«Dana, dacă astăzi mori, tu te duci în iad!»

 61719928

…. și dta poți fi în ipostazele Danei!

Dana Roba, o tânără cunoscută în promovarea desfrâului monden, și-a schimbat radical viața agitată  și confuză în care s-a complăcut. A ales o nouă postură, așezată pe-o bază morală solidă!

«Satana mă stăpânea si eu făceam faptele lui atunci…» (Dana Roba)

Cele două roluri existențiale ale Danei Roba, manifestate cu mult patos aduc în scenă, de fiecare dată, dependența majoritară de unul dintre stăpânii lumii spirituale căreia i se supune cu ardoare. Fie întunerecului (Diavolului cu demonii săi), asta pe vremea când Media o identifica (cu răutate și … rating) ca fosta amantă a  manelistului Nicolae Guță, deși treaba ținuse numai 3 luni și se stinsese de la sine. Și, în cel de-al doilea caz, o cu totul altă Dana Roba într-un joc secund, mai pur[1], acum dependentă de celălalt Stăpân, în noua ipostază de fiică a luminii Continue reading “«Dana, dacă astăzi mori, tu te duci în iad!»”

ADAM PUSLOJIC: „AVEM SANSA SA DEVENIM NEMURITORI!”

Reporter: Adrian MUNTEANU

 

24 mai 2011. Adam Puslojic a venit la Brasov pentru prima oara, raspunzând invitatiei grupului „Caii Verzi de pe Pereti” care a organizat la Asezamântul Cultural Reduta o întâlnire cu poetul de dincolo de Dunare. Membru de onoare al Academiei Române, poet impetuos, Adam Puslojic are 30 de volume în limba sîrba, 8 volume în limba româna, peste 80 de volume de traduceri, în peste 20 de limbi. La Brasov a fost lansata antologia în trei volume „Asimetria Durerii” si au fost evocati Nichita Stanescu, Fanus Neagu, disparut chiar în dimineata acelei zile, si multi dintre cei care au fost aproape de poezia româneasca.

———————————–

Adrian MUNTEANU: Dragul nostru vechi si nou prieten, din departele aproape, faptul ca ai venit abia acum la Brasov, sa însemne întoarcerea necesara, as spune inevitabila, la începuturi, în preajma Primei Scoli Românesti din Scheii Brasovului, cu fantastica ei zestre de documente? Îl simti oare ca un pas necesar?

Adam PUSLOJIC: Nu voi începe cu declaratii de dragoste, desi totul a pornit de la Eminescu, iar Eminescu a fost prezent în tinerete, cu trupa lui Pascaly, pe aceasta scena unde am avut noi întâlnirea. De asta nu pot sa nu spun un poem dedicat lui Eminescu: „Cu Eminescu nu trebuie/ sa te dai mare. De ajuns/ este sa-l supravietuiesti/ citindu-l. sa-l retraiesti/ traducându-l. Atunci când/ crezi ca l-ai înteles/ de ajuns, definitiv, bine,/ el îti scapa din creier/ si din destin îti zboara,/ Trebuie sa ai grija, totusi,/ sa nu-ti fuga AZI si MÂINE./ Craniul tau, poate, este/ Prea mic – o colivie!-/ pentru pasarea Eminescu.”

