza severa de depresie psihica a traversat Eugène Ionesco în primavara anului 1967, când a plecat în Elvetia pentru tratament. Ca sa-si depaseasca depresia, dramaturgul bea alcool, care evident îi accentua criza. Nu putea iesi din acest cerc vicios si cauta alinare, telefonându-i lui Cioran la Paris. Paradoxal, proverbialul propovaduitor al sinuciderii a devenit psihiatrul care îl alina pe depresiv.

Ceea ce-si noteaza Cioran în Caiete în aprilie 1967 pare incredibil: „E[ugen] îmi telefoneaza din Lucerna, unde ar trebui sa faca o cura într-o clinica. E ora 10 dimineata si îmi spune ca nu mai rezista; ca nu poate iesi din crizele de depresie si ma întreaba cum fac ca sa traiesc. Îi raspund ca exact aceeasi întrebare mi-o pun si eu, si ca ma admir ca pot sa continui. Eu însa nu beau, si i-am spus lui E[ugen] ca alcoolul e diabolic, ca atâta vreme cât o sa bea nu va putea iesi din infern […]. E[ugen] telefoneaza taman la miezul noptii de la Zürich. Plânge, suspina, miorlaie aproape, îmi spune c-a baut în cursul serii o sticla de whisky, ca e în pragul sinuciderii, ca-i e frica […]. Îl implor sa nu mai bea, sa plece din Elvetia si sa se interneze într-o clinica la Paris, ca sa poata fi vizitat. […] I-am spus ca trebuie neaparat sa se abtina de la alcool; îmi spune ca nu poate; c-a încercat si stie ca-i e cu neputinta. […] I-am spus ca daca nu renunta macar o saptamâna-doua la alcool, e pierdut. Astazi i-am spus: nu bea, daca simti ca ai pofta sa bei, ia o carte de rugaciuni, spune o rugaciune. Îmi spune ca nu mai poate sa se roage, ca a încercat mai de mult, dar ca acum îi e cu neputinta. Si începe iarasi sa se plânga si sa protesteze: Nu mai sunt jucat în Germania etc. […]. E[ugen] îmi telefoneaza de doua ori pe zi de la Zürich. Dimineata îmi promite ca nu bea, seara e beat si-mi vorbeste despre sinucidere. Iar eu, care am facut apologia sinuciderii, încerc sa-l împiedic s-o faca”.

Principalul motiv al deprimarii dramaturgului era impresia ca nu mai este jucat si ca celebritatea lui apune. Impresia lui Eugène Ionesco era falsa, având în vedere faptul ca în acei ani piesele lui erau foarte jucate în toate teatrele din Europa (din 1964 chiar si în România comunista). Dar, cum stim, perceptia unui fenomen poate sa fie complet diferita de fenomenul însusi. „Gloria lui morbida, absurda, nefasta, – scrie Cioran – nu a facut decât sa-i agraveze starea si problemele. O glorie ce are chipul blestemului.”

Diagnosticul lui Cioran este de nivelul unui autentic psihiatru. Celebritatea are asupra lui Eugène Ionesco efectul unui drog periculos, care produce dependenta. Este un soi de „elixir al diavolului”. Când doza acestui narcotic scade, dramaturgul îl înlocuieste cu un alt narcotic, alcoolul, care este însa si mai periculos. “«Celebritatea» – noteaza Cioran în Caiete – este o otrava pentru el, un drog ce i-a adus [lui Ionesco] doar neajunsuri, din care nu se-alege cu nici o bucurie adevarata: o tortura, o pedeapsa, o veritabila agonie, de care însa nu s-ar putea lipsi. […] Alcoolul si celebritatea sunt lucrari ale diavolului. Sa nu cazi în patima celui dintâi, sa n-o cauti pe cea de-a doua. Doua primejdii care nu ma pândesc, chiar daca în tinerete am trecut foarte aproape de prima”.

 

Uitarea de sine

De regula, se stie despre alcoolofilia lui Eugène Ionesco. În dimineata de 2 iulie 1966, de pilda, Cioran se întorcea „beat crita” dupa un pantagruelic chef nocturn cu Ionesco: „Este incredibil cât poate E[ugen] sa manânce si sa bea”, îsi noteaza Cioran în jurnal. Putem oare sa dam totala crezare notatiilor de jurnal semnate de Cioran? Sunt notatii cvasi-caricaturale în ceea ce-l priveste pe Ionesco. Stim ca Emil Cioran era excesiv în scris si ca ar fi putut sa exagereze si în cazul depresiei dramaturgului. „A gândi înseamna a exagera”, îsi nota el în jurnal în 1963. „Exagerez, fara îndoiala”, îi scria Cioran lui Arsavir Acterian într-o epistola din 1974.

