Tag: Iasi

Cum Elena Ceausescu a lasat-o pe Vavila Popovici fara dreptul de a-si tipari propriul volum de versuri

On By nelursIn literatureLeave a comment

by Octavian Curpas

 

Poetei si prozatoarei Vavila Popovici stiinta i-a dat multe cunostinte, însa literatura a încercat sa o învete cum sa le foloseasca.

Stiinta i-a exersat si i-a ordonat mintea, iar preocuparile artistice si literare i-au slefuit-o, atât cât s-a putut. Nascuta la Sulita, în judetul Hotin, în nordica Bucovina (actualmente Ucraina), Vavila Popovici a deprins periodic sensul cuvântului adaptare, pentru ca a copilarit în diferite orase, a schimbat mereu scolile, a pierdut si a câstigat prieteni. Pentru ea, cea mai frumoasa amintire din vremea începutului este alegata de natura, de parcul din Tg. Jiu, unde alerga dupa orele de scoala, pe lânga Poarta Sarutului si Masa Tacerii. În adolescenta scria versuri, citea mult, în paralel cu liceul teoretic avea zilnic, ore de pian si balet la Conservatorul din Tg. Mures, iar în vacante facea sport, vara tenis si înot, iarna – patinaj.  Cu toate ca visa sa îmbratiseze o cariera artistica, acest lucru nu a fost posibil din mai multe motive. Problemele de  sanatate, lipsa unui dosar bun, dezacordul parintilor ca fiica lor sa se orienteze spre un asemenea domeniu, precum si pledoaria profesoarei de fizica si chimie, care a convins-o sa mearga pe drumul stiintei, au facut ca destinul sa o poarte la doar saptesprezece ani, în 1952, în toiul unor vremuri tulburi, în Iasiul lui Eminescu, unde sustine si promoveaza examenul de admitere la Facultatea de Chimie, Institutul Politehnic. Diploma de inginer o dobândeste la Institutul Politehnic din Gala?i.
I-a placut sa lucreze în fabrica si muncea adesea, peste program; era destul de obositor, dar credea în profesia pe care o facea, pâna acolo încât viata de familie si cariera au avut prioritate în fata scrisului si aceasta din dragoste si simt al datoriei. Si-a iubit sotul si pe cele doua fiice, pentru care si-a dorit dintotdeauna sa fie sanatoase si destepte, si la fel de mult îsi iubeste si nepoata pe care a crescut-o pâna la vârsta de doisprezece ani si pe care o considera ca fiind al treilea copil al ei. Ea însasi afirma ca nu a avut o viata usoara, mai ales ca adesea tânjea dupa clipe de liniste, în care sa poata scrie. Cu timpul, s-a consolat cu învatatura crestina care spune ca esential este ca timpul sa nu-l petreci în inactivitate, ci lucrând cu zel si sârguinta, cu harnicie, într-o directie în care te dirijeaza inima. Asa a si facut, astfel ca din acelasi preaplin de dragoste au aparut în timp, douasprezece volume de versuri si alte treisprezece de proza. Vavila Popovici este în prezent, pensionara si locuieste în Statele Unite ale Americii.

O.C. – „Poezia e aura unei piese a lui Shakespeare./ E melodia cântata/ pe strunele viorii Stradivarius./ E culoarea si lumina/ dintr-un tablou a lui Rembrandt./ E marmura de Carara/ daltuita de Michelangelo./ E o pirueta a Anei Pavlova.” Citind aceasta definitie pe care ati dat-o poeziei, am înteles ca sunteti un om pentru care arta reprezinta un alter ego, o a doua natura.  Cât din Shakespeare, din Rembrandt, din Michelangelo, din Ana Pavlova se regaseste în poezia dvs.?

– Da, poezia este prietenul meu nedespartit! Împreuna cu ea m-am bucurat, alteori am plâns, ea m-a consolat. A fost si ramâne refugiul meu sufletesc! Nu este super egoul, ci alter egoul meu. Subliniez acest lucru, fiindca Jung si alti psihologi se grabesc sa afirme ca în domeniul creatiilor si al hobby-urilor se produce un dezechilibru între sine, ego si super ego. Poate ca exista si aceste dezechilibre, dar atunci când te nasti cu acest har, el nu poate fi decât, asa cum spuneti, un alter ego.
Cred ca poezia trebuie sa aiba din toate acestea, adica din perenitatea pieselor lui Shakespeare, din lumina lui Rembrandt, din taria si puritatea marmorei cautata si slefuita de Michelangelo, din gratia unei piruete… Ne  straduim noi, poetii, dar asta nu înseamna ca si reusim.

O.C. – Ati debutat în revista „Chimistul” din Onesti, în anul 1965, pe vremea când lucrati ca inginera la Combinatul Chimic din Borzesti, însa debutul absolut a fost în revista „Ramuri”, din Craiova, în 1982. Ce imagine îi pastrati lui Marin Sorescu, în conexiune cu momentul dvs. de debut?

– La revista „Chimistul” lucrau doi redactori foarte buni, le pastrez o amintire frumoasa. Combinatul Chimic, pe atunci, era cea mai mare întreprindere din tara. M-au descoperit ca scriu versuri, desi ascundeam pe cât posibil aceasta preocupare si mi-au publicat câteva poezii. Pe Marin Sorescu regret, dar nu l-am cunoscut personal. I-am trimis doua poezii si mi le-a publicat. Înseamna ca a citit si i-a placut ce am scris.

O.C. – De ce „13 poeti” si nu un volum de versuri semnat de Vavila Popovici, mai ales ca erati câstigatoarea unui important premiu pentru poezie, premiul Editurii Eminescu, în 1988? Cine erau ceilalti doisprezece?

– Editura era în cladirea „Casa Scânteii”. Când m-am dus prima oara sa întreb de premiul de care aflasem dintr-o scrisoare trimisa pe adresa mea, mi s-a comunicat ca din motive de economie de hârtie, Elena Ceausescu a dispus sa se editeze un volum colectiv. Ceilalti 12 erau: Paul Androne, Diana Barbu, Claudiu Bazalt, Octavian Berindei, Gheorghe Dinica, Petru Dunca, Liliana Gradinaru, Claudiu Iordache, Vasile Morar, Ioana Pârvulescu, Teodor Purice, Ion Ruset. În 1990, cei care s-au perindat la directia editurii, toti, pe rând, mi-au promis ca-mi vor publica volumul de versuri si au plecat tot pe rând, foarte curând de la editura: Mircea Ciobanu, Eugen Negrici, Valeriu Râpeanu. Poeta Virginia Carianopol îmi facuse referat pentru volumul „Oglinda lumii” (acesta ar fi fost titlul primului volum), întrucât ea fusese lectorul volumului. Mi s-a comunicat ca volumul a fost predat unei tipografii, nu am putut sa-l recuperez, s-a pierdut. Acelasi lucru mi s-a întâmplat si cu primul roman, predat unei edituri din Bucuresti. Cu mari insistente l-am recuperat, dupa ce a fost refuzat spre editare.

Redactorul care mi l-a înapoiat, m-a condus pe scarile editurii, spre iesire si m-a întrebat: „De ce nu mi-ati spus ca sotul a fost condamnat politic?” Am ramas stupefiata, nu i-am raspuns, m-am uitat insistent în ochii lui, i-am întins mâna si am plecat.

Repet ceea ce am mai spus cu ocazia unui alt interviu: nici nu se putea edita înainte de 1989 ceea ce scrisesem în cartile mele; nu puteai marturisi gândurile si întâmplarile în acea perioada a comunismului; sinceritatea nu putea fi pretuita, ci speculata si pedepsita, tristetea era un pacat. ?i oricum, pâna la acea data, sa poti edita o carte, ori erai un mare talent, ori aveai relatii, ori faceai compromisuri. Sa nu-mi spuna cineva ca mai exista o alta cale! Mare talent nu eram, relatii nu aveam (poate mai curând piedici!), iar compromisuri nu am acceptat sa fac. Unchiul nostru care era Episcop pe vremea aceea si caruia m-am plâns, mi-a spus, mai în gluma, mai în serios: „Astazi la putere este  banul, politica si femeia.” Ma gândesc acum, ce radacini adânci avem…

O.C. – Ce a urmat dupa 1989, atât în versuri, cât si în proza?

– Imediat dupa acele întâmplari am hotarât sa-mi public volumele pe cont propriu si le-am publicat pe rând, cu greutate, fiindca între timp aparuse „cenzura economica”. Au fost si oameni buni care m-au sponsorizat.

O.C. – „Te-ai aratat în ceasca de cafea / dimineata, în balconul plin cu flori. / Soarele stralucea pe marginea cestii / si tu erai piticul negru / din ceasca de cafea.” Stihurile dvs. m-au trimis cu gândul la mitologia scandinava, dar si la literatura fantastica a evului mediu. În ce masura se regasesc aceste accente în volumul „Piticul din ceasca de cafea”, ca un „semn ca sufletul nu cere odihna”?

– Un critic literar din Iasi a scris despre aceasta poezie: „Cine poate fi acest pitic din ceasca de cafea? Decât daimonul creatiei, care staruie în mintea si sufletul creatorului….” Alt critic a scris: „Poemul «Piticul din ceasca de cafea» care da titlul volumului, are un efect aproape straniu, în care dorinta de reînviere te duce la mitul lui Horus si totusi cea mai puternica realitate este cea din puterea visului, pentru ca aceasta dezvolta, transforma, educa transcendenta traita, este adevar, o ontologie de care, de altfel, poeta nu se poate desparti.”
Dumneavoastra v-ati gândit probabil, la cosmogonia scandinava, despre care se spune ca da frisoane cititorilor, frisoane metafizice desigur, întrucât viata cu toate bucuriile si suferintele ei, nu este decât amânarea unui sfârsit… V-ati gândit la „Frasinul cosmic”, din mitologia europeana: Frasinul si Stejarul. Da! Sufletul ascuns de frunzele stejarului si iarna venind si vântul scuturând frunzele si ramânând doar sufletul fara haina… Da, el, sufletul care nu cere niciodata „odihna”!

O.C. – „În zilele de vara / când caldura / îmi învaluia trupul, / închideam ochii / si ma rugam soarelui. / Din prea multa iubire / ma rugam” („Anotimp interior”). Vi s-a spus vreodata ca o paralela între aceste versuri ale Vavilei Popovici si cele ale lui Ion Barbu din „Riga Crypto si lapona Enigel” (Ma-închin la soarele-ntelept,/ Ca sufletu-i fântâna-n piept/ ?i roata alba mi-e stapâna/ Ce zace-n sufletul fântâna./ La soare, roata se mareste,/ La umbra, numai carnea creste/ ?i somn e carnea, se dezumfla,/ Dar vânt si umbra iar o umfla…”) este absolut normala? Cum se autodefineste lumea spirituala a Vavilei Popovici în lumina soarelui, adepta al carui tip de cunoastere filosofica sunteti?

– Nu m-am gândit pâna acum la aceasta paralela si comparatia ma onoreaza; acolo este o drama lirica puternica, în lumea Laponiei, în drumul lui Crypto cu renii sai, o dragoste fulgeratoare fata de Enigel care iubea soarele: „Eu de umbra mult ma tem/ Ca daca-n iarna sunt facuta/ ?i ursul alb mi-e varul drept,/ Din umbra deasa desfacuta,/ Ma-nchin la soarele-ntelept…” Este reluata oarecum tema din Luceafarul lui Eminescu, tot atât de liric redata imposibilitatea dragostei, cu inversare de roluri…

Referitor la a doua întrebare, legata oarecum de prima, nu pot sa afirm ca ma încadrez strict într-o cunoastere filosofica. Pot aminti doar cuvintele lui Constantin Noica pentru ca m-au obsedat multa vreme: „Daca iubiti poezia sau muzica, pierderile, cresterile, curgerile, daca va plac geometria si rigoarea fara sa vi se împietreasca inima, daca sunteti în stare de un dram de nebunie si un munte de masura, veti întâlni filosofia.” ?i cred ca am întâlnit-o si nu am ocolit-o. Dar este doar o întâlnire! Metafizica nascuta din mirare în fata rânduirii acestei lumi… Asa se întâmpla, cu cât omul dobândeste mai multe cunostinte, cu atât are mai  multe lucruri nelamurite, îsi pune mai multe întrebari. Mirarea aceasta filosofica rezulta si din perceperea intensa a durerii, în urma careia vin întrebarile. M-am convins cu timpul ca prin acumulare de cunostinte, de experiente mai placute sau mai triste, vine momentul când începi sa ordonezi raspunsurile si îti construiesti o filozofie asupra vietii care este numai a ta si pe care o poti pastra în tine sau poti s-o faci cunoscuta semenilor, prin una din formele artei. În ce cred? Cred în Dumnezeu si în Împaratia Lui, cred în dreptate, adevar, iubire; în libertate, în fericire,  în lumina – spirit viu care coboara din soare si intra în contact cu spiritul nostru, cred!

Aristotel spunea la vremea sa ca oamenii au început sa filosofeze mânati fiind de „mirare”. ?i asa este! Daca ai ochi sa privesti cu atentie aceasta lume, începi sa te miri. ?i te miri si te miri si te întrebi si raspunsurile vin, alteori  nu vin… Dar în tot ce facem si gândim trebuie sa-l avem pe Dumnezeu în viata noastra. Libertatea si fericirea spre care tindem nu se pot obtine decât prin iubire si daruire; iubire fata de aproapele nostru; iubirea care ne este însamântata în suflet si pe care trebuie s-o îngrijim, ca aceasta samânta sa ajunga sa rodeasca. Cred ca trebuie sa ne straduim pentru a înlatura animalitatea, egoismul si barbaria din noi, ceea ce ar duce la o convietuire normala de care avem atâta nevoie, iata în ce cred! Mai cred ca trebuie sa ne debarasam de teama care ne-a însotit si ne însoteste înca. Sa devenim încrezatori în fortele binelui, sa fim curajosi, cu compasiune fata de aproapele nostru, dar si fata de departe-le nostru, de ce nu? si cu spirit de sacrificiu, asa cum ne învata Hristos, iar sacrificiul înseamna renuntare în favoarea semenului tau, izvorâta din preaplinul dragostei.

O.C. – “Sus – un cer îndepartat, albastru./ Sub mine un astru./ În mine – universul reflectat./ Infinitul – mister plin de mistere./ Moartea – printre ere,/ În mine – universul reflectat.” Cum explicati aceasta înclinatie specifica simbolismului, spre nostalgie si spre valentele fonice ale cuvântului, cu valoare terapeutica ce va caracterizeaza?  

– Simbolurile în general, ne sunt necesare exprimarii lucrurilor spirituale. Un poet simbolist pe care-l ador este Bacovia. Dupa mine este un mare poet! Am gasit într-o revista un articol în care se spune despre Bacovia ca este „un ins epuizat prematur, ca percepe timpul ca un batrân, îmbatrânit de esecuri si celibat prelungit, locuitor al unui târg de provincie dintr-o regiune cu clima aspra… pentru batrâni, provinciali, « nordici » timpul trece greu, monoton si chinuit”. M-a durut si m-a revoltat cumplit acest articol, acest mod de a gândi si a blama un mare poet român, simbolist. M-am consolat însa, cu caracterizarea lui Ion Caraion: „Bacovia are un instinct al poeziei mai puternic decât poezia lui, cu care obtine arta.” Cred ca m-a influentat în scrierea unor poezii. Am scris cândva o poezie intitulata „Dragoste de Bacovia” care se termina cam asa: „Privea în sus si-mi arata/ „corbii poetului Tradem”./ Corbi ce se duceau „pe pustii”, în amurg, „pe zari argintii”./ Râdea emotionat, vibrau în el “scântei de vis”/ sub cerul gri, deschis./ Am cazut în genunchi si-am început a-l implora:/ Maestre, atinge-ma cu pana ta!”

Cât priveste nostalgia, melancolia versurilor mele, îmi permiteti a cita cuvintele lui Constantin Noica: „Melancolia este fericirea ce se hraneste din absente.” ?i aceasta absenta a persoanei iubite, pierduta pentru totdeauna, face loc momentelor de inspiratie, de exaltare, de fericire a scrisului, ca o compensatie a absentei, cu iluzia transformarii ei în prezenta. Andrei Plesu spune ca melancolia este un moment de înstrainare, de izolare: „Privesti ceva, ai vrea sa-l iubesti, dar nu poti, simti ca între tine si el este o distanta pe care n-o poti diminua.” Câta dreptate are!

O.C. – A aparut cu ceva timp în urma, „Jurnalul unei fete greu de multumit”, o carte scrisa de Jeni Acterian. În literatura româna, jurnalul se întâlneste la Mircea Eliade („Jurnalul adolescentului miop”), Camil Petrescu, Nicolae Steinhardt („Jurnalul fericirii”). Vavila Popovici ne propune „File de jurnal”, „Jurnalul unei veri”, dar si „Jurnal american”. Va considerati o continuatoare a scriitorilor anterior mentionati, în ceea ce priveste marturisirea de sine, transpunerea imaginii propriei personalitati reflectate ca o confesiune generata de anumite împrejurari de viata?

– Unii si-au pus întrebarea daca un jurnal al unui om anodin poate interesa cititorul. Ei bine, eu cred ca da! Îmi place sa scriu jurnale deoarece în jurnal ideile nu sunt expuse conform unui plan, ci ele sunt evocate de un peisaj, de o întâlnire cu un om, de o convorbire, de o lectura, etc. Contemplu, gândesc si reflectez. Reflectia deci, însoteste contemplatia. Îti exprimi propriile gânduri si pareri si stârnesti gândurile cititorului care intra într-un dialog al undelor cu scriitorul. Parerea lui Mircea Eliade era ca cel ce scrie un jurnal, în masura în care el încearca sa capteze macar o parte din ceea ce vede si simte, trebuie sa accepte riscul de a fi confundat cu un caiet de note sau cu fragmente autobiografice. ?i totusi, a scris jurnale. Tolstoi spunea ca jurnalul este o redare a realitatii. Eu accept ideea de a fi o redare a realitatii, dar ca sa fie si literatura, cred ca trebuie depasita într-un mod aceasta realitate, trebuie transcendentalizata, daca se reuseste, bineînteles…
Un jurnal se scrie dintr-o nevoie de destainuire, de sinceritate. Exista poate si o sete de comunicare pe care o are orice om, unii o fac verbal, altii în scris. Calinescu spunea ca este o prostie sa scrii un jurnal, actualul critic Ion Simut spune (am gasit un articol în „România literara”) ca jurnalele ar trebui sa stea în raftul doi sau trei, acolo unde le este locul. Sunt pareri si pareri, dar jurnalele se vând si se citesc cu mult interes. Ion Caraion spunea ca Jurnalul poate avea capricii, lejeritati, copilarii, confesiuni si chiar indiscretii. Asa si este! Jurnale s-au scris si se scriu si rezista si chiar au mare succes în comparatie cu literatura de fictiune. Consimt spuselor lui Marquez: „Nimeni nu-si va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete. Cere-I Domnului taria si întelepciunea pentru a le exprima”.

O.C. – Suntem la capitolul memorialistica, „Albumul cu fotografii”. Ce a stat la baza realizarii acestei cercetari a societatii românesti? Cât si cum v-ati documentat pentru a realiza un studiu atent prin care prezentati viata în complexitatea ei sociala si psihologica?

– „Albumul cu fotografii” este o carte editata în 1999, în care am folosit ca pretext literar fotografiile albumului de familie si este o lucrare memorialistica alcatuita din amintiri dragi, dureroase majoritatea, purtate în mintea si inima mea. Singura fictiune este cel de al treilea copil (baiatul), spre a scoate în evidenta mentalitatea tinerelor mame din acea vreme de a nu face copii (redata în romanul „Binele si Raul”). Scriind toate cartile la persoana întâia, am fost întrebata dupa citirea fiecarei carti daca este viata mea si am subliniat ca m-am inspirat din realitate, dar am introdus si elemente fictive, spre a da o continuitate actiunii. Aceasta carte însa, nu este fictiune, ci realitatea vietii pe care am trait-o.

O.C. – De unde provine dramatismul scrierii de fata? Daca ar fi sa ne întoarcem în timp, care este fotografia ce va este cea mai draga din acest album?

– De unde provine dramatismul? Din viata pe care am trait-o. Fotografia cea mai draga este a sotului pe care l-am pierdut.

O.C. – La ce lucrati în prezent ?  

– Acum definitivez un nou volum de versuri, fiindca a tâsnit ca un izvor din sufletul meu. Am baut repede din apa lui, sa nu sece cumva. Dupa ce îl termin, voi lucra la un volum bilingv – englez-român – pentru care am si pregatit o selec?ie de poeme din volumele publicate pâna acum.

O.C. – Cum arata viitorul?

– Hm! Mult a fost, putin a ramas! Pentru mine vorbind. Timpul vietii nu l-am chemat, mi s-a dat, nu-l alung, dar simt cum pleaca… Îmi pare rau, fiindca va fi plin de evenimente. Cred ca nu trebuie sa ne speriem, fiecare generatie a avut probleme noi, mai grele, mai usoare, dar le-au trecut. Fiecare om trebuie sa poarte în suflet credinta în Dumnezeu. Cu ea va depasi mai usor greutatile.

O.C. – Ce recomandare ati dori sa le faceti celor care abia acum încep sa scrie?

– Sa iubeasca mult si sa viseze mult, ori de câte ori realitatea din jur îi va obosi. Sa citeasca mult si sistematic. Sa caute valoarea în viata. Sa-si faca biblioteca si fise pentru cartile citite. Sa scrie, dar sa nu se grabeasca sa publice. Eu m-am grabit, fiindca am pierdut din timpul scrierii si acum îmi dau seama ca ar fi trebuit sa revizuiesc cu atentie textele si sa fiu mai exigenta cu editarea lor.

O.C. – Ce hobby-uri aveti?

– Am avut destul de multe în viata. Acum mi-a ramas doar muzica.

O.C. – Cât de multa poezie exista într-o reactie chimica?

– O reactie chimica se prezinta ca un fenomen în urma caruia doua sau mai multe substante puse în contact în anumite conditii, formeaza substante diferite, altele decât cele initiale. Te minunezi când vezi ca una pui si alta iese. În poezie, folosim cuvinte din bogatia limbii, dupa gradul de afectivitate pe care-l avem fiecare, le alaturam într-un mod, ele se atrag, se amesteca, explodeaza, uneori (ce mult asteptata este explozia cuvintelor!), formând idei si imagini pe care cititorul le gusta… Ne minunam, uneori, pentru ce a iesit. Se întâmpla sa nu-ti mai recunosti gândurile care te-au însotit. Poezia este, da, o alchimie, o modelare în cuvinte, în fraze, în metafore a unei lumi care întocmai ca o reactie chimica, ne tulbura, ne misca, ne fascineaza.