 Începutul prin Eminescu este imprimat în fiecare cuvânt românesc pe care eu cu anii l-am strâns în mine si l-am strecurat pe culoarul de lumina presarat cu sclipirile numite Eminescu, Tudor Arghezi, Lucian Blaga, George Bacovia, Ion Barbu, Geo Bogza, Nichita Stanescu, Marin Sorescu, Petre Stoica, Anghel Dumbraveanu, Ana Blandiana, Mircea Dinescu, pâna la toti prietenii din generatia mea cum sunt Ioan Flora, Ion Stratan, Virgil Mazilescu, Daniel Turcea si altii. Vrând-nevrând simtim nevoia de o scoala. Scoala vietii, în arta, nu e de ajuns. Trebuie sa învatam si scoala-scoala. De mult timp tot doream sa vin aici, la Brasov, în mod special sa vad scoala adevarata, literara, spirituala, culturala româneasca. Am avut întâlniri de mai multe ori cu ea tot venind la Sibiu sau la Cluj. Întregul Ardeal este sub zodia acestei scoli miraculoase. Brasovul a fost pentru mine, cu anii, o localitate frumoasa de tot, ca o bijuterie, dar am fost doar calatorul, pasagerul care a trecut mai mult zburând prin Brasov. Acum, iata, sunt de doua zile. Pacat ca avem aceasta veste tragica, a mortii marelui nostru învatator, si de viata si de arta, Fanus Neagu, care ne-a parasit si ne-a tradat cu cerul. Sigur ca albastrul este linistit si nemuritor, dar noi l-am deplâns înca din clipele de dimineata, când am aflat de la televizor aceasta veste tragica. În ultimele luni traite la spital, Fanus a civilizat si a educat, în felul lui, de nemuritor în cuvinte, o multime de medici, de surori îngeresti care l-au îngrijit nu numai cu dragostea, ci l-au lustruit si cu vederea, l-au întinerit si, iata, în tragica lui etapa a vietii, când a stiut ca trece prin dureri si boli grele, el, de fapt, a ramas la suflet, la inima, la creier la fel: marele Fanus Neagu. Cel care a adorat viata, dar a stiut sa o respecte pâna în ultima clipa. În spectacolul nostru l-am evocat, l-am facut prezent. El a fost din prima zi în ceruri, dar prin noi a fost prezent si la Brasov.

 Adrian MUNTEANU: Ce te mâna, dincolo de vamile omenesti, pâna într-atât de viguros încât intri în mitologia zidirilor poetice de pe ambele maluri, un demon sau un înger?

 Adam PUSLOJIC: Mai multi îngeri. Pentru ca demonul e, uneori, prea individual. Îngerul este mult mai vast. Într-un înger doarme întregul Dumnezeu. Demonul e frumos numai în arta, într-o biserica, pe o icoana, pe o fresca, ca un antipod al îngerului si ca un antipod al vietii. Dar niciodata demonul nu este atât de plin de Dumnezeu cât este un simplu om, un om credincios. Bunaoara stiu ca noi, toti cei care suntem aici, suntem credinciosi. Artistii chiar atunci când spun ca îl simt pe demon în sine, în arta, în viata, eu cred ca spun un neadevar. Unii cred în demon, dar mie mi-e teama sa cred în el. Asa ca am alungat ideea ca el exista si merg, scriu poezie, traduc, ma întâlnesc, ma împrietenesc, cu îngerul aproape. Eu cred ca demonul exista numai în antimaterie, în anticosmos si nu în lumea dumnezeiasca. Viata, precum si moartea este de origine divina. Demonul s-a creat el singur, fara ajutorul bunului nostru Parinte.

 Adrian MUNTEANU: Daca tot vorbim, mereu si mereu, de poezie, este oare poezia o hrana îndestulatoare pentru drumul lung?

 Adam PUSLOJIC: Cred ca este asa, pentru ca noi care credem în vers, în cuvinte, suntem primii care ne îndestulam cu propria noastra hrana închipuita, inventata, imaginata. Bucuria sa constati ca ai scris o poezie buna sau doar un singur vers, simplu de tot, dar totusi lustruit, visat, pentru poet devine o totalitate, o stare de absorbtie.

 Adrian MUNTEANU: Pentru a reveni la ce s-a întâmplat în spectacolul tinut la Brasov, în care a fost prezent Adam Puslojic evocându-l pe Nichita, am sa te întreb: se poate evalua, prin omenesti si cunoscute unitati de masura, ce modificari ale destinului a produs, pentru ambele spirite, întâlnirea dintre cei doi?

 Adam PUSLOJIC: Pot sa spun ca mereu am constatat si eu, evident în maniera mea, în formula mea, în enigma vietii mele personale, un lucru pe care nu multi l-au înteles asa cum as vrea eu. Si anume ca Nichita, bunul meu prieten, fratele nostru, nici nu stie ca pâna si eu scriu poezie în limba româna. Pentru ca pâna atunci când ne-a parasit, acum 28 de ani, eu scrisesem numai în limba sârba, în afara de niste versuri ocazionale, mai mult improvizate si de amicitie. Dar iata, cu anii, dupa 30 de volume de versuri scrise în limba sârba, eu am îndraznit sa încerc sa scriu si în limba româna, sa devin si poet român. În urma cu 16 ani mi-a aparut o carticica, un volumas numit “Plâng, nu plâng”, la Timisoara, care a avut o audienta fierbinte, fericita. Asa ca am continuat sa scriu si în româneste si, iata, s-au adunat noua volume pâna acum. Volumul noua este, de fapt, o trilogie, din cele opt volume anterioare. Doua volume abia le-am schitat. Urmeaza sa le public integral. Noi construim nu numai fraze, nu numai formule de arta. Noi ne zidim prin zidirea noastra. Cred ca atunci când reusim în arta, exista un echilibru în întregul cosmos. Asa ca repetam, în miniatura, geneza. Noi devenim niste copii-zei.