Ar trebui deci sa coroboram informatiile provenite de la Cioran cu altele. Ar fi unele semnale din tineretea bucuresteana a lui Eugen Ionescu. Mihail Sebastian, de pilda, îsi nota în jurnal, în februarie 1941, ca într-o dimineata Ionescu (atunci în vârsta de 31 de ani) s-a îmbatat repede, dupa câteva cocktail-uri”. Foarte agitat psihic si „ametit de bautura”, Ionescu s-a confesat prietenului Sebastian ca mama sa „a ramas evreica pâna la moarte, când el – Eugen – cu mâna lui, a botezat-o”. Ionescu s-a destainuit „ca si cum l-ar fi apasat [o taina], ca si cum s-ar fi înabusit”, noteaza Sebastian în jurnal. Trebuie sa tinem cont de conjunctura momentului. Scena se producea la circa doua saptamâni dupa rebeliunea legionara si pogromul de la Bucuresti (21-23 ianuarie 1941), când cripto-evreitatea lui Eugen Ionescu era într-adevar în masura sa produca angoase. Informatia nu este complet relevanta, dar este un simptom ca, atunci când trecea printr-o tulburare psihica, Eugen Ionescu încerca sa se echilibreze bând alcool.

 

Informatiile provenite din jurnalul lui Cioran din anii ‘60 pot fi coroborate cu cele provenite de la Eugène Ionesco însusi, din aceeasi perioada. Sa luam un text confesiv, „Présent passé, passé présent”, scris de Ionesco chiar în anul 1967. Dramaturgul se plânge ba ca a ajuns „la capatul succeselor”, ba ca îl doare cumplit capul dupa ce s-a îmbatat, ba ca – la nici 58 de ani – îsi pierde complet memoria din cauza bauturii: „Când beau prea mult, nu-mi mai amintesc ce s-a întâmplat, ce am spus, ce mi s-a spus, ce am facut. Mi se povesteste a doua zi. Nici o amintire, doar o pata neagra”. Este declaratia unui om caruia îi este groaza de uitarea de sine „ca de moarte”: „Mi-e frica de uitare ca de moarte. Ma uit pe mine. Ma pierd pe mine. Ma înstrainez de mine”. Într-un cunoscut studiu (Mythology of Memory and Forgetting, 1963), Mircea Eliade a comentat mitologia si simbolistica „uitarii”, a „betiei” si a „pierderii de sine”.

 

Fericit nu eram decât beat”

Concludent este si un alt text confesiv al dramaturgului, Journal en miettes, publicat la sfârsitul anului 1967. Din pacate, intrarile în jurnal nu sunt datate. Volumul este compus din pagini de confesiune tinute de scriitor în anii ‘60, pâna în vara anului 1967. Jurnalul cuprinde deci si episodul internarii în clinica de la Zürich, din aprilie 1967. Era probabil vorba despre celebra Clinica psihiatrca a Universtatii din Zürich, unde a lucrat dr. C.G. Jung la începutul secolului. „Betia nu rezolva nimic, dar nici psihologia elvetiana”, conchide pesimist Ionesco.

Problema „celebritatii” („parte placuta, parte insuportabila”), ca motiv al depresiei dramaturgului (“nu mai sunt jucat”), transpare si în acest caz: „Administratorul Comediei Franceze m-a chemat chiar adineaori la telefon spunându-mi ca îl intereseaza ultima mea piesa. Ce putin îmi trebuie ca sa ma reechilibrez în dezechilibru”. Totusi problema gloriei personale apare în jurnalul tinut de Eugène Ionesco într-o forma mai putin obsesiva decât o prezinta Emil Cioran. Autorul Rinocerilor nu risca sa devina “marioneta propriei vanitati”, cum prevazuse cu trei decenii înainte Pompiliu Constantinescu („Eugen Ionescu – sau marioneta propriei vanitati”, 1934). Poate doar „un clown singuratic si trist”, cum l-a descris cu drag Michael Finkenthal: „Iubitul nostru clown, Ionesco”.

