Afirmații care te bagă în ceață…

George Danciu

Curajul de a spune adevărul!

.

Veți afla adevărul, și adevărul vă va face liberi.

Evanghelia lui Ioan, 8.32

De ce dorec unii să pună lucrurile la punct? De ce trebuie ca permanent să  sortăm lucrurile, iar apoi să le punem la locul lor?

Poate fi doar o întrebare retorică. Răspunsul e un exercițiu de sinceritate, în primul rând.  Însă articolul luat din Marius Cruceru.ro,  afișat sub titlul incitant Prostia săptămînii: “Isus este răspunsul!”, lămurește  tocmai o astfel de întrebare. Continue reading “Afirmații care te bagă în ceață…”

DEPASIND „CURENTELE”, ÎNTRU…ALCHIMIA ECHILIBRULUI DEMIURGIC: „SEMNELE TIMPULUI”, DE ELISABETA IOSIF


             Elisabeta Iosif, “Semnele timpului”, Editura Rawex Coms, 2011

.

Recenzie de Prof.dr.Adrian Botez

.

Avem în fata un volum de o mare frumusete estetica, al scriitoarei Elisabeta Iosif – atât prin continutul poetic, cât si prin grafica, extrem de expresiva si inspirata, asigurata de tânara plasticiana/graficiana (si filolog de exceptie!), Laura Lucia Mihalca (ctitor al revistei de avangarda… înteleapta, „ArtOut”).

…De foarte curând mondial-premiat („Art&Life, Japonia 2012”), volumul Elisabetei Iosif (printre alte merite culturale, cu totul deosebite, toate: Presedinte al Ligii Scriitorilor din România – filiala Bucuresti, si redactor-sef al, la fel, premiatei în Japonia, revista „Cetatea lui Bucur”!), „Semnele timpului”, este un model pentru echilibrul cosmic al neo-clasicismului, altoit pe trunchiul mental al neo-modernismului, cu usoare tente de trans-modernism…dar, de fapt, „mestecând”, epuizând si… „fentând”, „cu strategie”, toate curentele din proximitatea  de Duh a scriitoarei!

Daca în „Manifestul Cercului literar de la Sibiu”, din 1943, Negoitescu & Comp. încercau un armistitiu cu E. Lovinescu (marele perdant, prin teoriile sale „sincronizatoare”, în fata arheilor „Gândirii”!) si cu secolul al XVIII-lea – Elisabeta Iosif, chiar daca, prin motto-urile, presarate printre poemele sale, se adreseaza, evocator, invocator si…provocator, lui Goethe, nu-l fetisizeaza pe Goethe! Ci se raporteaza si la…Leonardo da Vinci! –  dar, mai cu seama, la Eminescu, Blaga…Novalis. Adica, la Arheii Poetici Românesti si la Eonul Romantismului Vizionar German.

De ce nu se multumeste Elisabeta Iosif, cu gândirea Secolului Luminilor? Pentru ca Elisabeta Iosif este un poet de foarte profunda spiritualitate si de avântat vizionarism. E drept, la Elisabeta Iosif, sentimentul religios nu este atât de pregnant/vizibil, pentru ne-initiati, precum s-ar pretinde în cadrul trans-modernismului. Dar toata poezia volumului ei zvâcneste de vointa, bine temperata, de a strapunge invizibilul, spre vizibil – …indicibilul, spre expresia cât mai relaxata si limpede-apollinica. Chiar daca (sau, poate: TOCMAI pentru ca…Balanta Cosmica-Thule trebuie realizata, întru demiurgie) iubirea Poetului este „în echilibru” (cf. Poetul si umbra), el, Poetul, exista ca „vapaie rasarita”, „o zi din univers/cu patimi zamislita!” Poetul ARDE, Poetul PATIMESTE PENTRU/ÎNTRU LUMINA!!!

Lumina cere discretia Umbrei, spre a se reface si…reproduce!

“Fartatul” si “Nefartatul” tracici, care colaboreaza, cosmic, la demiurgie…: Dumnezeu si “Adversarul” – co-demiurgi!

Elisabeta Iosif face un veritabil slalom,  printre curentele literare, europene si românesti, ale ultimelor doua veacuri. Face, de asemenea, o croaziera vizionara printre “stelele-versuri”, deci, precum romanticii, tenteaza DEMIURGIA DINAMICA, opusa complet otiozitatii-pasivitatii demiurgice (“demiurgul bolnav”, “demiurgul cel lenes”, “demiurgul cel rau”, “Dumnezeu e mort!”), despre care vorbesc blazatele filosofii modern/moderniste, ai ultimilor “seculi”, dintru Kali Yuga (“Paseste singur printre versurile – pulbere de stele,/Poetul. I-a cerut muntelui magica putere a sunetelor/De la rascruci din piatra” – cf. Era poetului).

   Elisabeta Iosif, cu seninatate, îl invita, pe cititor, sa treaca, din orbitoarea lumina a clasicismului apollinic, în “umbra” misterelor eleusine/pitagoreice si ale Kabalei. Neparasind Arheii Neamului – “stramosii”, “limbajul stramosilor” (cf. Era poetului). „La Sarmizegetusa am pus urechea Timpului sa asculte/În Sanctuarele magice. SI I-AM SIMTIT PE STRAMOSI…(cf. Oglinda timpului).

Mai mult: Poetul, în conceptia Elisabetei Iosif, se defineste prin calitatile Magului eminescian, cel care calatoreste “în stele”, având drept vehicul “Somnul-VISARE”: “Si-a legat visul de cifra opt, la adapost de stânca/Prin limbajul stramosilor. În salasul lunii/Poezia i-a ramas speranta, calatorind, înca./Are cheia secretelor – formula filozofala a cununii”.

Alchimia eminesciana a Labirintului Initiatic-POEZIE, din Epigonii (“Ce e cugetarea sacra? Combinare maiestrita/Unor lucruri nexistente; CARTE TRISTA ?I-NCÂLCITA,/Ce mai mult o încifreaza cel ce vrea a descifra…”) – este preluata, elegant si discret, de poeta neo-modernisto-neo-clasicisto…neo… Pentru ca, nu-i asa, Poetul “are  cheia secretelor – FORMULA FILOZOFALA A CUNUNII”. Luna/LEBADA (“Lebada aurita de Duhul Lunii sta deasupra Cetatii” – cf. Duhurile Cetatii) si cu Soarele-CUNUNA – mioritica nunta…alchimica!
“Formula Filozofala” corespunde, în registru alchimic – “Pietrei Filozofale”…!

Si, deci, Poetul-Alchimist si Poetul-Mag intra în conjunctie (fara sa contrazica, nicio clipa, obârsia neo-modernista si neo-clasicista! – dar privind, initiatic si autosacrificial…”peste umar”, precum Orfeu!), sub semnul misticii Cifrei OPT – si rezulta, fara încetare, tot…Elisabeta Iosif!!!:
“OPT ESTE NUMARUL ECHILIBRULUI COSMIC. Este numarul directiilor cardinale si al  directiilor intermediare.(…) OMUL, IMAGINE A MACROCOSMOSULUI, ESTE DIRIJAT DE NUMARUL OPT NU NUMAI ÎN MECANISMUL GENERARII SI ÎN STRUCTURA CORPULUI SAU, DAR SI ÎN CREAREA SI ÎN RÂNDUIREA TUTUROR LUCRURILOR DE CARE DEPINDE EXISTENTA SA. Astfel, semintele plantelor pe care le cultiva, aduse pe pamânt, în claviculele stramosilor, sunt în numar de opt, iar CELE OPT GRAUNTE PRIMORDIALE SUNT PLANTATE ÎN CELE OPT CÂMPURI CARDINALE ALE SATULUI”- cf. Dictionar de simboluri, al cuplului Jean Chevalier/Alain Gheerbrandt.

…Dar, de ce n-am încerca “rezistenta” versului iosifian, întru…spiritul religios (deci, “peste gard” de trans-modernism…!)? Are, oare, eleganta alchimista bucuresteana (situata, parelnic, drept în centrul veacului al XVIII-lea, cel care neaga irationalul!), si …“artera” crestina? De ce nu? Orfeu este, în definitiv, alaturi de Zalmoxis, Apollon & Artemis etc. – expresia unei hierofanii cristice!

Iata, venind, parca, din semantica eminesciano-sadoveniana, Simbolul Sacru al Margaritarului, ca Imagine Arheica a Martiriului/Auto-Sacrificialului Cristic: “– Eu?! SUNT SCOICA DE FILDES CU GRAUNTELE PERLAT,/CUPRINS ÎNTR-O LACRIMA PRELINSA!” (cf. Cine esti tu?). Atâta doar ca “fildesul” pune surdina energica “suspinului” cristic…Lasa doar LACRIMA (“prelinsa”! – iar nu redublata…) “ a devenire” … actant al unei Dramei Golgotice subtextuale/metatextuale!

Timpul (ca si Fiinta) este, si el, circumscris unei alchimii cristico-initiatice (sub semnul mistic al Credintei-Peste/ICHTHEOS (Iisus Christos Dumnezeu/Theos!), care cosmicizeaza, întru demiurgie, grauntele/nucleul ontic si spiritual, precum …“Arca Noetica”!): “Poetul e artistul ce poarta-un cos cu pâine/E pestisor –oracol, Arca noastra de mâine…”(cf. Timpul regasirii Poetului).

La rândul lui, nucleul/graunte ontic trimite, în mod obligatoriu, la Oul/Mugure Brâncusian (Brâncusi echilibreaza, în Piatra, ceea ce patimeste Eminescu, în Stih!) – deci, din nou si mereu, la Initiere Cosmica (de dincolo de orice curente, în Gradina Arheilor!) – dar, foarte rebela, Elisabeta Iosif vrea sa compenseze/echilibreze (din nou, neîncetat!) hieratismul rece, prin “patima/patimirea rugului”: “În suflet am livada înflorita/Si-ascult durerea sa, prin mii de muguri/Ca o povara sta, „Maiastra” adormita/Si cânta piatra. Noi construim pe ruguri” (cf. Potecile lui Brâncusi).

…” EU SUNT POETUL, culegator al stelelor,/Când loveste-n Luna, SIRUL LUNG AL COCORILOR,/În prag de Toamna(…)SA NU-MI UITATI COCORII, sa-mi fie rosii merii!” (cf. Glasul Deltei – „marul rosu”, simbol al hierogamiei si al împlinirii androginitatii sacre!). Fireste, “Delta biblicelor sânte”, evocata de Eminescu, în ars poetica Epigonii. Cu adevarat, Elisabeta Iosif se situeaza sub semnul celest al COCORULUI: “longevitate, LOIALITATE, PACE, ECHILIBRU” –  pentru ca reuseste, precum Alchimistul, sa “împace contrariile” (“coincidentia oppositorum”); în plus, sa nu uitam ca, în simbolistica lumii (în special, al celei asiatice si al celei grecesti, care au marcat filosofiile Terrei!), COCORUL “este pasarea lui Apollo, zeul soarelui, care, de obicei, ia forma unui cocor, atunci când viziteaza tarâmul lumesc. (…) COCORUL ESTE ASOCIAT CU POETII, CE ÎL AU PE APOLLO CA PATRON” – cf. Dictionar de simboluri, al cuplului Jean Chevalier/Alain Gheerbrandt.

…Poeta a echilibrelor (cosmice si intime), Elisabeta Iosif scapa, cu eleganta, subtilitate si… abilitate (poate nepremeditata, dar teribil de evidenta!), de toate etichetele si constrângerile denominative: ea este (si ramâne!), pur si simplu, COCORUL-POETUL! De aleasa si regala Stirpe ALCHIMICA!

INTERVIU CU LIVIU ANTONESEI, SCRIITOR, CRITIC, CERCETATOR, PUBLICIST SI…

Iulian SÂRBU

 

Liviu Antonesei s-a nascut în 1953, în satul Vladeni, judetul Iasi. Scriitor, cercetator, publicist, politician democrat (actualmente retras din politica), profesor universitar la Universitatea A.I. Cuza din Iasi. A publicat numeroase volume stintifice, eseuri si poezie, amintim: Paideia. Fundamentele culturale ale educatiei (Polirom, 1996), Managementul univesitar (Polirom, 2000, în colaborare cu trei colegi de la Universitatea Assiut), Încercari de sociologie spontana (Polirom, 1995), Apatitia Eonei si celelalte poeme de dragoste culese din Arborele Gnoze (Axa, 1999). Va invit sa urmariti un scurt dialog cu Liviu Antonesei, în interviul acordat pentru Hyperliteratura.

Iulian SÂRBU: Considerati ca publicul românesc este mai apropiat de  proza (în special de roman) decât fata de poezie? Observ în librarii ca lumea nu prea mai este interesata de poezie.

Liviu ANTONESEI: Se spune ca românul este nascut poet si, daca ne uitam la numarul de autori de poezie mereu în crestere, am putea spune ca asa este! În fapt, este vorba despre o anume evolutie a culturii noastre care, o buna bucata de timp, a avut în inima sa poezia si folclorul, ca orice cultura venita mai tîrziu în modernitate. Aceasta dominatie a scazut evident în perioada interbelica, cum pare sa scada acum, fiind clar ceva legat de procesele de modernizare generala. În timpul comunismului, s-a facut din acest punct de vedere un pas înapoi – literatura a ajuns sa tina loc si de istorie, sociologie, gîndire politica autonoma etc., fiind, vorba lui Mircea Dinescu, un fel de moasa comunala. În context, poezia care, datorita caracteristicilor sale legate de imagistica, metaforizare, limbaj aluziv etc., permitea o crescuta libertate de expresie, oferea niste sanse mai mari de evitare a controlului ideologic si a cenzurii, a ajuns sa fie din nou supra-reprezentata, ca în culturile minore.

În ultimii vreo douazeci de ani, prin eliberarea întregii literaturi, de fapt a întregii lumi culturale, de controlul ideologic si cenzura, lucrurile au început sa se aseze într-o anumita normalitate. Cultura devine iarasi una poli-centrica si prin urmare, literatura nu mai este inima culturii. Si, pe de alta parte, în cuprinsul literaturii, poezia însasi îsi pierde pozitia centrala. Astfel încît, în ciuda faptului ca productia de poezie pare sa creasca necontenit, numarul cititorilor de poezie scade la fel de constant. Dar sa nu o luam în tragic – tocmai sta sa-mi apara un volum de poezii inedite, iar la sfîrsitul anului o ampla antologie! – niciodata si nicaieri, în epoca moderna cititorii de poezie n-au fost mai numerosi decît cei de proza!

Iulian SÂRBU: Aveti o activitate foarte diversificata: sunteti scriitor, jurnalist, profesor universitar, critic literar, cum reusiti sa le împacati pe toate?

Liviu ANTONESEI: Asta ma întreb si eu adesea! Daca ma refer la jurnalistica, activitatea universitara si studiile stiintifice, e limpede ca sînt lucruri care tin de meserie, pe care trebuie sa le fac pentru ca mi-am ales un anume drum profesional. Adaug si faptul ca jurnalistica este pentru mine un mod de a mai elimina tensiunile, nu putine, provocate de lumea în care traiesc, un fel de terapie. Eu sînt o structura „reactionara”, în sensul ca reactionez. Sigur, trebuia sa scriu reactiva, asa este corect, dar îmi plac jocurile de cuvinte! Daca nu reactionez, acumulez tot felul de otravuri în mine, iar asta nu este benefic sanatatii, nu doar mentale, ci si fizice, puzderie din afectiunile noastre fiind în fapt psiho-somatice. Si, daca ajungem acum la literatura, observ si eu ca nu ma limitez la un singur gen, ca scriu poezie, proza scurta – dar am în minte si romane –, eseu, articole de critica literara si atitudine culturala. De ce aceasta risipa, ma întreb si eu adesea. As putea raspunde ca nu stiu, ca exista un mister înlauntrul fiecarui om, deci si în mine si ca eu „nu vreau sa distrug corola de minuni a lumii”. Dar n-ar fi cinstit, pentru ca stiu totusi ceva în aceasta privinta! În primul rînd, stiu ca am avut mereu, de cînd ma stiu, un exces de curiozitate si unul de energie. Mai mult, desi ma apropii de vîrsta concluziilor si a întelepciunii, sînt în continuare bîntuit de acest fenomen. Decît sa se fi manifestat aiurea, prin violenta sau printr-un hybris prost orientat, am preferat – si am reusit în oarecare masura, beneficiind si de sprijinul tehnicilor buddhismului tibetan – sa le dau o orientare mai blînda si mai utila, pîna la urma. Probabil ca aceasta structura a provocat în mine o colectie foarte bogata de „metafore obsedante”, cum ar spune psihocriticii, un „mit personal” complicat, o explozie de teme. Mai cred ca acestea îsi cauta singure calea cea mai buna de manifestare, care uneori este poezia, alteori proza sau eseul speculativ.