 Adrian MUNTEANU: Ai pus odata o întrebare sublima si rascolitoare celor care asculta si celor care scriu: de ce uneori Nichita Stanescu scrie, el, versurile noastre si nu noi pe ale lui? Cel ce a pus întrebarea are propriul lui raspuns?

 Adam PUSLOJIC: Da. Numai asa am îndraznit si eu sa devin poet în cadrul limbii române. Numai asa, vazând ceva provocator în cazul Eminescu, în cazul Arghezi, în cazul Blaga, în cazul Nichita Stanescu, în cazul Marin Sorescu. Numai asa si noi întrebam nu numai lumea deja traita, întrebam cosmosul si în trecut si în viitor. Atunci noi suntem într-adevar aproape de Dumnezeu.

 Adrian MUNTEANU: Mostenirea lui Nichita, pe care o prelungesti, este a unui poet care nu-si uita modelele. Respecta poezia de azi aceasta dialectica sau, mai degraba, ignora, programatic, orice preluare?

 Adam PUSLOJIC: Nichita Stanescu si-a gasit un model ideal în autorul Mioritei, în autorul Luceafarului, în primul rând al poemului nemuritor, cum spunea el, „Oda în metru antic”. El a declarat, cu vocea lui sonora : „Primul vers din «Oda în metru antic» este cel mai miraculos vers spus si scris vreodata în lume, în general: Nu credeam sa învat a muri vreodata!”. Într-adevar numai un geniu a putut sa constate, sa intuiasca misterul dumnezeiesc ca, de fapt, moartea este o lectie despre viata. Adica moartea ne învata mult, daca nu chiar tot despre viata.

 Adrian MUNTEANU: Personal simt tot mai bine articulate zidurile care se ridica între creator si cititor. Dar poate sunt un caz particular.

 Adam PUSLOJIC: Da, se ridica, dar uneori trebuie sa le împiedicam si noi sa se ridice sau sa le darâmam, pentru ca cine l-a vazut si la auzit pe Nichita cum spunea propriile lui poeme, îsi dadea seama ca lui nu i-a fost rusine sa improvizeze, sa spuna versuri înca nescrise. Uneori spunea: „Scriu metafore în aer”. Adica le rostea. Mai mult de atât, el spunea aceea ce si la noi, un alt mare poet din generatia lui Nichita, Branco Mircojic, spunea: „În curând toti vor scrie poezie”. Si Nichita visa acest vis, pentru ca mi-a spus odata: „Asculta batrâne, stii cum? Daca scriu un poem miraculos, îl simt ca e miraculos, atunci înseamna ca eu l-am scris, ca tu l-ai scris, ca apartine tuturora. Noi folosim nu propria noastra limba, noi simtim limba neamului si, mai mult de atât, o limba cosmica.” De ce îi placea lui versul “Aud materia plângând” a marelui George Bacovia, de ce îi placea lui sa se gândeasca ca Miorita a fost scrisa de Mihai Eminescu? Spunea : “ De ce nu? Un Mihai Eminescu care a trait cu un secol, cu doua secole înaintea vietii lui Mihai Eminescu.”

 Adrian MUNTEANU: Iata de ce te-as întreba: sunt perimate în ziua de azi notiuni ca “emotie” si „talent”? Parca se aude tot mai putin vorbindu-se despre ele.

 Adam PUSLOJIC: Despre cine? Cum? Asta e ceva inevitabil. Emotia si talentul sunt fundamentul cuvintelor. O provocare, o invocare a cuvântului, a sunetului, a picturii. Pentru ca emotia, talentul, pur si simplu, înseamna o viata mai vie ca oricând.

 Adrian MUNTEANU: De ce întrebam, pentru ca mi se pare ca se scrie tot mai mult cerebral, mai întâi cu mintea si mai târziu, sau poate de loc, cu sufletul.