Aevaratul motiv al depresiei lui Eugène Ionesco este, simplu spus si cu propriile sale cuvinte, „frica de moarte”. El supravietuieste dilematic, „sfâsiat între oroarea de a trai si oroarea de a muri”. Paradoxal, frica de moarte poate sa dea nastere gândurilor suicidare. Este vorba de o spaima terorizanta în fata misterului mortii si o povara strivitoare de a trai în bezna emanata de „Soarele negru al melancoliei”, în celebra formulare a lui Gérard de Nerval, citata în jurnal chiar de dramaturg. „Am fost chinuit, sunt si acum, deopotriva de frica de moarte, groaza de vid, si de dorinta fierbinte, nestapânita, presanta de a trai”, noteaza Eugène Ionesco. Melancolia lui Ionesco se confunda cu nefericirea de-a se simti “pierdut în lumea asta sortita mortii”. Printre altele, alcoolul este considerat un remediu împotriva melancoliei si a spaimei patologice. Iata câteva “farâme” din jurnalul intim al dramaturgului, în care “uitarea de sine” este provocata de pierderea memoriei, provocata la rândul ei de betia alcoolica: „N-am stiut sa uit de mine. Ca sa uit de mine, ar fi trebuit sa uit nu numai de propria mea moarte, ci sa uit totodata ca cei pe care îi iubim mor si ca lumea are un sfârsit. Ideea de sfârsit ma înspaimânta si ma scoate din minti. Cu-adevarat fericit n-am fost decât când eram beat. Din pacate, alcoolul ucide memoria, si n-am pastrat din euforiile mele decât niste amintiri încetosate”. Sau: „Fericit nu eram decât beat. Din pacate, a doua zi uitam aproape tot, nu mai aveam habar din ce fusese facut acel soi de fericire.”. Sau: „Frica asta cumplita, panica asta. La caderea noptii, navaleste peste mine. Doresc singuratatea, nu o pot suporta […] Bautura îmi lipseste. Un pahar e deajuns ca frica sa dispara.” Scris într-o clinica de psihiatrie din Elvetia, ultimul pasaj pare sa fi iesit din mantaua melancolicului Bacovia: “Singur, singur singur… / I-auzi cum mai ploua. / Vreme de betie / Ce melancolie !” (poezia Rar, 1906).

Imaginând un pseudo-jurnal post-mortem tinut, chipurile, de Eugène Ionesco însusi, eseistul Adrian Mihalache îl face pe dramaturg sa-si remenoreze spaima de moarte si remediile care o “anesteziau”: „Mie, alcoolul si tutunul mi-au anesteziat, macar pe moment, angoasa în fata mortii”.

Injectii sa dea la cap spaimei”

Este greu de crezut ca Eugène Ionesco, având probleme depresive si trecând prin câteva clinici de profil, nu a fost tratat cu preparate farmaceutice psihoactive. În aprilie 1964, Emil Cioran îsi nota în jurnal faptul ca prietenul sau “X” (foarte probabil Eugène Ionesco) era în “degringolada”, plângându-i-se ca un doctor psihiatru “i-a recomandat stupefiante ce-i dau o stare de euforie, urmata de crize de depresie”. Cioran i-a replicat ca stupefiantele (“fericire cumparata”) „nu fac doua parale” si ca un psihiatru „nu va reusi niciodata” sa-l vindece. Este clar ca Cioran ura visceral azilurile psihiatrice si pe doctorii „jalnici” care bântuiau pe culoarele lor. Nu si Eugène Ionesco. Internarea într-un astfel de stabiliment era pentru el placuta abandonare într-un spatiu în care se simtea complet scutit de responsabilitate. „Mi-ar place sa traiesc toata viata într-o clinica, – îsi noteaza dramaturgul – într-o camera luminoasa, curata, de clinica. Din moment ce tot suntem în închisoare mi-ar place macar sa mi-o aleg pe asta.” Elogiul adus parintelui pshiatriei este si el simptomatic. Pentru Eugène Ionesco, Sigmund Freud a fost un „alt mare evreu”, un „mare rabin, din cea mai pura traditie a rabinilor”, un „doctor de suflete” care “a vrut sa exorcizeze ura”.

Dar despre ce fel de “stupefiante” putea fi vorba în cazul lui Ionesco? Ce remedii psihoactive i-au fost recomandate? Unele date transpar chiar din “jurnalul oniric” pe care l-a tinut dramaturgul. Iata un vis din acea epoca (mijlocul anilor ’60), când Eugène Ionesco era internat într-o clinica psihiatrica si se plângea ca îi lipseste alcoolul cu care ar putea sa-si atenueze traumele provocate de spaime. În vis, Eugène Ionesco ajunge la un birt în care cere “ceva de baut”. „Nu pot sa va dau de baut – spune cârciumarul din vis – decât daca îmi prezentati certificatul dumneavoastra de sanatate mintala. […] Se pare ca sunteti nebun, vi s-au facut injectii, sunteti drogat.” „Injectiile acelea mi le-a facut un doctor, ca sa dea la cap spaimei”, explica Eugène Ionesco în vis. Dar nu reuseste sa-l convinga pe cârciumarul din vis, asa ca pleaca la un alt birt, unde comanda acelasi lucru: bautura. „Astept zadarnic, astept si visul se sfârseste în asteptarea asta.” Dimineata, dramaturgul îi povesteste visul rezumat mai sus psihiatrului din clinica în care era internat (probabil doctorului care i-a prescris “drogurile”). Este profund nemultumit de explicatia simplist freudiana data de psihiatru si ajunge la concluzia ca visele lui sunt de fapt reflectari foarte directe, nesublimate, ale realitatii. În aceste conditii, este rezonabil sa banuim ca lui Eugène Ionesco i-au fost într-adevar prescrise injectii cu medicamente psihotrope, menite – cum spune chiar el – „sa dea la cap spaimei”.