As mai adauga ca aceasta complexitate spontana a „mitului personal” contribuie la constructia unui eu care este nevoit sa încerce sa împace o multime de contrarii, cu mai mult sau mai putin succes. Uneori, cred ca as putea deveni mai bun prin asceza, alteori din contra, ca prin conduita inversa, plecînd de la ideea gnostica ca raul nu poate fi eliminat decît prin exces, prin epuizarea acestuia. Cel mai mult îmi place sa asist la desfasurarea unor stralucite exercitii ale inteligentei sau imaginatiei, atît în viata de zi cu zi, cît si în operele de creatie artistica sau filosofica. Mizez pe autenticitate, dar ma tulbura si constructiile abstracte extrem de sofisticate. Îmi place sa-mi exercit spiritul critic, dar adesea ma las purtat de fantasme poetice. Sînt „trairist”, dar alunec puternic si des în livresc. Sînt un singuratec care are nevoie de comunicare, de dialog, un „singuratec cordial”, cum spuneam altadata. Pîna la urma, tine de noroc sau de un miracol ca reusesc sa le împac pe toate. Cred ca reusesc, altfel, cred, mi-ar fi explodat deja mintea!

Iulian SÂRBU: O perioada ati fost implicat în viata politica. Ce ati reusit sa faceti pentru cultura si literatura în special din aceasta pozitie?

Liviu ANTONESEI: Desi functia mea „prim-secretar de tip nou”, de presedinte de judet în terminologia democratica de azi, nu implica obligatii fata de cultura, am reusit sa fac cîte ceva. Nimeni nu uita de unde a sosit într-o demnitate sau cel putin asa ar trebui sa stea lucrurile. Între altele, am „inventat” o taxa pentru „cultura si sport” – trebuia sa împac si capra si varza membrilor Consiliului! –, o taxa modica platita lunar de toate firmele din judet. Suma adunata o împarteam cît mai echitabil între cele doua domenii. Am reusit astfel sa sprijin institutii de cultura, reviste, aparitia unor carti importante, activitatea unor fundatii de profil. Pentru multe activitati si initiative culturale, acesti bani au fost gura de oxigen absolut necesara. Si îmi mai amintesc o nebunie. Filarmonica din Iasi, care este una din cele mai bune din tara, ramasese fara pian, acesta trebuia acordat uneori nu doar înainte de concerte, ci si de cîteva ori în timpul acestora! Practic scîrtîia din toate încheieturile, se uzase fizic, era batrîn si bolnav. Am recurs atunci la rezerva bugetara la dispozitia presedintelui, destinata interventiei în caz de urgenta, de catastrofa – dar sa lasi Filarmonica din Iasi era o catastrofa! – si am achizitionat cu pian Steinway, care costa, în banii de atunci, 1 miliard si doua sute de milioane. Nebunia a fost ca am asteptat un an pîna l-am scos din vama, ca baietii aia, care erau la fel de cinstiti si atunci, cum sunt si acum cînd au arestati cu zecile, voiau sa-mi perceapa 300 de milioane vama, pe care nu aveam de unde sa le mai scot. Noroc ca a venit Ion Caramitru, ministru la Cultura, care la rugamintea mea, a intervenit la ministrul de Finante si a obtinut o scutire de vama. Poate am mai facut si alte lucruri, dar nu mi le amintesc. Ba da, am finantat o parte a lucrarilor de la refacerea Casei Pogor si de la alte cladiri de patrimoniu laic si bisericesc din Judet.

Iulian SÂRBU: Stiu ca sunteti foarte activ pe planul lansarilor de carte. Din aceasta perspectiva cum vi se pare literatura româna actuala? Care este calitatea scriitorilor din generatiile mai tinere?

Liviu ANTONESEI: Nu doar de lansari este vorba, ci si de faptul ca încerc mereu, cum am procedat mereu, sa ma tin la curent cu literatura vie, cu cei în activitate intensa, cu cei care vin. Nu doar ca m-am tinut, cît este omeneste posibil, la curent, dar am încercat si sa sprijin tinerii, fie prin revistele culturale pe care le-am condus, fie participînd în juriile unor concursuri literare ale editurilor sau de la nenumarate festivaluri de literatura, fie facînd recomandari, uneori verbale, alteori si scrise catre edituri. Nu stiu cîta lume stie, dar am fost un factor catalizator în exceptionala initiativa a Polirom-ului din 2004, „Votati literatura tânara!”, care a ajuns sa scoata la lumina circa 40 – 50, daca nu mai multi, prozatori tineri, din care macar 7 – 8 vor ramîne în istoria literaturii noastre. Cred ca, dupa 1990, au aparut un numar neobisnuit de mare de autori foarte buni – si nu doar în poezie, cum se întîmplase pîna la optzecisti, ci si în proza, eseu literar si filosofic, stiinte antropologice etc. Cred ca, în ciuda tranzitiei si, mai nou, a crizei, traim un moment cultural, inclusiv literar, fast, comparabil cu cel interbelic. Sigur, rezultatele finale se vor vedea mai tîrziu, cînd noi, probabil, nu vom mai fi aici…

Iulian SÂRBU: Cum scrieti, cum va vin ideile? Dezvaluiti-ne putin din bucataria scrisului.

Liviu ANTONESEI: E o întrebare grea. Cu articolele, e simplu. Traim într-o tara interesanta si în vremuri si mai interesante! Nu am decît o singura angoasa, cea a alegerii, pentru ca subiectele dau buzna peste mine de cum deschid ochii dimineata. Însa, dupa ce-mi aleg tema, subiectul, în 20 de minute, o jumatate de ora, articolul e scris si deja trimis prin mail la „Adevarul” sau alta publicatie care mi-a solicitat colaborarea. Cu literatura, e însa altceva. Nu scriu decît atunci cînd „ma apuca”, cînd ma obsedeaza o imagine, o formula, o întîmplare reala sau imaginata. Sînt, ca sa spun asa, un scriitor, mai ales un poet, ocazional. Ca si Goethe, doar ca marele poet a avut mult mai multe „ocazii” decît mine! Si, mai este ceva – din clasa a X-a, cînd am primit cadou de la parinti prima masina de scris, n-am mai scris de mîna, nici articolele, nici eseurile, nici povestirile. Nu e însa si cazul poeziei, care se naste ca prima imagine, adesea în întregime, în mintea mea, si apoi este scrisa mai întîi de mîna, abia dupa aceea e culeasa la computer si lucrez pe ea pîna mi se pare în regula.

Iulian SÂRBU: Cititi foarte mult, uneori si din obligatie. Ce va place sa cititi în mod special?

Liviu ANTONESEI: Citesc enorm dintotdeauna si în cele mai diverse domenii, de la filozofie si teologie la literatura politista. În sinistrii ani 80, citeam 4 – 5 romane politiste pe saptamîna, nici nu puteam adormi fara sa citesc macar cîteva pagini din „série noire”, John Le Carré sau San Antonio. Mai citesc si acum astfel de carti, desi timpul fiind dramuit, mult mai putin. Citesc enorm si acum, dar constat, ca dincolo de dorinta mea de a ma tine la curent cu noutatile, cu vîrsta, am capatat obiceiul de a reciti, de a reveni la cartile si autorii tineretii mele, ai formarii mele, de la Biblie si literatura talmudica si hasidica la textele buddhiste, de la Dostoiesvki la Henry Miller si Borges, de la Rimbaud si Mallarmé la René Char si Kavafis, Seferis sau Rilke. Chiar am recitit si „Robinson Crusoe” sau unele carti de Jules Verne.

Iulian SÂRBU: Ce planuri de viitor aveti, atât ca scriitor cât si în viata personala?

Liviu ANTONESEI: În momentul de fata, astept sa-mi apara volumul de poezii inedite la Herg Benet si unul de povestiri la Polirom. Dar gîndul meu este sa ma apuc macar de unul dintre romanele care se zbat în mintea mea, unele de peste douazeci de ani! Cred ca a venit vremea sa fie eliberate. Poate ca m-am maturizat destul si am capatat deprinderea de a sta mai mult pe scaun! În viata personala, vreau în primul rînd sa fiu macar la fel de sanatos cum sînt acum, macar vreo 10 – 15 ani, ca sa-mi pot duce la bun sfîrsit aceste proiecte legate de roman. Si, desigur, ca sa pot calatori în continuare în locurile care îmi plac, mai ales în insule, cum ar fi Creta, Azore sau Insula Mare a Britaniei…

Iulian SÂRBU: Domnule Antonesei, de ce nu v-ati facut o firma, având în vedere ca sunteti o persoana cu relatii diverse? Si de ce nu ati ramas în politica asa cum au facut altii?

Liviu ANTONESEI: Nu am facut o firma de frica. Nu, nu este vorba despre frica de riscuri, nici de teama de faliment, ci de aceea ca, prin falimentul meu, as fi facut o multime de oameni, angajatii mei, sa sufere din pricina nepriceperii mele sau a ghinionului meu. Asa ca am preferat sa MA fac pe mine o firma, cu un singur angajat, care pare sa fie profitabila din multe puncte de vedere si ferita pîna acum de faliment. Nu am ramas în politica, pentru ca, de fapt, desi am facut politica în ilegalitate, în opozitie si la putere, politica nu-mi place. De asta, probabil, m-am si ales cu un diabet de pe urma ei. Prefer s-o observ, s-o analizez si s-o comentez, nefiind cu totul autist si netraind într-un turn de fildes.

Iulian SÂRBU

http://hyperliteratura.ro

13 martie 2012

UMORISTUL DOREL SCHOR, ÎN INTERVIU

Raquel WEIZMAN


                                                                                     Umor de calitate

                                                             fara inteligenta nu exista!


Dorel Schor (n. 30 iulie 1939, Iasi) este scriitor umorist, gazetar si cronicar plastic israelian de limba româna, membru al Asociatiei Scriitorilor Israelieni de Limba Româna (A.S.I.L.R.). Colaboreaza la numeroase reviste de limba româna din Israel (Orient Expres, Ultima Ora, Expres Magazin si Minimum), din Statele Unite, Spania, România etc. A publicat sase volume individuale si este prezent în numeroase antologii, printre care „5000 de ani de umor evreiesc” (O antologie subiectiva de Tesu Solomovici, Editura Tesu, Bucuresti 2002), sau „The Challenged Generation/ Solo Har-Herescu” (Editura Hasefer, Bucuresti, 1997, editie bilingva româno-engleza).

***

Raquel Weizman:Stimate domnule Schor, sînteti autorul mai multor carti de aforisme umoristice, iar anul acesta va aparea si versiunea spaniola a cartii „Înger cu Coarne”, o editie îmbunatatita si largita cu mai multe aforisme, sub numele „Costumul lui Adam – Ascuns dupa cuvinte”, la Editura Niram Art. În primul rînd, as dori sa îmi dati o scurta definitie a cuvîntului „aforism“, una mai putin ortodoxa si mai personala.

Dorel Schor: Aforismul este exprimarea lapidara a unui gînd, o constatare inteligenta, o cugetare care sugereaza un adevar. Daca are si un strop de umor, place si se retine. Iata un exemplu de aforism-definitie: „un aforism este un roman de un rînd“… Exista culegeri de citate celebre, de cugetari si maxime, cuvinte de duh si cuvinte potrivite, dar eu prefer sclipirile inteligente care te obliga sa le citesti de doua ori pentru ca merita.

Raquel Weizman: Ce v-a facut sa va îndreptati spre acest gen destul de rar întîlnit?

Dorel Schor: Daca aveam rasuflarea lunga a romancierului, nu as fi scris schite scurte, umoristice. Probabil ca mi se potriveste genul scurt, replica imediata. Cunoasteti cazul scriitorului care se scuza: „sînt foarte grabit, asa ca nu am timp sa scriu pe scurt“. Nici eu nu am niciodata timp, pur si simplu nu stiu sa scriu lung. Aforismul mi se potriveste… Cred ca locul aforismului spiritual este în literatura umoristica, iar aceasta poate fi satirica, ironica, cinica… Poate fi rea pîna la durere. Mai ales în cazul autorilor de umor, se potriveste de minune aforismul lui Buffon „stilul e omul“. Vom admite, asadar, ca si omul e stilul!

Raquel Weizman: Cum vedeti universalitatea acestor aforisme?

Dorel Schor: Stiti cine a formulat primele aforisme? Un medic mult mai cunoscut decât mine, „colegul“ Hipocrate. Cugetari care au strabatut veacurile ne-au ramas de la regele Solomon, de la Euripide, Democrit, Platon si Aristotel, de la Cicero si Seneca, Omar Khayam si Confucius, Shakespeare si Rouchefoucauld, Cervantes si Voltaire, Goethe, Napoleon si Tagore. Aforismul se adreseaza oamenilor inteligenti care se afla peste tot… într-o anumita masura.

Raquel Weizman: Sa reluam firul istoriei dvs. personale. Ati început sa scrieti si sa publicati de la vîrsta de 9 ani, începînd cu diverse reviste pentru copii si tineret. Ati putea sa îmi povestiti mai multe despre atmosfera familiala care a facut posibila aceasta activitate precoce? Ati mostenit de la parinti dragostea pentru carti si scris?

Dorel Schor: Raspunsul se afla în întrebarea dvs. De la bunicul dinspre mama, am mostenit numele si un dictionar Saineanu, din anul 1908. Un dictionar român-român la un evreu din Stefanesti, tîrg faimos pentru curtea unui mare rabin, nu era ceva foarte obisnuit, dar David Schor avea biblioteca pe româneste si pe idis, în care se întîlneau mari scriitori si filosofi. Tatal meu facuse liceul în Rusia tarista, a ajuns în România din

cauza pogromurilor ce însoteau anii de dupa revolutie, era un autodidact pe româneste. De notat ca eu sînt Schor si maternal si paternal, familii din tari diferite. Explicatia sta în literele shin, vaf, reish, care în ebraica semnifica shofet ve rabi, adica judecator si rabin. Dar acesti schori nu erau formal nici una nici alta, ci doar oameni pe care colectivitatea îi considera scoliti si corecti, în masura sa judece pricinile dintre evrei, fara sa recurga la autoritati.

Raquel Weizman: Paralel cu scrierile umoristice, ati alcatuit, de-a lungul timpului, o adevarata colectie de prezentari si cronici de arta despre artisti plastici israelieni si, în special, despre panorama artistica a evreilor români din Israel. Stiu ca sînteti si un colectionar de arta. Cum ati ajuns de la ipostaza de iubitor de arta la cea de cronicar?