 Adam PUSLOJIC: Bine dar si cerebral e inevitabil, pentru ca noi simtim cu inima, dar gândim cu creierul. La Nichita exista un vers memorabil: „Vai de capul creierului meu!”. Acum am sa va povestesc ceva : sunt bucuros ca nu mi-a dedicat poemul în care se afla acest vers, intitulat „Autobiografie la Belgrad”, dar m-a facut eroul din poem. Adica eu exist acolo prin tipatul lui: „Aaaadaaameee!” Exista scris asa, cu mai multe vocale. Mai mult decât atât, am auzit, când eram la nunta finului lui Nichita, Alexandru Condeescu, cu doamna Ofelia, cum Nichita, când a iesit din hotelul care era pe tarmul Dunarii, a spus acel vers, a strigat la mine: „Aaaadaaameee!”. Când s-a înapoiat în sala, a cerut orchestrei: ”Va rog acum sa-mi cântati trei sârbe!” Numai doua zile dupa acest tipat al lui, el, saracul, a plecat spre ceruri.

 Adrian MUNTEANU: As vrea sa ne întoarcem la propiul destin poetic. Este „Asimetria durerii” un final de efort liric, un corolar sau o statie de pe traseu?

 Adam PUSLOJIC: As alege a doua posibilitate. Este o statie în pustiu, cum a intitulat un volum al lui Iosif Brotski, pe care am avut onoarea sa-l cunosc mult înainte de premiul Nobel, si chiar in Sant Petersburg, când era un poet necunoscut chiar si în Rusia nu numai în lume. Statiile lui în pustiu el le-a trait. Nu numai ca a fost în lagar o perioada, dar el a înteles ca, de fapt, omul mereu trece printr-o statie în putiu, pentru ca cosmosul e pustiu daca nu-l traim cumsecade, daca nu-l traim senzational, daca nu-l traim potrivit, linistit, luminos. „Asimetria Durerii” este o provocare spre cititor ca sa doreasca sa gaseasca Simetria Bucuriei, Simetria Surâsului.

 Ar mai fi o replica la aceasta, un raspuns ipotetic dintr-un poem de-al meu la o asa-zisa problema: „… Noi suntem o tara slava si nebuna/ în care nu exista nici leac de moarte,/ dar gasim alesul fir de matraguna,/ când bem apa vie din canile sparte./ La gloria lumii… iar am întârziat/ si n-am fost de fata la scena cu lauri,/ atunci când se cânta, am plecat la sat/ cu Sfântul Gheorghe… cautam balauri!/ Sub aerul înalt pe bunul meu pamânt,/ cu voi reuniti – în luminosul Cult -/ porniram iarasi spre al nostru cânt/ despre Lâna de aur, adorata de mult!/ Nu eu sunt acela : alesul vostru mut,/ ci guralivul om din lutul framântat-/ namolul verdelui din umbra unui scut/ si raza soarelui din sânge strecurat”.

 Adrian MUNTEANU: Remarcabila viziune, vitalitate, energie interioara. Eugen Simion spunea undeva ca scrii despre starea fara de stare a poeziei care în sudul Dunarii nu oboseste niciodata. Ai auzit ca undeva ar exista si cuvântul odihna?

 Adam PUSLOJIC: Cel mai miraculos titlu al unui volum de poeme al lui Cezar Baltag este „Odihna în tipat”. Auzi, domnule, odihna în tipat! Pentru ca la ce intuiesc ca se refera? Atunci când omul tipa, când aerul din el se transforma în lacrimi si din el iese tristetea lui, din el iese tipatul lui, atunci noi ne odihnim în linistea dezgolirii de durere.

 Adrian MUNTEANU: Cred ca ai descoperit prin poezie reteta tineretii fara batrânete si a fericirii pe deasupra. Ea pare sa fie o lumina, este vocatia prieteniei si a generozitatii, dincolo de generatii, grupari si ideologii. Topeste toata încrâncenarea si revolta. Dar ce pune în loc?

 Adam PUSLOJIC: Adevarul. Pentru ca adevarul este Christos, adevarul este echilibrul în cosmos si viata. Numai când suntem în viata noi avem o sansa, chiar o sansa ca dar, sa devenim nemuritori.

 Adrian MUNTEANU: Sa ne regasim în aceasta stare de nemurire si sa ramânem prieteni!