Octavian D. Curpas
Phoenix, Arizona

*     *     *     *     *     *     *     *     *     *     *      *     *     *     *

           OFERTA DE CARTE A SCRIITOAREI VAVILA POPOVICI

CARTI TIPARITE :

– Noapte de iarna (versuri) Pitesti 1993;

– Nopti albe (versuri) Pitesti 1995);

– Binele si Raul (proza) Pitesti 1998);

– Dragostea mea cea mare (versuri) Pitesti 1998;

– Albumul cu fotografii (proza) Pitesti 1999;

– Dincolo de noapte (versuri) Bucuresti 2000; postfata – Ion Papuc.

– Piticul din ceasca de cafea (versuri) Bucuresti 2000;

– Mai sunt barbati buni (proza) Bucuresti 2001;

– File de jurnal (proza) Bucuresti 2002;

– Insomniile unei veri (versuri) Bucuresti 2002;

– Ultima pirueta (proza) Pitesti 2003;

– Îngerul scrie poemul (versuri) Pitesti 2003;   (prefata – prof. dr. Simion Barbulescu)

– Între spaima si vis (versuri) Pitesti 2004; prefata – S. Barbulescu.

– Jurnalul unei veri (proza) Bucuresti 2005;

– Suspine strigate (versuri) Pitesti 2005; prefata – Simion Barbulescu.

– Cartea mamei (proza) Pitesti 2006;

– Jurnal American (proza) Pitesti 2007;

– Singuratatea clipelor târzii (versuri) Iasi 2008;

– Gânduri (proza) Iasi 2009; prefata – Vasile Filip.

– Scrisori de departe (versuri) SUA 2010;

– Articole, eseuri, vol. I (proza) SUA 2010;

– Preaplinul tacerilor (proza) SUA 2010;

– Poemele iubirii (versuri) SUA 2011;

– Articole, eseuri, vol. II (proz?) SUA 2012;

– Fulguratii (proza) SUA 2012

Detaliile pentru cei care doresc sa comande cartile:

Adresele de la care se pot comanda ultimele carti (faceti click pe link-uri):

„Fulguratii” (https://www.createspace.com/3958608)

„Articole, Eseuri (vol. II)” (https://www.createspace.com/3801524)

„Scrisori de departe” (https://www.createspace.com/3456668)

„Articole, Eseuri” (https://www.createspace.com/3479381)

„Preaplinul Tacerilor” (https://www.createspace.com/3513737)

„Poemele iubirii” (https://www.createspace.com/3698730)

Daca este pentru prima data când comandati de la Amazon CreateSpace, va trebui mai întâi sa va creati un cont (desi CreateSpace face parte din grupul Amazon, conturile sunt separate, deci chiar daca aveti deja un cont deschis la Amazon, pentru CreateSpace trebuie sa va creati unul nou, separat). Veti stabili un nume de identificare si o parola. Apoi vi se va cere sa va introduceti câteva date personale (adresa de email, numele personal, adresa unde locuiti, etc.) si datele unei carti de credit (Visa, MasterCard, etc.). Fara carte de credit nu se poate comanda. Tot acest proces trebuie facut numai la prima vizita, la vizitele ulterioare doar faceti sign-in cu numele de identificare si parola.
Odata încheiata deschiderea contului, precizati numarul de exemplare dorite si plata se va face automat de pe cardul înscris anterior, iar expedierea se va face la domiciliul personal (la adresa pe care ati introdus-o deja la deschiderea contului).

 

Ieftinirea vietii

On By nelursIn Romania, WorldLeave a comment

ALIANTA FAMILIILOR DIN ROMANIA


Str. Cetatea Ciceiului nr. 23, sector 6, Bucuresti
Tel. 0745.783.125 Fax 0318.153.082
www.alianta-familiilor.ro

office@alianta-familiilor.ro

22 martie 2012

IEFTINIREA VIETII

Este indiscutabil ca viata fiintei umane se ieftineste. Ironic, o ieftineste societatea moderna fundamentata pe “drepturile omului” si multele conventii internationale care proclama “dreptul la viata” al fiintei umane. Dovezile ieftinirii sunt multe, iar secolul in care nu de mult am intrat nu e de bun augur pentru valoarea ei. Intr-un fel, parca ne intoarcem in timp la vremurile necivilizate cind oamenii isi pierdusera respectul fata de viata, cind viata a fost devalorizata iar atrocitatile comise impotriva ei au fost multe. Intr-un cuvint, istoria, se pare, se repeta.

Cine a auzit de Kaieteur Falls, cea mai inalta cascada din lume, aflata in Guyana, linga Venezuela? E locul in care amerindienii obisnuiau sa-si omoare batrinii care nu se mai puteau intretine singuri. Ajunsi la 50 de ani, barbatii care nu mai puteau vina sau pescui, erau pusi intr-o canoe, dusi la Kaieteur Falls, si impinsi in torentul cascadei spre moarte. Li se spunea ca dincolo de cascada se afla “plaiurile fericite de vinatoare” under vor vina vesnic. Europenii au eliminat practica asta barbara, invatind localnicii ca viata umana are valoare.

Din nefericire, lumea contemporana parca se indreapta din nou in aceasi directie. La inceputul vietii ii lipsim pe copiii nenascuti de dreptul la viata iar spre sfarsitul ei incepem sa facem la fel, prin eutanasie sau sinucidere asistata, cu cei in varsta care nu se mai pot intretine singuri, fie din motive fizice, de sanatate sau psihice. Inca din veacul al XVIII-lea economistii ne spuneau ca exista o asa numita lege a valorilor, legea cererii si ofertei. Ne spun ca valoarea, sau pretul, unui produs tinde sa scada sau sa creasca in proportie cu cantitatea lui. In alte cuvinte cu cit cantitatea unui produs e mai mare, cu atit pretul lui tinde sa scada. Adica se ieftineste. Asa, se pare, e si cu fiinta umana. Ni se spune ca suntem prea multe fiinte pe planeta, ca resursele planetei pentru mentinerea in viata a acestui numar crescind de oameni descresc, si ca, in consecinta, ceva trebuie facut. Mijloacele propuse, insa, contravin cel mai fundamental drept al fiintei umane – dreptul la viata si demnitatea ei. Metodele de reducere a populatiei, se zice, trebuie legalizate si declarate si ele, la rindul lor, drepturi ale omului, avortul in primul rind, apoi infanticidul, impunerea de taxe speciale pe parintii care au mai mult de doi copii, genocidul impotriva fetitelor nenascute, eutanasierea si libertatea de sinucidere dupa voie. Pe linga ele, si incurajarea si proliferarea modurilor de viata alternative care suprima procrearea, inclusiv eliminarea casatoriei si familiei.

Este saptamina marsurilor pro-viata din Romania. Deja exista o traditie si in Romania a marsurilor pro-viata asa cum exista si in alte tari, printre ele Spania, Franta, Polonia. Cu riscul de a plictisi pe unii, repetam cu insistenta rugamintea care o facem de doua luni incoace – va rugam participati la aceste marsuri cu miile. Miza e mare. Nu e vorba doar de recunoasterea si apoi protejarea dreptului la viata a copiilor nenascuti, ci si a noastra, a fiecarui cititor al acestor rinduri. Viata si valoare ei se ieftinesc atit la inceputul cit si la capatul ei. Cind imbatrinim si nu ne vom mai putea ingriji singuri, ni se va spune si noua acelasi lucru – sunteti o povara, aveti datoria sa muriti. Iar daca nu vreti, va vom omori noi asa cum omorim copiii nenascuti. Vi se pare de neichipuit aceasta idee? Nu tocmai! Mintea omului poate rationaliza cele mai diabolice atrocitati posibile, asa cum le-a justificat in trecut mii de ani. Fara indoiala o va rationaliza si pe asta. Atunci ce vom face? Daca dorim ca viata sa nu se mai ieftineasca, haideti sa ne facem auzita vocea – militind pentru viata in marsurile care sunt programate pe 24 si 25 martie.

Redam astazi un interviu publicat in toamna anului trecut de National Review Online care puncteaza procesul de ieftinire al vietii din perspectiva avortului. Un proeminent filozof american, Christopher Kaszor, a publicat, anul trecut, o carte de 230 de pagini care discuta argumentele pro si contra avortului. E scrisa din perspectiva pro-viata si argumenteaza de ce, din punct de vedere moral si juridic avortul este un rau inadmisibil. Subiectul avortului incepe sa devina unul “fierbinte” si in Romania, mai ales in urma socului recensamintului 2011. Este imperios, deci, ca fiecare lider al miscarii profamilie, provalori, pro-viata din Romania sa se echipeze cu aceste argumente. O recomandam, tot pe acelasi motiv, si preotilor, pastorilor, si liderilor spirituali ai Romaniei. Cartea nu e un tratat de teologie a vietii, si nici nu contine argumente religioase ori referinte la Biblie. Argumentele sunt eminamente seculare si adresate unei audiente seculare.

La inceputul anului am anuntat in Romania aceasta noua aparitie editoriala. Interviul, insa, a fost tradus de dna Larisa Iftime, presedintele Pro Vita Media. Ii multumim. Calitatea traducerii este impecabila. Tot cu aceasta ocazie ne exprimam aprecierea fata de toate organizatiile din Romania care, pe linga noi, promoveaza viata, in special viata copiilor nenascuti. Va multumim deasemenea si tuturor celor care in ultimele luni ne-ati scris pe aceasta tema, din toate colturile tarii. Ne-ati scris cu rupere de inima, cu multa ingrijorarea, cu multa pasiune. Suntem in asentimentul dtra al tuturor – viata trebuie protejata. Avem insa si convingerea ca vom birui – impreuna.

Titlul interviului, in limba engleza, este “Pro-Life Aristotle”, adica “Aristotel Pro-Viata”. Cum de acest titlul neobisnuit? Pentru ca, in acceptiunea autorului, daca Aristotel ar fi astazi in viata, ar fi pro-viata. Interviul in engleza se afla aici: http://www.nationalreview.com/blogs/print/280535 iar traducere romana poate fi citita in intregime aici: http://www.provita.ro/detalii-interviu-preluat.php?id=44 Redam, mai jos, o versiune putin abreviata.

ARISTOTEL PRO-VITA

Profesorul de filozofie Christopher Kaczor, de la Universitatea Loyola Marymount, din Los Angeles, este autorul noii carti „The Ethics of Abortion: Women’s Rights, Human Life, and the Question of Justice (Routledge Annals of Bioethics)” („Etica avortului: drepturile femeilor, viata umana si chestiunea justitiei”). Intr-un interviu, publicat de National Review Online, profesorul Kaczor vorbeste cu Kathryn Jean Lopez despre viata, moarte, justitie si transportatorul Star Trek. Interviul a fost publicat initial pe 11 octombrie 2011. Intrebarile sunt indraznete, le auzim si in Romania, si autorul le da un raspuns elegant si plin de confidenta.

Kathryn Jean Lopez: Scrieti ca „The Ethics of Abortion: Women’s Rights, Human Life, and the Question of Justice” este o carte ce ofera o justificare motivata al punctului de vedere conform caruia toate avorturile sunt gresite din punct de vedere moral si ca medicii si asistentele care obiecteaza nu ar trebui sa actioneze impotriva constiintei lor”. Ce drepturi aveti, ca barbat, sa sustineti aceasta? De ce medicii si asistentele nu ar trebui fortati sa actioneze impotriva constiintei lor? Avortul, va pot reaminti, este legal in Statele Unite. Si atunci medicii si asistentele nu au o obligatie morala de a oferi acces la avort?

Prof. Christopher Kaczor: Ati pus trei intrebari importante, dintre care prima se refera la dreptul de a vorbi despre avort. Din punct de vedere legal, toata lumea are dreptul la libera exprimare, inclusiv la discursul despre avort. Din punct de vedere moral, fiecare persoana de buna credinta are dreptul si obligatia de a vorbi in apararea celor vulnerabili si in favoarea unei ordini sociale drepte. Intrebarea „Ce drepturi ai tu, ca barbat, sa vorbesti impotriva avortului?” se pare ca presupune ca avortul se refera pur si simplu numai la femei, insa este o supozitie falsa. Majoritatea celor care sustin avortul sunt barbati – mai multi barbati decat femei se descriu ca fiind „pro-choice” („pentru alegere”[-a avortului, n.tr.]) – si in Statele Unite, oamenii platesc pentru avorturi din banii lor de taxe si impozite. In afara de aceste considerente, fiecare avort implica o femeie insarcinata, un tata care asteapta copilul, cel care este avortat si societatea care permite acest lucru.

: Ati pus trei intrebari importante, dintre care prima se refera la dreptul de a vorbi despre avort. Din punct de vedere , toata lumea are dreptul la libera exprimare, inclusiv la discursul despre avort. Din punct de vedere , fiecare persoana de buna credinta are dreptul si obligatia de a vorbi in apararea celor vulnerabili si in favoarea unei ordini sociale drepte. Intrebarea „Ce drepturi ai tu, ca barbat, sa vorbesti impotriva avortului?” se pare ca presupune ca avortul se refera pur si simplu numai la femei, insa este o supozitie falsa. Majoritatea celor care sustin avortul sunt barbati – mai multi barbati decat femei se descriu ca fiind „pro-choice” („pentru alegere”[-a avortului, n.tr.]) – si in Statele Unite, oamenii platesc pentru avorturi din banii lor de taxe si impozite. In afara de aceste considerente, fiecare avort implica o femeie insarcinata, un tata care asteapta copilul, cel care este avortat si societatea care permite acest lucru.

In al doilea rand, desi avortul este legal in Statele Unite, este de asemenea, ilegal sa fortezi vreun medic sa facaa avort. Amendamentul Church [Nota AFR: The Church Amendment a fost adoptat in 1973 pentru a nu constringe medicii sau asistentele medicale sa presteze servicii de avort pe baza de constiinta sau convingeri religioase. A fost asa numit dupa senatorul de atunci din South Dakota, Frank Church] adoptat la scurt timp dupa decizia Roe vs. Wade [decizia judecatoreasca ce a legalizat avortul in SUA, in 1973 – n.tr.], protejeaza medicii si institutiile care apara viata, ca ei sa nu fie fortati sa faca avorturi. Medicii si asistentele, dupa cum am mentionat, nu au nici o obligatie legala sa ofere acces la avort, precum nu au nici o obligatie morala in acest sens. Intr-adevar, Juramantul lui Hipocrate spune: „Nu voi da nici unei femei vreun medicament abortiv”. Rolul propriu-zis al medicului este de a vindeca pacientii si de a promova sanatatea, nu de a rani si a distruge viata umana. Am dezvoltat acest caz pe larg in cartea mea, precum si in alte surse pe internet.

Kathryn Jean Lopez: E bine si frumos sa te angajezi in discutii academice cu privire la etica avortului, dar nici o carte nu va elimina faptul ca exista femei care simt nevoia de a-si avorta copiii nenascuti si medici care vor oferi acest serviciu. Asa s-a intamplat inainte ca avortul sa se legalizeze si asa va fi si dupa. Disperarea nu asteapta intotdeauna ample discutii academice, inaintea unor actiuni concrete.

Prof. Christopher Kaczor: Cred ca aveti dreptate ca avorturile se faceau si inainte de legalizarea avortului si ar continua, daca avortul ar deveni ilegal din nou. Dar aceasta este valabil si in cazul furtului, al abuzului asupra copilului, al atacului, care s-au intamplat dintotdeauna in istoria omenirii si care se vor mai intampla. Intr-adevar, daca oamenii n-ar comite niciodata asemenea fapte, o lege in acest sens ar fi inutila. In orice caz, inainte ca cineva sa opteze pentru avort, acea persoana mai intai se gandeste la posibilitatea pe care o are si opteaza pentru ea ca fiind demna de ales. Sper ca volumul meu sa-i ajute pe oameni sa reconsidere problema, sa se gandeasca daca alegerea avortului merita sa fie luata in calcul in general. In plus, oamenii atenti, cei preocupati de justitie si de promovarea dezvoltarii umane autentice au obligatia serioasa de a-i ajuta pe toti oamenii, in special pe femeile in situatie de criza a sarcinii, pentru a gasi un mod de a oferi servicii concrete si ajutor tuturor celor implicati.

Ratiune si Dovezi

Kathryn Jean Lopez: Care este cel mai convingator argument al sustinatorilor avortului?

Prof. Christopher Kaczor: Argumentul cel mai convingator al avortului a fost adus de David Boonin, de la Universitatea Colorado-Boulder, in cartea sa „A Defense of Abortion”. Boonin este un filozof foarte inteligent si isi utilizeaza toata ingeniozitatea pentru a nega dreptul fatului la viata pana la 25-28 de saptamani de sarcina. Argumentul sau este ca pana cand o fiinta nu are nici o dorinta reala de orice fel, aceasta fiinta nu are dreptul la viata. Punctul de vedere al lui Boonin, totusi, are cateva cusururi. Primul este ca deschide usa infanticidului, uciderii pruncilor nou-nascuti, din moment ce multi copii se nasc prematur, inainte de 25 de saptamani, si, prin urmare, potrivit opiniei lui Boonin, ei nu au dreptul la viata. In al doilea rand, e neverosimil sa consideri ca fiintele umane de doar 25 de saptamani ar avea cu adevarat dorinte, din moment ce dorintele implica judecati cand ceva iti lipseste si merita sa ai un anume lucru. Fiintele umane imature au senzatii placute si neplacute, insa ma indoiesc ca ele fac judecati si, prin urmare, nu au in mod real dorinte. Daca acest lucru ar fi adevarat, ar fi permis infanticidul, potrivit standardului propus de Boonin, pana la o dezvoltare mai tarzie in viata, la un an sau doi de la nastere.

Kathryn Jean Lopez: Care este cel mai slab argument adus de sustinatorii avortului?

Prof. Christopher Kaczor: „E trupul meu si alegerea mea”. Acesta e mai degraba un slogan, decat un argument, iar ca argument nu este unul bun. In avort, sunt implicate doua trupuri, trupul femeii insarcinate si trupul fiintei umane din uter. Stim ca exista doua organisme implicate, deoarece aceste doua organisme pot fi diferite in ceea ce priveste grupa de sange si de rase diferite si se poate intampla ca unul sa moara si celalalt sa traiasca si invers. Daca ar fi doar un trup implicat, ar exista asemenea absurditati ca o femeie gravida sa aiba doua capete, patru brate, iar daca ar fi insarcinata cu baiat, ar avea si penis. Mai departe cuvantul „choice” [alegere] este un eufemism ce mascheaza realitatea. Toti sustinem alegerile bune, care sunt juste si promoveaza binele uman. Intrebarea este daca avortul face parte din asemenea alegere?

Kathryn Jean Lopez: Prin ce se deosebeste cartea dvs de argumentul pe care-l sustineti?

Prof. Christopher Kaczor: Am incercat sa scriu o carte cuprinzatoare, la zi si clara care sa raspunda la intrebarea de ce avortul – alegerea de a omori intentionat o fiinta umana – este intotdeauna gresita din punct de vedere moral. Cartea este cuprinzatoare, caci se ocupa de toate argumentele majore, sustinute de filozofi in ultimii 40 de ani, pentru a justifica avortul. In cele din urma, am incercat sa o scriu in asa fel incat atat cititorii obisnuiti, cat si filozofii de profesie sa o poata citi cu folos. Argumentul meu nu este bazat pe credinta, ci mai degraba pe ratiune si dovezi. Nu exista nici un apel la vreo autoritate teologica, nu exista citate din Sfanta Scriptura, pentru a justifica concluziile si nu contine nici o premiza care sa vine de la vreo autoritate ecleziala. Argumentul impotriva avortului se adreseaza tuturor oamenilor de buna credinta, indiferent de credinta lor sau de lipsa credintei.

Aristotel Pro-Viata

Kathryn Jean Lopez: Ce are a face justitia aici?

Prof. Christopher Kaczor: Aristotel intelege dreptatea prin a-i da fiecaruia ceea ce merita. Avortul este in mod clar o chestiune de justitie. Daca sustinatorii avortului au dreptate, atunci criticii avortului fac ceva injust, incercand sa reduca sau sa critice actiunile legitime ale femeilor care isi intrerup sarcinile. Daca sustinatorii pro-vita au dreptate, atunci cei care efectueaza, obtin sau apara avorturile fac ceva nedrept, lipsind fiintele umane inocente de viata. Oricare ar fi opinia cuiva fata de avort, avem de-a face cu o chestiune de justitie.

Kathryn Jean Lopez: Este drept sa-i spui unei adolescente ca ea sa nasca copilul, cand noi, din punct de vedere cultural, si in special, in unele sali de clasa – uneori in mod obligatoriu (vezi orele de educatie sexuala, facute obligatorii de catre Mike Bloomber primarul actual al New York-ului) –, nu oferim un punct de vedere coerent despre demnitatea persoanei umane si o educatie morala, care le-ar da tinerilor, fete si baieti, motive sa mai astepte?

Prof. Christopher Kaczor: Bineinteles, nimeni nu poate fi obligat vreodata sa devina insarcinata, dar o femeie insarinata

are deja un copil. Ea este o femeie gravida cu o relatie existenta fata de propriul ei copil, care se dezvolta in uter. Dupa ce sarcina a inceput, intrebarea nu mai este: „O fortam sa aiba copilul?”, ci mai degraba: „O vom sustine pe aceasta mama gravida si pe copilul ei?” Oamenii de buna credinta trebuie sa raspunda: „Da”, la ultima intrebare, cu actiuni concrete. Cred ca le facem tinerilor nostri un mare deserviciu, neoferindu-le si o educatie morala temeinica. Daca promovam politica lui „merge orice” cu privire la comportamentul sexual, nu ne vor mai surprinde aparitia sarcinilor nedorite sau a bolilor cu transmitere sexuala.

Kathryn Jean Lopez: Ce are a face Aristotel cu o mama sarmana, care simte ca nu are de ales, cand isi da seama ca-i insarcinata?