Dorel Schor: Colectionar de arta, mai modest desigur, am fost si în România. Desi tînar medic, am fost solicitat sa fiu secretar literar interimar, pentru un an, la teatrul din Botosani. Prilej norocos de a cunoaste nu numai actrite, ci si dramaturgi, regizori, scenografi. Printre acestia din urma, Constantin Piliuta, Ion Muraru, Vasile Jurje… Printre colaboratorii ziarului la care scriam, pictorii Mocanu si Vigh. Prin ei si alaturi de ei, am descoperit pictura moderna, am început sa colectionez, dar ce era mai mare ca dimensiuni nu am putut lua cu noi cînd am emigrat. În Israel, am initiat o rubrica plastica în revista Orient Expres, însotita de o mini-expozitie pe paginile cromate. Ideea a avut succes la cititori, redactia m-a încurajat… Am scris despre Silvia Ghinsberg, Miriam Cojocaru, Edwin Solomon, Tuvia Juster, Baruch Elron, Liana Saxone-Horodi, Zahava Lupu, Moni Leibovici, Avi Schwartz, Eduard Mattes, Eduard Grossman, Vladimir Strihan, Zina Bercovici, Moris Manes, Lipa Natanson. Dar numarul este mult mai mare, incluzînd artisti plastici evrei si români de avangarda din România, pictori israelieni formati în tara sau veniti din fostele republici sovietice, din Franta, Statele Unite, Germania, Argentina, Croatia, Polonia, Ungaria, Maroc, Olanda, Africa de Sud, Yemen, Australia…

Raquel Weizman: în interviul dvs. acordat domnului Razvan Niculescu pentru revista Orient-Expres din Israel, citesc o afirmatie interesanta: „cît despre umor, nu exista umor mai de calitate decît cel involuntar. Trebuie numai sa-l culegi discret, sa-l cureti de impuritati si sa-l servesti înainte de a se evapora vitaminele.” în volumul în curs de aparitie în Spania, descopar o alta definitie a umorului: „Sîngele este sarat. Lacrimile sînt sarate. De aceea, dintre toate genurile literare, umorul este cel mai organic“. Cît este de necesar umorul pentru fiinta umana si care sînt beneficiile „uzului“ zilnic?

Dorel Schor: As putea, ca medic, sa raspund cu un truism: rîsul e sanatos. Ati auzit, probabil, de clinicile care practica „sedinte colective de rîs“. Merita sa vedeti spectacolul… Va marturisesc ca rîsul e molipsitor, la un moment dat râzi si te întrebi de ce, dar, dupa aceea, te simti reconfortat si optimist. Ziua în care nu ai râs e o zi derizorie, am scris nu de mult… Dar, în pivnita aforismelor mele, am mizat întotdeauna nu pe rîsul gros, ci pe zîmbetul subtire. Va dau un exemplu de umor involuntar. La ceremonia acordarii unor premii literare, o doamna m-a felicitat. Am întrebat-o daca ma cunoaste din scris. Oh, nu, mi-a raspuns ea cocheta, va cunosc numai din citit…

Raquel Weizman: Volumul „Costumul lui Adam” este însotit de 50 de caricaturi ale domnului Constantin Ciosu, un caricaturist de renume, într-o armonie completa scris-imagine. Cum vedeti aceasta legatura între artele plastice si literatura?

Dorel Schor: Constantin Ciosu e mai mult decît un caricaturist. El face parte din familia restrînsa a cartoon-istilor formatori de opinie, ca Saul Steinberg, Devis Grebu, Raanan Lurie… Am scris despre el si arta lui în urma cu ceva timp. Cînd s-a pus problema ilustrarii volumului „Costumul lui Adam”, m-am gîndit la dumnealui, la modul cel mai firesc. Îi multumesc si pe aceasta cale pentru buna colaborare, as spune intrinseca. Tot

asa cum precedentul volum de aforisme, editat în România, a fost ilustrat cu desene ale lui Baruch Elron, din pacate plecat dintre noi la acea data. Exista grafica de carte ca specie plastica, ilustrînd personaje sau situatii literare. Eu am preferat o autonomie a desenului, nu dublînd aforismele, ci completînd tematic, conceptual, dar independent „starea de umor“.

Raquel Weizman: Credeti ca daca exista fiinte extraterestre, cu o forma de organizare avansata, acestea ar fi posibil sa aibe si simtul umorului?

Dorel Schor: Daca exista, aceste fiinte se afla într-o etapa de dezvoltare mai avansata decît noi. Si daca sînt mai inteligente decît noi, atunci au un umor de si mai buna calitate. Probabil, subtil si cerebral.

Raquel Weizman: Daca sîntem facuti dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu, atunci si Dumnezeu are simtul umorului. Marturisiti chiar dvs. Aceasta opinie, în aforismele dvs. Dati-mi macar un exemplu de umor divin.

Dorel Schor: Cîta vreme exemplele îmi apartin, umorul nu e divin, ci profan. Sa luam la întîmplare: „îti multumesc, Doamne, ca m-ai facut ateu“. Sau: „Blestemat în numele Domnului“… Cum dracu’? Sau: „Doamne, ajuta-ne aproape pe toti…“ „Ce nu poti pricepe, explica-le altora…“ „Daca ajungi la o concluzie, nu e obligatoriu sa ramîi acolo…“ „Dracul a aparut odata cu religia…“ „La început a fost Cuvîntul, apoi l-au acoperit cuvintele…“ „Dumnezeu lucreaza prin oameni. Si dracul la fel…“ în carte, gasiti mult mai multe exemple.

Raquel Weizman: Ramînînd tot pe planul religios, nu pot sa nu observ ca însusi titlul cartii dvs. are referinte biblice. Adam, în costum sau fara, ascuns sau neascuns, traieste înca în fiecare dintre noi. Daca dvs. ati fi acel Adam primordial si pomul cunoasterii binelui si al raului ar fi de fapt pomul simtului umorului, ati musca din fructul oprit?

Dorel Schor: Pomul simtului umorului? Conform legendei biblice, s-ar presupune ca nu as sti ce fel de pom este, altfel zis nu ar depinde de vointa mea sau de interesul primordial, ci de sotia mea si de calitatea fructelor… Cred ca ar merita riscul… Oricum, vorba lui Mark Twain, în gradina raiului e destul de plictisitor.

Raquel Weizman: Multe aforisme umoristice de mare savoare apartin marelui fizician Albert Einstein. Care este legatura dintre inteligenta si umor?

Dorel Schor: Ne întoarcem la sorgintea evreiasca a savantului. Umor de calitate fara inteligenta nu exista. în principiu, nici inteligenta fara umor nu ar trebui sa existe… Cît despre Albert Einstein, era el foarte destept, dar bogat nu a ajuns. Treaba asta ma cam îngrijoreaza…

Raquel Weizman: Care este aforismul dvs. preferat?

Dorel Schor: Aforismul preferat e… mai multe. Socrate: „cunoaste-te pe tine însuti.“ Buffon: „stilul e omul.“ Lec: „si pe tron se rod pantalonii…“

Raquel Weizman: Umor, literatura, religie, stiinta, toate acestea se regasesc în opera pictorului israelian nascut în România, Baruch Elron, pe care ati prezentat-o în nenumarate rînduri, în paginile mai multor reviste. Ati fost si un bun prieten al pictorului. Nu este o coincidenta ca volumul dvs. va aparea în Spania în acelasi timp cu volumul Baruch Elron al criticului de arta Hector Martinez Sanz, la editura Niram Art. Ce povesti sau situatii umoristice ne puteti dezvalui în legatura cu personalitatea marelui pictor si care credeti ca era importanta acordata de el umorului, atît în arta sa cît si în viata?

Dorel Schor: în cartea „5000 de ani de umor evreiesc” (Editura Tesu, Bucuresti, 2002), sînt si multe ilustratii semnate de Baruch Elron. Evident, cu umor subtil si de calitate, asa cum e conceput tot volumul. „Amintirile mele legate de Bik”, cum îi spuneau prietenii, se centreaza mai mult pe perioada cînd sanatatea sa era foarte precara. El continua sa picteze cu îndaratnicie, cred ca pictura i-a mai daruit niste ani, asa cum, mai înainte, el daruise picturii anii lui frumosi. Prin firea lucrurilor, situatia nu abunda în umor, am notat totusi niste vorbe amuzante ale lui, pe care le-am publicat în rubrica mea saptamînala de aforisme din revistele românesti din Tel Aviv, mentionînd autorul, ca de exemplu: „Nemurirea consta în neuitare.“

Raquel Weizman: Lasîndu-va dreptul de a ascunde dupa cuvinte orice considerati necesar, va multumesc pentru rabdarea dvs. de a raspunde la atîtea întrebari.

Dorel Schor: Eu va multumesc si va doresc sanatate. E o urare sincera, cu toate ca vine de la un medic!

Raquel WEIZMAN,

http://timpul.ro

 

 

PRIN LABIRINTUL POEZIEI

Prof. dr. Nicoleta MILEA

 

Dar ce-ti pot spune eu despre poezie? Ce-ti pot

spune despre acesti nori, despre acest cer? Priveste,

priveste, priveste-i, priveste-l si nimic mai mult. Vei

întelege ca un poet nu poate spune nimic despre

poezie. Sa lasam asta criticilor si profesorilor. Nici

tu, nici eu, nici un poet nu stim ce este poezia. Este

aici: priveste! Îi tin focul în mâinile mele. Îl înteleg

si lucrez cu el perfect, dar nu pot vorbi despre el

fara literatura. Înteleg toate artele poetice; as putea

sa vorbesc despre ele daca nu mi-as schimba

parerea din cinci în cinci minute…”  – FEDERICO GARCÍA LORCA


Mi-a venit în minte aceasta definitie surprinzatoare a poeziei, printre multe altele, citind cartile poetului Theodor Rapan, de la Hohotul apelor (în Caietul debutantilor, 1975), pâna la poemele din Evanghelia cerului – Zodii de poet (2011).

Pentru mine cartile lui au fost si ramân un eveniment. Si uimirea de la 17 ani, câti aveam când l-am citit prima oara, se adânceste si creste mereu. Theodor Rapan este un scriitor original si ipoteza aceasta o exprim pe baza recunoasterii valorii incontestabile a volumelor scrise si publicate  de el pâna acum .

[pullquote] Cartile lui au fost si ramân un eveniment. Si uimirea de la 17 ani se adânceste si creste mereu. Theodor Rapan este un scriitor original si ipoteza aceasta o exprim pe baza recunoasterii valorii volumelor scrise si publicate. [/pullquote]

Cine este si de unde vine în peisajul literar?

Theodor Rapan vine în literatura din Câmpia Deliormanului, loc magic de unde îsi trag obârsiile si Gala Galaction, Miron Radu Paraschivescu, Marin Preda si Zaharia Stancu. Prezenta sa pe cerul Poeziei a fost si este marcata, azimutal, de atractia catre fior si inefabil, preocupat, ca si predecesorii sai, sa-si exprime la modul sublim trairile afective, profundul inimii si gratia ideilor.

Cuvântul îi este univers, iar poezia îi este credinta: „Poetul însusi paseste cu teama pe treptele Cuvântului! Cu vipera durerii la sold, Marele Vrajitor se ascunde în zilele nedormite, în pipa ocultismului si a melanholiei, cu sângele siroind pe hainele-i mute, adunati deopotriva: pietrarul si dogarul, cizmarul si tipograful, bancherul si cacanarul, îmblânzitorul de cobre si cinteza, fochistul si acarul din gara Balaci, si mierla ciufuta, si primarul cel falcos si fara maniere, toti cei ce au acces la bratul de turba al vietii…”

De mai bine de 40 de ani, poetul trudeste pe tarâmul poeziei cultivând în chilia sa, în singuratate si insensibil la „galerie”… „cuvinte de ramânere!” Matricele sale existentiale devin reguli si obsesii, animat deopotriva de aflarea sensului magic, cât si de secretul iesirii din labirintul Logosului, de miracolul fiintei, de credinta în forta demiurgica a Cuvântului, de libertatea rostirii, de nespusul inimii, de cer si tacere.

Theodor Rapan a debutat publicistic în 1970 (la 16 ani), iar editorial, în 1975, în urma Concursului de debut organizat de Editura „Albatros” din Bucuresti, respectiv, în Caietul debutantilor, cu Hohotul apelor, un ciclu compus din 13 poezii, selectate de un juriu format din Stefan Augustin Doinas, Domnica Filimon, Gabriela Negreanu, Ioanichie Olteanu, Mircea Sântimbreanu si Laurentiu Ulici.

Girul acordat la momentul respectiv a fost confirmat ulterior de cartile aparute la edituri prestigioase de stat sau particulare, majoritatea dupa 1989, cu o cadenta dincolo de legile unui anume calendar al destinului, scrijelind întelesuri sau edicte lirice „cu litere mari, furate din alfabetul vietii”, ajutându-ne sa descifram astfel ceea ce este dincolo de mesajul primordial.

La întrebarea: „Poezia este respiratia lui Dumnezeu pe pamânt?”, premonitoriu, poetul ne raspunde: „Mai mult, este Evanghelia divinului!”

Autor al reflexiei deschise, circulare, Theodor Rapan ne releva, astfel, o ipostaza inedita a limbii române, inventând o noua si originala gramatica a poeziei.

Metafora-titlu a primei aparitii editoriale – Hohotul apelor – sugereaza în sine identificarea eului liric cu destinul colectiv. Înca dintru început luam contact cu jubilatia în fata miracolelor vietii: „Inima, ce rod al nectarului necules îti vorbeste,/ încruciseaza bataia cu semnul meu dinadins,/ nu uita ca mi-e frica si pune diseara sa cânte/ samsarul cuvintelor tale învins…”

Vârsta juvenila pune sub semnul candorii motive lirice predilecte pe care poetul le va cultiva traditionalist si euforic: „Maica a mea, sunt nebun de iubirea ce vine,/ nu mai stiu cât de mult voi fi foc sau venin,/ podoabele sângelui meu se prefac dimineata în roua/ si-nteleg din cuvânt cât sunt zbor si suspin…”

Forma rafinata a poeziei de mai târziu, într-o continua revelatie a limbajului, aici îsi va fi aflat începutul: „Si-mi pare ca, adânco,lumina ma boteaza/ într-o rapire muta în vin si în pocale,/ caci uite trandafirul în sânge cum bureaza/ fara sa muste, lacom vestindu-ma-n petale…”

Limbajul purificat, gratios si meditativ, cu vagi ecouri din vitalismul blagian, marturiseste jubilatia simturilor tinere si caste.

Desi poezia începuturilor sta sub semnul clasicismului/ traditionalismului, ea ne da sansa vederii umbrei regelui Midas: tot ce atinge Poetul se preface în Cuvânt!

La acel moment, al efervescentei Cenaclului „Numele Poetului”, Theodor Rapan era „un impresionist diafan”, lucru sesizat pe buna dreptate de Cezar Ivanescu. Daca în 1983, acesta remarca faptul ca„Theodor Rapan, evoluând nespectaculos, dar sigur, se impune ca unul dintre poetii rafinati si discreti ai tinerei generatii”, în 1984, în aceeasi revista, „Luceafarul”, Artur Silvestri conchidea sec: „Oricum, de Theodor Rapan poezia româneasca nu va scapa!” Ceea ce, o sa vedeti, s-a si întâmplat…

Urmarindu-i parcursul literar, distingem trei etape în evolutia sa.

O prima etapa este cea în care a publicat urmatoarele sase carti: Hohotul apelor (1975), Privind în ochii patriei (1986), Asa cum sunt (1989), Hotarul de foc (1991), La umbra cuvântului (1995) si Schimbarea la fata (2001).

Debutul editorial, în volum singular, s-a produs în 1986, sub titlul Privind în ochii patriei, aparut la prestigioasa editura „Cartea Româneasca” din Bucuresti. Acest prim „chenar liric” s-a bucurat de o grafica aparte, semnata de Mircia Dumitrescu, iar redactor de carte a fost exigentul scriitor Mircea Ciobanu.