 Adam PUSLOJIC: La revedere bunul nostru Adriane, Hadrianus! Si vreau sa te laud. ?i-am citit sonetele tale cu multa bucurie. Tu lustruiesti ceea ce noi, unii, facem aspru în viata.

Brasov, 2011

PICTURA SI MATEMATICA – O SIMBIOZA

Din câte se stie, desi apartin unor domenii aparent opuse, pictura si matematica nu se exclud, asa cum ar putea crede unii. Matematica face, de secole, casa buna cu diverse forme ale creativitatii artistice daca ar fi sa luam ca repere cel putin celebrele cazuri ale lui Michelangelo Buonaroti si cel al lui Dan Barblian (Ion Barbu). Nu sunt, desigur, singurele în acest sens. Dar ne oprim doar la ele pentru ca scopul acestui text nu este acela de a epuiza analiza sau inventarerea unui astfel de tip de raporturi interdisciplinare. Ne-a determinat la o astfel de abordare cazul unei fetite, aflata doar în clasa a IV-a în prezent, la celebrul liceu clujean „Nicolae Bacescu”. Este vorba despre eleva Bogdana Chis.
În perioada 25-27 martie a.c., mai multi elevi clujeni, între care si de la renumitul liceu clujean amintit, au participat, la Râmnicu Vâlcea, la un concurs international de matematica, denumit „scoala cu ceas”. S-au întrecut aproape 5.000 de copii din România, dar si din tari ca: Indonezia, Tailanda, Ucraina, Serbia, Ungaria, Basarabia, Croatia etc.
Cea mai înalta distinctie obtinuta de elevii clujeni, respeciv Medalia de argint, i-a revenit elevei Bogdana CHIS, din clasa a IV-a C a Liceului „Nicolae Balcescu” (învatatoare d-na Floarea Rostogol). O medalie de bronz s-a decernat elevei Bianca Papuc, iar mentiuni lui Horatiu Cepoi si Adrianei Damian, elevi ai aceleasi clase
Ne-a retinut atentia, însa, cazul elevei Bogdana Chis, dupa parerea noastra, una din cele mai dotate eleve ale acestui liceu, cu rezultate exceptionale la învatatura (inclusiv diplome si premii obtinute la Olimpiada de limba si literatura româna
Iata, însa, ca Bogdana Chis (pasionata nu doar de lucrurile specifice vârstei sale) a reusit sa se situeze pe un extrem de onorant loc doi, la un concurs international de matematica, între cei circa 5.000 de copii din România si alte tari participante.
Adresam sincere felicitari tuturor elevilor care au obtinut aceste frumoase rezultate, dar si celor c se ocupa de pregatirea lor. Avem deplina convingere ca, în viitorul apropiat, va spori substantial numarul olimpicilor scolilor clujene, evidentiind, si în acest fel, nivelul elevat al învatamântului din acest important centru cultural si universitar sud est european.

Note de subsol:
1. Din informatiile noastre, elevii îndrumati de doamna învatatoare Floarea Rostogol obtin, în ultima vreme rezultate cu totul deosebite la o serie de concursuri scolare, nclusiv la olimpiadele pe materii, rod al muncii si preouparii deosebite a dascalitei lor.
2. Înca de când era în clasa a II-a, Bogdana Chis este în masura sa recite o buna parte din poeziile lui Mihai Eminescu, George Cosbuc, Octavin Goga, dar si ale altor poti clasici si contemporani. Lecturile sale, atât cantitativ, cât si din punct de vedere al diveritatii lor, sunt de-a dreptul impresionante
Dr. Dan BRUDASCU

Credinta – punte pentru suflet

raisiiad

intre noi si intre voi este o prapastie mare, asa ca cei ce ar avea sa treaca de aici la voi, sau de acolo la noi, sa nu poata.” – Luca 16.26

Viata sufletului este credinta.”- Ch. H. Spurgeon

Drum si Viata pentru Suflet

Scriitorul german Max Eyth (1836-1906), inginer constructor, in nuvela de fictiune “Tragedie profesionala” descrie viata unui inginer care si-a câstigat notorietatea Continue reading “Credinta – punte pentru suflet”

Credinta – punte pentru suflet

raisiiad

intre noi si intre voi este o prapastie mare, asa ca cei ce ar avea sa treaca de aici la voi, sau de acolo la noi, sa nu poata.” 

                                  Luca 16.26

Viata sufletului este credinta.