Prof. Christopher Kaczor: Cred ca oricine, inclusiv mama saraca, adolescenta disperata sau mama singura, doreste sa gaseasca fericirea. Cred, de asemenea, ca atat Aristotel, dar, mai mult chiar, Toma de Aquino, au aratat ca drumul spre fericirea deplina consta in actiunea omului in conformitate cu virtutile sale. Prin urmare, fericirea deplina, autentica nu are cum sa existe intr-o actiune nedreapta. Perspectiva lui Aristotel si-a gasit un analog puternic in constatarile psihologiei pozitive contemporane, care pune accentul pe conceptul de flux al activitatii, pe conceptul relatiei solide cu ceilalti si pe conceptul iertarii.

Stiu ca multe femei se confrunta cu situatii incredibil de dificile in timpul sarcinii. Din acest motiv, cred ca toti oamenii de buna credinta au obligatia sa le ajute, pentru a se bucura de eroismul lor, cand ele aleg viata. Ar trebui sa le iubeasca, chiar daca din partea lor nu exista acest sentiment. Ma gandesc la un anume caz particular: o tanara studenta, care inca nu si-a terminat studiile, descopera ca e insarcinata cu un barbat pe care nici nu-l cunoaste bine. Cu atat de multe responsabilitati, atat pentru familia ei extinsa, cat si pentru studiile ei, ea se simte disperata, singura si prinsa intr-o capcana. A fost un act de eroism din partea acelei femei sa nasca si sa dea copilul spre adoptie. O cunosc pe femeia din aceasta poveste foarte bine. Ea este mama care mi-a dat mie nastere. Ii sunt dator cu o recunostinta enorma. Chiar daca alegerea ei a fost incredibil de grea, stiu ca ea stie ca a facut o alegere dreapta ca sa nu-mi puna capat vietii. Nu cred ca exista vreo femeie, care, pe termen lung, sa regrete, chiar si in cele mai dificile imprejurari, ca a ales viata. Dar stiu ca exista multe femei care isi amintesc si mai plang inca, la o distanta de zeci de ani, la data cand copilul lor ar fi trebuit sa se nasca.

Kathryn Jean Lopez: Predati la o institutie catolica. Poate fi abordata cu profunzime etica avortului, fara a implica religia sau principiul religios la un anumit nivel?

Prof. Christopher Kaczor: Pot fi aduse argumente impotriva avortului, si nu numai eu am facut-o, ci multi alti filozofi, care nu apeleaza la religie sau la principiile revelatiei. In toate recenziile scrise la cartea mea, toti au scris ca este o abordare seculara, nu religioasa, a eticii avortului.

Mituri Despre Avort

Kathryn Jean Lopez: Exista mituri despre avort pe care ati dorit sa le demontati prin aceasta carte?

Prof. Christopher Kaczor: Exista multe mituri in jurul avortului. Unul dintre ele ar fi ca toata opozitia la avort se bazeaza pe credinta religioasa. Un al doilea mit este dezbaterea despre „momentul inceperii vietii”. De fapt, ambele parti, atat cea impotriva avortului, cat si cea pentru avort recunosc ca fatul este o fiinta umana vie, care creste si se dezvolta, mentinandu-si homeostaza. Acestea sunt caracteristicile fiintelor vii. Doar fiintele vii pot muri si in mod clar fatul uman poate muri, deci el este viu. Un al treilea mit este ca dezbaterea se duce in jurul intrebarii, „E o fiinta umana?”. Participantii informati in aceasta discutie, indiferent de atitudinea lor fata de avort, inteleg ca organismul viu care se dezvolta in interiorul unei femei este membru al speciei umane. Cu un tata uman si o mama umana, cu ADN uman, si un parcurs de dezvoltare uman, progeniturile nu pot fi decat fiinte umane. Chestiunea adevarata in aceasta dezbatere este: trebuie sa le respectam si sa le protejam pe toate fiintele umane sau doar pe unele? Sunt in favoarea unui punct de vedere cuprinzator aici, pentru ca de fiecare data, in istoria umana, cand am ales un punct de vedere exclusivist, am facut o greseala teribila.

Kathryn Jean Lopez: Ce are a face, oare, transportatorul din Star Trek cu etica avortului?

Prof. Christopher Kaczor: In aceasta dezbatere, am folosit multe imagini colorate si izbitoare, precum si analogii – motanei vorbitori, rapirea de extraterestri, aparitia unui violonist. In mare parte, eu evit aceste bizare analogii, dar ati mentionat o analogie bizara pe care n-am putut sa n-o fac. Punctul meu de vedere a fost destul de simplu, anume ca, daca eu si tu am fuziona intr-un singur om – sa spunem printr-o masina precum transportatorul din Star Trek – aceasta n-ar insemna ca noi tot nu suntem individuali, persoane independente. Astfel, de asemenea, daca embrionii umani fuzioneaza in uter, aceasta nu inseamna ca ei n-au fost anterior doi embrioni independenti, individuali, pana la fuziune.

Kathryn Jean Lopez: Care este esenta dezbaterii privind persoana? Si de ce este atat de importanta aceasta dezbatere?

Prof. Christopher Kaczor: Dezbaterile despre „persoana” reprezinta practic dezbaterea despre cel care va fi primit si respectat in comunitatea umana si care va primi protectie legala. Aceasta discutie s-a dus de-a lungul secolelor, in cursul carora diferite clase de fiinte umane au fost excluse din familia umana. Cei exclusi se vor schimba cu timpul, insa au fost in diferite momente amerindieni, africani, catolici, in tarile predominant protestante, protestanti, in tarile predominant catolice, nemusulmani, evrei, handicapati si femei. De fiecare data cand am spus ca una sau alta clasa de fiinte umane nu merita protectie si respect, cred ca am facut o greseala enorma. Astazi, cred ca facem o alta greseala teribila excluzand de la protectie deplina si respect fiintele umane nenascute.

: Dezbaterile despre „persoana” reprezinta practic dezbaterea despre cel care va fi primit si respectat in comunitatea umana si care va primi protectie legala. Aceasta discutie s-a dus de-a lungul secolelor, in cursul carora diferite clase de fiinte umane au fost excluse din familia umana. Cei exclusi se vor schimba cu timpul, insa au fost in diferite momente amerindieni, africani, catolici, in tarile predominant protestante, protestanti, in tarile predominant catolice, nemusulmani, evrei, handicapati si femei. De fiecare data cand am spus ca una sau alta clasa de fiinte umane nu merita protectie si respect, cred ca am facut o greseala enorma. Astazi, cred ca facem o alta greseala teribila excluzand de la protectie deplina si respect fiintele umane nenascute.

Kathryn Jean Lopez: Sustinatorii avortului legal si opozantii avortului legal au mai multe in comun acum ca niciodata?

Prof. Christopher Kaczor: Acum un an, am participat la o conferinta sustinuta la Universitatea Princeton, numita „Open Hearts, Open Minds and Fair Minded Words” („Inimi deschise, minti deschise si cuvinte impartiale”). Aici s-au adunat lideri proeminenti ai ambelor parti a dezbaterii, precum Peter Singer, John Finnis, Frances Kissling si Helen Alvare. Cred ca (aproape) cei mai multi participanti la discutie au fost civilizati si majoritatea a incercat sa fie rezonabila si consecventa in opinii. Evident, exista dezacorduri uriase, dar exista, de asemenea, un angajament comun al cel putin unor „de cealalta parte” pentru corectitudine. Peter Singer, de exemplu, nu o data, ci de doua ori i-a certat pe sustinatorii avortului pentru denaturarea punctului de vedere pro-vita. Desi multi oameni care apara punctul de vedere pro-vita sunt catolici, ei nu apeleaza la Papa sau la orice supozitie religioasa in apararea punctului lor de vedere. Desi nu sunt de acord in mod absolut cu opiniile lui Singer in majoritatea chestiunilor, el a aratat o mare consideratie si corectitudine, facand aceste remarci.

E Avortul un Act Etic?

Kathryn Jean Lopez: Este avortul etic in vreun caz?

Prof. Christopher Kaczor: Nu, cel putin daca prin „avort” ai in vedere uciderea intentionata a unei fiinte umane inainte de

nastere. Exista unele avorturi numite „avorturi indirecte”, in care o procedura medicala legitima este facuta pentru salvarea vietii mamei si, ca efect secundar, neintentionat, viata fatului se pierde. Sa luam, de exemplu, cazul uterului canceros, care trebuie indepartat, chiar daca in el exista un fat viabil. Acest lucru este moral permisibil si, la drept vorbind, nici nu este un avort, chiar daca decesul fatului are loc, ca efect secundar.

Kathryn Jean Lopez: Ce se intampla daca viata mamei este in pericol? Si ce daca ea ar muri daca nu este tratata? Si ce se intampla daca este tratata, iar copilul e posibil sa moara?

Prof. Christopher Kaczor: Dupa cum am mentionat, orice procedura legitima medicala necesara pentru a salva viata mamei – fie ca ea este sau nu gravida – poate fi facuta, atata timp cat moartea copilului nenascut nu este urmarita ca mijloc sau ca scop. Desigur, o femeie insarcinata poate alege, daca doreste, sa refuze orice asemenea interventii pentru a pastra viata care se dezvolta in ea. Aceste cazuri sunt guvernate de ceea ce se numeste principiul dublului efect sau rationamentul dublului efect. Atata timp cat moartea copilului nenascut nu este solicitata ca mijloc sau ca scop, iar procedura este necesara pentru a salva viata mamei, ea poate fi facuta chiar daca are ca efect nedorit moartea fatului. In mod similar, moartea mamei nu poate fi solicitata ca scop sau ca mijloc, dar ea poate alege sa accepte moartea ca efect secundar al protejarii vietii copilului sau. Viata umana inocenta este demna de respect si protectie, dar in unele situatii tragice, viata poate fi pierduta, indiferent de alegere.

Kathryn Jean Lopez: Scrieti urmatoarele lucruri despre viol: „Se pare ca cele mai multe femei care concep un copil, de fapt, nu aleg avortul”. Cat de important este acest lucru?

Prof. Christopher Kaczor: Din punct de vedere moral, este irelevant daca toate femeile care raman insarcinate in urma unui viol fac avort sau nasc. Eu am accentuat pur si simplu ca indiferent daca oamenii cred ca femeile raman insarcinate in acest fel fac toate avort, acest lucru nu este adevarat pur si simplu.

Kathryn Jean Lopez: Deputata Jackie Speier a fost pe prima pagina a ziarelor in acest an, cand a vorbit emotional despre avortul sau in Camera, avand drept scop blocarea deputatului pro-vita Christopher Smith. Puteti face putin lumina, din punct de vedere etic, asupra acestui episod?

Prof. Christopher Kaczor: Dupa ce l-a auzit pe Christopher Smit descriind realitatea inspaimantatoare a unei proceduri de avort, deputata Speier a spus: „Eu intentionam sa vorbesc despre cu totul altceva, dar acest domn din New Jersey m-a facut sa am noduri in stomac, deoarece sunt una din acele femei despre care el tocmai a vorbit. Am avut o procedura de avort la 17 saptamani, cu copilul care s-a miscat din vagin in colul uterin”. „Am pierdut un copil”, a spus ea, facand o pauza. „Dar pentru dvs, sa cuvantati aici, sugerand, cum ati facut, ca acest lucru e fie salutat, fie facut cu dispret, fie fara sa te gandesti deloc, este absurd.” Nu sunt sigur ca deputatul Smith a pretins ca acest lucru era salutat sau facut fara sa a te gandi deloc. De asemenea, nu cred ca deputata Speier ar putea sa generalizeze pornind de la cazul sau si sa spuna ca toate avorturile sunt similare cu al sau. Dar ceea ce e in discutie aici nu e faptul daca avortul se face meditativ sau cu dispret, ci daca ceea ce e facut are intentia de a lua viata unei vieti umane inainte de nastere. Argumentul fals si implicit al deputatei Speier se pare ca a fost: „Avortul nu e gresit pentru ca eu l-am facut”. Ea incurca o judecata despre persoana (aceasta persoana este rea) cu o judecata cu privire la actiuni – acest act e gresit. Putem si ar trebui sa ne abtinem de la a judeca oamenii care au facut avorturi, din moment ce nu le cunoastem inima si mintea. Nu putem judeca vinovatia lor pentru actiunile lor. Dar, in acelasi timp, putem si trebuie sa judecam daca anumite actiuni particulare sunt drepte sau nedrepte.

Adoptiile Copiilor Nenascuti

Kathryn Jean Lopez: Ce spuneti despre etica urmatorului lucru: fac sustinatorii pro-vita destul ca sa promoveze adoptia? Art trebui sa o faca mai usoara atat pentru oamenii care adopta, cat si pentru cei care doresc/au nevoie sa dea spre adotie un copil?

Prof. Christopher Kaczor: Cred ca oamenii pro-vita fac foarte mult pentru promovarea adoptiilor, insa nu cred ca acest lucru este adevarat pentru partea „pro-choice”. Daca ei ar fi cu adevarat in favoarea alegerii, ar fi de asteptat ca ei sa fie mari sustinatori ai adoptiei. Poate gresesc dar nu cred ca Planned Parenthood cheltuie ceva – daca cheltuie – pentru promovarea acestei optiuni. Dimpotriva, sustinatorii pro-vita au clinici de criza de sarcina dintr-un capat in altul al tarii. Desigur, mult mai mult se poate face, dar am fost impresionat de eforturile continue si curajoase ale atator oameni care promoveaza adoptia. Dupa cum am mentionat, eu sunt un mare beneficiar al acestor eforturi.

: Cred ca oamenii pro-vita fac foarte mult pentru promovarea adoptiilor, insa nu cred ca acest lucru este adevarat pentru partea „pro-choice”. Daca ei ar fi cu adevarat in favoarea alegerii, ar fi de asteptat ca ei sa fie mari sustinatori ai adoptiei. Poate gresesc dar nu cred ca Planned Parenthood cheltuie ceva – daca cheltuie – pentru promovarea acestei optiuni. Dimpotriva, sustinatorii pro-vita au clinici de criza de sarcina dintr-un capat in altul al tarii. Desigur, mult mai mult se poate face, dar am fost impresionat de eforturile continue si curajoase ale atator oameni care promoveaza adoptia. Dupa cum am mentionat, eu sunt un mare beneficiar al acestor eforturi.

Kathryn Jean Lopez: Sunteti optimist cu privire la perspectiva ca uterele artificiale ar putea pune capat dezbaterii avortului? Totusi, e un pic cam fantastica, nu? Fiinte umane prietenoase, cum ar fi extraterestrii, care ar dori sa adopte copii, ar putea pune capat dezbaterii avortului, de asemenea. Sunt sigura ca s-ar putea face filme SF pro-vita mininate, insa nu traim in „Zona crepusculara”.

Prof. Christopher Kaczor: Nu sunt foarte optimist in legatura cu aceasta perspectiva, la nivel practic. In primul rand, cred ca ar fi fantastic de costisitor, cel putin in primul caz. In al doilea rand, cred ca femeile care cauta sa faca avort ar putea opta sa puna capat vietii care se dezvolta in ele, mai degraba decat sa aleaga o adoptie la o varsta mica a fatului, prin uter artificial.

DETALII DESPRE MARSURILE PR-VIATA

Va dam lista oraselor in care sunt programate marsuri pentru familie pe 24 si 25 martie, impreuna cu persoanele de contact

ARAD: Asociatia DREPT. Contact: Ana Maria Jitea, contact[@]alegeviata[.]org, tel. 0742.678.744

BUCURESTI: Asociatia Pro Vita, Fil. Bucuresti – provitabucuresti[@]yahoo[.]com, 0728.673.673 si Darul Vietii Bucuresti – darulvietiibucuresti[@]yahoo[.]com, 0744.452.163

CLUJ-NAPOCA: Christian Covenant Center, Asociatia Ecclesia Domestica, Fundatia Clinica Pro Vita. Contact: Dan Craioveanu, dan[@]ngo[.]ro, 0722.365.181

CRAIOVA: Asociatia Pro-Vita Filiala Craiova si ASCOR Craiova. Contact: George Ionescu, provitacraiova[@]yahoo[.]com, 0721.377.094

CONSTANTA: Fundatia Sf. Martiri Brâncoveni. Contact: Leonard Vancu, leo_vancu[@]yahoo[.]com, 0745.049.202

DEVA: Asociatia Misiunea Ajutor Pentru Femei. Contact: Rafila Crisan, ajutorptfemei[@]yahoo[.]com, 0763.633.909


FALTICENI: Fundatia Sf. Martiri Brâncoveni – fil. Suceava si protopopiatul Falticeni. Contact: Dana Stavovei, dana_stavovei[@]yahoo[.]com, 0742.393.258

IASI: Centrul Diecezan Caritas Iasi, Asociatia Primul Pas, Fundatia Solidaritate si Speranta. Contact: Geanina Ungurianu, contact[@]primulpas[.]org, 0740.379.778, 0232.277.901

ORADEA: Centrul Crestin Viata Noua, Centrul Plus, Centrul Crestin Salem, Centrul Crestin Betania, Biserica Reformata de pe lânga Piatra Craiului, Biserica Greco Catolica Oradea, Biserica Romano Catolica Oradea, Colegiul Biblic Est European. Contact: Alina Galea, galeaalina[@]gmail[.]com; sau Uniunea Femeilor din Bihor, Miorita Sateanu: unfemei@yahoo.com sau www.uniunefemeilorbihor.blogspot.com


PITESTI: Asociatia Provita Sf. Brâncoveanu, Fil. Pitesti. Contact: Anca Saru, provita.pitesti[@]yahoo[.]com, 0735.445.201

RESITA: Parohia Romano-Catolica Preasfânta Treime. Contact: Mariana Cozma, mari.ana63[@]yahoo[.]com

SATU MARE: Asociatia Sf. Acoperamânt al Maicii Domnului. Contact: Adriana Hagau, hagau.adriana[@]gmail[.]com, 0753.500.565

SF. GHEORGHE (Covasna): Preot Ciprian Staicu, ciprioan[@]yahoo[.]com, 0740.788.876

SUCEAVA: Contact: David Regus, davadr[@]gmail[.]com, 0747.387.770

TÂRGOVISTE: ASCOR

UNIUNEA FEMEILOR BIHOR ORADEA deasemenea organizeaza un PROIECT: “VIATA ESTE UN DAR” DATA: 20 – 30 MARTIE 2012 Pentru informatii suplimentare va rugam sa va adresati dnei Miorita Sateanu, Presedintele organizatiei, la unfemei@yahoo.com sau www.uniunefemeilorbihor.blogspot.com

VRETI SA FITI INFORMATI?

Buletinul informativ AFR apare in fiecare Marti si e dedicat mai mult stirilor de ultima ora, iar publicatia AFR online apare in fiecare Joi si e dedicata mai mult comentariilor si opiniilor. Cei care doriti sa primiti saptaminal stiri si comentarii la zi privind valorile si evenimentele legislative, politice si sociale care va afecteaza familiile, atit la nivel national cit si la nivel unional si international, sunteti invitati sa va abonati la buletinul informativ saptaminal AFR. Cum? Inregistrindu-va numele si adresa electronica pe pagina home a sitului nostru electronic www.alianta-familiilor.ro.

FACETI-NE CUNOSCUTI!

Faceti-ne cunoscuti familiilor si prietenilor d-tra. Dati mai departe mesajele noastre si incurajati-i sa se aboneze. Va multumim.

ANUNTURI

Cei care doriti sa faceti anunturi prin intermediul AFR privind evenimente legate de familie si valori va rugam sa ni le transmiteti la contact@alianta-familiilor.ro.

Alianta Familiilor din Romania

www.alianta-familiilor.ro

CARAGIALE SI EMINESCU

On By nelursIn Culture, Essays, literatureLeave a comment

 ION IONESCU BUCOVU

.

În toamna anului 1868 Caragiale era elev la cursul de declamatiune al lui Costache Caragiali. Avea numai 16 ani, un tânar bine legat, cu studiile întrerupte si pus pe capatuiala.

În anul 1868, adunat de pe drumuri de Costache Caragiale, Eminescu, se ataseaza de trupa lui de teatru . Vazând în el un copiator de texte excelent, cu un scris impecabil, si iubitor de teatru, Costache Caragiale îl angajaza ca sufleor si copist la Teatrul National.

Soarta face ca acum sa se întâlneasca cei doi mari scriitori, Caragiale si Mihai Eminescu.

Întânlirea lor e unul din cele mai frumoase episoade ale vietii noastre literare. Un adolescent, cu studii întrerupte, setos de cultura, aruncat prea devreme în vâltoarea vietii e pus fata în fata cu un tânar pribeag, fugit de acasa, razvratit contra scoalei si gasind timp, între munci istovitoare, sa-si înzestreze sufletul cu o comoara de cunostinte.

Cu doi ani mai mare decât Carageale, Mihai se investeste în ochii acestuia ca un tânar de exceptie. Eminescu îi aparuse frumos ca o scluptura antica sau ca un sfânt harazit muceniciei. Cu un temperament pasionant, cu alternante de euforie si tristete ce-i caracteriza vârsta adulta, ramâne impresionat de personalitatea lui. ,,E prea frumos sa fie adevarat!” avea sa exclame Caragiale mai târziu, aducându-si aminte de întâlnire.

Si lui Eminescu figura lui Caragiale la 16 ani i s-a parut a fi a unui dandy îmbracat bine, cu multe cunostinte literare, dar si un mare iubitor de teatru. Acum în aceasta sesiune teatrala dintre anii 1868 ai 1869 s-a înfiripat marea lor camaraderie. Peste toate deosebirile de temperament, care vor fi fost net conturate, îi va fi unit o egala pasiune pentru literatura.

Câte discutii s-au depanat între dânsii, în ceasurile lor libere, petrecute laolalta, între doua spectacole, sau în dosul scenei, ne putem închipui. Pasiunii pentru idei a lui Mihai se potrivea demonul dialectic al lui Ion Luca, iscoditor, iubitor de contraziceri, dar ai de cultura.

Caragiale a fost martor si la plecarea lui Eminescu la Viena, însotit de fratele sau, Iorgu. De aici înainte se vor fi întâlnit ocazional poate, dar nu mai sunt date care sa ateste legaturile lor. Între timp Eminescu se distinge prin cultura lui, prin poeziile scrise si publicate la ,,Convorbiri literare”. Maiorescu îl lauda în ,,Directia noua”(1872), punându-l imediat dupa Alecsandri. Sa fi stârnit aceste succese ale poetului invidia lui Caragiale?