Initial, volumul se numea Vestindu-ma-n petale, însa, din considerente ideologice, lesne de înteles la acel moment, editura, fara a-l consulta pe poet, a schimbat titlul cartii!

Poeziile sunt grupate în patru cicluri inegale cantitativ: Încearca sa te-apropii de-un singur fir de iarba!, Interludiu, Tentatia schimbului de anotimp, Asimptota cuvintelor.

Remarcam în acest moment prospetimea poeziei, la baza careia se afla o lectura bogata din creatia „veche”, dar si din poezia contemporana, cultivarea metaforei, a versului insolit, de inspiratie filosofica.

Sentimentul apartenentei la spatiul românesc este rostit cu o convingere fascinanta, plina de prospetime: „Cu o-nflorire de zarzar/ Patria este mai calda!”

Uneori, gândul moralizator se însoteste cu optimismul pe care îl declama cu toata frenezia vârstei tinere: „Eu sunt ecou nespuselor cuvinte,/ o pasare pe somnul ce ma doare./ Sa nu ma confundati cu visul:/ lumina e furata din ninsoare…”

Pe coperta a patra a cartii, poetul Nichita Stanescu îsi exprima dezinvolt gândul: „Citind cu atentie versurile acestui tânar poet, spiritul meu critic mi-a dat o iritare tipica a întâlnirii cu un alt teritoriu.

Contorul Geiger-Müller pe care-l aveam pentru radiatii si-a mutat acul spre radiatia extrema si spre indicatia: «atentie, aici este uraniu!»

Daca credeti pe cuvânt cele câteva versuri bune scrise de Nichita Stanescu, va atrag în mod respectuos atentia ca sunt iritat, ca trebuie din nou si n-am ce face, caci acesta este adevarul, sa cred în poeziile semnate de tânarul meu confrate, Theodor Rapan. Nu trebuie niciodata sa ne descurajam adevaratii nostri poeti, chiar daca în mentalitatea noastra nu au un nume faimos. Singurul repros pe care i l-as putea face marelui nostru bard de la Mircesti, Vasile Alecsandri, daca as avea curajul si talentul sa i-l fac vreodata, nu înainte de a-i fi sarutat Miorita pe inima, ar fi acela ca, din grabire, însusi bardul a scris ca: «românul s-a nascut poet!» Citind poeziile lui Theodor Rapan ma întorc si zic: «poetul s-a nascut român!»

Urmatorul volum, aparut în 1989 – Asa cum sunt (Editura „Eminescu”) exprima autenticitatea creatiei poetului din punct de vedere tematic si stilistic, cultivator frenetic al metaforei, al travaliului liric sub semnul Cântecului: „În sistarul luminii/ cuvintele limbii române/ scânteiaza/ aidoma ciutelor/ care pasc/ în patria viselor./ Scaparatoare vioara,/ inima dorului…/ Înteles/ ce-l asez/ azi,/ în capul mesei/ si spun: pace voua cuvintelor…”

Aflat sub protectia unui Daimon generos, Theodor Rapan este într-o continua însotire cu mirarea, visul, clipa, dezdurerarea, uitarea, neantul, câmpia, femeia, prietenul nimeni, salcâmul, valul, întristarea, sarutul, restristea, moartea, vântul, poezia, melanholia, iubirea, firul de iarba, cântecul, amagirea, singuratatea, silaba, cuvântul.

În pagina de deschidere a volumului amintit, poetul rosteste exclamativ: „Binecuvânt Logosul! Cele de fata sunt scrise cu acel colt al inimii muiat într-o lacrima cuvântatoare. Ea sa duca greul, în timp ce eu tac desavârsirea lunecarii…”

Descatusarea de sine devine destin creator. Cuvântul dintâi trece rapanian prin „alfabetul tacerii”, încoltind în oul cosmic.

De la primul pâna la ultimul volum, poetul exprima credinta de neclintit în forta Cuvântului divin si a Cuvântului întrupat: „Stiu de la Cântec întelepciunea Cuvântului./ Datoria mea e sa va reamintesc ca traiesc dimpreuna/ fiecare litera,/ sa va citez pe-nserate/ la tribunalul sperantei/ si sa va invit,/ odata cu îngândurarea,/ la marele dans/ ce tulbura melancolia pietrei…”

Intuirea rosturilor cunoasterii, filtrate, desigur, poetic, dobândeste sensuri profunde, complexe, în scrisa lui Theodor Rapan, relevând raporturile ascunse pe care le au lucrurile si starile în ordinea realului sau a sublimului. Chiar si celor mai abstracte categorii ale existentei, acesta le gaseste corespondente directe, sensibile.

Volumul Hotarul de foc, Editura „Europa” (Craiova), 1991, evidentiaza un aer liric proaspat, dens, dublat de ironie si autoironie, în nota generatiei anilor ’60, comentariul livresc, specific generatiei anilor ’70, dar si adresarea directa, în stilul optzecistilor: „Umbra a sunetului/ spune-mi tu,/ ce mirare îmi e ca sunt plop desfrunzit,/ ora grea, secunda timpului mut…/ Slobod întru vocabula/ imnicului zbor – / iata-ma,/ sunt gloria Clipei: Tacerea!”

Multe poeme stau sub semnul dedicatiei. Iata, un prim poem închinat lui Nichita: „Nu râd, nu plâng,/ plictisit îndelung/ sub ceardacul divin neaflat./ De aceea te blestem/ sa-ti fiu/ bietul popas/ sub cuvânt, necuvânt./ Doar atât…/ Neaflat…” Altele sunt dedicate lui Homer, Brâncusi ori fiicei sale, Raluca: „Sub Cântec/ tainuire îmi e disperarea/ si soarele noptii,/ cârtita-n lanul de stele,/ scormone-n zodia fara de moarte…”

Pe coperta a patra a cartii sunt consemnate aprecierile lui Nichita Stanescu si Gheorghe Tomozei, pe care gasesc de cuviinta sa le reproduc, având în vedere epuizarea stocului de carte sub semnatura lui Theodor Rapan, dar si valoarea acestor „edicte” pentru istoria si critica literara: „Acestei carti pe care o si vad mergând de una singura în inimile singuratice ale cititorilor ei, îi doresc nu drum bun, ci zbor înalt! Carte esentiala în pasul nou facut de noua generatie spre adevarul poeziei sau cum mai bine decât noi toti se-ntreba mirabilul Eminescu: «unde e cuvântul ce exprima adevarul?», remarc cu târzia mea vedere un adevar ce exprima Poezia.” (Nichita Stanescu)

Si, alaturi de „Îngerul Blond”: „Primul ar fi Theodor Rapan, pe care i l-am dus de mâna lui Nichita Stanescu, zicându-i despre poeziile lui precum ca… si Acela, Nichita, nu numai ca a confirmat diagnosticul pus de mine, dar l-a declarat bolnav incurabil de poezie, laudându-i metafora mirabila, fluenta «discursului» si frumoasa sanatate a credintei în verbul românesc” (Gheorghe Tomozei).

La umbra cuvântului (1995), a cincea carte a poetului Theodor Rapan, structurata în patru parti (Riscul tacerii, Încoltirea cuvintelor, Tentatia schimbului de anotimp si Pe cord deschis) ne propune un poet stapân pe alchimia cuvintelor, capabil sa modeleze în creuzetul spiritului darnicia unei existente ale carei ferestre au stat totdeauna deschise.

Un poet, pentru care actul creatiei reprezinta deopotriva bucuria daruirii de sine si suferinta celui care taie în carnea propriilor silabe pâna la radacina unde respira, unica, esenta frumosului. Profund lirica prin natura sa, riguroasa prin formatie si cultura, poezia lui Theodor Rapan este aici, în somptuosul si atât de firescul decor al cartii, o autentica sfidare pe care Poetul, chemat de absolutul ideii, o arunca efemerului covârsit de meschinaria clipei.” (Vladimir Alexandrescu)

La umbra cuvântului este volumul care individualizeaza vocea poetului Theodor Rapan, dezvaluita în nesfârsite sensuri: „Nu ma vreau decât umbra cuvintelor./ Sopotul lor./ De veti avea curiozitatea/ sa simtiti cum bate inima/ acestui bolnav de cântec/ n-o sa va vina a crede ca-s eu.”

Metaforele ventilate, inovative si deloc la îndemâna oricui, rezista trecerii în materializarea si receptarea poemelor sale: „Doar ochii sunt orbi. Restul e lumina./ Cearsafuri de patimi întinse la uscat./ Dintr-o întâmplare,/ inima mea buna/ într-o fântâna de lacrimi/ s-a înecat./ Du-te!”

Fiecare noua lectura înseamna o alta descifrare a semnificatiilor continute. Practic, autorul ne deschide un univers al oglinzilor prin care se reflecta realitatea din noi. Labirintul fictiunii prin care poetul îsi plimba cuvintele nu este altceva decât geometria pura a spiritului poeziei: „Se spune: drumul întelesului/ trece descult marea cea mare a vorbelor./ Asa se explica/ priveghiul la usa cuvântului,/ retezând dintr-o miscare/ beregata celui mai tandru poem./ Se spune: înteleapta bautura/ e somnul cuvintelor…/ Ele se tac pe îndelete,/ unele pe altele/ si nici nu se stie/ care dintre ele/ va bate toaca întelesului./ Tac!

Ca în Marea Poezie, Theodor Rapan ne ofera gânduri spre reflectie si delectare care cuceresc gustul cititorului: „Întrucât mâine ma voi naste,/ ma închid în tine,/ nemuritor alfabet al tacerii…” […] „Veti fi cu totii umbra Cuvântului!” […] „Mai singur decât sunt/ e doar Cuvântul!” […] „Ce crima perfecta sunt toti trandafirii!”

Schimbarea la fata (2001) este volumul care marcheaza încheierea primei etape a creatiei poetului, „ajuns la o anumita decantare poetica”, dupa cum el însusi marturiseste în textul de deschidere. În structura compozitionala a cartii distingem urmatoarele cicluri: Elegii vieneze, Condamnat la mirare, Hemograme, Alfabetul tacerii si Tentatia schimbului de anotimp. Noutatea o aduce ciclul de„elegii vieneze”, scrise între 1997–2000.

Încarcatura lirica evidentiaza o constructie temeinic elaborata, esentializata, minutios cizelata, expresie a constiintei artistice pe deplin asumate. Motivele predilecte sunt: dorul, dragostea, melancolia, timpul, însingurarea, visul, tristetea, lumina, tacerea, sfiirea, dezdurerarea, mirarea, cuvântul purtator de valente spirituale sporite. Acum poetul e „lacrima care îsi pierde umbra dincolo de tristete” si se îmbata „de iubirea de moarte/ de dor,/ de zborul ce-ntârzie Clipa”.

Asemenea poetilor Nichita Stanescu si Gheorghe Tomozei – frati buni de „drum lung” – si Theodor Rapan, în felul sau, cauta Calea spre Înalt: „Cu sufletul mi-am gândit mângâierea înspinata/ a scrierii./ Cu mâna-nmanusata în patima si speranta./ În vis nevisat./ Cutezând sa trec hotarul de foc/ n-am gresit aflându-te pe tine,/ pe tine, vesnic Cuvânt/ de întors pe înserate la pruncii mei…”

Traieste sincer, cu sfintenie, în credinta Poeziei, bântuit de frisonul incertitudinii: „Sunt fericit! Dupa trei decenii de asteptare în anticamera proprii-mi fiinte, am reusit sa tai, în sfârsit, cu briciul jugulara Cuvântului, ca apoi, sa las sa curga-n tipar roua acestor confesiuni: îndoieli trecute si prezente, cazanii lirice jurnaliere, în mare parte, rescrieri necesare. Am, în schimb, o singura dilema: se va recunoaste cineva în Poet? De-ar fi macar unul!”

Cea de-a doua etapa distincta a creatiei lui Theodor Rapan cuprinde patru carti inedite, în care experimenteaza noi formule literare: Taurul lui Falaris – Marturisitorul – Jurnal de poet (2003), Muzeul de pastravi – Scrisori din lazaret (2004), Postalionul de seara – File din jurnalul unui heruvim (2005), Dincolo de tacere – Jurnal de poet (2009). Toate, tiparite la aceeasi editura – „Semne”!

Potentarea trairii eului creator, spiritualizarea universului, prezentarea unor aspecte ale conceptiei despre literatura, arta, mitologie, cultura, releva nevoia de adecvare a formei la noile continuturi ale cartilor ce marcheaza destinul literar al scriitorului.

Taurul lui Falaris – Marturisitorul – Jurnal de poet (2003) este volumul care face trecerea la

a doua etapa a creatiei poetului, marcând iesirea din sfera poeziei si intrarea într-o zona mai greu de explorat, în care aforismul si comentariul se asociaza, baza de lucru constituind-o lecturile esentiale.

Este o „carte de învatatura”, în care temele fundamentale corespund starilor divine: credinta, Dumnezeu, adevarul, binele, frumosul, poezia si poetul. Practic, Theodor Rapan nu face nimic altceva decât se marturiseste… pe sine!

Cartea unui mit – Taurul lui Falaris – ne învata frumosul curat, simplu, caci, dincolo de aparente, aceasta este un jurnal „de poezie traita”, la înaltimea sensibilitatii creatorului ei: „Daca vrei sa ma vezi, nu trebuie sa ma privesti. Daca vrei sa ma întelegi, nu trebuie sa ma cunosti. În rest, e dreptul meu la tacere”.

Søren Kierkegaard, Lucian Blaga, Miguel de Unamuno, Mircea Eliade, Constantin Noica, Cesare Pavese, Jules Renard, Jean-Paul Sartre, Emil Cioran, sunt numai câtiva dintre însotitorii poetului, adevarati „provocatori” de meditatii lirice.

De la T.S. Eliot selecteaza un citat despre cunoasterea limbilor straine de catre omul de arta: „Poezia este o arta care cere multa munca si asiduitate. Un poet care ignora poezia altor limbi decât a sa e la fel de prost echipat ca si un pictor sau ca si un muzician care n-ar cunoaste decât operele propriei tari. Un poet trebuie sa fie mai constient de limba sa decât alti oameni, mai sensibil la semnificatia si savoarea cuvintelor, la realitatea istoriei limbii si a fiecarui termen folosit. El trebuie sa cunoasca, de asemenea, cât mai bine posibil multe limbi straine, ceea ce-l va ajuta, între altele, sa-si înteleaga mai bine propria-i limba”.

E o maiestrie sa transmiti informatia, dupa ce ai selectat-o, sa-i însotesti drumul cu propriul crezamânt! Iar Theodor Rapan o face cu vocatia omului de cultura: „Într-un fel, l-am ascultat pe Eliot: am învatat cu multa placere limba germana de drag de Kant, Schopenhauer, Hegel si Goethe, limba rusa de drag de Esenin, Dostoievski, Pasternak, Suksin, Maiakovski si Evtusenko, limba latina, de drag de Ovidiu si Vergiliu, iar un strop de maghiara, de drag de Petöffi si Meliusz Jozsef, la un loc… Azi, îmi doresc sa fi stiut araba, chineza, hindusa, ebraica… Dulce nestiinta, sfânta ignoranta… Sunt batrân!…”

Taurul lui Falaris, marturiseste autorul, „este o carte traita. Duruta. E o parte din viata mea!”

Cu Muzeul de pastravi – Scrisori din lazaret (2004) intram propriu-zis în a doua etapa a creatiei lui Theodor Rapan, „o carte stranie, marturisitoare si alegorica, tiparita în numele credintei sale în poezie”.

Acesta este momentul determinant în evolutia poetului care începe sa-si poarte lira orfeica sub forma „poemului în proza”, de o aparte frumusete lirica.