                                      Ch. H. Spurgeon

.

Drum si Viata pentru Suflet

.

Scriitorul german Max Eyth (1836-1906), inginer constructor, in nuvela de fictiune “Tragedie profesionala” descrie viata unui inginer care si-a câstigat notorietatea ridicând un grandios pod peste un fluviu tocmai in zona unde acesta este si un brat la mare. Devine centrul atentiei contemporanilor datorita acestei importante realizari. Este pe prima pagina a ziarelor, un om cu faima. Traieste la Londra unde si-a deschis un birou de arhitectura si e casatorit cu o femeie foarte frumoasa. Are o viata prospera si tot ce-i doreste inima. Dar, un secret, cunoscut numai de sotia sa, îi întuneca viata. Cand vine toamna, el pleaca sa-si vada podul. Iar când noaptea urla furtuna si ploaia cade în rafale, atunci sta la picioarele podului cu inima stransa cât un purice. Simte forta furtunii care se dezlantuie impotriva stâlpilor de sustinere. Si, de fiecare data reface calculele pentru a se asigura ca ei sunt de fapt destul de puternici, ca a evaluat corect forta vântului si-ale valurilor. Când a trecut furtuna, se reîntoarce la Londra si redevine omul celebru care ocupa un loc atât de important in viata mondena a marelui oras.

Intrebarile chinuitoare pe care si le pune lui insusi: ”Oare e bine construit podul?”, „Oare e destul de puternic?” sunt secretul care-i întuneca dureros viata.

Max Eyth zugraveste tulburator cum într-o noapte cu furtuna grozava, plin de teama, celebrul inginer îsi supravegheaza iarasi podul. El vede cum un tren se angajeaza pe pod. Urmareste lanternele rosii ale ultimului vagon. Deodata ele dispar… si vede ca trenul… s-a prabusit în apele adânci ale marii înfuriate. Podul se rupsese pe la mijloc.

Citind acest pasaj, în gând ne vine ideea: “Nu este aceasta istoria sufletului fiecarui om?” Povestirea ilustreaza foarte bine proba încercarii finale. Testul final, la conditiile si pretentiile impuse de Cel care a stabilit regulile jocului.

Dumnezeu are pentru noi în vedere, cum ar spune poetul Ion Barbu, “un joc secund, mai pur”, pus la dispozitia noastra prin credinta în jertfa ispasitoare a lui Isus Cristos.

Întrebari, al caror raspuns îl vom afla poate prea târziu…!

Creatorul “ridica insumarea”, în final, pentru fiecare. Atunci se va vedea si se va adeveri, practic, cum am efectuat calculele de rezistenta ale podului nevazut pe care trebuie neaparat sa-l traverseze, sufletul, in drumul catre tarâmul celalalt, în vesnicie, la Dumnezeu. Ce ipoteze am avut în vedere? Ce arhitectura si ce materiale am folosit? In calcule, ce formule si ce coeficienti de siguranta am aplicat?

Ar fi periculos sa credem ca drumul pe care mergem, metaforic vorbind, nu e un imens pod pe drumul vietii noastre. Daca podul vietii sau firul vietii nu s-a rupt e datorita harului si bunatatii lui Dumnezeu. Dar trebuie sa intelegem cu totii ca bunatatea lui Dumnezeu ne indeamna la pocainta (Romani 2.4).

Si apostolul Petru o spune cât se poate de clar, ca:

Domnul nu intarzie in implinirea fagaduintei Lui, cum cred unii; ci are o indelunga rabdare pentru voi, si doreste ca nici unul sa nu piara, ci toti sa vina la pocainta.” ( 2 Petru 3.9).

Multi se declara si se cred crestini, dar cred si in ceea ce crestinismul neaga cu vehementa.

Dumnezeu însa a decretat: „Fiindca plata pacatului este moartea: dar darul fara plata al lui Dumnezeu este viata vesnica in Isus Cristos, Domnul nostru”.( Romani 6.23)

Dumnezeu adevereste ce este pacatul. Orice faradelege e pacat: preacurvia, curvia, necuratia, minciuna, desfranarea, inchinarea la idoli, vrajitoria, vrajbile, certurile, zavistiile, maniile, neintelegerile, dezbinarile, certurile de partide, pizmele, uciderile, betiile, imbuibarile, si alte lucruri asemanatoare cu acestea (Galateni, 5.19).