În toamna anului 1877, Eminescu vine la ziarul„Timpul” în Bucureati adus de Maiorescu. Având nevoie de redactori, Eminescu se grabeste sa-l cheme în redactie pe Caragiale, spunând ca un altul mai bun ca el nu exista în tot Bucurestiul. Se vede treaba ca Eminescu îi urmarea mersul lui la ziarele „Claponul” si „Calendarul Claponului”sau la „Ghimpele”. Primele articole ale lui Caragiale de la „ Timpul”, „National-liberarii” si „ Liberalii ai conservatorii” nu au darul sa atraga atentia sefilor junimisti precum articolele lui Eminescu. Slavici, lucrând împreuna cu cei doi la ziar, ne-a lasat cele mai pretioase amintiri despre atmosfera redactionala si despre prietenia dintre Eminescu si Caragiale. Cu „Roma învinsa”, Caragiale patrunde la Junimea. Cu talentul sau scenic, a prezentat junimistilor piesa aproape jucata de el, mimând, gesticulând ai rostind apasat vorbele, dând întietate graiului vorbit asupra limbii literare. Cei trei pusesera la cale sa scrie si o „ Gramatica”, împartindu-ai rolurile, Eminescu- etimologia, Caragiale cu sintaxa si Slavici cu topica, proiect care nu s-a finalizat niciodata. Ca sa învete de la Eminescu, Caragiale juca rolul lui „gica-contra” tratând drept moftangii pe Kant ai pe Schopenhauer, ascultând pe Eminescu cu adevarate lectii de filozofie. Dupa ceasuri lungi în redactie ei se cautau si prin oras, izolându-se la nesfârsite taclale. Cei doi îsi câstigasera întietatea si la Junimea, unde, cu toate ca erau cei mai tineri, îsi câstigasera un adevarat prestigiu prin precizia si fermitatea vederilor critice. Eminescu se multumea cu încuviintarea lui Maiorescu ai se bucura de admiratia muta a lui Caragiale, „Las’ c-a tacut si hâtrul de Caragiale!” Slavici ne spune ca „era o placere nu numai pentru dânsii ci si pentru oricine care vedea cum petrec împreuna.”

La ziarul ,,Timpul”, Caragiale tragea mâta de coada, lasând beleaua mai mult pe Eminescu si Slavici.

Dupa ce a participat câtva timp la sedintele Junimii din Bucuresti, îsi schimba atitudinea dintrodata si-l ataca si pe Titu Maiorescu, care l-a primit în casa lui si l-a publicat în revista. Tine conferinae împotriva-i, desi mai târziu l-a lingusit prin telegrame. Marele critic l-a calificat ,,canalie” si n-a mai vrut sa aiba cu el decât relatii,, literare”.

Caragiale era un,,graeculus” înfigaret si foarte agil. Observând ca nu-i poate întrece pe Eminescu în poezie si pe Slavici în proza, el se axeaza pe comedie, continuând pe Alecsandri, sfatuit si de Eminescu, care vazuse în el un bun comediant. ,,Junele pesimist, sceptic si cinic”-cum îl caracterizase Eminescu, se desfasura în voie. Lipsit de scrupule, persiflant, darâmator de valori, indiferent la morala, zeflemist, negativist din principiu, polemist redutabil, încrezut peste masura în puterile lui, Caragiale nu se putea sa nu intre într-un conflict iremediabil cu Eminescu, om de alta talie etica ai artistica.

Primul conflict deschis cu Eminescu a fost atunci când Caragiale i-a sustras niste acte compromitatoare pentru Costake Roseti din sertarul ziarisului Eminescu si i le-a dat ,,andrisantului”. Dupa opt zile de absenta din redactie, Caragiale este numit inspector scolar cu 800 de lei pe luna de catre „andrisant”.

Colaborarea lui Caragiale la „Timpul” s-a prelungit din primavara anului 1878 pâna la mijlocul anului 1881, când a trebuit sa paraseasca redactia, silit din motive pe care numai el le cunoaste. Istoriografia literara ne vorbeste ai de ruptura prieteniei dintre ei, la mijloc fiind mai multe cauze, dar cea mai plauzibila ramâne femeia care juca un rol dublu pentru Eminescu, adica Veronica Micle. Pe Veronica Micle Caragiale o cunoscuse prin intermediul lui Eminescu cu ocazia vizitelor ei la Bucuresti. Femeia era frumoasa si atragea atentia barbatilor, mai ales lui Caragiale care era un amorez tip Rica Venturiano. Ocazia se iveste tocmai când Eminescu este în conflict cu Veronica. Numirea lui Caragiale ca revizor scolar pe judetele Neamt-Suceava în anul 1881 cade bine dramaturgului care-si gaseste consolare în casa femeii fie la Târgu-Neamt, fie la Iasi. Cei doi au întretinut si o corespondenta, dar Caragiale, fiind un om secret în materie de amor, a rupt scrisorile de la Veronica. Si nici Veronica nu le-a pastrat pe-ale lui. Daca le pastra poate posteritatea avea sa cunoasca mult mai multe taine din relatia lor.

Numit revizor scolar pe circumscriptia Neamt-Suceava, I. L. Caragiale o asalteaza pe Veronica Micle, cu atentiile lui de amorez si vestile sale proaste despre Mihai. Fostul prieten îl critica pe Mihai fata de ea tocmai în perioada când femeia trecea printr-o epoca de suparare cu poetul. Scipione Badescu îl pune în garda pe Eminescu despre legaturile lui Caragiale cu Veronica la Târgu-Neamt, legaturi fanteziste si exagerate de informator. Veronica l-a primit pe Caragiale în casa ei si l-a ascultat. L-a rândul ei, i-a destainuit si ea secretul despre ,,boala” lui, ,,pacat” pentru care Eminescu o iarta. Eminescu s-a manifestat de mai multe ori „într-un acces de gelozie!” fata de Caragiale.Se spune ca chiar ar fi vrut sa-l împuste cu un pistol pe care i-l fluturase pe la nas.

Nu l-a iertat însa niciodata pe Caragiale pentru comportarea sa si i-a cerut sa restituie scrisorile primite de la Veronica. O asemenea scena dura se întâmpla chiar într-una din sedinaele Junimii, în casa Kremnitzilor, de Craciun, când cei doi scriitori se cearta ca la usa cortului, ,,dimpotriva Eminescu si Caragiali certându-se unul cu altul”( Maiorescu).

Veronica nu era disponibila sa faca,, prostia” de a se îndragosti de Caragiale, Junimiasii, în frunte cu Titu Maiorescu, încurajau aceasta dihonie, pentru a-l desparti pe poet de femeia iubita, mai ales ca Eminescu îi propusese casatoria.

Titu Maiorescu merge mai departe si insinueaza o intriga specifica lui Caragiale cum ca dramaturgul ,,i-a însirat pe toti prietenii intimi ai d-nei Micle, printre care si el însusi”.

Duiliu Zamfirescu într-o scrisoare catre Titu Maiorescu îl caracteriza astfel pe Caragiale: Ce pacat ca nu se poate face nimic dintr-un asemenea om! Firea l-a înzestrat bine ai viata l-a tentat cu toate prefacatoriile si bunurile ei: a fost sarac, a fost bogat, a avut slujbe, le-a pierdut; o fi iubit probabil si o fi fost iubit, niciodata nu si-a uitat menirea, pe care cel ce l-a zamislit se pare ca i-a suflat-o la ureche, dupa ce l-a gatit, zicându-i, cu un picior în spate: „du-te sa fii trivial!”

La moartea poetului, printre necrologul lui Caragiale, strabate un sentiment de regret, un fel de mea culpa, pentru ce i-a facut poetului.

Cu toata bârfa lumii, Eminescu a fost alaturi de Veronica pâna la sfârsitul vietii. O fotografie, descoperita recent, îl arata pe Eminescu lânga femeia iubita iesind de la teatru, chiar cu un an înainte de a-si da obstescul sfârsit. Iar zeflemistul Caragiale în fata dueleaza cu actorul Stefan Iulian, departe de fostul sau prieten din tinerete.

27 februarie 2012

Ce atitudine ai fata de crucea lui Isus?

On By nelursIn Bible, Christian Perspective, TheologyLeave a comment

George Danciu

.

CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU E VIU SI LUCRATOR!

 .

„Caci Cuvântul lui Dumnezeu este viu si lucrator, mai taietor decât orice sabie cu doua taisuri: patrunde pâna acolo ca desparte sufletul si duhul, încheieturile si maduva, judeca simtirile si gândurile inimii.”                         Evrei, 4.12

„Isus Hristos este acelasi ieri si azi si în veci!”

                                                                Evrei, 13.8

.

Odata un predicator din Anglia a predicat într-un sat. Seara, în drum spre casa a fost atacat într-un loc întunecos de un hot care i-a pus un pistol în piept si i-a cerut toti banii. Fara împotrivire, predicatorul i-a dat ceasul si portmoneul, iar hotul l-a cautat în buzunare. În buzunarul de la piept a gasit niste hârtii pe care le lua în speranta ca sunt hârtii de valoare. Intristat, predicatorul se întoarse acasa. Dupa un timp a fost vizitat de un barbat îmbracat îngrijit si a fost întrebat daca el este predicatorul care a fost atacat într-o seara si caruia i-au fost furate mai multe lucruri. Când raspunsul a fost afirmativ, barbatul a spus: „Eu sunt hotul!” si a pus pe masa ceasul si portmoneul. „Printre hârtiile furate s-a gasit si o predica cu cuvintele: <Sa nu furi>. Am citit-o si ea a devenit sabia care mi-a strapuns sufletul si m-a urmarit pâna când am cazut în genunchi si am recunoscut în fata Domnului Isus vina mea si am devenit un om nou. Acum am o slujba cinstita si îmi câstig existenta”, a relatat fostul hot.

CELE TREI CRUCI

„Împreuna cu El duceau si pe doi facatori de rele care trebuiau omorâti împreuna cu Isus. Când au ajuns la locul numit „Capatâna”, L-au rastignit acolo, pe El si pe facatorii de rele: unul la dreapta, si altul la stânga. Isus zicea: „Tata, iarta-i, caci nu stiu ce fac!” Ei si-au împartit hainele Lui între ei, tragând la sorti. (…)

 Deasupra Lui era scris cu slove grecesti, latinesti si evreiesti: „Acesta este Împaratul iudeilor.” Unul din tâlharii rastigniti Îl batjocorea si zicea: „Nu esti Tu Hristosul? Mântuieste-Te pe Tine însuti si mântuieste-ne si pe noi!” Dar celalalt l-a înfruntat si i-a zis: „Nu te temi tu de Dumnezeu, tu, care esti sub aceeasi osânda? Pentru noi este drept, caci primim rasplata cuvenita pentru faradelegile noastre; dar Omul acesta n-a facut niciun rau.” Si a zis lui Isus: „Doamne, adu-Ti aminte de mine, când vei veni în Împaratia Ta!” Isus a raspuns:

“Adevarat îti spun ca astazi vei fi cu Mine în rai.”

                                                                                                                                     Luca, 23.32-43

.

Toata Mântuirea s-a faurit pe Crucea de la Golgota unde a fost rastignit Isus Hristos, de aceea trebuie sa vedem ce s-a întâmplat acolo si ce putem învata si noi. Sa vedem ce atitudine trebuie sa avem fata de cele petrecute acolo, în istorie.

Fiul lui Dumnezeu, Isus, Cel fara de pacat, neprihanit, înaltat pe cruce între doi tâlhari, aflati la rândul lor, fiecare ridicat pe o cruce.

Istoria consemneaza cum unii au avut sansa sa fie de fata la acel moment istoric unic. Unii trebuiau sa fie acolo, soldatii romani care îndeplineau sarcinile de serviciu, rastignindu-L pe Domnul vietii. Altii poate din întâmplare, altii din curiozitate sau ura, însa doi tâlhari erau acolo împotriva voii lor.

Cel care putea sa ofere mântuirea se afla acum acolo, în mijlocul lor, într-o situatie speciala, caci tocmai de aceea venise în lume: sa ne înlocuiasca în moarte, El cel nevinovat, sa plateasca pentru toti: caci plata pacatului este moartea!

Pe crucea rastignirii lui Isus, deasupra Sa, sta o inscriptie scrisa în trei limbi: „Acesta este Împaratul iudeilor.”

Iata-i asadar, pe cei aflati în fata Lui! Dar ce fac ei?

Cum reactioneaza cei care sunt în fata Mântuitorului?

Unii sunt indiferenti, dar altii au o atitudine de batjocura.

– „Norodul statea acolo si privea”.

–  „Fruntasii îsi bateau joc de Isus si ziceau: „Pe altii i-a mântuit; sa Se mântuiasca pe Sine însusi, daca este El Hristosul, Alesul lui Dumnezeu.” Nu raspunde, pentru ca ei nu cer un lucru serios! Dar slava Domnului, ca nu S-a mântuit pe Sine, ca avea la îndemâna 6.000 de îngeri (iar la trecerea Marii Rosii i-a ajutat doar un singur înger), ci a venit sa ne mântuiasca pe noi, toti cei care cred.

– „Ostasii, de asemenea, îsi bateau joc de El”: necredinciosii pagâni. Care au amânat sa se împace cu El si sa primeasca salvarea sufletelor lor.

În lumea evanghelica baptista era de notorietate comportamentul extravagant al pastorului Marcu Nechifor, om foarte credincios si foarte bine instruit, cunoscator al mai multor limbi. Într-o dimineata de duminica, pe vremea de dinainte de ’89, în Gara din Iasi se întâlnesc mai multi tineri evanghelici care asteapta ora plecarii lor în misiune. La aparitia pastorului Marcu Nechifor toti se foiesc deoarece acesta era imprevizibil, cum va fi si de aceasta data.

– Pace, fratilor!, aproape ca zbiara pastorul, iar ei facându-se mici, mormaie fiecare în barba, abia auzit…

 – Pace..., dupa care sunt întrebati de M.N.:

 – V-ati rugat?

  – Daaa!

 – Bine! Ne mai rugam odata, dar pe genunchi. Toti tinerii, se uita unul la altul, apoi în stânga si-n dreapta, dar n-au ce face si, fiecare cum poate, se apleaca, pe un genunchi, pe doi, mai de voie de nevoie. Unul mai îndraznet, gândind ca într-adevar pastorul M.N. cam exagereaza, se roaga asa:    

– Doamne, ai mila de fratele Marcu! La care fratele M.N. zice „Amin!” si „da-i întelepciune”, continua tânarul, iar fratele M.N. „Amin!”   Dupa încheierea momentului de rugaciune, M.N. îl mustra frateste pe tânarul confrate:

 – Odata ai avut ocazia sa ceri   întelepciune de la Domnul Isus, cu seriozitate,  si ai ratat-o, n-ai cerut pentru tine!

Cât de neinspirat fusese si: „Unul din tâlharii rastigniti Îl batjocorea si zicea: „Nu esti Tu Hristosul? Mântuieste-Te pe Tine însuti si mântuieste-ne si pe noi!”

Acest tâlhar nu s-a lasat cercetat de constiinta sa, nu s-a vazut în ce stare de plâns se afla. El nu a cerut mila, nu a cerut sa i se stearga pacatul si vinovatia, nu a cerut iertare, s-a complacut sa ramâna în aceeasi stare, cu aceeasi viata.

  1. Prima convingere: Teama de Domnul

Dar celalalt tâlhar, desi pacatos si vinovat, are o alta atitudine: Dar celalalt l-a înfruntat si i-a zis: „Nu te temi tu de Dumnezeu, tu, care esti sub aceeasi osânda? Pentru noi este drept, caci primim rasplata cuvenita pentru faradelegile noastre; dar Omul acesta n-a facut niciun rau.” Si a zis lui Isus: „Doamne, adu-Ti aminte de mine, când vei veni în Împaratia Ta!”

Acestui tâlhar, constiinta sa l-a înstiintat ca a comis acte de faradelege, ca trebuie sa se teama de mânia lui Dumnezeu care va cauta sa faca dreptate. S-a vazut deja condamnat si s-a înfiorat ca se va afla curând înaintea judecatii lui Dumnezeu. Brusc si-a revenit din starea de nepasare fata de semeni si fata de Dumnezeu.

  1. A doua convingere: convingerea vinovatiei

    Îsi schimba parerea ca ar fi pedepsit prea greu, prea mult, pe nedrept, ci ca „ pentru noi e drept”- judecata lui Dumnezeu e dreapta, înaintea Sa sunt vinovat! Pâna nu-ti recunosti vinovatia (bolnav) nu poti primi ieratrea (medicamentul). E drept samerg în iad…. E drept ca am încalcat legea lui Dumnezeu …. Sunt vinovat.

  2. A treia convingere: Convins de Unicitatea Jertfei lui Isus

Acest tâlhar, cum sunt multi si azi, poate L-a observat doar de departe pe Isus. Însa acum are ocazia sa-L aiba aproape. Auzise de El, ca si altii, azi. Ca desi, nevinovat, El care facuse atât de mult bine oamenilor, acum El moare ca oricare om si înca rastignit, pe cruce, platind mult, pentru mine si pentru tine, s-a încarcat cu pacatul meu si al tau, suferind rusinea si durerea în locul nostru. Acum, daca sunt convins, aceasta convingere trebuie exprimata. Credinta trebuie exprimata, într-un dialog cu Isus. Dupa ce si-a recunoscut vina, ca e drept sa fie rastignit, acest tâlhar a zis lui Isus: „Doamne, adu-Ti aminte de mine, când vei veni în Împaratia Ta!”

Credinta mântuitoare e centrata doar la Domnul Isus. Nimeni altul nu te poate ajuta sau mântui. El, Isus e calea, adevarul si viata. Nimeni nu merge la Tatal decât prin El. Tâlharul i-a înteles vorbirea, Cuvântul Lui, care e viu si lucrator. Si, Isus e acelasi, ieri si azi si în veci. Tâlharul si-a ascultat glasul inimii, constiinta, simtul adevarului si-al bunului simt. Si-a dat seama ca numai Isus îl poate salva.

Acest tâlhar s-a pocait , si-a recunosct starea sa pacatoasa si L-a recunoscut pe Isus, Ca Domn. Vedeti dumneavoastra, daca am avea un prieten ministru, si am merge la el cu o rugaminte, am putea avea mari sperante în el ca ne va ajuta. Însa daca dl ministru, prietenul nostru ar fi bolnav, pe moarte, cum era Isus, nu prea ne-ar mai fi de ajutor. Însa Isus chiar si pe Cruce, El era Dumnezeu împacând lumea cu Sine. La El totul e cu putinta si totsuficient.

  1. A patra convingere: Credinta mântuitoare e preocupata de vesnicie

Noi oamenii venim la Dumnezeu pentru multe nevoi: de hrana, pentru serviciu, pentru câstigarea pâinii, pentru familie, pentru sanatate etc

Însa, atunci când cineva are credinta mântuitoare, acea persoana va cauta mai întâi mântuirea, împaratia lui Dumnezeu (apoi vin celelalte, pe deasupra…)

  1. A cincea convingere: Isus vine a doua oara

Cineva care are credinta autentica, nu doar ca mai întâi cauta mântuirea, dar si întelege Cuvântul. Nu-l rastalmaceste. Întelege ca Domnul Isus, asa cum a promis, S-a dus sa ne pregateasca un loc (tuturor credinciosilor), dar El vine a doua oara. „Doamne, adu-Ti aminte de mine, când vei veni în Împaratia Ta!”

  1. A sasea convingere: Mântuirea e sigura  (si prezenta)

Trebuie si avem convingerea ca mântuirea e sigura, chiar de azi (din momentul în care am crezut în ceea ce a fost, este si va fi Isus pentru omenire): Isus a raspuns: „Adevarat îti spun ca astazi vei fi cu Mine în rai.” Pentru ca acest tâlhar pocait n-a mai apucat sa faca nimic, a crezut, L-a recunoscut pe Isus ca Domn si Mântuitor si si-a marturisit vina. Apoi, Domnul Isus i-a garantat ca azi va fi în Rai, deîndata. Cuvântul Sau e viu. Ce spune se si face. A spus sa fie …lumina, s-a facut lumina, a zis ca esti iertat, esti iertat, a zis astazi vei fi cu Mine în Rai, Amin, asa e!

  1. A saptea convingere: convingerea nevoii de partasie

Mântuirea te face sa intri în partasie cu adunarea Sa si cu Dumnezeu (Tatal, Fiul si Duhul Sfânt)

O viata mântuita are trei realitati

a. Nespusa: tâlharului pocait de viata sa rea, cel care primit de Isus iertarea, lui Domnul nu i-a mai reprosat nimic. Nu a mai fost cazul sa faca public marturisirea pacatelor comise. Si acele multe pacate comise si nespuse e într-adevar o realitate nespusa. E cunoscuta doar de el, cel în cauza, si de Domnul. Femeia prinsa în preacurvie, de farisei, nici ea nu a trebuir sa mai vina cu întreaga ei istorie plina de pacate, caci Domnul Isus le cunostea (Psalmul 139, Ioan, 2.24), ci i-a spus: Du-te , dar sa nu mai pacatuiesti, pentru ca sa nu ti se întâmple ceva si mai rau.

b. Nevazuta: prezenta lui Dumnezeu, era nevazuta, deaorece El era în Cristos, împacând lumea cu Sine (2 Corinteni, 5.19). Atunci doar un singur om – tâlharul, L-a recunoscut pe Isus ca Dumnezeu si s-a pocait de viata sa imorala, de tâlhar. Doar acesta a apucat oferta si mâna întinsa a lui Dumnezeu.

c Nemaipomenita: ar fi fost de asteptat sa auzim ca un sfânt, unul cu fapte bune, sa intre în Rai. Dar nu, a intrat un pacatos, un raufacator, unul care ameninta si poate chiar lua viata altora. Asa ceva e atât de nemaipomenit si extraordinar. Si dta poti face acest pas salvator, ate încrede pe deplin în Jertfa lui Isus, urmând pasii tâlharului care s-a încrezut în Isus, ca El are o împaratie si poate sa duca si un tâlhar acolo. Câta bunatate gasim la Tatal ceresc. Glorie Lui!