Despre aceasta carte Tudor Opris scria: „Ca la niciun alt scriitor, la Rapan legendele, miturile, Biblia si alte carti sacerdotale, personaje mitice cu destine tragice intra în substanta si simbolistica profunda a lucrarii sale, transfigurate si supuse propriilor viziuni filosofice.

Dându-si seama ca nu are sanse majore ca prin poezie sa evadeze din climatul si patul procustian al stereotipului estetic al recentului sfârsit de secol concurat de postmodernismul de import, Theodor Rapan se decide sa experimenteze o noua formula literara care a produs, initial, o oarecare opozitie în rândul unei critici literare prea putin pregatita sa recepteze un text aparent hibrid, exprimând o experienta interioara inedita, având ca reper aventura lirica a unui alt diplomat, Saint-John Perse, cel care între periplurile «ulyssiene» si între «anabasicele» perindari îsi fura timpul sa regaseasca «talazurile» egeice ale poeziei cea îmbogatitoare a unor strigate de bucurie la zarirea tarmurilor dorite spre care te întorci întotdeauna”.

Cele douazeci de grupaje (Solilocvii, În fata usii – Mirarea, Epifanii, Visul lui Quasimodo, Natura moarta cu poet, Efemeride, Divagatii si alte magii, La cap de pod, Joc de doi – Incantatii rebele, Rai gol, Arpegii interzise, Crestomatia Melanholiei – Semne de apa, Catharsis, Extaze, Stante infidele, Exil de voie, Praf lunar, Uitaria, Sintaxa ploii, Ante finis) exprima forma de traire înalta a unui „poet pentru care actul creatiei reprezinta deopotriva bucuria daruirii de sine si suferinta celui care taie în carnea propriilor silabe pâna la radacina unde respira, unica, esenta Frumosului.” (Vladimir Alexandrescu).

Rostiri si taceri îsi dau întâlnire în acest topos presarat cu îngândurari, incertitudini, bucurii, ispite, amagiri, ispasiri, penitente, melanholii, imagerii.

Poemele poarta încarcatura afectiva pe care numai Theodor Rapan o particularizeaza în felul sau prin Cuvântul ales, captivant, revelatoriu: „Doamne, cât suflet risipit ca sa cioplesc un singur Cuvânt… Câte splendori ucise ca sa nu devina Cuvinte… Ca sa patrunzi în tacere, câte ispite întoarse din drum!”

Muzeul de pastravi este un „epistolar al însingurarii”, o carte în care metafora îsi sacralizeaza drumul spre desavârsire: „Pe sub chiparosii deznadejdii, viata, spune-mi, în piept ce m-apasa?”

Aflam din Istoria adevarata, dupa Lucian din Samosata, ca „aici, la ceas sorocit, gândurile poetilor se întrupeaza în pesti învesmântati cu solzii de argint ai versului, pentru ca, risipiti prin oglinda fara de sfârsit a timpului, sa aminteasca oamenilor, cu stralucirea lor, de adevarata bucurie a firii.”

În spiritul credintei în forta Cuvântului, poetul ni se confeseaza: „Sunt drumul catre Poezie, nimic mai mult, si mai aproape astazi ma simt de departare, duc solia mortii si strig, cât înca-s viu pe zarea ce ma doare, în ploi de frânghii negre si ancore amare! Elicea ma absoarbe, viata trece, cuvintele îmi amutesc pe gura!”

Cu acelasi har cu care a dat un plus de nemurire unor ilustre nume ale poeziei universale, Damian Petrescu – „staroste de Paris”, „graphist” genial si profesor unic de Arta imaginara, ilustreaza

Muzeul de pastravi – Scrisori din lazaret.

În urmatoarea carte, Postalionul de seara – File din jurnalul unui heruvim (2005), Theodor Rapan continua tripticul poematic, încredintând cuvântului scris, în chip de spovedanie lirica, toate formele trairii, de la înfrângeri si sovaieli, asteptari si îndurerari, sperante, pâna la biruintele frumosului etern, caci, asa cum spune poetul: „Cuvântul prin care voi (re)naste nu are glas! Are doar simtire! Jertfirea prin Poezie e tot ce mi-a mai ramas!…”

Mesajul de comunicare se transmite, uneori, printr-o forma speciala de corespondenta cu „însotitorul” sau din aceasta carte: „Draga Damian! Viata? Apocalipsa a apocalipsei! Ce ne desparte, azi ne uneste! Ce ne-nfioara, doar moartea zideste! Pasarile tale, reptile nebune, îmi slutesc asternutul! Inima, în galop pe strazile de purpura cruda, calus haituit noaptea în somn. Deliormanul? Sa suspine! La Courneuve? Nu ma stie!”

Postalionul de seara este o carte a întrebarilor si a mirarilor, a clipei si a vesniciei, a dorului nesfârsit de Dumnezeu: „Lumina, ai curaj sa-ti înfrunti linistea? Dar trecerea? Sa raspunzi provocarii cercurilor strivite? Nicidecum! Peste dunele lunii, ciocârlii în raspar rasucesc fuioare de triluri neauzite…”

Reflexele gândurilor nasc alte reflexe: „Si rasaritul soarelui se face ca necheaza! De-atâta vis, nici visul nu crede ca ma voi preface în noapte, într-o noapte a începuturilor uitate sa ramâna eterna lumina…”

Marturisirile poetului sunt ca un mir vindecator pe meterezele unui razboi oniric: „Liniste! Sunt poetul cazut într-un razboi dintre o rostopasca si o papadie, fara a sti vreodata cine-i învinsul si cine-i strigoiul…”

Dincolo de tacere – Jurnal de poet, cu opere grafice tot de Damian Petrescu (2009), întregeste „tripticul” rapanian. Este o carte de maturitate, „scrisa cu acel colt al inimii muiat într-o lacrima vorbitoare.”

Cele 55 de poeme, cu leganare si structura de psalmi si cu accente pasionale de «Cântarea Cântarilor», constituie, în ansamblu, vastul si emotionalul panopticum al unei existente cosmice, sociale si intime, marcata în secvente învaluite în cele mai transparente valuri de imagini si cuvinte. Lumea din afara cade în interiorul eului, se presara ca o zapada de stele peste toate viroagele simtirii si muncelele gândurilor.

Poemul rapanian nu poate fi comentat estetic, sopteste ori murmura, se învolbureaza în teama ori se îndulceste în resemnare.” (Tudor Opris)

Lirismul ingenuu se reflecta în fiecare poem: „Da, mirare sunt toate! Aidoma credintei în umbra cea vesnica si neînteleasa, fraged sub chiparosul rostirii, iata-ma într-o noua si nesperata ipostaza a inimii, temator si îndumnezeit ateu…”

De dincolo de cuvântul scris se aud voci profetice pe care artistul le încorporeaza în esenta omeneasca: „Pentru tine plâng, Poezie, mireasa a neavutului dor, cu genunchii inimii rasuciti ca o salcie batrâna, fara de seaman, cu patima ochiului strafulgerata, atât de dulce, atât de tainic! Asadar, acest cântec de iarba si lacrima de codobatura azi, ti-l închin, desfatare, în pântecul mintii mele ascuns, mar neaflat.”

Fiecare vocabula vibreaza de o armonie interioara izvorâta din preaplinul poeziei: „Fiica a mirarii, Poezia ma învinge! În oglinda de aburi, a visului, amnarul de lut scapara în noapte.” […] „La tarmul din mine, Poezia renaste!”

Timpul, viata, tacerea, iata trei coordonate printre multe altele din substanta acestei carti care-si schimba mereu pozitia si sensul: timpul devine viata, viata devine tacere, tacerea se contopeste misterios cu timpul. Dar undeva, într-un spatiu ideal si himeric, poetul se lasa devorat de umbra propriei taceri.

O carte speciala, o carte surpriza, care înseamna altceva decât scrisul cu care ne obisnuise Theodor Rapan este Dansul Inorogului – Elogiul Melanholiei (2010), „o noua încercare a firii de Poet”, dupa cum marturiseste autorul, întru împacare cu inima sa, cea mult simtitoare si bolnava de Cântec!

Aflându-se în timpul propriei sale vieti („nu a altora!”), daruieste cititorilor „un basm cât o lume! Si o lume, cât un basm! Si inima sa, toata, „strecurata sub saua Inorogului, întru dezdurerare si alint binefacatoriu!”

Si aici, poezia sa „emana, deopotriva, si forta, si gingasie, si subtila întelepciune, dublate de maiestria artizanului pentru care arabescurile cuvântului sunt slefuite cu migala si dragoste. Redescoperind mitul, Theodor Rapan construieste un univers capabil sa germineze etern, din sâmburele initial în care Eros si Thanatos, într-un antagonism nevestejit prin vreme, îsi contopesc energiile izvoditoare de întunecata lumina.” […] „Chenarul poeziei sale vibreaza de o armonie interioara, izvorâta firesc, fara efort aparent, în virtutea unei forte de atractie singulare care determina o pastrare laolalta a contrastelor, într-o decantare ce aduce, în final, cititorului, bucuria lecturii.” (Vladimir Alexandrescu)

Exemplul, în acest sens, constituie o proba: „Melanholia fata îsi întoarce, puterea, vesnicia, vor sa-mbrace nadirul clipei în lumina-adânca, sub cetina de foc rostesc porunca, sa fie acest cântec rugaciune pe fluturi, pe iubire si pe rune. Iar când durerea mortii va strabate, sa nu ramâna-n noi poftiri uitate, nici lacrimi, nici durere, nici venin, doar înclestare muta în suspin. Uitarea, usa vietii va închide si arunc cheia, cheia nu deschide!”

Omul si dublul lui, iata o posibila interpretare a subtextului cartii – motiv care depaseste granita realului pentru a deveni principiu existential. Si noutatea rezida în inventica „basmului în dublet”, vazând prin acesta o forma de nostalgie imanenta a tuturor virtutilor ce se recompun în conceptul arhetipal.

Ineditul expresiei se bucura de amploarea verbului rostit, virtute pe care proza rapaniana o cultiva,subordonând-o ritmului implacabil al discursului liric: „Cine poate rezista tentatiei de a sti tot ce gândeste lumea? Ce poate fi mai atragator decât sa fii stapân pe gândurile oamenilor?”

Pictorita Aurora-Speranta Cernitu a transfigurat metaforic lumea cartii, îmbogatind mesajul cuvântului cu cel al culorii.

A treia etapa a creatiei lui Theodor Rapan este marcata de seria „evangheliilor”: Evanghelia inimii – Anotimpuri – Jurnal de poet (2010), Evanghelia cerului – Zodii de poet, volumul de fata, urmând ca în viitor, Poetul-Mag sa smulga din „bezna inimii” sale Evanghelia tacerii si, în final, Evanghelia apocalipsei, ultima din aceasta serie!

Evanghelia inimii – Anotimpuri – Jurnal de poet este o ofranda adusa credintei sale, nu întâmplator asezata pe pilonii trainici ai unor simboluri în care identificarea poetului cu frumusetea, cu plenitudinea realului, cu lumea, este aproape absoluta: „Titlul, în aceste conditii nu este rezultatul unei inspiratii întâmplatoare, ci împlinirea fireasca a unei încercari întemeiate pe descifrarea minutios cautata a unui cod ce are la baza filonul subtil al semnificatiei oculte, acea febrila aplecare spre deslusirea misterelor si atingerea Tainei, prezent la toti marii initiati de la Pitagora si Iisus încoace.” (Vladimir Alexandrescu)

Poetul îsi imagineaza trecerea prin cele patru anotimpuri: Primavara – Floralia, Vara – Iubitor, Toamna – Melanholia si Iarna – Ultima Thule, ca anotimpuri ale sufletului. Fiecarei „secvente lirice” – omenesti metaforice, îi dedica un ciclu de 33 de poeme (vârsta de gratie a lui Cristos!)

Ce trebuie înteles de aici? La nemurirea Clipei are dreptul sa acceada numai cel ce reuseste sa fie el însusi! În descifrarea întelesurilor profunde ale existentei, Rapan este însotit de un prieten („prieten în spirit”) – poetul Juan Ramón Jiménez, dar si de graficianul Damian Petrescu.

Nu poetul Theodor Rapan, ci omul din el, se întreaba: „Chiar sunt?” El se simte doar „o fantasma cocotata pe turle de biserici”, are „inima pacatoasa” si vocea i-a „ragusit de-ntristare.” Toate aceste stari ne sunt comune! Ele sunt cele care ne apropie si care ne fac sa empatizam cu descrierile atente de sentimente cuprinse în carte.

Chiar din titlul ei, Evanghelia inimii se dovedeste a fi un spatiu artistic al întrebarilor sensibile, vitaliste si al raspunsurilor sincere, gândite cu inima, cu sufletul, cu amintirile si cu fragmentele de pasiune. Caci numai inima nu minte! Toti stim asta, dar nu o recunoastem!

Cartea sondeaza abisul omenescului, devenirea pasilor încaruntiti, asteptarile, regretul, încrederea si neîncrederea, o radiografie a ceea ce suntem, de fapt: egali în moarte!

Marturisirile cartii îsi au originea în experiente autentice! Ele constituie scheletul pe care se sprijina cuvintele, fiindca ele pot raspunde oricarei provocari cu sinceritatea si puritatea de a fi fost traite, cu puterea de a fi fost asumate si netezite spre a fi daruite mai departe cititorului. Ele sunt întrebarea nascuta din nevoia de a fi existat si de a fi conceput ceva durabil, dincolo de prezenta fizica…

Abandonând orice forma de cenzura sentimentala, poetul Theodor Rapan sintetizeaza o adevarata biografie umana: „În viata mea înspaimântare a fost totul! Mort nu mi-a placut niciodata! Am circulat între râs si surâs cu un funicular nevazut al candorii. În genunchi am plâns, în genunchi m-am rugat! Uneori am râs cu lacrimi de roua, alteori m-am lasat mistuit de Cuvânt. De moarte mi-e teama si-acum. De vesnicia ei, niciodata! Ceea ce este viu în mine a murit la nasterea ploii. Ceea ce este mort în mine va înflori pe-nserate.”

Ilustratiile realizate de Damian Petrescu sunt cele care apropie cititorul si mai mult de universul cartii, ele având puterea de a crea/recrea si de a sustine/resustine o conexiune reala între sentiment si reprezentarea sa fizica.

Dependent de starile relevate de vocea nuantata a poemelor, ilustratiile se înfatiseaza grav, ca niste martori care stiu mai mult si pot spune infinit mai mult, numai daca sunt privite asa cum se cuvine.

Orice am face, orice am spune, între Theodor Rapan si Damian Petrescu exista o chimie magica inexplicabila, benefica Artei lor!

Chiar daca de vârste diferite, chiar daca traiesc unul departe de altul, exista un „ceva” care îi uneste: poezia Deliormanului sfânt!

Chiar parasit si de unul si de altul, neuitata, Padurea Nebuna scormone si vântura în sângele si carnea inimii lor, cu gheare de foc, complinirea Frumosului!

Cartea în sine marcheaza expresia unei viziuni originale asupra existentei prin iubire. Estetica speciala a cartii evidentiaza, prin forta cuvântului si prin sugestia grafica, structura euritmica a creatorului ei.

Între dorul trairii si puterea lui de ardere, de realitate imediata ce se desavârseste sub semnul iubirii, cautatorul de simboluri ascunse, exploratorul în stele necunoscute se confeseaza cititorului când sfielnic, când tunator: „Plâng în limba româna si tac: e primavara în cuvinte! Ah, dulce si ultima primavara! Prima îndoiala a nasterii mele spre moarte, ultim copârseu al poemului tandru, nescrisul, nepipaita diata a iubirii, nescrisa evanghelie a inimii, a întâmplarii ca sunt, a splendorii ca esti! Iata-ma!”