Insa Dumnezeu este drept, trebuie sa pedepseasca pacatul neascultarii omului. Dar, fiindca e bun si plin de iubire, El a trimis pe Fiul Sau in trup omenesc sa ne rascumpere, platind pretul in locul fiecaruia care are credinta, pe lemnul crucii, si, prin credinta, putem sa fim îndreptatiti si restaurati prin lucrarea Duhului Sfânt în noi.

Realitatea cosmica si benefica pentru noi e aceea ca Isus Cristos este Calea, Adevarul si Viata. El e si Usa, deci si Puntea, prin care si peste care trebuie sa traversam in drumul catre tarâmul celalalt pentru a ajunge in eternitate la Dumnezeu. Nu este alta cale sau o alta punte pe care trebuie si putem trece in siguranta in vesnicia luminoasa a universului secund. Universul secund este pregatit pentru credinciosii si discipolii Sai. Nu mai e nevoie nici de soare, nici de luna, caci gloria lui Dumnezeu lumineaza.

Celelalte cai, yoga-filosofia hindu (cca 1.700 i.H), budismul (cca 588 i.H.), confucianismul (Confucius sau Kong Fu Zi, 551 i. H. d. 479 i.H.) etc, duc in cele din urma in haos, in intuneric, in deznadejde.

Caci fara credinta este cu neputinta sa-I fim placuti lui Dumnezeu. Si cine se apropie de Dumnezeu, trebuie sa creada ca El este, si ca rasplateste pe cei ce-L cauta. “(Evrei 11.6).

In orice filosofie gasim si multe definitii sau idei chiar interesante, dar atât! Iata doua dintre ideile confucioniste, adevarate:

Modestia este fundatia solida a tuturor virtutilor.

Raiul inseamna sa fii una cu Dumnezeu.

Dar asta nu inseamna ca finalul nu va fi dezastruos mergand pe mâna ideilor unor muritori celebri care nu L-au cunoscut pe adevaratul si singurul Dumnezeu (…în Care avem viata, fiinta si miscarea, cf. Fapte 17, 28).

Domnul Isus a spus: „Eu sunt calea, adevarul si viata. Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine.” (Ioan, 14.6).

La rubrica „Faptul divers”, zilnic, mass-media ne aduce sub ochi cazuri diverse când podul multora s-a rupt. Sunt mediatizate si cunoscute cazurile unor oameni celebri, dar si al altora, care s-au sinucis din cauza ca orizontul si drumul lor nu ducea nicaieri.

Am cunoscut un medic psihiatru care lucra ca sef de sectie într-un Spital municipal. Când intrai in incaperea sa de consultare, de pe biroul sau te-ntâmpina o scurta atentionare scrisa marit: „Nu abuza de timpul meu!”. Ori tocmai ai intrat la medicul psihiatru!

Cine va stabili cand începe abuzul, lipsa masurii, excesul? Era vital sa-ti edifici problema pentru care i-ai deschis usa. Avea omul nevoie de indrumare si consiliere. Nu de-o lozinca rece, inhibitoare. De intelegere. Cum ti-o va da, însa, cel care trebuie el însusi sa fie consiliat mai intâi? Am auzit ca acel medic plecase în Israel inainte de 1989 si de la o disputa pentru o garnitura de mobila pe care o dorea si el si un altul, a fost împuscat mortal, curând dupa sosirea sa pe pamântul fagaduinetei…

În predica de pe Munte Domnul a dat invatatura necesara, dar oamenii nu iau seama la importanta vorbirii Sale:

Ati auzit ca s-a zis: Ochi pentru ochi, si dinte pentru dinte. Dar Eu va spun: Sa nu va impotriviti celui ce va face rau. Ci, oricui te loveste peste obrazul drept, intoarce-i si pe celalalt. Oricui vrea sa se judece cu tine, si sa-ti ia haina, lasa-i si camasa. … Voi fiti dar desavarsiti, dupa cum si Tatal vostru cel ceresc este desavarsit. “(Matei 5.38-48)

Putem sa observam ca, odata ce omul are anumite deprinderi negative, primite la nastere, urmare pacatului originar din gradina Edenului, nu se poate schimba prin puterile sale. Nu odata mi-am zis: “Vreau sa ma schimb! Vreau sa fiu mai bun in cutare sau cutare domeniu!” Ce credeti, un om se poate intr-adevar schimba? Nu, un om nu se poate schimba, de fapt, doar prin vointa sa. Dumnezeu stie acest lucru si o spune in mod foarte clar, in Ieremia, 13.23:

Poate un Etiopian sa-si schimbe pielea, sau un leopard sa-si schimbe petele? Tot asa, ati putea voi sa faceti binele, voi, care sunteti deprinsi sa faceti raul?