Încerca si dta. Dumnezeu asculta glasul celui care-L cauta sincer. Spune-i cumva asa:

– Doamne, Tu ma cunosti. Nu vreau sa vin decât asa cum sunt, pacatos si murdar. Sunt vinovat si merit pedeapsa Ta. Chiar moartea. Dar Tu ai murit în locul meu. Iarta-ma ca Te-am ignorat si te-am batjocorit atât de mult, prin viata traita. Iarta-ma, si spala-mi murdaria si vina, în sângele Tau scurs pe Cruce la Golgota. Primeste-ma în adunarea Ta, ca pe un copil al Tau. Lucreaza în viata mea si îndruma-ma prin Duhul Tau cel Sfânt. Amin.

Doamne, Adu-Ti aminte si de mine când vei veni în împaratia Ta! Amin.

 

Atitudinea ta față de crucea lui Isus

On By nelursIn Biblia, Credinta, Educatie, Incurajare, Inviere, Mantuire, Miracole, Natura UmanaLeave a comment

CUVÂNTUL LUI DUMNEZEU E VIU ȘI LUCRĂTOR!

Căci Cuvântul lui Dumnezeu este viu şi lucrător, mai tăietor decât orice sabie cu două tăişuri: pătrunde până acolo că desparte sufletul şi duhul, încheieturile şi măduva, judecă simţirile şi gândurile inimii. Evrei, 4.12

Isus Hristos este acelaşi ieri şi azi şi în veci! Evrei, 13.8

Odata un predicator din Anglia a predicat într-un sat. Seara, în drum spre casă a fost atacat într-un loc întunecos de un hoț care i-a pus un pistol în piept și i-a cerut toți banii. Fără împotrivire, predicatorul i-a dat ceasul și portmoneul, iar hoțul l-a căutat în buzunare. În buzunarul de la piept a găsit niște hârtii pe care le luă în speranța că sunt hârtii de valoare. Continue reading “Atitudinea ta față de crucea lui Isus” →

UMORISTUL DOREL SCHOR, ÎN INTERVIU

On By nelursIn InterviewLeave a comment

Raquel WEIZMAN


                                                                                     “Umor de calitate

                                                             fara inteligenta nu exista!“


Dorel Schor (n. 30 iulie 1939, Iasi) este scriitor umorist, gazetar si cronicar plastic israelian de limba româna, membru al Asociatiei Scriitorilor Israelieni de Limba Româna (A.S.I.L.R.). Colaboreaza la numeroase reviste de limba româna din Israel (Orient Expres, Ultima Ora, Expres Magazin si Minimum), din Statele Unite, Spania, România etc. A publicat sase volume individuale si este prezent în numeroase antologii, printre care „5000 de ani de umor evreiesc” (O antologie subiectiva de Tesu Solomovici, Editura Tesu, Bucuresti 2002), sau „The Challenged Generation/ Solo Har-Herescu” (Editura Hasefer, Bucuresti, 1997, editie bilingva româno-engleza).

***

Raquel Weizman:Stimate domnule Schor, sînteti autorul mai multor carti de aforisme umoristice, iar anul acesta va aparea si versiunea spaniola a cartii „Înger cu Coarne”, o editie îmbunatatita si largita cu mai multe aforisme, sub numele „Costumul lui Adam – Ascuns dupa cuvinte”, la Editura Niram Art. În primul rînd, as dori sa îmi dati o scurta definitie a cuvîntului „aforism“, una mai putin ortodoxa si mai personala.

Dorel Schor: Aforismul este exprimarea lapidara a unui gînd, o constatare inteligenta, o cugetare care sugereaza un adevar. Daca are si un strop de umor, place si se retine. Iata un exemplu de aforism-definitie: „un aforism este un roman de un rînd“… Exista culegeri de citate celebre, de cugetari si maxime, cuvinte de duh si cuvinte potrivite, dar eu prefer sclipirile inteligente care te obliga sa le citesti de doua ori pentru ca merita.

Raquel Weizman: Ce v-a facut sa va îndreptati spre acest gen destul de rar întîlnit?

Dorel Schor: Daca aveam rasuflarea lunga a romancierului, nu as fi scris schite scurte, umoristice. Probabil ca mi se potriveste genul scurt, replica imediata. Cunoasteti cazul scriitorului care se scuza: „sînt foarte grabit, asa ca nu am timp sa scriu pe scurt“. Nici eu nu am niciodata timp, pur si simplu nu stiu sa scriu lung. Aforismul mi se potriveste… Cred ca locul aforismului spiritual este în literatura umoristica, iar aceasta poate fi satirica, ironica, cinica… Poate fi rea pîna la durere. Mai ales în cazul autorilor de umor, se potriveste de minune aforismul lui Buffon „stilul e omul“. Vom admite, asadar, ca si omul e stilul!

Raquel Weizman: Cum vedeti universalitatea acestor aforisme?

Dorel Schor: Stiti cine a formulat primele aforisme? Un medic mult mai cunoscut decât mine, „colegul“ Hipocrate. Cugetari care au strabatut veacurile ne-au ramas de la regele Solomon, de la Euripide, Democrit, Platon si Aristotel, de la Cicero si Seneca, Omar Khayam si Confucius, Shakespeare si Rouchefoucauld, Cervantes si Voltaire, Goethe, Napoleon si Tagore. Aforismul se adreseaza oamenilor inteligenti care se afla peste tot… într-o anumita masura.

Raquel Weizman: Sa reluam firul istoriei dvs. personale. Ati început sa scrieti si sa publicati de la vîrsta de 9 ani, începînd cu diverse reviste pentru copii si tineret. Ati putea sa îmi povestiti mai multe despre atmosfera familiala care a facut posibila aceasta activitate precoce? Ati mostenit de la parinti dragostea pentru carti si scris?

Dorel Schor: Raspunsul se afla în întrebarea dvs. De la bunicul dinspre mama, am mostenit numele si un dictionar Saineanu, din anul 1908. Un dictionar român-român la un evreu din Stefanesti, tîrg faimos pentru curtea unui mare rabin, nu era ceva foarte obisnuit, dar David Schor avea biblioteca pe româneste si pe idis, în care se întîlneau mari scriitori si filosofi. Tatal meu facuse liceul în Rusia tarista, a ajuns în România din

cauza pogromurilor ce însoteau anii de dupa revolutie, era un autodidact pe româneste. De notat ca eu sînt Schor si maternal si paternal, familii din tari diferite. Explicatia sta în literele shin, vaf, reish, care în ebraica semnifica shofet ve rabi, adica judecator si rabin. Dar acesti schori nu erau formal nici una nici alta, ci doar oameni pe care colectivitatea îi considera scoliti si corecti, în masura sa judece pricinile dintre evrei, fara sa recurga la autoritati.

Raquel Weizman: Paralel cu scrierile umoristice, ati alcatuit, de-a lungul timpului, o adevarata colectie de prezentari si cronici de arta despre artisti plastici israelieni si, în special, despre panorama artistica a evreilor români din Israel. Stiu ca sînteti si un colectionar de arta. Cum ati ajuns de la ipostaza de iubitor de arta la cea de cronicar?

Dorel Schor: Colectionar de arta, mai modest desigur, am fost si în România. Desi tînar medic, am fost solicitat sa fiu secretar literar interimar, pentru un an, la teatrul din Botosani. Prilej norocos de a cunoaste nu numai actrite, ci si dramaturgi, regizori, scenografi. Printre acestia din urma, Constantin Piliuta, Ion Muraru, Vasile Jurje… Printre colaboratorii ziarului la care scriam, pictorii Mocanu si Vigh. Prin ei si alaturi de ei, am descoperit pictura moderna, am început sa colectionez, dar ce era mai mare ca dimensiuni nu am putut lua cu noi cînd am emigrat. În Israel, am initiat o rubrica plastica în revista Orient Expres, însotita de o mini-expozitie pe paginile cromate. Ideea a avut succes la cititori, redactia m-a încurajat… Am scris despre Silvia Ghinsberg, Miriam Cojocaru, Edwin Solomon, Tuvia Juster, Baruch Elron, Liana Saxone-Horodi, Zahava Lupu, Moni Leibovici, Avi Schwartz, Eduard Mattes, Eduard Grossman, Vladimir Strihan, Zina Bercovici, Moris Manes, Lipa Natanson. Dar numarul este mult mai mare, incluzînd artisti plastici evrei si români de avangarda din România, pictori israelieni formati în tara sau veniti din fostele republici sovietice, din Franta, Statele Unite, Germania, Argentina, Croatia, Polonia, Ungaria, Maroc, Olanda, Africa de Sud, Yemen, Australia…

Raquel Weizman: în interviul dvs. acordat domnului Razvan Niculescu pentru revista Orient-Expres din Israel, citesc o afirmatie interesanta: „cît despre umor, nu exista umor mai de calitate decît cel involuntar. Trebuie numai sa-l culegi discret, sa-l cureti de impuritati si sa-l servesti înainte de a se evapora vitaminele.” în volumul în curs de aparitie în Spania, descopar o alta definitie a umorului: „Sîngele este sarat. Lacrimile sînt sarate. De aceea, dintre toate genurile literare, umorul este cel mai organic“. Cît este de necesar umorul pentru fiinta umana si care sînt beneficiile „uzului“ zilnic?

Dorel Schor: As putea, ca medic, sa raspund cu un truism: rîsul e sanatos. Ati auzit, probabil, de clinicile care practica „sedinte colective de rîs“. Merita sa vedeti spectacolul… Va marturisesc ca rîsul e molipsitor, la un moment dat râzi si te întrebi de ce, dar, dupa aceea, te simti reconfortat si optimist. Ziua în care nu ai râs e o zi derizorie, am scris nu de mult… Dar, în pivnita aforismelor mele, am mizat întotdeauna nu pe rîsul gros, ci pe zîmbetul subtire. Va dau un exemplu de umor involuntar. La ceremonia acordarii unor premii literare, o doamna m-a felicitat. Am întrebat-o daca ma cunoaste din scris. Oh, nu, mi-a raspuns ea cocheta, va cunosc numai din citit…

Raquel Weizman: Volumul „Costumul lui Adam” este însotit de 50 de caricaturi ale domnului Constantin Ciosu, un caricaturist de renume, într-o armonie completa scris-imagine. Cum vedeti aceasta legatura între artele plastice si literatura?

Dorel Schor: Constantin Ciosu e mai mult decît un caricaturist. El face parte din familia restrînsa a cartoon-istilor formatori de opinie, ca Saul Steinberg, Devis Grebu, Raanan Lurie… Am scris despre el si arta lui în urma cu ceva timp. Cînd s-a pus problema ilustrarii volumului „Costumul lui Adam”, m-am gîndit la dumnealui, la modul cel mai firesc. Îi multumesc si pe aceasta cale pentru buna colaborare, as spune intrinseca. Tot

asa cum precedentul volum de aforisme, editat în România, a fost ilustrat cu desene ale lui Baruch Elron, din pacate plecat dintre noi la acea data. Exista grafica de carte ca specie plastica, ilustrînd personaje sau situatii literare. Eu am preferat o autonomie a desenului, nu dublînd aforismele, ci completînd tematic, conceptual, dar independent „starea de umor“.

Raquel Weizman: Credeti ca daca exista fiinte extraterestre, cu o forma de organizare avansata, acestea ar fi posibil sa aibe si simtul umorului?

Dorel Schor: Daca exista, aceste fiinte se afla într-o etapa de dezvoltare mai avansata decît noi. Si daca sînt mai inteligente decît noi, atunci au un umor de si mai buna calitate. Probabil, subtil si cerebral.

Raquel Weizman: Daca sîntem facuti dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, atunci si Dumnezeu are simtul umorului. Marturisiti chiar dvs. Aceasta opinie, în aforismele dvs. Dati-mi macar un exemplu de umor divin.

Dorel Schor: Cîta vreme exemplele îmi apartin, umorul nu e divin, ci profan. Sa luam la întîmplare: „îti multumesc, Doamne, ca m-ai facut ateu“. Sau: „Blestemat în numele Domnului“… Cum dracu’? Sau: „Doamne, ajuta-ne aproape pe toti…“ „Ce nu poti pricepe, explica-le altora…“ „Daca ajungi la o concluzie, nu e obligatoriu sa ramîi acolo…“ „Dracul a aparut odata cu religia…“ „La început a fost Cuvîntul, apoi l-au acoperit cuvintele…“ „Dumnezeu lucreaza prin oameni. Si dracul la fel…“ în carte, gasiti mult mai multe exemple.

Raquel Weizman: Ramînînd tot pe planul religios, nu pot sa nu observ ca însusi titlul cartii dvs. are referinte biblice. Adam, în costum sau fara, ascuns sau neascuns, traieste înca în fiecare dintre noi. Daca dvs. ati fi acel Adam primordial si pomul cunoasterii binelui si al raului ar fi de fapt pomul simtului umorului, ati musca din fructul oprit?

Dorel Schor: Pomul simtului umorului? Conform legendei biblice, s-ar presupune ca nu as sti ce fel de pom este, altfel zis nu ar depinde de vointa mea sau de interesul primordial, ci de sotia mea si de calitatea fructelor… Cred ca ar merita riscul… Oricum, vorba lui Mark Twain, în gradina raiului e destul de plictisitor.

Raquel Weizman: Multe aforisme umoristice de mare savoare apartin marelui fizician Albert Einstein. Care este legatura dintre inteligenta si umor?

Dorel Schor: Ne întoarcem la sorgintea evreiasca a savantului. Umor de calitate fara inteligenta nu exista. în principiu, nici inteligenta fara umor nu ar trebui sa existe… Cît despre Albert Einstein, era el foarte destept, dar bogat nu a ajuns. Treaba asta ma cam îngrijoreaza…

Raquel Weizman: Care este aforismul dvs. preferat?

Dorel Schor: Aforismul preferat e… mai multe. Socrate: „cunoaste-te pe tine însuti.“ Buffon: „stilul e omul.“ Lec: „si pe tron se rod pantalonii…“

Raquel Weizman: Umor, literatura, religie, stiinta, toate acestea se regasesc în opera pictorului israelian nascut în România, Baruch Elron, pe care ati prezentat-o în nenumarate rînduri, în paginile mai multor reviste. Ati fost si un bun prieten al pictorului. Nu este o coincidenta ca volumul dvs. va aparea în Spania în acelasi timp cu volumul Baruch Elron al criticului de arta Hector Martinez Sanz, la editura Niram Art. Ce povesti sau situatii umoristice ne puteti dezvalui în legatura cu personalitatea marelui pictor si care credeti ca era importanta acordata de el umorului, atît în arta sa cît si în viata?

Dorel Schor: în cartea „5000 de ani de umor evreiesc” (Editura Tesu, Bucuresti, 2002), sînt si multe ilustratii semnate de Baruch Elron. Evident, cu umor subtil si de calitate, asa cum e conceput tot volumul. „Amintirile mele legate de Bik”, cum îi spuneau prietenii, se centreaza mai mult pe perioada cînd sanatatea sa era foarte precara. El continua sa picteze cu îndaratnicie, cred ca pictura i-a mai daruit niste ani, asa cum, mai înainte, el daruise picturii anii lui frumosi. Prin firea lucrurilor, situatia nu abunda în umor, am notat totusi niste vorbe amuzante ale lui, pe care le-am publicat în rubrica mea saptamînala de aforisme din revistele românesti din Tel Aviv, mentionînd autorul, ca de exemplu: „Nemurirea consta în neuitare.“

Raquel Weizman: Lasîndu-va dreptul de a ascunde dupa cuvinte orice considerati necesar, va multumesc pentru rabdarea dvs. de a raspunde la atîtea întrebari.

Dorel Schor: Eu va multumesc si va doresc sanatate. E o urare sincera, cu toate ca vine de la un medic!

Raquel WEIZMAN,

http://timpul.ro

“

 

 

SAMI BRISS, REVINE IN IASUL NATAL

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

Iata o surpriza deosebit de placuta: maestrul Briss ma invita la vernisajul expozitiei sale de pictura la galeria de arta “Dana” din Iasi. Era de asteptat. Pentru ca Sami Briss s-a nascut in tirgul Iesilor, a studiat la Academia de arte din Bucuresti, a trait si creat in Israel, s-a stabilit la Paris si a devenit un faimos artist al lumii, cistigind, in timp, o solida si binemeritata notorietate.

Exegetii considera ca opera sa reflecta in mare masura biografia sa. Pictorul e influentat structural de folclorul romanesc si de miturile rurale, are nostalgia icoanelor si a plaiurilor moldave si multe dintre lucrarile sale sunt de esenta populara. Israelul l-a apropiat de valorile si simbolurile iudaice, de temele biblice, de traditiile, sarbatorile si arta muzicantilor cleizmeri. Iar Parisul i-a prilejuit impactul frenetic cu creuzetul tendintelor si cautarilor artistice contemporane, care l-au plasat in familia pretioasa a lui Paul Klee si Victor Brauner.

Probabil ca aceasta explica dece Sami Briss este, aproape in acelas timp, si surrealist, si simbolist, si cubist si… bizantin. El vede lumea intr-o perspectiva foarte personala, care ii permite sa descopere fericirea zilnica. Este un pictor al magicului cotidian tradus intr-un vocabular propriu al simbolurilor. Pestele, conform credintei iudaice, simbolizeaza abundenta, mainile comunica forta si bucurie, pasarea – libertate si noroc, muzica spiritualitate.

Personajele din picturile lui Sami Briss au figurile serene, reflecta un dinamism calm, complex dar precis. In mod paradoxal (sau nu) simbolurile universale ale iubirii si prosperitatii, care l-au facut pe pictor atit de popular in Europa, ne sint reprezentate prin culori calme dar si exuberante. Ambianta de vis din tablouri contine vizibil mesajul ca viata este vibranta si plina de continut. Unicitatea stilului, solutiile originale, continutul artistic personal si compozitia lirica, poetica, fac opera lui Briss inconfundabila.

Expozitia de la galeria “Dana” Iasi, in prezentarea calificata a criticului de arta Valentin Ciuca si a scriitorului Adi Cristi, prilejuieste publicului (re)descoperirea unui artist de dimensiuni majore, prezent in muzee si colectii reputate din Israel, Franta, Romania, Marea Britanie, Germania, Suedia, Olanda, Luxemburg, Canada, Statele Unite…Pictorul israelian roman francez expune macar o data pe an intr-o galerie din Israel. Daca expozitia din Iasi va fi si ea inceputul unei asemenea traditii benefice, cu atit mai bine.

Dr. DOREL SCHOR


Doua lacrimi de cer

On By nelursIn Essays, poetryLeave a comment

RECENZIE de Bianca Marcovici * Haifa-Israel (USR- filiala Iasi)

“Doua lacrimi de cer” de Valentina Becart

Poeta Valentina Becart, nascuta în anul 1961 în jud. Iasi si-a facut simtita prezenta în spatiul poetic (relativ târziu) în perioada matura a existentei. Dupa propria-i marturisire – încercarile de versificare încep în jurul vârstei de 9 ani. În perioada liceului a strâns câteva poezii într-un jurnal care s-a pierdut în negura timpului. Iat-o revenind cu energii, acumulari noi – dupa o lunga absenta. În decurs de 6 ani a citit intens, s-a familiarizat cu noile orientari, stiluri din spatiul cuvântului scris… reusind sa editeze volumele:

Fata sihastra, ed. Timpul, Iasi, 2005; Clipe arse, ed. Timpul, Iasi, 2006; Doua lacrimi de cer, ed. ALFA, Iasi, 2007; Antologie de poezie si comentarii becartiene (35 de poeti), ed. Paneurop, Iasi, 2008; Undeva, un poet…, ed. ArhipArt, Sibiu, 2010; Pe muchia instabila dintre existenta si neant, ed. Stef, Iasi, 2011. De asemenea, a îmbratisat poezia colegilor (mânuitori ai condeiului) si cu daruire (dar nu fara sacrificiu…) a adus în lumina tiparului antologiile:

Antologie de poezie (55 de poeti contemporani), ed. ArhipArt, Sibiu, 2010; Antologia de proza „Declin”, ed. ArhipArt, Sibiu, 2010. În prezent are în lucru o alta antologie: „101 de poeti contemporani” si romanul „Viata furata”. În aceasta perioada scrierile Valentinei Becart apar pe diferite site-uri si în diverse publicatii din care amintim doar câteva; revista ” Moldova Literara” ( fondata de Liga scriitorilor filiala Iasi-Moldova) ( unde activeaza ca redactor ) ; revista „Poezia” aparuta sub egida USR, Iasi ; revista „Vatra-veche” ( Tg. Mures) ; revista „Singur” ( Târgoviste) ; revista „Nou Horizont”, Valencia, Spania. etc… În anul 2011 primeste Diploma de Excelenta (la Gala Premiilor de Excelenta), sectiunea: pesonalitatea culturala a anului. (23 ianuarie 2011, Iasi). Volumul „Doua lacrimi de cer”, ed. Alfa, Iasi, 2007, (la care fac referire) cuprinde poeme de o larga varietate, acestea purtând amprenta modernitatii si nu numai… întâlnim în paginile acestei carti (destul de voluminoase) un univers liric specific clasicilor literaturii române.

„Abisurile sufletesti, descoperite la vreme de o critica atenta, în poezia feminista a unei Magda Isanos, Maria Banus si Ileana Malancioiu, dar nu numai, sunt repere definitorii si în volumul supus aici „analizei”. Arderile de „tot” se regasesc ca un litemotiv în unele poeme de dragoste visata, dar si în accentele unei senzualitati fruste.” (Prof. Mitrita Cretu (Mitridate)… ).

„Acolo unde timpul îsi afla hotarul” poeta vrea sa ridice o „biserica alba” unde sa poata murmura o rugaciune si cine stie… „poate o stea se va aprinde // pe bolta întunecata // unde adevarul tainuit // pare mai însetat de „sânge cald” // cu fiecare rasarit”. (Acolo unde timpul îsi afla hotarul).

Eul liric este vizibil marcat de curgerea timpului… fiind trecut prin „focul” mistuitor al întrebarilor fara de sfârsit. Libera si nestavilita în drumul spre cautarea frumosului – constiinta-i creatoare face câte un popas la „ore de cumpana” si trece prin filtrul trairilor hipersensibile întregul „arsenal” al realitatii înconjuratoare … Dar nu se multumeste cu atât! Spatiul metafizic pare a fi locul cu disponibilitati multiple pentru spiritu-i reflexiv si profund… spirit care patrunde în invizibil cu încredere si tenacitate… provacând misterul. Un moment dintr-o zi caniculara de vara este redat printr-un limbaj limpede, clar, însufletit de prospetimea gândului catre cea asteptata.