Poetul Theodor Rapan îsi manifesta, ca o constanta, intensitatea placerii de a scrie, de a crea: „Pe un perete de primavara scriu. Scrijelesc omonimul mortului viu si îndragostit. Neîmplinit! Dezdurerare divina! Am vârsta poetului la tinerete si în fata numai licheni somnorosi, doar restriste!” Sau: „Furisata pe calcanul de-ardezie, noaptea va muri împacata precum timpul pe pragul unui cimitir doldora de pacate, în vreme ce eu, Poetul, voi aseza majestuos limba rostirii pe vicleana pana a vietii!” De aici, singura dragoste continua a vocii lirice regasite în carte, singura pasiune neîntinata ramâne Poezia.

Ceea ce izbeste din prima clipa la contactul cu aceasta noua carte este stilul unic, de o rara bogatie lexicala, cu frazarea ampla, retorica si colorata, alternanta de simplitate, rafinament si pretiozitate, fara îndoiala o contributie de seama la intelectualizarea limbii române, stapâna pe nebanuite nuante si capabila de cele mai subtile asociatii, contrastând cu fenomene tot mai îngrijoratoare de argotizare, vulgarizare naturalista si flux de barbarisme, prezente în beletristica actuala.” (Tudor Opris)

Citind Evanghelia inimii, simtim ca multe dintre experientele pe care le-am intuit în cuvintele atent alese ne-au fost daruite si noua, dar, pe de alta parte, avem certitudinea ca, undeva, în anotimpurile vietii noastre, ne vom regasi si pe noi, prin taria lor de a sensibiliza si de a crea repere de urmat.

Astazi, aici, poetul Theodor Rapan vine în fata Mariei Sale, Cititorul, cu o noua carte, a treisprezecea, creatie a maturitatii depline – Evanghelia cerului – Zodii de poet.

Spre deosebire de Evanghelia inimii, care este o adevarata radiografie a spiritului uman, o calatorie în adâncul Fiintei, Evanghelia cerului se îndeparteaza înca din titlu de sfera sentimentelor care surprind tocmai prin faptul ca sunt atât de naturale si obisnuite. Conexiunea dintre cele doua carti se realizeaza, totusi, gradat, ca o scara spre însiruirea de emotii ce stau la baza crearii lor si prin autenticitatea conferita de rezultatul deschiderii în fata unor lumi ce ne stau foarte aproape, dar pe care nu îndraznim sa le abordam.

Chiar si motto-urile cartii, bine selectate de poet, demonstreaza ca, daca s-ar îndrazni, daca s-ar ridica mâna si s-ar ciocani usor în cerul noptii, daca s-ar sapa putin mai adânc, s-ar gasi „alt cer” […] „alte stele” […] „si acolo, între ele, alt pamânt…” (Nichita Stanescu)

Este vorba de o reinventare si, mai ales, de o reinterpretare nu a operelor unor scriitori, ci o reinterpretare a situatiilor în care poetul s-a aflat în momentul lecturarii si receptarii mesajelor acelor opere. Si spun reinterpretare, pentru ca am în fata poeme clare, grave si mature, care nu ar fi putut fi concepute în afara traversarii unei perioade de informare si cautare, ajungând, în final, la binemeritata pozitie a reîntâlnirii, dintr-o alta perspectiva, a poetilor care au însemnat ceva pentru devenirea artistica a lui Theodor Rapan, dar si pentru dezvoltarea personala, acestea doua mergând mâna în mâna.

Subtitlul cartii aminteste înca o data de planul Înaltului. Desi nu exista informatii certe despre istoria aparitiei zodiacului, se poate considera ca, observând miscarea corpurilor ceresti, s-a format ideea ca aceasta mobilitate se datoreaza unor forte divine pe care astrii le detin. De aceea, omul si-a subordonat destinul stelelor, determinându-se pe sine ca efect al pozitiilor pe care acestea le ocupa pe cer.

Raportând legenda la arhitectura cartii, se poate ajunge la concluzia ca lumea poetica este, de fapt, un macrocosmos de relatari succesive de poeme, poetii grupându-se dupa anumite criterii, asa cum si zodiile se clasifica. Fiecare simbol, semnificatie, fiecare rima sau metafora este, de fapt, un indiciu al destinului pe care poetul detinator îl va urma. Poemele sale constituie zodia sa, iar aceasta încorporeaza semne despre trecutul si viitorul lui artistic.

Se poate spune ca, în esenta, fiecare opera a poetilor alesi, este un astru, iar toate alcatuiesc un sistem care se misca deloc conventional fata de noi, cititorii, asa cum si planetele par a se misca privite de pe pamânt. Traiectoria lor este dependenta de sensibilitatea si empatia fiecaruia dintre noi. În Evanghelia inimii, fiecarui anotimp i se asociaza o anumita etapa din viata cu trairile, starile si impresiile ei; în Evanghelia cerului Poetul-Mag îsi priveste confratii de lira din perspectiva zodiacala.

Începând cu primavara, deci cu Berbeci de diamant, Theodor Rapan alege câte 12 poeti pentru fiecare semn zodiacal, tinând seama de data lor de nastere si confirmând ca simbolurile numerice sunt un aspect pozitiv si însemnat al creatiei sale, asa cum este si aplecarea sa spre detaliu, în conexiune!

Pas în doi! Asa poate fi rezumat cel mai bine continutul cartii, pentru ca aici întâlnim parca niste priviri complice pe care autorul le împartaseste cu poetii alesi, ca un joc de cuvinte între prieteni sau ca între parinte si copilul devenit adult sau ca între profesor si elevul care ajunge la întelegerea sistemului de gândire al magistrului sau.

Structura cartii este una atent realizata, inedita, la fel cum este si conceptul pe care ea se bazeaza. În paginile ei, îsi gasesc locul poeti de la Shakespeare, pâna la Edgar Allan Poe, fiecare fiind surprins printr-un fragment, printr-o strofa. Fiecare primeste acelasi spatiu, ca un avertisment al autorului, ca fiecare poet îsi are însemnatate de sine statatoare, care nu poate fi masurata, ci poate fi doar simtita si traita. Nu este vorba de o organizare cronologica sau dupa un criteriu al apartenentei la un anumit curent! Nu!

Poetul demonstreaza, astfel, ca poezia exista si respira frumos dincolo de barierele conformismului, dincolo de conventiile rationale.

Abandonând toate aceste lucruri, poezia devine pura libertate, patrundere în noi însine si depasire a imediatului.

Motivul poetic se construieste ca un dialog: mai întâi, se citeaza textul ce îl declanseaza, apoi, se da raspunsul. De cele mai multe ori, se remarca vocativele care creeaza reuniunea dintre opere, interactiunea lor.

Replica se naste dintr-o necesitate de a imagina si de a rememora stari. Pâna la urma, la baza ei sta capacitatea de a intui si de a identifica atmosfera lirica, apoi de a si-o asuma, pentru ca, în final, sa o poata exprima printr-un filtru propriu, adaugând memoriei si afectiune.

Pâna la un punct, se poate considera ca volumul de fata este un manifest al respectului si al recunostintei, al iubirii fata de poetii inclusi: „Vino, Fauritorule de gheata si foc, credinciosule mut! Întru maretia ta, fictiunile mele se-apleaca! Întru cinstea ta sorb «Elogiul umbrei»! Întru numele tau, «Poemul darurilor» rostesc!

Vocea lirica a creatorului depaseste omagiul, ea devine ecoul propriei arte, a Poeziei: „Eu sunt Întrebatorul. Ca un «bivol în mlastinile Universului» îmi pândesc zorii. Mi-e frica sa ajung «un centaur siluind arborii poemului», mi-e frica sa urc scara Supremei Judecati. Prostul de mine, am înfruntat uneori albastrul cerului, de aceea, «fiecare dimineata e o rufa rosie la orizont.» În teaca baionetei mele s-a furisat un vers salbatic. El ma priveste cu îndurare si asteapta sa-l agat în streangul singuratatii lui. Vai, lumea aplauda! Scâncetul i-l aud din departare, cu silabele atârnându-i pe gura ca niste lampadare vorbitoare.” (Replica lirica la Gellu Naum!)

Deseori, se poate remarca familiaritatea adresarii: „În sfârsit, Bukowsky, iata-ne fata în fata. Tu, «asteptând moartea ca pe un pisoi care-o sa-ti sara pe pat», eu, fugarit de-o fantoma în somn.”

Ceea ce este surprinzator la Evanghelia cerului este usurinta cu care opereaza insertiile, stabilind o reala conexiune ce este resimtita atât la nivel emotional, cât si intelectual. Poeziile deja consacrate devin, acum, provocarile unor poeme sublime, originale.

Cei 144 de poeti ai „zodiilor lirice”, toti universali, sunt prezenti în carte în sistem reflex!

În chip firesc, propun denumirea acestei specii lirice poetice postmoderniste, pe care o cultiva în acest volum poetul Theodor Rapan, REFLINTEXT (reflex literar intertextual). Îmi asum inventia sintagmei!

Reflintextul devine, astfel, un mod de receptare profund subiectiv al sentimentului filtrat liric, înteles ca modalitate de „a fi” a eului, situarea lui în centrul unui univers pe care îl reconstruieste din temelii.

Harul si cultura literara i-au permis poetului Theodor Rapan realizarea unui dialog deschis cu cei 144 de „alesi”, replica sa pornind din sufletul lor catre Poet si de la Poet catre cititor.

Universul tematic, modalitatile de expresie si formulele prozodice ale acestui volum releva din plin o înnoire a formelor poetice cultivate de Rapan. De aceea recunoastem în aceasta ipostaza inedita gândirea aforistica a sa: „Toata viata e o calatorie prin cartile altora!”

Acest adevar sta, de fapt, la baza lucrarii de fata: 144 de poeme, cu 144 de opere grafice de Damian Petrescu! Un cerc perfect, desi concret el nu poate fi nici vazut, si nici cuantificat! Cum sa cântaresti emotia, sufletul?…

O fascinatie, dar si o chestiune de temeritate lirica unica pentru care poetul s-a pregatit mai mult de 40 de ani pentru aceasta „calatorie” printre atâtea stele nemuritoare, nepretuite, unice!

Cine stie sa pretuiasca, primeste!

Poetul – ochiul cerului, Poetul – ochiul Cuvântului, Poetul – ochiul ciclonului, Poetul – ecoul nespusului cuvânt, ei bine, asta se întâmpla în cartea de fata!

O remarca de bun-simt trebuie sa fac însa! Theodor Rapan scrie pentru cititorul care are rafinamentul si puterea întelepciunii, pentru ca fiecare cuvânt poate avea forta lui numai daca e pus lânga un altul în logodna fericita, ca într-un cuplu, ca într-o familie cumva, sa nu se stârneasca vreun curent strâmb.

Fiecare traire e speciala în felul poetului zodiei si filtrata în spirit propriu. Cine stie sa vada, cine stie sa se apropie, cine cu cine rezoneaza, cine stie sa le asculte, cine stie ce este vietuirea, cine stie „dezdurerarea” – acesta este perimetrul de atac confesional.

Autorul se lasa pe sine deoparte, acum poarta în suflet patimile tuturora, le retraieste viata afectiva mângâind si nemurind moartea lor „cu moartea pre moarte calcând”. Ca si Umberto Saba, el iese din el însusi, pentru a trai viata tuturora.

Mai mult decât patima este curiozitatea de a o izbândi la etajele cele mai înalte ale vazduhului. Numai în acele creuzete înalte simte ca se plamadeste adevarata Poezie. Nu întâmplator i-a ales pe acestia.

Ar mai fi putut selecta si dupa alte criterii, dar fiecare intrare într-o stare nu e decât pasul catre urmatoarea.

Se simtea dorul de o asa calatorie, o calatorie initiatica, în care înaltarea înseamna purificare: avea nevoie de acest pelerinaj divin si Clipa a sosit! Iat-o! Asa cred ca trebuie privit „Cerul” sau!

Pentru a întelege de ce a plecat Poetul-Mag pe drumul acesta al stelelor, Cititorul trebuie sa-si clarifice o serie de concepte specifice, corespunzatoare cuvintelor-cheie: calatorie initiatica, cer, stele, frumos, credinta, religiozitate si multe altele…

În Biblie, cuvântul „evanghelion”, tradus „evanghelie”, se refera la un mesaj al lui Dumnezeu, care anunta planul si scopul sau pentru omenire, figura centrala a întregii geneze fiind Iisus.

Cerul este „o manifestare directa a transcendentei, a perenitatii, a sacralitatii, ceea ce nicio fiinta de pe pamânt nu o poate atinge.”

Aceasta este cheia Evangheliei cerului – Zodii de poet , o adevarata Biblie a Poeziei!

Asa întelegem mai usor ca nici oamenii nu privesc toti si nu prea des catre cer: doar când le e frica si atunci când iubesc, aceste doua ipostaze îi mai cutremura…

Echilibrul dintre liric si divin este bine temperat si asta tine nu doar de harul, ci si de mestesugul creatorului.

Fiecare poet are cararile lui proprii. A plonja pe starea poeziei altui poet nu e usor! Theodor Rapan chiar are curajul sa îmbrace camasa fiecaruia în parte, sa îl cânte si, mai ales, sa îl descânte!

Nu în ultimul rând, remarcam viziunea înnoitoare în ceea ce priveste modul de a recepta poezia confratilor de condei, dar si creatiile originale inspirate de acestia, oferindu-ne sansa unei alte întelegeri.

De la William Shakespeare la Ion Barbu, de la Umberto Saba la Nichita Stanescu, de la Octavio Paz la Boris Pasternak, de la Juan Ramón Jiménez la Rainer Maria Rilke, de la Lucian Blaga la Saint-John Perse, de la Salvadore Quasimodo la Eugenio Montale etc., îi întâlnim pe cei 144 de confrati care l-au calauzit pe poet în anii lui de formare, iar acum compun „inima” acestei carti de poeme, parcurgând împreuna spatii lirice si temporale, în stil propriu, rapanian.

Niciodata un poet nu este „prea modern” pentru ceea ce este Poetul-Mag, cum nu e deloc usoara nici pozitionarea fata de un Apollinaire sau un Borges! Borges este destul de complex ca arhitectura si echilibrat liric. Rapan nu se trage din Borges, ci din sine însusi, desi pe „Marele Orb” l-a asimilat pâna la lacrimi, întelegând prin arta compozitiei, ca Borges e Borges, unic de altminteri, cum si Rapan e, inconfundabil, Rapan!

La ultimul, fiecare rostire de cuvânt are o anume simbolistica, o anume conotatie mitologica, dar si o candoare si gingasie dezarmante, totul fiind tras catre Divin.

Borges are si el momente divine, si el a închinat multe poeme marilor personalitati literare, dar ceea ce îi uneste îi si desparte!

Iata, bunaoara, pentru Apollinaire, gaseste o formula-soc. Reflintextul este realizat tot în cheie onirica, dar totul este îmbracat în limbajul învechit al lui Gala Galaction, pe care nu si-l mai amintesc decât filologii-specialisti.

Theodor Rapan a scris despre Apollinaire asa cum a scris si Marquez despre Macondo al lui, numai ca poetul teleormanean asaza poemul sau în cheie onirica si, în chip surprinzator, folosind slova limbajului stravechi. Nimeni nu s-a mai aplecat asupra acestor cuvinte. Sigur ca e socant, dar poetul a vrut sa dea o pata de culoare. E un omagiu local pentru Apollinaire si pentru Galaction al nostru.

Nu trebuie sa întelegi nimic, trebuie doar sa simti taina cuvântului. Poetul stie, desigur, ce înseamna fiecare cuvânt în parte, dar daca te tii de logica lui nu pricepi mai nimic. Secretul sta în ansamblul liric si în presararea cu elemente sfinte din locul nostru de obârsie. În plus, întregul reflintext e tras prin limbaj arhieresc, acesta având locul lui în „Evanghelie”, cu masura lui.