Nevoia de euforizante”

Undeva, în „Jurnal în farâme”, tinut pâna în anul 1967, Ionesco noteaza urmatoarele în privinta modului cum îsi percepe propriul corp: „Am avut întotdeauna o proasta cenestezie: nu mi-e bine în pielea mea. De unde si nevoia de euforizante sau de bautura…”. Ne putem întreba din nou despre ce “euforizante”, “medicatii”, “injectii” si “droguri” ar putea fi vorba. Eugène Ionesco a fost discret în aceasta privinta.

Exista totusi în jurnal un pasaj care îl tradeaza pe dramaturg. El noteaza acolo despre stari de “euforie”, dar nu ca urmare a ciclotimiei, ci provocate de „alte medicatii” care îl „descarca de toxine [psihice]”. Iata pasajul in extenso: „Când si când, [simt] o oarecare euforie. Datorata cui? Singuratatii, regimului alimentar strict si altor medicatii care fac ca organismul meu sa se descarce de toxine? Faptului ca ma descarc de toxine scriindu-le, adica azvârlindu-le afara din mine? Sa fie pur si simplu isidonul pe care-l iau de vreo zece zile si al carui efect trebuie ca începe sa se simta? Cu toate astea, noaptea trecuta, ieri seara si pâna azi dimineata, eram prabusit, în plina disperare. Se pare ca vântul rau de la Zürich provoaca astfel de deprimari; pesemne ca exista si vânturi euforice. Nu filozofia ne vindeca sau ne îmbolnaveste. Suntem la cheremul vânturilor”.

De fapt, nu exista un medicament numit Isidon. Eugène Ionesco (sau cel care i-a transcris jurnalul) a notat incorect numele remediului. Este vorba probabil despre Insidon – un produs al industriei farmaceutice germane, un antidepresiv menit sa vindece bolile „insidioase” (de aici numele medicamentului), care apar fara simptome, din categoria Generalized Anxiety Disorder (GAD), cum este melancolia. Un alt nume comercial al acestui preparat anxiolitic este Opipramol. I s-a dat si acest nume pentru ca este un opioid. În termeni farmaceutici, opioid nu este un medicament care contine opium sau care provine din el (cu alte cuvinte, nu este nici un opiat, nici un opiaceu), ci este un narcotic sintetic al carui efect seamana cu cel al unui opiat.

 

Picto-psiho-terapie

Dupa cum am vazut, starea lui Eugène Ionesco nu s-a îmbunatatit nici peste 12 ani, la sfârsitul anilor ‘70. Eugen este „foarte nefericit” – îi scria Emil Cioran lui Arsavir Acterian în 1979 –, fiind „vesnic pândit de crize depresive”. La batrânete, în perioada 1980-1988, Eugène Ionesco a fost invitat de doi colectionari de arta elvetieni, Franz Larese si Jürg Janett, sa îsi petreaca verile la St. Gallen, un orasel la est de Zürich. Acolo, într-un atelier pus la dispozitia sa, Ionesco participa la sedinte de picto-psihiatrie, dupa cum declara cei doi colectionari. Era vorba de sedinte de picto-psiho-terapie neinstitutionalizate, cum mi-a precizat Ion Vianu, care l-a vizitat în acei ani pe dramaturg la St. Gallen si l-a vazut pictând în atelier. Aceasta metoda de diagnosticare si tratament psihiatric a avut succes în epoca, mai ales în Elvetia, tara lui C.G. Jung.

În patrimoniul fundatei din St. Gallen, Larese und Janett Stiftung, au ramas câteva zeci de lucrari de arta (litografii si guase) realizate de Eugène Ionesco. În 2003 acestea au fost donate, unele la Muzeul de Arta din Basel, iar altele la New Europe College din Bucuresti. Aceste surprinzatoare tablouri, realizate de Eugène Ionesco în anii ’80, pot fi vizionate la sediul NEC, din strada Plantelor, nr. 21. Îi multumesc lui Andrei Plesu, rectorul NEC, pentru ca mi-a oferit aceste informatii.

——————————————————————–

Nota:

Ddin lipsa de spatiu s-a renuntat la notele bibliografice.

Andrei OISTEANU

http://www.revista22.ro

Bucuresti