„razele soarelui îsi cauta // stralucirea // în paharul tau. // Mi-e atât de sete! // Ars de dorinta – beau pâna la fund – // ultimul strop… fara tine!” (Bautura ta preferata – nectar).

Stapâna pe mijloacele de expresie, miscându-se cu dezinvoltura printre rasarituri si apusuri, trairile poetei trec de la starea de liniste, calm aparent… la starea de angoasa, macinare launtrica, neliniste, înfrângere , singuratare apasatoare… acestea capatând valente grave, profunde – strabatute de intensitatea fiorului liric.

„ Vai ,mie!, // cersesc azur // si mistuit de sete, // musc brazda calda… pe tarmul unde iele – // în seva mea se scalda!”// „ O, sfânt giuvaier // ti-e ruga în zadar… // si-azurul stins, // în ochi viclean de cer” (Cersesc azur). Din „culorile luminii” într-un elan al naivitatii si încrederii în orizonturi ondulatorii… împleteste versuri suave, luminoase pentru a fi „Cu un pas mai aproape de cer”. Aceasta stare de beatitudine nu dureaza – este ca un fulger ce despica întunericul în doua. Viata (afirma poeta) este „drum în lumina batatarit de talpa aspra a suferintei. // Cuvântul rasuna în spatiu // ce ramâne la fel de abstract. // Alearga, alearga! // Nu te opri… între viata si moarte.// Izvoarele vor duce mai departe // taina începutului.” (Cuvântul rasuna în spatiu). Întâlnim în unele poezii cuprinse în acest volum o anumita simplificare si naivitate cautate… Prozaismul voit , versul abrupt nu stirbesc cu nimic din lirismul încarcat de emotie , din valoarea poetica.

„Si totusi, cum arata „gloria”? // „Nu stii!” // mi s-a parut ca-mi sopteste la ureche / ceva… // venit ca dintr-un vis.//

„Asculta cu atentie!”// Mai întâi si se va arata sub forma unui chip…//

Scaldat într-o lumina pura, binevoitoare. // Ochii vor fi numai zâmbete, ascunzând cu grija // Marea Tradare” (Clipa de glorie).

Poezia este o stare, o flacara ce izbucneste din adâncurile sufletesti, nu cunoaste reguli… revarsându-se în albia imaginarului fara oprelisti… Poetul intervine, îngradeste, îndiguieste doar atât cât expresia poetica sa capete limpezime si profunzime.

Poeta Valentina Becart, neobosita cautatoare de expresii inedite… contempla în zilele însorite „zorii scaldându-se ca pruncii // în lacrimi de fericire; Alte expresii ca; „pe buzele tale aprinse surâde abisul”; „ de sângele uitarii zace-acum patata” ; „rogojina împletita din doine stramosesti” ; „toamna banuti de aur pentru clipe de nostalgie” ; „viata-mi sângera peste tot”…. produc reverberatii cu ecouri launtrice tentaculare.

Însetate de transcendent, versurile cauta liniile verticale în speranta evadarii din spatuil strâmt, limitat al vietii. Timpul este un adevarat „calau” ce urmareste tacut fiecare pas al poetei.

„Mi-am cioplit propriu-mi chip // pe inimi de vânt // pe strigat de luna // pe izvoare fara hodina… // cum sa-l mai adun // într-un „umn de nisip”?!… si concluzioneaza fara a cadea în patetism lamentabil: „Zadarnica truda // sa-ti fauresti un chip // pe retina timpului // pe zborul clipelor // si sfâsietoarea ruga… a nenascutului.” (Sfâsietoarea ruga a nenascutului).

Devorata de iluzie si destramare – poeta îsi condenseaza trairile în nenumarate titluri de poezii care-i nuanteaza nelinistea spirutuala , neliniste cu reverberatii semantice, estetice în spatiul poetic. Iata câteva: „Zidit de viu în temnita tacerii” ; „Înfasurata în toamne si amurguri” ; „Înselatoarea pâine a zeilor” ; „Iubirea-n pietre zavorâta” ; „Marele strigat”; „bezna m-a cuprins cu bratele-amândoua”; „o coasa a trecut ca un gând”; „pe crucea destinului”; „si mai cazu un cuvânt tremurat”… acestea fiind câteva din cele 239 de poeme cuprinse în volumul „Doua lacrimi de cer”. Iubirea, tristetea, resemnarea, zborul, visul, dorul , viata rasarind „timid” dintre ruine… toate si-au facut loc în versurile poetei Valentina Becart a carei lirica este strabatura de mari framântari si sfâsieri interioare ce duc în final… la o adevarata confesiune existentiala. Poeta complexa – cu un spirit ascutit în ce priveste constientizarea vietii – cu toata multitudinea aspectelor ei coloristice – transcrie într-un ton grav latura perisabila a existentei… supusa degradarii… Si cum altfel ne-o putem imagina decât trecând de la o stare la alta: uneori pasionala, tandra, melancolica … si nu peste mult timp aflata în cealalta extrema: revoltata, dezamagita… purtând povara „necunoscutului” ca pe o rana mereu sângerânda… sufletul fiindu-i înfasurat într-un straniu sentiment al „iernilor timpurii” cu vânturi polare… Pendulând între revolta si reverie reuseste sa asculte ecoul „marilor chemari” ce vibreaza în structura sensibila si rafinata a trairilor sale poetice , trairi regasite în stihuri expresive încarcate de semnificatii .

„sa curatam pamântul de ruine… // si sa’naltam altare // de „rugaciune pline”. // În fiecare clipa trecatoare // sa’nnobilam al vremilor noroi. // În pulberi sa aprindem stele, // si-n fiecare zi // slavi-vom dimineti, // scaldate-n auritul soare”. (Sa’naltam altare).

Titlul volumului “Doua lacrimi de cer” (adevarata metafora)… deschide cai spre inima cititorului care poate descoperi aici ( în volum) poezii cu o paleta variata de stari având o încarcatura emotionala vulcanica, incandescent a…

Va invit la lecturare si delectare spirituala!

DESPRE REGASIREA ÎNSTRAINARII

On By nelursIn HistoryLeave a comment

Mihai PASTRUGAS

 

Volumul de proza intitulat astfel, aparent da impresia unui paradox, desi autorul nu si-a propus abordarea subiectului de pe aceste pozitii. Paradoxala e doar situatia eroului principal al scrierii, tatal autorului, Ioan, care desi în tara lui, partea rapita din România prin Pactul (secret) Ribbentrop-Molotov, din 23 august 1939, îl pune în situatia sa redevina strain în propria-i tara. Ei bine, autorul, Mihai STIRBU, îsi focalizeaza energia scriitoriceasca cu toata paleta de instrumente pe framântarile sociale care au rezultat sau au precedat aceste evenimente provocatoare de destin. Volumul în cauza a rezultat din cooperarea eroului cartii, care a lasat mostenire copiilor sai si urmasilor câteva însemnari despre evenimentele traite, cu scopul de a restitui adevarul asupra acestor framântari dramatice traite în mediul sau de viata – ca intelectual si apoi militar-patriot.

Volumul Regasirea înstrainarii, semnat de fiul eroului cartii, scriitorul Mihai Stirbu, a aparut la Editura PIM, Iasi în anul 2010. Desi lucrarea nu are o extindere prea mare (112 pagini) i se poate aplica adagiul latin multum in parvo si poate fi categorisit ca fiind un scurt roman modern din genul memorialisticii. Raportata la marea epopee traita de populatia Europei, si nu numai, în preajma si în timpul celui de al II-lea Razboi Mondial, scrierea ar putea fi comparata cu o nota de subsol, dar foarte importanta pentru istoria populatiei românesti, mai ales din partea basarabeana.

Daca acceptam categorisirea propusa, atunci, potrivit schemei clasice, romanul de tip jurnal literar cu accent memorialistic, în mod logic, contine o introducere – expozitiune, un punct culminant si un final care se numeste deznodamânt – un echivalent în plan literar al unui rationament (premisa majora, premisa minora si concluzia). In cazul naratiunii de fata, autorul, scriitor cu experienta si har incontestabil în arta constructiei epice, a închegat cele trei momente într-o unitate organica, iar prin limbaj a conferit scrierii o savoare aparte, care da cititorului satisfactia ca traieste aievea evenimentele si se afla implicat afectiv în vâltoarea acestora.

Din Introducere aflam ca actiunea epica se desfasoara în timp în preajma si în perioada celui de al II-lea Raboi Modial, iar ca spatiu literar – România dupa Marea Unire din 1918, cu toate provinciile sale istorice. In avenimente se contureaza distinct atmosfera dintr-un sat de pe malul Nistrului – Mateuti, unde un tânar cu înclinatii intelectuale, Ioan, se lupta cu prejudecatile familiei si cu conditiile materiale modeste pentru a-si depasi conditia. În final, dupa multe peripetii, reusete sa devina elev bursier la Scoala Normala Vasile Lupu din Iasi. Simtind handicapul provenientei sale, reuseste sa învinga relativ usor obstacolele, devenind un elev eminent si visând în conditii de normalitate sa acceada la statutul de intelectual de prestigiu pentru familia si mediul sau de formare. Destinul însa, care de cele mai multe ori se configureaza din împletirea factorilor externi, îi va fi potrivnic, lui si celor din generatia sa. Dupa scurt timp de la finalizarea studiilor mult visate, Ioan –tânar învatator, va face o scoala militara de ofiteri de rezerva si va primi însarcinari militare, din fatidicul an 1940 pâna în 1944, când destinul sau se confunda cu destinul României amputate de „Intelegerea” dintre Reichul brun si Imperiul rosu. Scriitorul nu eludeaza subiecte dificile din episodul retragerii armatei române din Basarabia, când la pierderile materiale si umane (dezertarile) s-au mai adaugat (vezi cazul Hâncesti) si pactizarea unor comunitati de romni cu invadatorul sovietic. Desi finalul naratiunii consemneaza învingerea României si consolidarea pentru moment a fortelor malefice ale raului, autorul este optimist în ce priveste viitorul mai îndepartat. Prin logica bunului simt, statuarea raului este doar o pauza pentru maturizarea si dezvoltarea fortelor binelui, dupa care acestea îsi revin si restabilesc cursul normal al istoriei.

Mihai Stirbu se dovedeste un autentic continuator al idealurilor generatiei tatalui sau – actorul central al lucrarii – dar si un foarte bun narator, care da cititorului un important punct de sprijin în întelegerea acelor evenimente traumatizante si pentru contemporaneitate. Ca scriitor cu experienta, îmbina în mod fericit în actiunea narativa descrierea, dialogul, interogatia, povestirea, proverbele, faptele istorice, judecatile de valoare si adecvate figuri de stil pentru a da scrierii nerv si sustinere logica, încât în final, romanul îsi atinge scopul si, urmând firul logicii putem spune ca plecând cu succes de la Quod erat demonstrandum (ceea ce era de demonstrat) a ajuns cu succes, prin mijloace literare, la Quod erat demonstratum (ceea ce s-a demonstrat).

 

PREMIILE PORTUGHEZE

On By nelursIn CultureLeave a comment

GEORGE ROCA prezinta:

PREMIILE PORTUGHEZE RECOMPENSEAZA PROIECTE DE COOPERARE INTERNATIONALA

Lisabona – Madrid – Bucuresti:

La sfârsitul lunii iunie a.c., a avut loc, la Lisabona, decernarea Premiilor de caracter cultural si artistic MAC 2011, oferite anual de Miscarea de Arta Contemporana din Portugalia, si care marcheaza cea de a 17-a aniversare a acestei prestigioase institutii.

Instituite pentru prima oara în anul 1997, premiile MAC au ca obiectiv dinamizarea relatiilor dintre diversi agenti si practici artistice si spatiile asociate lor, atât cele fizice, galerii, institutii cât si cele apartinând mediilor de comunicare, presa scrisa sau televiziune, din mai multe tari.

 Jurnalistul român Fabianni Belemuski, director al Revistei Niram Art din Madrid, a primit Trofeul pentru Presa Scrisa, în numele întregii echipe editoriale, alaturi de fondatorul revistei, pictorul Romeo Niram. Trofeul pentru Promovare Culturala i-a revenit Agentiei Defeses Fine Arts, înfiintata de Eva Defeses, care reprezinta în spatiul iberic mai multe institutii, reviste si artisti plastici români.

 Miscarea de Arta Contemporana a oferit Trofee, Premii si Medalii la numerosi jurnalisti si artisti plastici din Portugalia si Spania, printre care cunoscutul pictor armean Onik Sahakian, maestrul portughez Hilario Teixeira Lopes, jurnalistul de la televiziunea portugheza TVI Joao Paulo Sacadura, scriitorul spaniol Héctor Martínez Sanz, directorul revistei Madrid en Marco, etc.

 Promotorul cultural spaniol António Calderón de Jesús, cunoscut pentru proiectele sale de cooperare culturala româno-spaniola, a fost distins cu Medalia de Recunoastere Internationala. Directorul-fondator al Miscarii de Arta Contemporana, Alvaro Lobato de Faria, i-a înmânat personal distinctia. Calderón de Jesús este fondatorul galeriei Artejescal din Madrid care reprezinta mai multi artisti plastici români si un promotor activ al culturii române. Ultimul sau proiect este seria de filme documentare despre arta din România, pentru care fost intervievati în jur de 1000 de artisti si au fost editate peste nouazeci de DVD-uri care prezinta artisti, ateliere, expozitii din Iasi, Botosani, Suceava, Cluj-Napoca, Sibiu, Brasov, Slatina, Dolj, Corabia, Caracal, Bals, Cetate, Craiova, Rosiorii de Vede, Alexandria, Timisoara, Bucuresti, Ploiesti, Targu Jiu, Pitesti si multe alte sate si orase mai mici din toata România.

 Antonio Calderón de Jesús lucreaza, în prezent, la un proiect mai extins care uneste arta din România cu cea din Spania si Portugalia. Se doreste promovarea artistilor români, portughezi si spanioli într-un centru de documentare a artei contemporane din toata lumea, cu obiectivul de a le face cunoscute operele. In acelasi timp, Calderón de Jesús definitiveaza deschiderea a noi spatii expunere la Madrid, care sa faciliteze schimbul de expozitii ale artistilor din România si Portugalia, în colaborare cu institutii internationale.

GR

Convorbire cu Adi CRISTI

On By nelursIn InterviewLeave a comment

CONVORBIRE CU POETUL, PROZATORUL, PUBLICISTUL SI  EDITORUL

ADI CRISTI DIN IASI

 

 

 

 

[pullquote]

„Eu sunt ceea ce sunt si nicidecum ce-mi spun altii ca sunt!” Adi CRISTI

[/pullquote]

 

O convorbire cu un scriitor care are la activul sau mii de pagini publicate în zeci si zeci de carti, pline, dense, adevarate, nu e un lucru simplu. El spune undeva, despre sine: „Eu sunt ce sunt, si nicidecum ce-mi spun altii ca sunt!”… Ce fel de OM o fi, în esenta, acest domn Adi Cristi? Ce suspiciozitati are? Cum îsi ascunde miezul sensibil al sufletului sau? E cam derutant, privindu-l „din afara”. Este poet – si din versurile lui se desprinde o anumita caldura, o mare dragoste de viata, frumoasa, buna, filozofica. Dar Adi Cristi este si ziarist cu performante iesite din comun. Are articole percutante, cu dezvaluiri senzationale si de curaj, cu comentarii rafinate, însurubate în cea mai fierbinte actualitate. Deci ar putea fi si un „sacal” de presa, prin urmare un tip, în sinea lui, furtunos, dinamic si chiar exploziv. Sa nu uitam ca în sfera gazetariei a ajuns în vârf, fiind în conducerea Uniunii Ziaristilor Profesionisti din România… Iata însa ca este si om de afaceri, are un Trust de presa, cu editura si cu ziar. Le conduce si rezista de 20 de ani. Prin urmare – trebuie sa fie versat în „culise”, rece în gândire, dur, sa „prinda” repede pericolele imediate, dar sa priveasca si în perspectiva larg economica, gasindu-si drumul cel mai potrivit lui însusi. Cum sa-l abordez? Ce lungime de unda l-ar face sa-mi raspunda cât mai deschis la întrebari?

În fine, cam cu astea-n cap, m-arunc în apa si-ncep sa înot. Nimic din ce-am gândit mai înainte nu se încheaga. Omul e cu totul altfel decât as fi crezut. E sociabil. E amabil. E politicos dar demn, si are o fina, abia sesizabila, condescendenta. E deschis pentru oricine si pentru ori ce subiect. Bineînteles, în limitele bunului simt. Are cei sapte ani de acasa si douazeci de dupa „Revolutie”! Are lustrul prezentei de spirit naturale si marele avantaj al unei gândiri bune, al unei inteligente sclipitoare si neostentative, venita de-acasa, genetic. Ceea ce a realizat e rodul acestui creier al sau. Si al unei vointe puternice, dublata de tenacitate. Prieteniile lui sunt si ele rodul acestui fel de a gândi, dublat de un suflet bun si cenzurat de o experienta de viata substantiala. La fel sunt si cartile lui Adi Cristi. În scrisul sau, tot ce-am spus mai sus se afla într-un melanj de magma ajunsa, adesea, agata, safir, rubin, ca si tot felul de alte pietre pretioase, pe care un vulcan figurativ le explodeaza, daruindu-le lumii. Si totusi…

***

Roni CACIULARU: Dupa parerea dumneavoastra, cine sunteti, domnule Adi Cristi?

Adi CRISTI: Asa cum am mai spus: eu sunt cine sunt! Deci nu pot fi altceva decât poetul Adi Cristi. Chiar daca viata m-a provocat si la alte activitati, cum ar fi aceea de jurnalist, sau aceea de editor. Eu sunt, în primul rând, poet.

Roni CACIULARU: Poetul Adi Cristi, care se bucura aici, în Israel, de aplauze repetate. Am participat si eu la unele întâlniri la care ati fost „eroul principal” si am „ gustat”, si cu aceste prilejuri, din creatia dumneavoastra. Caci s-au citit poezii de Adi Cristi, au fost analizate, apreciate, aplaudate. E vorba de întâlniri cu un public avizat, la Casa Scriitorilor, La Institutul Cultural Român din Tel Aviv, La Cercul Cultural din Haifa, unde o lume distinsa, elevata, mai ales intelectuali, vine de fiecare data când popositi în Israel. Dar despre poezia dumeavoastra poate vom mai vorbi. Acum ma intereseaza mai mult OMUL ADI CRISTI. Deci: care sunt raporturile dumneavoastra cu lumea?

Adi CRISTI: Eu sunt prieten  cu lumea. Niciodata nu mi-am permis sa dusmanesc lumea.

Roni CACIULARU: Exista si viceversa?

 

Adi CRISTI: Da, am întâlnit… Am întâlnit oameni care-si consuma destinul urând. Eu niciodata nu am urât. Cel care ataca, cel care îndeplineste „formatiunea” de misel, acela este pentru mine o umbra, peste care trec mai departe.

Roni CACIULARU: Îmi vine în minte o „umbra” de acest fel, din tineretea dumneavoastra, despre care ati mai scris. Ma refer la revista „Saptamâna” si la  creionul ei care era Eugen Barbu, secondat de Corneliu Vadim Tudor.

Adi CRISTI: Prima mea carte, „Play back/ fiinta lucrurilor”, care aparuse la editura „Albatros” în 1983 a constituit subiect de inspiratie pentru cei doi scriitori români de la revista „Saptamâna”, astfel încât Eugen Barbu îsi începe un serial cu titlul „Judecata de apoi a poetilor”, cu cartea mea si a lui Ion Stratan.. Prin aceasta rubrica cei doi semnatari ai ei încercau sa demonstreze cititorilor cum trebuie scrisa poezia. Noi ne-am încapatânat si am scris poezia asa cum am simtit-o si am gândit-o noi! Rubrica aceea a murit. În schimb, poezia noastra traieste.

Roni CACIULARU: Am retinut pentru mine ceea ce unii critici de valoare au subliniat, de-a lungul anilor care au urmat, ca element specific pentru stilul dumneavoastra liric:  si personificarea (întruparea) poeziei ca un corp viu, existent în realitatea cognoscibila, ca si puterea si subtilitatea metaforei, gândirea poetica patrunzatoare, rafinata, percutanta, ce releva esente filosofice si sensibilitati profund umane… Domnule Adi Cristi, de la episodul cu „umbre” din „Saptamâna” a trecut atâta timp. S-au schimbat guverne, regimuri sociale, lumi culturale. Ati continuat sa mergeti pe drumul dumneavoastra. Câte carti ati scris pâna astazi?

Adi CRISTI: Ultima carte cu care am venit recent la Tel Aviv, se numeste „Psalmi declasificati”. Este a 43-a carte pe care am scris-o. Acum… un numar exact al cartilor de poezie nu-l tin minte, dar precizez ca am scris pe lânga poezie si doua romane, precum si înca un numar de carti de publicistica, de editoriale si interviuri.

Roni CACIULARU: Stiu ca sunteti un editorialist de forta!

Adi CRISTI: Eu din 1990 conduc cotidianul „24 de ore” si, fara falsa modestie, afirm ca am scris editorialele acestui jurnal, zilnic.

Roni CACIULARU: Fara îndoiala ca este un record publicistic! Ziarul acesta, „24 de ore”, ca si Trustul de presa cu acelasi nume sunt, asa stiam, proprietatea dumneavoastra. Am citit însa în presa, ceva mai înainte, ca le-ati fi vândut…

Adi CRISTI: Nu, nu! E o informatie preluata gresit de unii gazetari din România; eu am vândut niste active ale Trustului, niste cladiri… Cotidianul apare în continuare sub directia mea. „24 de ore” nu poate fi vândut. Nu are cum sa fie înstrainat. El a plecat dintr-o idee pe care am avut-o în luna ianuarie, 1990. Aceea de a sluji cu credinta cititorul. Exista un slogan de început acolo, în ziar, semnificativ si azi: „Fara noi veti fi foarte singuri!”. Este semnificativ, pentru ca trecem si acum prin vremuri grele. Este mereu nevoie de o ureche care sa stie sa asculte si o inima care sa îmbarbateze.

Roni CACIULARU: Ziarul dumneavoastra are un tiraj mare?

Adi CRISTI:Nu.

Roni CACIULARU: Sunt perspective de crestere a tirajului?

Adi CRISTI: Speram în continuare ca Puterea sa primeasca „mintea cea de pe urma”. Ar fi si în folosul ei, pentru o guvernare cât se poate de echilibrata si stabila, în folosul cetateanului.