Apoi, Domnul Isus Cristos, in convorbirea Sa cu Nicodim, un om de frunte al fariseilor si preotilor vremii, prezinta unica solutie, nasterea din nou, renasterea sau omului cazut in pacatul originar:

Ce este nascut din carne, este carne, si ce este nascut din Duh, este duh. Nu te mira ca ti-am zis: Trebuie sa te nasti din nou. Trebuie sa te nasti de sus.” (cf. Ioan 3).

El ne-a mântuit, nu pentru faptele, facute de noi in neprihanire, ci pentru indurarea Lui, prin spalarea nasterii din nou si prin innoirea facuta de Duhul Sfant, pe care L-a varsat din belsug peste noi, prin Isus Cristos, Mantuitorul nostru; pentru ca, odata socotiti neprihaniti prin harul Lui, sa ne facem, in nadejde, mostenitori ai vietii vesnice.” (Tit 3).

Puntea prapastiei o putem trece cu bine numai prin credinta în Isus Cristos care trebuie si poate sa ne dea o identitate noua. Asa cum El era om, dar era “altfel”, fara ca oamenii sa realizeze aceasta, si credinciosii trebuie sa fie “altfel”, iar oamenii nu realizeaza acest lucru!

Caci cine este în Cristos este o faptura sau o zidire noua. Cele vechi s-au dus: iata ca toate lucrurile s-au facut noi. Si toate lucrurile acestea sunt de la Dumnezeu, care ne-a impacat cu El prin Isus Cristos, si ne-a incredintat slujba impacarii…” (2 Corinteni 5.17-18).

In parabola bogatului nesabuit din Luca 16.19-31, ni se adevereste faptul ca exista o mare prapastie intre cele doua locuri eterne in carte se va gasi intreaga omenire. Unii, cei credinciosi, vor fi cu Dumnezeu, in sanul lui Avraam, iar cei care l-au urat pe Dumnezeu vor fi in chinuri, in locuinta mortilor.

Era un om bogat, care se imbraca in porfira si in subtire; si in fiecare zi ducea o viata plina de veselie si stralucire.

La usa lui, zacea un sarac, numit Lazar, plin de bube. Si dorea mult sa se sature cu faramiturile, care cadeau de la masa bogatului; pana si cainii veneau si-i lingeau bubele. Cu vremea saracul a murit; si a fost dus de ingeri in sanul lui Avraam. A murit si bogatul, si l-au ingropat. Pe cand era el in Locuinta mortilor, in chinuri, si-a ridicat ochii in sus, a vazut de departe pe Avraam, si pe Lazar in sanul lui, si a strigat: Parinte Avraame, fie-ti mila de mine, si trimite pe Lazar sa-si inmoaie varful degetului in apa, si sa-mi racoreasca limba; caci grozav sunt chinuit in vapaia aceasta. Fiule, i-a raspuns Avraam, adu-ti aminte ca, in viata ta, tu ti-ai luat lucrurile bune, si Lazar si-a luat pe cele rele; acum aici, el este mangaiat, iar tu esti chinuit. Pe langa toate acestea, intre noi si intre voi este o prapastie mare, asa ca cei ce ar avea sa treaca de aici la voi, sau de acolo la noi, sa nu poata.

Bogatul a zis: Rogu-te dar, parinte Avraame, sa trimiti pe Lazar in casa tatalui meu; caci am cinci frati, si sa le adevereasca aceste lucruri, ca sa nu vina si ei in acest loc de chin.

Avraam a raspuns: Au pe Moise si pe proroci; sa asculte de ei. Nu, parinte Avraame, a zis el; ci daca se va duce la ei cineva din morti, se vor pocai. Si Avraam i-a raspuns: Daca nu asculta pe Moise si pe proroci, nu vor crede nici chiar daca ar invia cineva din morti.

Doamne, ajuta-ma sa am credinta in Domnul Isus Cristos, pentru vesnicia sufletului, sa pot trece puntea care duce la Tine in eternitate! Amin.