Miguel de Unamuno îi e foarte aproape de suflet. Theodor Rapan traieste înaltimea credintei divine ca nimeni altul. Poetul a avut o adevarata revelatie când a citit despre mitul lui Don Quijote si Sancho Panza, ca poezia nu e lumina, e flacara, caci nimeni nu moare de întuneric, ci de frig. Frigul inimii e cumplit!

Se simte arta lirismului în reflex. Fiecare sens frumos daruit de Dumnezeu a fost platit cu o jertfa. Nimeni nu stie asta, pe hârtie par a fi risipite cu usurinta cuvintele, dar nu e deloc asa. Stie mai mult Poetul!

Împacarea cu Dumnezeu e totul, întelesul lucrurilor poate ramâne în subsidiar. Problema lui Dumnezeu e si o chestiune de etica, de morala, dar si de înteles spiritual, sufletesc. Nu poti crede în tine ca om, daca nu te clarifici pe acest palier al gândului. De aici pâna la poezie nu mai e decât un pas. Poezia nu e ratiune, e o stare!Fiecare scrie dupa legile sufletului sau!

Dumnezeu îti da si alte încercari, te pune la probe daca ramâi în curtea Poeziei si nu te razgândesti sau nu tradezi. ?inta e aceeasi. Desi este atât de nevazuta, nepipaita, inefabila! Nimeni nu a pus mâna pe inima Poeziei! Nimeni nu a vazut-o la fata!

La un poet ca, de exemplu, Mario de Andrade, continutul, forma, expresivitatea lingvistica si cuvântul, cu toate functiile lui de comunicare, transmit, certamente, fior!

Misticismul viziunilor poeziei lui Andrade ramâne la un anume stadiu, la Theodor Rapan „strigatul liric” taie respiratia cititorului.

Dezvoltarea comparatiei Patrie–femeie, compasiunea uneori delicata, alteori tumultuoasa, acuratetea lirica etc. sunt puncte forte ale poemului rapanian. Nu mai vorbim de curajul rostirii crudei realitati într-o invocatie a cerului „golit”, sodomizat. Tonul când liric, când violent, când sonor, vine în deplina consonanta cu mesajul poetic!

Alt caz: Rumi e un poet persan, altceva decât Khayyam sau Tagore, poet indian, deosebit pentru cum cânta iubirea! Nu întâmplator A.E. Baconsky îl surprinde într-un mod cu totul aparte în „Panorama” sa. A încercat sa faca ceva asemanator si Stefan Augustin Doinas, dar clasicizând.

La Theodor Rapan e diferit, totul e vazut prin pasiunea calatoriei, e o mare aventura a simtirii sale de poet, care este obsedat de fiorul marilor poeti. Fiecare e atât de diferit, dar ceva, totusi, îi uneste! Ce anume?

La Arthur Rimbaud, Theodor Rapan este impresionat de iluminatiile acestuia (poeme în proza) din finalul carierei sale literare, pe care le simte cu mai multa acuitate, dupa gustul sau, si i-a raspuns în aceeasi cheie, fiindu-i mai aproape de suflet.

Neîndoielnic, Rapan este atent la toate detaliile, constient fiind ca el poate fi ca ei, dar ei nu mai pot fi ca el, de aceea sporeste si mai tare semnificatia cuvântului, chiar pâna la o adevarata litanie.

În spatele celor 144 de poeme sunt sute si sute de carti de poezie ale celor 144 de autori, citite, talmacite, rastalmacite. E o provocare inteligenta, originala, sensibila, delicata, la lectura, pe care nimeni nu a mai facut-o pâna acum la noi, asa cum o face Theodor Rapan.

La fiecare poet identificam unicitatea, dar si singularitatea Poetului-Mag. Exemplu, la Kostis Palamas e un reflex doar de atmosfera, nu de idee sau de maiestrie artistica.

Deosebit de complexa este Povestea magului calator în stele a lui Mihai Eminescu, de fapt cheia cartii, mai modernizata la Theodor Rapan, din sansa perspectivei si a trecerii timpului: „Ghiceste-ma si saruta copilul de iarba,/ cât de mult, cât de ’nalt am crescut,/ ciresii floarea interzisa sa-si cearna,/ frunza sub trunchiul prefacându-si-l scut.”

Nu e usor sa dai replici la Byron, Poe, Rimbaud, Shakespeare etc. Fiecare în parte e o lume, un univers! Toti sunt diferiti, de aceea i-a si ales asa, si câti nu ar mai fi meritat înca, infinita lista!

Bunaoara, îl putea arata lumii pe Jacques Prévert în fel si chip, dupa starea momentului! Oglinzile sufletului sunt infinite, desigur…

Dar Evanghelia cerului îi arata în felul trairii Poetului-Mag! Aici intervine harul sau, aparent simplu, dar diferit de al celorlalti prin marca originalitatii.

Nordicii si sud-americanii îi sunt pe inima lui Theodor Rapan. Pleaca din ei, dar ajunge tot la el. În el urla Deliormanul peste tot. Asa, îl universalizeaza!

Prin „poetii zodiilor” se arata pe sine si invers, prin sine îi arata pe ei, în poeme de un ritual solemn!

El da un sens întregului din care tâsneste o filosofie lirica ce îngândureaza prin fascinatie cititorul si-l face sa ajunga unde niciodata n-a ajuns. Totul este altfel decât în alte carti.

Theodor Rapan parcurge toate formele lirismului, de la fervoarea renascentista la expresia clasicista, de la baroc la romantism, de la neoromantism la postmodernism etc., filtrându-le

prin propria-i simtire.

El cultiva un stil al paradoxului verbal, al bogatiei metafizice, al celor mai neasteptate alternante ritmice, al efectelor lingvistice (omonimie, sinonimie, polisemie, etc.), prin care vocea lirica se unicizeaza.

Arta juxtapunerii disparate, ambiguitatea verbala alterneaza cu aceea a întruparii celor mai abstracte idei.

Cu riscul de a ma repeta, Evanghelia cerului – Zodii de poet, carte singulara de lectura si compozitie, conceputa într-o maniera inconfundabila de poetul Theodor Rapan, aduce în peisajul literar un text nou, pe baza intertextualitatii, pe care îl numim „reflintext”, o forma de introspectie a sinelui, în care privirea în oglinda, referentialitatea, redefinirea poeticului, subtilitatea metaforei, plasmuirea unui univers propriu, insolitul imaginilor artistice dobândesc noi valente estetice.

Parcurgând etapele creatiei autorului de fata, remarcam „zestrea” universului sau literar (13 volume, peste 3.000 de pagini tiparite), temeritatea deschizatorului de drumuri noi, inovatia

limbajului si a retoricii discursului liric. Ceea ce nu-i putin lucru…

El se distinge, eminamente, prin energia creatoare, prin vitalitatea ideilor, prin originalitatea imaginatiei, prin prospetimea stilului, ca si prin forta lirica proprie, creatia sa fiind una a simtirii, ca mod de a fi si de a supravietui!

Laudabil este, totodata, si atasamentul Editurii „Semne” fata de poetul Theodor Rapan, care, iata, îi tipareste cea de-a noua carte, neîntrerupt, sub sigla sa!

Neîndoielnic, viitorul poeziei sale e scris în stele!

 

INTERVIU CU LIVIU ANTONESEI

Reporter: Cristina PETRESCU

 

[pullquote]

Daca un poem nu-mi iese din prima, nici nu mai iese vreodata” (Liviu Antonesei)

[/pullquote]

 

 

 

Acest interviu va aparea în limba engleza într-un numar special al revistei electronice al masteratului de traductologie de la Universitatea din Bucuresti, care îmi va fi dedicat. Multumesc doamnelor Lidia Vianu, coordonatoarea masterului, si Cristina Petrescu, realizatoarea integrala a numarului din revista, ca s-au gîndit la mine, la scrisul meu, crezînd ca acesta i-ar putea interesa si pe eventualii cititori de limba engleza. Cred ca dna Petrescu a izbutit sa ma traga de limba cu multa abilitate, ceea ce m-a facut sa spun lucruri pe care nu le-am mai spus, nici scris. Din acest motiv public aici (http://antonesei.timpul.ro) versiunea în limba româna a interviului, multumindu-i autoarea pentru permisiune de a-l prelua în acest spatiu al cyberuniversului. (L.A.)

 

—————————————–

Cristina PETRESCU: Cine credeti ca v-a influentat în mod deosebit în opera literara (scriitori sau nu)? Fata de poetii care v-au influentat, va simtiti ca un coleg, un continuator al unui stil? Cît de mult conteaza originalitatea?

Liviu ANTONESEI: Înainte de a fi scriitor, eu am fost mereu un iubitor de literatura si un cititor care a devorat cam tot ce i-a picat în mâna. Desigur, cu vârsta au aparut si niste criterii de selectie si niste preferinte stabile. As putea spune, în prima instanta, ca toata aceasta uriasa acumulare culturala m-a influentat în scrisul meu. De buna seama ca, în timp, unele influente, legate de pasiuni, se vor fi desprins ca mai importante decît altele. De când i-am cunoscut – si cu unii întâlnirea a fost foarte timpurie –, autori precum Dostoievski, Kafka, Borges, Henry Miller, o multime de autori nord si sud-americani, au ramas în inima mea si în mintea mea.

Adolescent fiind, am citit cam toata poezia moderna franceza în original si pe cea romantica si moderna de limba germana în diverse traduceri. În fapt, cred ca stiu cam toata poezia moderna, pe cele amintite mai înainte însa mai bine. În ce priveste poezia ca atare, am fost legat de-a lungul vietii de câtiva autori, pe care îi socotesc esentiali în formarea oricarui poet din zilele noastre – Baudelaire, Mallarmé, Rimbaud, T. S. Eliot, Rilke, Trakl, Benn, René Char, Eugenio Montale, probabil si altii. Am facut exercitii dupa Mallarmé aproape sase ani, i-am tradus toate poeziile, în proza, dupa cum procedase el cu cele ale lui Poe, pastrez si acum cu sfintenie editia de Opere complete din Pléiade…

Sigur, n-am pastrat din exercitiile mele de tinerete decît vreo sapte poeme, pe care le-am socotit „originale” pentru a fi pastrate si publicate, dar, fara îndoiala, o anumita înclinatie spre sugestie, în locul numirii directe, va fi ramas legata de mine. Dupa irepetabilul Stephane, am fost foarte atras de Char, din care am tradus foarte mult în anii optzeci si am si publicat mai multe grupaje. Între altele, când am ajuns prima oara la Paris, în toamna lui 1990, mi-am cumparat toate volumele de poezie ale lui Char pe care le-am gasit – cam pe toate! –, plus volumul din Cahiers de l` Herne care îi era dedicat.

Originalitatea? Nu stiu ce sa spun, cred însa ca dupa miile de ani de cultura prin care a trecut umanitatea, aceasta este, mai degraba, una „de sinteza” si e legata mai mult de viziunea proprie pe care reuseste – sau nu! – un autor sa si-o formeze si, în al doilea rând, de anumite caracteristici stilistice, de fapt, de modul în care îi iese o ars combinatoria cu accente personale dintr-un „material” la dispozitia oricui.

Cristina PETRESCU: Ati spus despre cel putin un poem ca l-ati scris foarte rapid, într-o stare febrila (Urlu. Despartirea de lume. Un testament. —  în „Poemul care mi-a salvat viata”, http://voxpublica.realitatea.net/politica-societate/poemul-care-mi-a-salvat-viata-34271.html). Cît dureaza în general sa scrieti un poem cap-coada? Care este modul dumneavoastra de lucru? (modificati poeziile pe masura ce le scrieti, la sfîrsit, deloc…?)

Liviu ANTONESEI: Daca un poem nu-mi iese „din prima”, nici nu mai iese vreodata! În fapt, pâna ajunge sa fie scris pe hârtie, un poem de-al meu, sau macar primele sale linii, se scriu în cap. Deosebit de alte genuri pe care le practic, întotdeauna, am scris, mai întâi, poeziile de mâna. În rest, am scris direct la masina de scris, din clasa a X-a, iar din 2000, la computer. Când poezia trece „pe curat”, dactilograma sau spatiul virtual, poate suferi unele mici modificari – înlocuirea unor cuvinte, evitarea repetitiilor – când nu sunt cautate – etc. De obicei, mai degraba, tai decât adaug unei poezii în cursul acestor operatiuni de stilizare. Am mai spus asta – ca si Goethe, eu sunt un poet ocazional, doar ca am avut parte de mult mai putine ocazii! Ce vreau sa spun? Ca nu scriu premeditat poezii, ci doar când „ma apuca”. Pot trece ani în care nu scriu nici o poezie, apoi, sa „ma apuce” si sa scriu un ciclu în cîteva zile. Pâna acum doi ani, când „m-a apucat” în Creta, nu mai scrisesem poezii de prin 2000.  Am scris vreo 15 acum doi ani, altele cam tot atâtea vara trecuta si, daca am noroc, scriu si vara asta si ma trezesc cu o placheta…

Cristina PETRESCU: Aratati vreodata poeziile „neterminate” altcuiva?

Liviu ANTONESEI: Nu, niciodata. Am un fel de pudicitate instinctiva în aceasta privinta. N-as putea arata cuiva un fel avorton. De altfel, nici poeziile terminate nu ajung prea repede în fata altcuiva, le las la verificare o bucata de timp, care, uneori, poate însemna si ani.

Cristina PETRESCU: Cât din personalitatea unui poet trece în opera?

Liviu ANTONESEI: Nu stiu! Uneori, am senzatia ca întreaga personalitate se muta acolo, alteori, dimpotriva, parca simt un fel de separare. Se poate sa fie adevarate ambele impresii, în sensul ca, atunci când efectiv scrii, te muti cumva cu „haine si bagaje” acolo, în locul scrierii…

Cristina PETRESCU: În ce masura ati creat un eu poetic distinct de dumneavoastra din realitate? Cum priviti faptul ca cititorii le pot confunda pe cele doua?

 

Liviu ANTONESEI: În mod premeditat, desi sânt (si) un autor premeditat, nu doar unul spontan, deci în mod premeditat, nu am produs vreau eu liric, poetic, dar nu ma îndoiesc ca acesta trebuie sa existe undeva în strafundurile fiintei mele. Cred ca unele din cele mai mari placeri ale lecturii, chiar si la cititorii experimentati, cum sânt si eu, provine tocmai din aceasta confuzie. În cazul meu, nici nu ar fi o confuzie gresita, de vreme ce consider întreaga opera literara nu doar realista, ci de-a dreptul autobiografica. De buna seama ca operez cu un concept de realitate extins, nu clasic, includ acolo nu doar fapte si evenimente, nu doar amintiri, ci si produsele imaginatiei, fantasmele mele, reveriile s. a.m. d.

Cristina PETRESCU: Sunteti cunoscut nu doar ca scriitor, ci si ca jurnalist. Scrieti despre realitatea imediata: în domeniul universitar, politic etc. Va vedeti ca un hibrid între artist si reprezentant al societatii civile? Ce sunteti în primul rând? Ce rol are un scriitor, chiar un poet, în cotidian si în „mizeria” politica?

Liviu ANTONESEI: Când ma prezint cuiva, spun „Liviu Antonesei”, daca percep vreo mica nedumerire, adaug si „scriitor”, deci asta ma socotesc în primul rînd. Însa scriitorul acesta „locuieste” si el într-un om, iar omul cu pricina poate fi afectat, ca oricare altul, de contextul în care vietuieste, de politica tâmpita de care are parte, de ororile de tot felul. Avantajul ca esti si scriitor este acela ca te poti exprima, ca poti evacua traumele provocate de lumea din jur scriindu-le. E o eliberare, jur! Mai mare decît injuria orala sau anecdota. Pe deasupra, fara a te iluziona ca schimbi lumi, cu siguranta ca, în publicul virtual infinit, gasesti macar câteva persoane care percep mesajul tau. As putea fi chiar si mai terre-à-terre, vorbind despre rolul „alimentar” al acestor productii – faptul ca scriu articole platite sau ca cutreier tara si lume ca sa tin conferinte – dincolo de placerea calatoriilor si a faptului ca stau de vorba cu oameni adesea necunoscuti –, ma ajuta sa uit ca genialul guvern Boc mi-a taiat acum vreun an o jumatate din veniturile de profesor!