Roni CACIULARU: Cum este presa din România?

 

Adi CRISTI: Va pot spune cu exactitate greutatile cu care se confrunta presa, chiar si prin prisma calitatii pe care o am, aceea de prim-vicepresedinte al Uniunii Ziaristilor Profesionisti din România. Puterea presei este data, la ora actuala, de cea regionala, locala. Sunt ziare centrale care apar cu 10, 15 exemplare, în timp ce în presa regionala nu exista asemenea caderi. Chiar si asa, se pare ca Puterea nu are un mare apetit pentru a încuraja aceasta utilitate publica. Cu toate ca presa nu face altceva decât sa asigure îndeplinirea mai multor articole din Constitutie, precum cele privind libertatea de exprimare, dreptul la informatie si asa mai departe.

Roni CACIULARU: Ma intreb daca nu cumva si calitatea profesionala si morala a unora dintre ziaristii din România acestei ore nu ar fi si ea o cauza a neîmplinirilor. Oare puterea de lupta eficienta a oamenilor de presa, în slujba adevarului si a democratiei, nu ar trebui întarita, amplificata?

Adi CRISTI: Eu am vazut cealalta parte a adevarului din exprimarea dumneavoastra. Cu siguranta, calitatea jurnalistului este si un efect al aprecierii de care se bucura presa în ochii diriguitorilor. Daca am fi avut o Lege a statutului jurnalistului în societate – nu o Lege a Presei, a nu se confunda! – prin care si ziaristul sa fie aparat, asa cum aparat este avocatul, asa cum este aparat politistul, asa cum sunt aparati notarii etc., fara îndoiala ca, din punctul de vedere al calitatii demersului jurnalistic, am fi asistat la un salt calitativ. Acum însa, fiecare se descurca pe cont propriu…

Roni CACIULARU: Dar Organizatia  din conducerea careia faceti parte „la vârf” – actioneaza în acest sens?

Adi CRISTI: Uniunea Ziaristilor, ca uniune de creatie, încearca sa apere jurnalistul printr-o protectie asigurata nu atât pe plan intern, cât pe plan international. Ori ce abuz al puterii împotriva gazetarului este monitorizat si transmis mai departe forurilor internationale, încât presiunea din exterior sa-i oblige pe guvernantii nostri sa învete a.b.c.-ul democratiei. Pentru ca o tara fara libertate de exprimare – indiferent ce regim reclama – aceasta tot dictatura se numeste.

Roni CACIULARU: Si în interviurile dumneavoastra aceste idei, aceasta pozitie, se fac simtite… Câte carti de interviuri ati publicat?

Adi CRISTI: În ziarul amintit am si o rubrica de interviuri, saptamânala, intitulata „24 de întrebari în 24 de ore”. Ca urmare mi-au aparut 8 carti de interviuri, 8 carti a câte 600 si ceva de pagini fiecare. Nu am ocolit nici un personaj principal, atât politic cât si cultural al tarii. Am încercat sa realizez o oglinda a ceea ce avem noi de valoare, dar si sa ofer sansa de a te naste si de a muri „pre limba ta”…

Roni CACIULARU: „Nici o fapta buna nu ramâne nepedepsita”, spunea Gambetta. Ati primit reactii mai dure la unele dintre articolele dumenavoastra?

Adi CRISTI: Se-ntelege. Pe gardul guvernelor este o inscriptie, aceea de „Câine rau”. Logic ar fi ca un „câine rau” sa fie tinut pe lant. Ei bine, în România puterea n-are oprelisti. De fiecare data când se simte intimidata – atentie, nu spun atacata! – ea latra si musca. Trupul meu este plin de astfel de muscaturi.

Roni CACIULARU: E mai bine decât sa aveti remuscari! Totusi – vindecare cât mai buna! Ne-am îndepartat un pic de persoana, de omul cotidian, care ar fi Adi Cristi. Dar daca tot am vorbit de scrisul dumneavoastra, ati amintit ca ati creat si doua romane.

Adi CRISTI: Una dintre aceste carti am scris-o în 1983 si se intituleaza „Sinea mea. Tratat despre revolutie”. În 1984 urma sa apara la editura „Albatros”. Dar, dupa interventia Securitatii –i nclusiv la mine acasa – editura a fost nevoita s-o retraga de la aparitie. Al doilea roman, mai amplu, mai – stiu eu?! – mai balzacian, este intitulat „Provocarea” si are doua volume, cu un total de 1400 de pagini. Oarecum continui constructia primului roman. Numai ca de data asta aduc imaginatia, poezia si realitatea într-un conflict anume – totul terminându-se la spitalul de nebuni al orasului unde, într-un final, paznicul constata ca mecanicii au schimbat sensul de deschidere si închidere al portilor. În loc sa închida spatiul spitalului de nebuni, închisesera spatiul orasului.

Roni CACIULARU: Teribila metafora! Totusi, cum spuneam, mi-am propus sa va cunosc mai bine dincolo de penita, pix sau computer. Iata de ce ating acum un subiect ceva mai delicat, poate, pentru dumneavoastra. Prin activitatea editoriala legata de scriitorii de aici, din Israel, ca si prin creatia dumneavoastra de data mai recenta, în tandem cu cea a lui Shaul Carmel, realizati un amplu arc voltaic, o punte frumoasa si utila între tarile noastre. Cum sa-mi explic, de fapt, caldura dumneavoastra sufleteasca fata de Israel?

Adi CRISTI: Eu am ajuns în Israel printr-o oportunitate, o carte scoasa la editura ieseana a lui Valeriu Stancu („Descopera-mi ceea ce eu am pierdut”), un experiment cultural apreciat de critica literara. Cartea am scris-o împreuna cu poetul Shaul Carmel. De fapt, relatia mea cu Israelul este o relatie mai aparte. Am mai spus lucrul acesta: tatal meu a fost evreu. Tot timpul m-a obsedat acest spatiu, fara a avea în mine acea pornire catre ?ara Fagaduintei. Am rude în Israel. Din pacate, nu mi-am gasit timpul necesar ca sa fiu, cum ar trebui, printre ele. Cu toate acestea am o anumita obsesie, aceea a „Zidului Plângerii”. Prin „Zidul Plângerii” eu am descoperit Israelul. În proiectul meu comun cu cel al lui Shaul Carmel (acela ca am scris fiecare, în paralel, carti de poezie pe o tema aleasa de comun acord) a existat cartea mea „Zidul”, iar Shaul Carmel, la rândul sau, a scris volumul „Peretele lui Dumnezeu”. Eu am încercat sa decodific ce înseamna Zidul într-o comunitate cu celelalte ziduri ale lumii si am constatat ca este singurul zid care nu desparte, ci uneste. Asa dupa cum Shaul Carmel privea „Peretele lui Dumnezeu” din interiorul dramei poporului evreu. Pentru mine Israelul a devenit nu numai o întoarcere în timp ci, din contra, a devenit pasul înainte. Eu, prin ceea ce întâlnesc aici, la scriitorii de limba româna, prin sufletul si cartile lor (aparute sau înca nu) nu fac altceva decât sa descopar adevarata literatura a limbii române. Mai corect – o parte deosebit de importanta a ei. Proiectul meu, la care lucrez mereu, îsi propune sa  redea cititorului de limba româna de pretutindeni aceste importante carti scise în Israel.

Roni CACIULARU: Apropo de Editura, aveti o anumita politica de carte? Sunt si carti pe care le respingeti, pe care nu vreti sa le publicati?

Adi CRISTI: E o întrebare grea. E o întrebare grea, pentruca eu n-am respins niciodata o carte. Autorul si-a retras-o, atunci când i-am impus un anume standard artistic, moral etc.

Roni CACIULARU: Cum se explica afluenta reala a scriitorilor catre editura „24 de ore” din Iasi ?

Adi CRISTI: Poate ca este vorba si de efectul unui management bine articulat. Discutiile mele cu scriitorii (fie în Israel, când vin aici si ne întâlnim, fie chiar si-n România), ca si oferta de a scoate carti care raspund tuturor exigentelor tehnice, estetice si, desigur, chiar  si la preturi convenabile, precum si unele înlesniri pe care le facem câteodata, creaza un nume, o atmosfera, o atractie.

Roni CACIULARU: Am vazut cartile scoase recent la editura dumneavoastra de catre Shaul Carmel, G. Mosari, Francisca Stoleru, Paul Leibovici si altii. Admirabile! Totusi, gândindu-ma acum la convorbirea noastra, parca prea le reusiti pe toate! Îmi apareti drept un personaj pozitiv, cum sa zic?… chiar prea pozitiv! Si am impresia ca parca ceva nu e verosimil. Un om adevarat nu poate fi numai cu plus. Ati fi dispus sa-mi spuneti ce neîmpliniri v-au marcat si va urmaresc?

Adi CRISTI: A nega minusurile mele, ar fi ca si cum cineva ar dori sa traiasca numai ziua si sa nege noaptea. Ei bine, eu, Adi Cristi, sunt compus si din zi si din noapte. Dar o mica precizare: când am gresit, nu am gresit cu voie. Si poate de aceea, în momentul în care am reusit sa-mi fac „mea culpa”, din greselile mele am învatat, astfel încât faptele bune au fost în siguranta.

Roni CACIULARU: Puteti da exemple?

Adi CRISTI: O fapta pe care eu nu o consider ca a fost buna, este ca am terminat o facultate de constructii. Dar, în acelasi timp am început sa scriu. A trebuit sa-mi formez deci o gândire tehnica pentru ca sensibilitatea mea sa aibe un câstig în plus. Mai târziu am facut o facultate de stiinte politice. Eu consider asta o fapta buna, pentruca 20 de ani m-a slujit. Am divortat – iata o alta fapta buna!

Roni CACIULARU: Din punctul cui de vedere?

Adi CRISTI: Din punctul meu de vedere. Caci ori ce eliberare poate fi considerata o fapta buna. Am doi copii, doua fete – Diana si Alice. Ele sunt, fara îndoiala, fapte bune. Sunt cele mai bune carti de poezie ale mele! Desigur, când vorbim de fapte rele sau bune, ma gândesc la cele care pot fi tinute minte. Pentru ca în rest, daca ne scuturam, vedem ca fiecare din noi face o fapta buna pe zi, iar restul sunt fapte rele. Dar acestea sunt mai mult nevinovate. Ba treci pe rosu, ba nu spui „buna ziua” tuturor celor care ar trebui si asa mai departe.

Roni CACIULARU: Ce urâti?

Adi CRISTI: Eu nu urâsc.

Roni CACIULARU: Ce iubiti?

Adi CRISTI: Totul.

Roni CACIULARU: Din nou trebuie sa va întreb cine sunteti?

Adi CRISTI: Sunt un cetatean al acestui Univers, care nu stie sa urasca, pentru ca stie doar sa iubeasca.

Roni CACIULARU: Sunteti poet cu acest raspuns! Dar ca gazetar si publicist ce-ati raspunde?

Adi CRISTI: Sunt un om chinuit.

Roni CACIULARU: Iar în calitate de prozator?

Adi CRISTI: Sunt ceea ce nimeni nu ar dori sa fie. Pentruca fiecare din noi are propriul sau destin. Când cineva încearca sa fie altcineva, atunci rateaza.

Roni CACIULARU: Sunteti un om fericit?

 

Adi CRISTI: Nu.

Roni CACIULARU: Sunteti un om mai putin fericit?

Adi CRISTI: Nu. Sunt ceea ce sunt… !

—————————————————————

Nota: dupa data realizarii acestui interviu, marele poet SHAUL CARMEL a trecut în lumea celor drepti. Fie-i amintirea binecuvântata!

Roni CACIULARU

 

CONTRABANDISTUL EMINESCU

On By nelursIn HistoryLeave a comment

de Lucia OLARU NENATI

 

 

[pullquote]„Eminescu e om mare al natiei, ceea ce este poate mai mult decât un poet genial.”      (Nicooale Iorga)[/pullquote]

 

Putini stiu ca Eminescu nu a luptat numai cu pana si cuvântul pentru idealurile nationale, ci a facut-o si prin fapte, chiar dintre cele care i-au cerut un curaj deosebit si l-au expus la riscul arestarii pentru contrabanda si atentat la siguranta imperiului. Iata cum s-au desfasurat lucrurile! In 1875 se împlineau 100 de ani de la anexarea Bucovinei printr-un rapt abil si realizat prin coruptie. Descrierea modalitatilor de înfaptuire a rapirii exista consemnata în corespondeta dintre internuntiul austriac la Constantinopole, Franz Maria von Thugut si cancelarul imperial al Mariei Tereza, Wentzel Anton Kaunitz Reitberg. In aceste scrisori cei doi comunica despre pasii strategici pe care-i faceau pentru stabilirea unui culoar de trecere între Pocutia (devenita proprietate austriaca) si restul imperiului, ce avea sa se numeasca Bucovina.

Din aceste documente reies actele de coruptie prin care au fost atrasi atât înalti functionari ai Rusiei (feldmaresalul Rumiantev, caruia i s-a oferit o tabachera de aur cu briliante si 5000 de galbeni austrieci) cât si mai multi demnitari turci printre care si Reis Effendi, care a cerut special si a primit un pumnal de aur cu teaca aurita cu briliante si smaralde, având încrustat în ele un orologiu. Prin aceste masinatiuni culoarul de trecere s-a largit pâna la a cuprinde întregul tinut al Bucovinei.

[pullquote]

“E drept ca pentru crearea unui om mare trebuieste conlucrarea a doi factori, unul este acela al împrejurarilor, al doilea este caracterul si inteligenta persoanei istorice. Aceasta a doua conditie Grigore Ghica Voevod a îndeplinit-o cu desavârsire. Urmarind cu întelepciune si cumpatare binele si integritatea patriei sale le-au mentinut cu rara energie personala pân-la cea din urma clipa a vietii sale.” (Eminescu)

[/pullquote]


Asadar Bucovina a fost vânduta pe o tabachiera si un pumnal! Tot din aceasta corespondenta reiese lupta cumplita a domnului Moldovei, Grigore Ghica Voevod care a încercat pe toate caile si cu toate mijloacele sa-si apere tara nelasându-se corupt spre a accepta tacerea, ceea ce i-a atras în final suprimarea prin asasinare. Toate aceste scrisori care arata ce s-a petrecut în 1775 au fost adunate într-o brosura editata în 1875 intitulata „Rapirea Bucovinei dupa documente autentice”, redactata de Ion Slavici si prefatata de Mihail Kogâlniceanu dupa documentele din colectia lui Hurmuzachi privitoare la istoria românilor.

Eminescu, stabilit atunci la Iasi, trece clandestin în Bucovina având ascunse în bagajele sale mai multe sute de exemplare ale acestei brosuri riscând sa fie prins si pedepsit cumplit. Tragând la prietenul sau Stefanelli în Cernauti si beneficiind de ajutorul lui, el trimite brosurile prin posta persoanelor oficiale, oaspetilor straini si organizatorilor „serbarii seculare” pe care o pregatisera austriecii la aniversarea unui veac de la anexarea Bucovinei. Desi circulatia brosurii a fost interzisa, desi s-au facut puternice proteste diplomatice, nimic n-a mai putut împiedica raspândirea cartii prin lumea europeana (fusesera multi oaspeti straini la Cernauti!) care a aflat din surse documentare autentice despre ticalosia prin care s-a produs decapitarea Moldovei.

Eminescu nu s-a multumit cu atât, ci a publicat în tara articole prin care glorifica vitejia si rectitudinea morala a lui Grigore Ghica Voevod, pe care-l aseaza în rândul marilor personalitati ale lumii, alaturi de Ludovic al XIV-lea, Frederic al II-lea, Petru cel Mare, Ecaterina a II-a etc. Iata formulate chiar de catre poet în articolul intitulat Grigore Ghica voevod si aparut în Curierul de Iasi, nr.109 din 1876, argumentele care sustin aceste aprecieri: „E drept ca pentru crearea unui om mare trebuieste conlucrarea a doi factori, unul este acela al împrejurarilor, al doilea este caracterul si inteligenta persoanei istorice. Aceasta a doua conditie Grigore Ghica Voevod a îndeplinit-o cu desavârsire. Urmarind cu întelepciune si cumpatare binele si integritatea patriei sale le-au mentinut cu rara energie personala pân-la cea din urma clipa a vietii sale. Ambasadorul austriac ce era în acea vreme la Constantinopole s-a vazut silit a încredinta pe cancelarul Kaunitz ca orice tranzactie ar face cu acest voevod, concesiile sale vor fi numai aparente caci acest caracter nu cedeaza si nu se pleaca. El va urmari întotdeauna întregirea patriei sale fie prin razboi fie prin diplomatie, de aceea trebuie înlaturat cu orice pret. Trebuia dar nimicit acest om a carui tarie de caracter ameninta pe rapitorul patriei sale, trebuia asasinat în taina fara zgomot.”

Si pentru a sublinia soarta tragica a unui mare domn patriot care a luptat eroic cu toate fortele uriase ce amenintau integritatea tarii sale, Eminescu continua: „?i asa s-au urmat în comuna Iasi (…) acolo s-a întâmplat aceasta fapta a întunericului, acea miselie demna de diplomatia veacului trecut, acea nerusinata palmuire a slabiciunii si dezbinarii poporului românesc. Intr-adevar ce rusine mai mare putea sa ni se întâmple? Dupa ce (…) ni se luase vatra stramaseasca, începatura domniei neamului moldovenesc (…) se asasineaza prin influenta morala a Austriei domnul care au îndraznit a protesta contra nerusinatei rapiri.”

Ca o concluzie ce ramâne vesnic valabila în istoria noastra, Eminescu conchide cu amarnica durere si sfâsiere launtrica, una dintre multele care l-au afectat profund si i-au provocat rând pe rând sfârsitul prematur al vietii pe care-l comemoram mereu la mijlocul îndoliat al lui iunie, doliu care înmanunchiaza în el toate durerile neamului traite adânc de catre omul deplin al culturii românesti.

Iata aceste cuvinte aforistice care pot fi înscrise pe frontispiciul istoriei noastre perpetui: „Popor românesc, mari învataturi îti da tie aceasta întâmplare! Daca fii tai ar fi fost uniti totdeauna atunci si pamântul tau stramosesc ramânea unul si nedespartit. Dar veacuri de dezbinare neîntrerupta te-au dus la slabiciune, te-au dus sa-ti vezi rusinea cu ochii!”

Nu putem sti, desigur, daca tot mai insistentele afirmatii despre suprimarea deliberata a lui Eminescu din motive de ordin politic sunt întemeiate, desi probele material-istorice si rationamentele logice sunt tot mai pregnanate. Am dori din suflet sa nu fie nimic adevarat si toti cei ce sustin aceasta varianta sa fie niste fictionari fabulatori bolnavi de scenarita. Dar, privind din perspectiva actuala si din cea conturata prin acumularea atâtor informatii si concluzii de-a lungul zecilor de ani de când ma aflu în proximitatea universului eminescian, a propriei experiente existentiale, nu pot sa nu acord atentie ideii ca, în fond, ceea ce a contat a fost mai întâi de toate, pasiunea adevarului absolut care l-a stapânit tiranic („adevarul e stapânul nostru, nu noi stapânim adevarul”) si care l-a determinat sa intre automat în slujba cauzelor drepte si, mai ales, în apararea interesului general national pe care, vai, în toate timpurile (dar mai ales azi!) se gasesc greu oameni care sa-l apere în dauna sau înaintea interesului personal. De aceea, indiferent care va fi fost cauza concreta a sfârsitului sau, e tot mai învederat ca Eminescu a murit „patimind pentru dreptate” cum spune Biblia si cum spunea el însusi despre domnitorul Grigore Ghica pe care nu întâmplator l-a adus în prim planul atentiei. Un astfel de om al idealului cum a fost el nu se putea potrivi cu atât de complicatele socoteli si aranjamente ale vietii sociale si politice reale, aceea care s-a bazat mereu pe compromisuri si chiar tradari.

De aceea, acum în miezul lui iunie, nu comemoram doar, idilic si gratios, trecerea în eternitate a unui poet, fie el si de geniu – chiar daca tot acum se aduna laolalta o sama de poeti sub steagul sau – ci mult mai mult de atât: asa cum spunea Iorga, cel ce atât de devreme i-a recunoscut consubstantial statura si complexitatea personalitatii: „Eminescu e om mare al natiei, ceea ce este poate mai mult decât un poet genial”(1911)


Lucia OLARU NENATI

Botosani

15 iunie 2011

 

EMINESCU MENTOR SPIRITUAL AL LUI NICOLAE IORGA

On By nelursIn Memories1 Comment

de Lucia OLARU NENATI

 

Luna iunie nu este doar arealul temporal peste care domneste auroral simbolul eminescian. Multi uita, din pacate, ca în iunie s-a nascut – cu 140 de ani în urma, tot la Botosani, un titan al gândirii si faptei culturale românesti, Nicolae Iorga.

Reamintindu-ne de el cu prilejul acestei rotunde aniversari, e momentul potrivit sa relevam si ca el este cel care, printre primii, intuieste anvergura universala si valentele mai largi decât cele poetice ale lui Eminescu si care are, dintru început, revelatia fascinatiei muzicale a verbului sau, fiind coplesit de „puternicele acorduri de orga religioasa pentru marile sfâsieri de suflet”, aflate într-un puternic contrast cu „mirajul elegant” al „bunei si surâzatoarei poezii a lui Alecsandri”. Rememorând drumul parcurs în tineretea sa catre apropierea de Eminescu, Iorga îsi aminteste cum, fiind elev la Liceul Laurian din Botosani (deci iata care este toposul-matrix al amândurora!) prin 1886, a aflat de la un coleg mai mare, „mai barbat”, deci mai apt de percepe mesajul eminescian, ca a aparut „o noua evanghelie pentru tineret”. Curios, citeste în vacanta Almanahul România juna de la Viena unde aparuse Luceafarul. Impactul acestei întâlniri este descris în amintirile sale cu mare sinceritate: „întîi n-am înteles mare lucru, pe urma am fost sedus de muzica, de la muzica am trecut la fond”, fapt comparat de marele istoric, geaman poetului prin anvergura personalitatii sale proteice, cu „o coborâre a Duhului Sfânt, care nu alege pe acei asupra carora se coboara”. Ceea ce a facut ca întâlnirea cu spiritul eminescian, revelat mai întâi pe cale muzicala, sa fie una decisiva, fundamentala, formatoare pentru toata viata sa: „când am intrat în Universitate eram eminescian”.

[pullquote]

„Istoria este desfasurarea cugetarii lui Dumnezeu” (Eminescu)

[/pullquote]

Armonia profunda a versului ales l-a urmarit toata viata, seducându-l cu muzica sa incantatorie. O ciudata coincidenta face ca unul dintre ultimele articole ale lui Iorga despre Eminescu, subiect despre care a scris substantial, fiind unul dintre primii si cei mai eficienti ambasadori ai personalitatii sale în lume, sa poarte titlul „Poesie si musica”, prilej de-a observa discrepanta ce se manifesta uneori, pleonastic si chiar fals, deformator, atunci cînd se încearca punerea pe note a versului eminescian, cel ce are “un farmec care e însusi muzica si care ajunge singur”[1].

În ce ne priveste, am primit cu mare încântare aceste marturisiri care veneau sa confirme cu asupra de masura concluziile pe care am încercat sa le relev în cartea intitulata Eminescu de la muzica poeziei la poezia muzicii, si anume ca muzica n-a fost pentru Eminescu doar un hobby sau un violon d’Ingres ori un capriciu trecator, ci o componenta structurala, ontologica, a fiintei sale si implicit a poeziei sale, concluzia la care m-au ajutat sa ajung numerosi alti exegeti ai lui Eminescu precum Vianu, Ibraileanu, M. Dragomirescu, Rosa del Conte, Caracostea, Calinescu, Edgar Papu, Ioana Em. Petrescu, Svetlana Paleologu Matta, doamna Zoe Dumitrescu Busulenga s.a., personalitati de patrimoniu ale eminescologiei, drept care am gasit curajul de a merge mai departe si de-a reconstitui repertoriul muzical cântat de Eminescu. si de-a conchide ca un poet care si cânta el însusi înnobileaza însasi muzica si îndeplineste dezideratul pitagoreic al poetului filozof ales de zei sa transmita memoria sacra. Dar atunci, la 1886, Iorga era primul care realiza acest lucru fundamental, aceasta taina aproape sacra, daca tot invoca revelarea mesianica a Duhului Sfânt, ca o comparatie aflata cel mai la îndemâna.

Si mai târziu Iorga avea sa pastreze raportarea la elemente muzicale ca aflate cel mai aproape de ceea ce dorea sa comunice: „Poezia lui Eminescu are în complexitatea ei caracterul unei simfonii sau al unei vaste creatii pentru scena lirica în care notele cele mai disparate se unesc ca într-o opera wagneriana”. Asadar prima întâlnire a celor doua genii, întâmplator (?) venite pe lume la Botosani a fost cu certitudine un act de fascinatie.

A urmat apoi etapa urmatoare de cuminecare si aprofundare prin lectura nou aparutului volum, editia priceps Maiorescu, a poeziilor sale, pe care si el, ca si atâtia alti liceeni, o citeau înfiorati în noptile internatului, faptul constituindu-se într-o mutatie cruciala – „o revolutie”, spune el – în fluxul formator al psihologiei si personalitatii acelor tineri, a lui Iorga, ca spirit afin, în primul rând. A fost, de fapt, stabilirea unui jalon existential de altitudine, un standard al idealului catre care Iorga avea sa priveasca toata bogata sa existenta, niciodata coborând mai jos de acest standard înalt al gândului si faptei. Cum nu se putea altfel, aceea a fost si etapa unor încercari poetice proprii, efemere, aflate desigur sub tutela lui Eminescu.

Apoi a urmat o alta treapta de apropiere în profunzime de universul eminescian de care a ramas mereu fascinat: capacitatea lui Eminescu de-a reînvia trecutul „cu o putere de intuitie a unei firi bine înzestrate” fenomen ce credem ca a contribuit decisiv la aflarea propriului sau drum aurit în istoria noastra framântata. Descinderile sale în acel trecut au avut ca model de urmat, daca vreti, dupa principiul actual numit „know how”, pasiunea lui Eminescu pentru a trai literalmente în trecut, ca într-un refugiu, în tarâmuri compensatorii cum le numea subtila exegeta Ioana Em. Petrescu. La fel ca Eminescu, Iorga avea sa stie a locui literalmente în acele vremi pe care le învia prin scrisul sau.

Iorga s-a straduit mereu sa-l înteleaga pe Eminescu cât mai profund, n-a epuizat niciodata acest tezaur, dorind sa-l reveleze si altora. Din acest punct de vedere îl putem considera unul dintre pionierii eminescologiei, dar mai ales se pare ca a fost primul care a avut revelatia complexitatii eminesciene, numindu-l pe Eminescu „expresia integrala a sufletului românesc” .Un rol de importanta prioritate îi revine lui Iorga în privinta utilizarii mostenirii eminesciene, el fiind acela care a afirmat ca orice cuvânt al lui Eminescu trebuie publicat: „orice a rezultat din necontenita activitate a acestui suflet ales merita sa fie cunoscut”, luând seama la faptul ca Eminescu, desi n-a publicat paginile ramase în manuscris, „dar nici nu le-a distrus, caci stia bine ca sunt în ele diamante care asteapta numai ceva mai multa taietura pentru a straluci deplin.” Cei ce cunosc arealul eminescolgiei stiu ca din acest punct de vedere el a întemeiat astfel o cale de conduita, la antipodul careia s-a situat, de pilda, G. Ibraileanu (si el aflat acum în anul 140 de la nastere!), cel care a condamnat cu indignare pâna si fapta lui Maiorescu de-a fi încredintat Academiei manuscrisele eminesciene pe care mai bine le încuia „domnia sa cu sapte lacate”. Si tot el avea sa exclame la aflarea valorilor cuprinse în postume: „Un nou Eminescu aparu: minte setoasa de a sti, suflet doritor de a se împartasi altora, inima revarsându-se în bunatate, ochi puternici tintind necontent idealul” (1903). Azi când generatii de oameni ai spiritului au trudit pe buchea eminesciana si au adus dupa mai mult de un secol, la lumina scrisul sau integral, mai apoi, prin stradania lui Noica si acum, prin demersul acad. Eugen Simion, chiar si imaginea acestuia, vedem ca intuitia lui Iorga a fost cea corecta si pe acel drum avea sa mearga viitorimea.

Preocuparea lui Iorga pentru revelarea si propagarea operei si personalitatii eminesciene nu lipseste nici din marile sale intreprinderi, din cursurile sale universitare, din marile sale sinteze de istorie, din Istoria literaturii române editia din 1925, si, desigur din Istoria literaturii românesti contemporane si multe altele.

Aprofundarea empatiei eminesciene a lui Iorga avea sa aduca noi valente, urmând depasirea etapei de fascinatie a versului, a imaginatiei sale poetice si aduncând preemptiunea laturii de constiinta civica si nationala. Am afirmat în studiile noastre ideea existentei unui metru etalon al existentei ideale pe care îl avea Eminescu în cugetul sau, fata de care raporta realul, dar nu se oprea la atât ci incerca sa micsoreze distanta fata de ideal, una dintre manifestari fiind lupta pentru destinul optim al natiunii sale, componeneta structurala a constiintei si a faptei sale pentru care întreaga sa gazetarie sta marturie. Ei bine, e limpede ca si acest model a fost preluat, constient sau doar intuitiv, de catre Iorga cel care avea sa fie numit „Apostolul Neamului” si sa devina omul providential al Marii Uniri. Unul dintre cei pe care i-am numit – preluând sintagma altcuiva – “oameni ai energiilor luminate” de la Botosani (la care se refera în principal lucrarea noastra Arcade septentrionale), de asta data Emil Diaconescu, îl numeste pe Iorga în paginile Junimii Moldovei de Nord „cel mai stralucit ostas al cugetarii românesti, care mai mult decât oricare altul ni-a pregatit cu mândra lui viata de vitejeasca lupta pentru ceasul acesta”. Altadata institutorul C. Iordachescu, autorul acestei sintagme, povesteste într-un numar din 1919, în aceeasi publicatie în articolul Colaboratorii întregirii neamului, cum Iorga „a semanat pretutindeni în calatoriile sale prin toate regiunile românesti, înflacaratele sale credinte” prin acele cuvinte pe care români de peste hotare „le sorbeau cu nesatiu”, rostite cu „acea elocinta si libertate de cuget care sunt pecetea geniului sau, subjugator de suflete”.

Dar sufletul lui Iorga a fost mai întâi de toate subjugat de Eminescu, de la care a preluat misiunea pe care a dus-o atât de stralucit la îndeplinire. El spunea despre gazetarul Eminescu ca nu scria pentru pâine, facându-si râs de cei ce i-o dadeau cu o cumpana prea mica, ci din caldura adevarata a unui suflet ce voia sa faca bine nu sie însusi… ci neamului întreg. În acest punct este vizibila si influenta unei idei de forta din gândirea eminesciana în acea conceptie-fanion a lui Nicolae Iorga despre „ridicarea prin cultura” si iluminare, care vizeaza în mod sintetic ajungerea la unitate nationala prin cultura organica, ceea ce, s-a spus pe buna dreptate, a fost un obiectiv esential din programul energetist de inspiratie pur autohtona al lui Iorga.

La fel, este de necontestat si faptul ca teatrul lui Eminescu, fata de care Iorga si-a exercitat si calitatile de istoric literar cautându-i originile, a exercitat de asemeni o adevarata fascinatie asupra istoricului, el revelând în mai multe rânduri si rolul pe care l-a jucat în formarea constiintei nationale „teatrul vagabond” adica turneele teatrale ce strabateau tara care, precum stim, l-au fascinat si l-au rapit irepresibil pe adolescentul Mihai. Este neîndoios ca propria chemare de-a scrie teatru istoric are la baza admiratia sa pentru dramaturgia eminesciana care l-a inspirat fara îndoiala. Ceea ce se stie mai putin este faptul ca acest teatru pe care majoritatea covârsitoare a cunoscatorilor l-au considerat mereu doar un bruion dramatic fara calitatea de-a deveni teatru viu a fost reprezentat pe scena prima data, tot de catre… ati ghicit! N.Iorga. Astfel în cadrul congresului din 1939, Teatrul Ligii culturale reprezenta piesa „Lais” în traducerea elastica a lui Eminescu pe care regizorul N. Massim o gasea mai buna decât originalul lui Emil Augier! Citind dramaturgia eminesciana Iorga se entuziasmeaza de calitatea dramei Bogdan Dragos afirmând: „acest act ar putea fi reprezentat oricând”. Drama a fost reprezentata aici, la Botosani si, dupa stiinta noastra, singurul loc unde s-a reprezentat scenic dramaturgia eminesciana este Teatrul „Mihai Eminescu” din Botosani, în doua rânduri, cel de-al doilea fiind un spectacol intitulat „Intemeietorii”, montat de catre marele regizor Dan Alexandrescu de la Târgu Mures. Am optat, ca director al acestui teatru, pe atunci, pentru aceasta piesa ce reunea trei fragmente Decebal, Bogdan-Dragos si Mira, pentru a largi aria de cunoastere a operei sale cu prilejul centenarului din 1989 de organizarea caruia m-am ocupat atunci, dar si tinând seama de optiunea lui Iorga.

Neobositul si prolificul Iorga nu putea sa lipseasca dintre editorii lui Eminescu, chiar daca editia sa din 1922 nu este dintre cele de referinta. In schimb a facut tot ce-i statea în puteri pentru stimularea si popularizarea editiilor eminesciene câte au aparut în timpul vietii sale, în genere, scriind si cuvântând despre Eminescu, omul si opera, oricând avea ocazia, în comunicarile sale academice, în lectiile tinute la Universitatea de la Valenii de Munte, în diferite discursuri, dar fara a monopoliza domeniul, ci fiind bucuros sa atraga si alte personalitati în aceasta arie, precum Caracostea sau Ion Pillat.

O latura consistenta a acestei activitati s-a manifestat desigur si în gazetaria lui Iorga, articolele si referirile despre Eminescu fiind frecvente în publicatiile sale „Neamul românesc”, „Semanatorul” s.a., nu o data sprijinindu-se pe rostiri si gânduri eminesciene în polemicele sale, o lista a unor asemenea articole putând constitui substanta unei considerabile antologii.

 

La fel, Iorga este prezent la ceremonii si festivitati, dezveliri de busturi, precum cel de la Galati din 1911, la comemorari ale poetului, la tot felul de manifestari culturale si, nu o data, el este cel ce stimuleaza si-si îndeamna conationalii sa edifice asemenea monumente si modalitati de nemurire a amintirii poetului, peste tot cuvântul adaugând un nou spot de lumina asupra lui Eminescu. Iata, de pilda, articolul trimis pentru reusita numarului aniversar eminescian din 1919 al revistei „Junimea Moldovei de Nord” din Botosani (Câteva cuvinte pe care le-ati dorit), în care scrie astfel despre Eminescu: „era cel mai vast, mai sincer si mai adânc cunoscator al vietii românesti, din tot locul si din tot timpul”, adaugând aici si considerentul cel mai de seama, în viziunea lui, pe care l-a îndeplinit poetul: „prin nimic nu se arata valoarea unei generatii mai bine decât prin ceea ce întelege si pretuieste din viata sufleteasca de pâna atunci, a propriului ei popor.”

Nu trebuia uitata nici activitatea sa dedicata cinstirii memoriei poetului la Ipotesti, contributia sa la adunarea de fonduri pentru ridicarea bisericii si casei memoriale, care însa, din pacate si nu din vina sa, ci a lipsei de criterii muzeografice ale acelui timp, n-a respectat structura casei originale, drept care, semnatara acestor rânduri a avut mai târziu a restructura aceasta cladire aducând-o în conformitate cu originalul.

Dar poate cea mai remarcabila functie a lui Iorga în aceasta neobosita misiune autoasumata de-a nu lasa sa se decoloreze imaginea lui Eminescu este aceea ce-a putut fi calificata drept diplomatie culturala, el fiind un ambasador al întregii culturi române din care Eminescu nu putea lipsi. A facut si aici tot ce era supra–omeneste sa faca, a scris si inclus în sinteze internationale adevarate micromonografii ale lui Eminescu, în multele limbi pe care le stapânea fluent, ducând astfel faima poetului la New York ca si la Paris, la Roma sau Milano la Berlin sau Istambul si în multele universitati unde era invitat si încununat cu titlul de doctor honoris causa. De mentionat ca „Revista scolii” de la Botosani publica un reportaj splendid semnat de Tiberiu Crudu despre extraordinara vizita a lui Iorga în America. Sa ne amintim si ca printre cursurile tinute la Sorbona în beneficiul unui public numeros si plin de emotie, Iorga tine un curs despre Romantismul în sud-estul Europei si desigur despre Eminescu, drept cel mai important reprezentat al acestui curent în România, dar si cel mai înalt spirit în sud-estul Europei. Pastrând proportiile, semnatara acestor rânduri a sustinut dupa multi ani, un curs despre romantismul românesc la Universitatea de excelenta din Konstanz, Germania folosind, de asemeni prilejul, dupa modelul lui Iorga, pentru a comunica celor 250 de studenti ca în literatura româna exista un mare poet european pe care e musai sa-l cunoasca. Dar si în cursul de cultura si civilizatie româneasca am evocat pe cei mari ai Botosanilor: Eminescu, Enescu, Iorga, încât o tânara din Italia a exclamat ca acest oras care apare drept loc de nastere al celor trei titani e „una vera Firenze rumena”. Pe de alta parte, auzind despre uriasul numar de carti si articole semnate de Iorga si de universitati din lume care l-au omagiat si desemnat drept doctor honoris causa, un tânar german a exclamat „aber das ist ein echt übermensch!” („dar acesta e un adevarat supraom!” trad. red.)

Sa mai mentionam doar prima exegeza consistenta despre Eminescu aparuta în limba franceza în publicatia „Revue bleu” cu titlul „L’ame roumain modern: le poet Michel Eminescu”. Si aici am a face o conexiune cu Botosanii caci am gasit acest studiu publicat în „Revista Moldovei” (în nr.11-12 din 1922), în traducere româneasca. Acest text destinat strainilor pe care Iorga dorea sa-i convinga de dreptul spiritului natiunii sale de-a fi demn de atentia si pretuirea lumii, nu a fost publicat dupa vreun manuscris oferit de Iorga redactiei, cum s-ar fi putut crede, având în vedere prietenia statornica dintre redactorul sef Tiberiu Crudu si marele apostol al neamului, ci a fost tradus special pentru „Revista Moldovei” în mod impecabil de catre profesoara Cecilia Halunga de la „Scoala normala de fete” din Botosani dupa „Revue blue” din 15 august 1922 în care Iorga îl publicase în limba franceza. Asadar, Revista Moldovei prezenta astfel cititorilor sai în mod elocvent, fata literaturii române pe care o arata Nicolae Iorga lumii din afara tarii sale, demonstrând ca, desi acesta anatemiza influenta decadentei Occidentului, se straduia din rasputeri sa stea drept în fata acestuia în fruntea valorilor românesti pe care voia sa le integreze în lume. Intelegând importanta acestui text i-am acordat un spatiu larg în cartea noastra „Arcade septentrionale”. Amintesc aici si de primul volum de traduceri ale poemelor eminesciene în limba engleza realizat de Silvia Pankhurst, prefatat de Bernard Shaw si cu introducerea semnata de N. Iorga.

Si câte rostiri de-a dreptul aforistice, de profunzime si de sapat în piatra n-a lasat Iorga despre Eminescu! Iata câteva, dezarmant de putine din cele multe, aproape imposibil de adunat din marea de text scris de Iorga, ce depasete masura omeneasca si poate de aceea oamenii au cam obosit sa–l mai frecventeze si sa-l cerceteze, unele ce aveau sa prefigureze revelari notorii de mai târziu: „Poetul acesta n-a fost numai poet… care sa fii vânat tablouri, senzatii, sunete. (…) El a fost cel putin în aceeasi masura un cugetator, un luptator, un profet – da, un profet ca profetii vechii Iudee, biciuind si arzând, de o parte sfatuind si revelând de alta, în numele aceluiasi Dumnezeu al intelepciunii” (1904). Sau altadata: „Eminescu e om mare al natiei, ceea ce este poate mai mult decât un poet genial” (1911).

Despre articolele din Curierul de Iasi: „E o uimire câta bogatie, noutate, logica, prevedere, caldura, câta mare si curata întelepciune de om superior genial, se cuprinde în acele buletine politice, dari de seama teatrale, notite despre carti… La fiecare moment marea sa putere de intuitie fixeaza puncte sau deschide perspective cu totul noua.” Altceva: „Eminescu e cel dintâi scriitor român care scrie catra toti românii într-un grai pe care românii de oriunde îl pot recunoaste ca al lor… Eminescu e întruparea literara a constiintei românesti, una si nedespartita”. „Eminescu este drumul catre sanatatea acestui popor.”

Exemplele sunt enorm de multe si toate vorbesc despre o neostoita fascinatie pe care a exercitat-o Eminescu asupra lui Iorga, el fiind în mare masura cel ce i-a însuflat foarte devreme adolescentului Iorga, ceea ce avea sa fie enorma sa energie luminata fara de care nu se poate realiza nici o întemeiere benefica în societatea omeneasca. Asa cum am încercat sa relev în aceasta cartela care m-am referit, în care am cautat sa surprind monografia unei stari de spirit, aceea a entuziasmului si energiei luminate ce a dus la realizarea statului national, o vreme diametral opusa celei de azi, totul se face cu personalitati providentiale, oameni ai energiilor luminate precum a fost Iorga, un adevarat generator nuclear pentru atâtia altii, transmitatori-releu pâna în capilarele societatii. Ei bine, am încercat si sper ca nu fara folos, sa demonstrez ca pâna si la originea acestei miscari de psihologie sociala a stat acelasi Eminescu cel care l-a hranit sufleteste si i-a format mentalul lui Iorga fiindu-i fara putinta de tagada, în lumina acestor argumente probatorii, un adevarat mentor spiritual.

Si înca ceva, o tulburatoare coincidenta. Eminescu a fost, se stie, initiatorul si coordonatorul proiectului cultural „Serbarea de la Putna”, aceea care a generat în 1871 miscarea de constiinta menita sa culmineze cu realizarea Marii Uniri al carei om providential si spirit dinamizator a fost N. Iorga, cel ce se nastea exact în acelasi an, al „Serbarii de la Putna”. „Istoria este desfasurarea cugetarii lui Dumnezeu” spunea Eminescu si aceste coincidente un pot decât sa confirme afirmatia. Parca nu e întâmplatoare nici întâmplarea ca în iune, luna tragicului sfârsit al lui Eminescu, se nastea cu 140 de ani în urma, N. Iorga, cel ce avea sa-i duca mai departe cu atâta energie mesajul de constiinta.

Din pacate, contributia uriasa a lui Iorga este ca si uitata azi, ca si întreaga lui personalitate monumenatala. De fapt, ignorarea qusitotala de azi a personalitatii sale se datoreaza raportarii la masura omului obisnuit – azi din ce în ce mai precar din punct de vedere cultural – care nu poate cuprinde decât o cantitate limitata de informatie, de cultura, chiar de reactie afectiva, toate depasite fatalmente radical de dimensiunea supraomeneasca a personalitatii lui Iorga. Pentru ca nu poate vedea decât un mic fragment si pentru ca întregul l-ar coplesi si l-ar pune într-o umilitoare si inconfortabila inferioritate, omul de azi alege solutia ignorarii.

Si totusi nu e cu putinta sa se accepte tacit acest fenomen injust care de fapt îl asasineaza înca data pe savantul admirat si rasplatit de atâtea foruri intelectuale nationale si internationale! Trebuie sa reînvatam a ne apropria si a ne duce pe umeri destinul national din care acest accident istoric benefic, aceasta anomalie pozitiva numita Nicolae Iorga – venit pe lume tot în târgul Botosanilor – face parte integranta si demna de toata slava si mândria pe care trebuie sa reînvatam a le trai ca stari faste ale „vietii sufletesti” si sa nu ne lasam mereu coplesiti doar de starile negative si vibratiile joase cu care ne inunda azi realitatea din jur.

———————————————————–

[1] N. Iorga, Eminescu, Editie îngrijita, studiu introductiv, note si bibliografie de Nicolae Liu, Eminesciana, Editura Junimea, Iasi, 1981.

 

Lucia OLARU NENATI

Botosani

15 iunie 2011