Cristina PETRESCU: Cînd un poet publica o carte se expune criticilor, parerilor avizate sau nu, de care se poate distanta sau le poate accepta. Cînd publicati pe blog reactia publicului este imediata. Cum e sa fiti judecat de un „divan ad-hoc”?

Liviu ANTONESEI: Îmi place asta, e un feed back imediat foarte util, indiferent daca e vorba despre laude  sau critici. E bine sa cunosti publicul caruia te adresezi, nu ca sa-ti schimbi stilul sau viziune, Doamne fereste!, ci ca sa stii la ce te poti astepta din partea acestuia. Nu de putine ori, aceste întâlniri teoretic fulgurante, au lasat urme mai adînci, mi-am facut câtiva prieteni în acest fel, am descoperit câteva talente literare, pe care le-am ajutat sa iasa în lume. A fost o perioada de cîteva luni, în plina campanie electorala, în 2009, în care pe blogul pe care îs tineam pe VoxPublica, am publicat numai literatura, poezie, proza, chiar eseu, si am avut o audienta si un numar de comentarii pe care nu stiu daca le-am avut la publicarea comentariilor politice. Atunci, mi-am dat seama ca exista un public potential urias pentru literatura, dar mai trebuie sa-l si cauti, nu sa-l astepti în „turnul de fildes”, ca pe vremuri…

Cristina PETRESCU: Cînd scrieti poezie, va despovarati sufletul de ea, sau creatia se înfiripa atunci, pe loc, sau… ?

Liviu ANTONESEI: Nu stiu altii cum sînt… dar, în cazul meu, scrierea unei poezii seamana cumva cu o nastere. Trebuie sa ma eliberez de ea la timpul potrivit ca sa nu moara.

Cristina PETRESCU: Ce poeti/scriitori contemporani va plac? În ce masura considerati ca semanati sau, din contra, va deosebiti? Va simtiti ca facând parte dintr-o „generatie”?

Liviu ANTONESEI: Eu sunt un fel de singuratec cordial si n-am vrut sa fac parte din vreo generatie, m-am si opus unei asemenea includeri înca de la începutul anilor optzeci, cînd a început sa se vorbeasca despre generatia în care, pâna la urma, tot am fost inclus, în ciuda opozitiei mele! Cred ca, în aceasta generatie, sunt câtiva exceptionali, de care ma simt apropiat, în ciuda diferentelor firesti de arte poetice dintre noi. Ma gândesc, în primul rând, la Mariana Marin, Ion Muresan, Marta Petreu, Alexandru Musina, Ion Zubascu, Mircea Cartarescu…

Cristina PETRESCU: Pentru cine scrieti?

Liviu ANTONESEI: În primul rînd, pentru mine, desigur, pentru ca n-as putea trai fara sa citesc si sa scriu. În al doilea rînd, pentru un cerc, nu foarte mare, de cititori vechi si fideli. În al treilea, pentru oricine este dispus sa-si consume timpul citindu-ma.

Cristina PETRESCU: Daca ar fi sa aleg, cred ca pentru mine cel mai admirabil aspect în poezia dvs. au fost imaginile tactile. Multe din poeme par create din atingeri („matase”, „ceara moale”, „fierbinte”, „sub palme”, „catifea”…). Cît de importante sunt acestea pentru dumneavoastra?

Liviu ANTONESEI: Desi uneori mi se remarca inteligenta, cred ca sunt, în primul rând, o fiinta extrem de senzitiva. Cred de altfel ca nu doar tactilitatea este exploatata în poezia mea, ci si toate celelalte simturi deopotriva. Daca tactilitatea sare în ochi, este foarte posibil ca lucrurile sa stea asa, cred ca e din pricina ca nu sunt doar o fiinta senzitiva, ci si una foarte deschisa senzualitatii. Va trece asta cu vârsta? Nu cred, pentru ca este ceva structural. În schimb, cu vârsta, risti ca o asemenea structura sa te ajute sa te faci de râs!

Cristina PETRESCU: Am remarcat numeroase imagini religioase, biblice. Care este semnificatia lor pentru dumneavoastra? Va considerati un exponent al culturii europene (de origine crestina)?

Liviu ANTONESEI: Eu am fost învatat sa scriu si sa citesc de bunica mea, pe când aveam vreo cinci ani, care utiliza în acest scop Biblia, unde avea interes ideologic, ca sa spun asa, si ziarul PCR, Scînteia, unde, în titluri, literele erau scrise foarte mare. As putea spune ca prima carte citita, desi fragmentar, a fost Biblia, ceea ce ar putea explica acest aparat de citate si aluzii de natura biblica din literatura pe care o scriu, aparat folosit fara vreo intentie de prozeletism. Ma socot, desigur, un autor european, dar as spune de traditie iudeo-crestina, pentru ca religia noastra a crescut din credinta unei mici secte iudaice de la începutul primului mileniu. Dar un autor european neînchis în propria paradigma culturala, asa ca s-a putut lasa, în oarecare masura, marcat si de iudaism si de buddhismul tibetan. Cred ca plictisitor sa ramâi închis în propria ta casa, oricât de mare, de labirintica si de colorata ar fi aceasta.

Cristina PETRESCU: În „ciclul” «O poveste» se face simtita o fragilitate, delicatete. V-as întreba poate despre vulnerabilitatea poetului prin actul acesta de a scrie, în fond public, si în ce masura metaforele ascund sau sunt revelatoare. Însa ma declar multumita si daca îmi spuneti ce poveste v-a placut la vârsta la care înca le citeati.

Liviu ANTONESEI: Eu cred ca metaforele ascund si dezvaluie în acelasi timp! Daca vrei ca secretul sa ramâna secret, spune-l cu toata sinceritatea, chiar daca îmbracat în haine fastuoase. Daca vrei ca scrisoarea sa nu fie gasita, pune-o cât mai la vedere. La vârsta când citeam primele povesti, pentru ca mai citesc si acum, chiar redactez un ciclu de povesti exceptional în perioada aceasta, apartinând unui autor originar din Basarabia, însa domiciliat în Luxembourg, deci la vârsta cu pricina, m-am fixat pe Ivan Turbinca, amuzantul basm de origine ruseasca, cu mare circulatie la mine, în Moldova, exceptional stilizat de Creanga. Mai crescând, au început sa-mi placa si alte basme de Creanga, pentru adulti,  precum Povestea povestilor si Povestea lui Ionica cel prost…

 

 

DOI FRATI…ÎMPARATI!

de prof. dr. Adrian BOTEZ

 


…A fost odata ca niciodata…Au fost doi frati-ÎMPARATI AI DUHULUI, pe care-i nascuse zbaterea apelor si luncilor Siretului si Trotusului…Unul era Alb, altul era Negru. Unul era „înalt, blond, frumos, si zâmbetul lui era peste putinta de descris (de statuie? de femeie? de copil trezit dintr-un vis cu animale cuvântatoare?)” – Dan Botta – cf. Mircea Eliade, Fragment pentru Dan Botta, text aparut în “Prodromos“, nr.7, iulie 1967, p. 19-21 – celalalt era Duhul “Întunecatului April”… – Emil Botta.

…Asa ar putea începe o poveste, care sa le si placa, cine stie, adjudenilor, vrâncenilor, românilor. Dar noi nu vrem “sa placa”, ci “sa se tina minte”!

…Deci, în mod poate prozaic (noi zicem : MINUNAT!) – Dumnezeu Cel Mare si Bun a vrut ca, în aceeasi casa, din aceeasi localitate, Adjud – sa se nasca doua Duhuri de Înalta Lumina ale Neamului Românesc: fratii DAN si EMIL BOTTA.

S-au nascut într-o familie de medic – tatal fiind Theodor Botta – si al unei misterioase femei-directoare de orfelinat – Aglae – al carei tata, Francesco Maria Franceschi (stabilit în Moldova în 1872, tehnician la Fabrica de zahar, din Sascut!) – era corsican de origine. Adica, din patria unei Mari Furtuni Planetare: Împaratul Napoleon I Bonaparte (cel care, din nascare, s-a numit, destul de vaticinar, desi se tragea din nobilimea marunta : Napoleon BUONAPARTE – “partea cea BUNA!). Din câte stim azi, totusi, Francesco Maria Franceschi era din familia/clanul lui Filippo Antonio Pasquale di Paoli – DUSMAN al lui Napoleon…Cine stie daca bejenia familiei Franceschi nu a început chiar de pe acele vremi…?!

…Dar sa ne întoarcem pe malurile Siretului nostru…

DAN BOTTA este fratele cel mare. Se naste, însa, într-o zodie a discretiei ucigase de renume – dovada ca, azi, putini români stiu ca Emil Botta a avut un frate. Un frate nascut pe 26 septembrie 1907, în Adjud, mort pe 13 ianuarie 1958, la Bucuresti…Doar 51 de ani de epifanie… – “îsi începe studiile liceale la Liceul Unirea din Focsani, continuându-le la Colegiul Sf. Sava din Bucuresti. Urmeaza, apoi, studii universitare clasice (limba latina si limba greaca) la Facultatea de Litere a Universitatii din Bucuresti, fiind dublu licentiat în Educatie Fizica si Sport. Publica în diverse reviste: Rampa, Gândirea, Vremea, La Nation Roumaine etc. Participa la conferintele grupului Criterion si este cooptat în comitetul de redactie al revistei, apoi va face parte, sub conducerea sociologului Dimitrie Gusti, din comitetul de directie al Enciclopediei României, proiectul debutând în 1938”…Apoi, dispare din ochii oamenilor preagrabiti, pe când cadeau zapezile cataclismice, cosmice, ale anului 1958…” în urma unui atac de cord”, cum îl expediaza frivol si abandoneaza misterului cosmic, ziarele vremii, pe Pontiful Frumusetii, Incantatiei si Fervorii:

(…)Straluceste în orgia
Viorie de pe mare
Luna palida, în zare,
Luna din Infern, sotia
Sufletelor în pierzare.

Tipa-n volburi largi lastunii,
Umbra creste ca o floare,
Ca o floare-ametitoare,
Apa, -n gemetele lunii,
Jos pe stînca alba, moare.

De departe suna cornul,
Cornul serii, cornul marii,
Cornul surd al întristarii,
Cornul marii, cornul serii,
Cornul jelei si-al pierzarii!

(Cornul marii, cornul serii)

… Cât de repede îi expediem noi, înafara planetei Terra, pe cei care “nu mai sunt”. “Unde sunt cei care nu mai sunt?” – întreba, îndurerat, Nichifor Crainic, despre toata generatia tânara interbelica…”Sunt, TOTI, în vesela si iresponsabila uitare a românilor!” – ar trebui ecoul sa raspunda. Pentru ca nu este drept ca sa fie dat uitarii, numai pentru ca a avut adânci si sincere crezuri si întelegeri legionare – sa fie aproape complet dat uitarii un atât de sever si iluminat Poet, un eseist eremit, întelept precum Sfântul Buonaventura, cel vindecat de Sfântul Francisc – …si un Înger Traducator, din greaca zeilor Sofocle (Oedip Rege) si Euripide (Troienele), din franceza vagantului regal, François Villon (Balade si alte poeme), sau din engleza magului Shakespeare (Regele Ioan, Richard al III-lea)… – din americana onirica a lui Edgar Allan Poe si din germana diamantina a lui Goethe sau din portugheza conchistadorica a lui Ferreira de Castro… – …un mare si harnic savant tracolog (în anul 1944, Dan Botta începe lucrul la un laborios studiu filologic asupra genezei limbii române ca sinteza thraco-romana-bizantina, care dureaza 14 ani si însumeaza 1200 de pagini.) – ba chiar sanscritolog! – în fine, ARHEUL ARTISTULUI ROMÂN, pentru ca Dan Botta a înteles ca Scrisul este o Religie, ca nu trebuie sa-ti masori opera cu…camioanele (de maculatura, fireste!), ci ca orice scrie Artistul Arhetipal, de fapt sculpteaza pe Stânca Eternitatii, din Paradisul Lui Dumnezeu.

…Mai mistic: Dan Botta (ca si fratele sau, Emil, fireste!) este DESCENDENT DE VOIEVOZI SI MAGI AI CETATII DACICE A MARAMURESULUI: “(…)descendentul unei vechi familii nobiliare ardelene, stramosii sai Martin si Mihail Botha fiind recunoscuti, la 1579, drept voievozi ai Cetatii si Tinutului Chioarului, din Maramures” – cf. Horia Brad, Dan Botta. 50 de ani de la moarte. Nobilitate neamului sau dupa tata a fost confirmata de Christofor Bathory (în 1579), înrudita fiind familia sa cu episcopul Ioan Bob, co-autor la Supplex Libellus Valachorum!!!

Dan Botta este, alaturi de Eminescu, N. Densusianu si Blaga, printre extrem de putinii români care au înteles, cu clarviziune, ca Neamul Românilor, ROMÂNII, ca expresie de Duh! – nu alcatuiesc, în existenta lor de sute de mii de ani, ca stramosi ai Europei si ai Lumii întregi – o…”cultura minora”, cum s-a înselat un alt român major, contemporan cu Dan Botta – rasinareanul Emil Cioran: “Credea (alaturi de alti câtiva, printre care ma numaram) ca daca o cultura îsi reveleaza constient esentele – într-o creatie poetica, în filozofie, într-o opera spirituala – devine prin însusi acest fapt o CULTURA MAJORA; chiar daca, datorita limbii în care au fost exprimate, valorile ei literare nu se pot bucura de o circulatie universala” – cf. Mircea Eliade, idem.

Si, tot din marturia extrem de pretioasa a lui Mircea Eliade, aflam ca Dan Botta era VÂNATOR DE ARHEI : “De aici, pasiunea lui Dan Botta pentru esente. De aici, de asemenea, convingerea lui ca numai “clasicismul” (orice tip de clasicism, nu numai cel greco-latin) poate constitui sursa exemplara de inspiratie. Pentru ca, spunea Botta, familiarizându-te cu valorile clasice, îti revelezi esentele si înveti sa le descoperi acolo unde nu le vedeai mai înainte. (Numai un “clasicist”, credea Dan Botta, putea identifica marile creatii ale poeziei populare. Ceilalti cercetatori ramâneau la nivelul filologiei, folklorului sau istoriei literare)”.

Si, iata dezvaluirea eliadesca, despre Dan Botta, pe care l-a înteles cum nimeni nu l-a înteles si l-a vazut înconjurat de Lumina Taborica a Fixarii Arheilor, într-un Nou Paradis, cel mai sever si mai straluminat Paradis – cel al ARTEI:

Nu stiu daca în afara de <<Eulalii>>, Dan Botta a mai publicat un alt volum de poezii (n.n.: da, au mai fost, Maestre Eliade – …dar publicate postum, de parca, în timpul vietii ar fi fost lepros: ciclurile Rune, Epigrame, Cununa Ariadnei si Poem în curs – 1968) . Pâna în 1942, când l-am vazut ultima data, nu publicase. Îmi spunea ca nu vrea sa publice mai mult de patru volume: unul de poeme (<<Eulalii>>), unul de eseuri (<<Limite>>), o drama (<<Alkestis>>) si un dialog platonicean (pe care nu stiu daca l-a publicat) (“…dialogul platonicean” nu poate fi decât Charmion sau despre muzica, publicat în <<Gândirea>>, octombrie 1934 / mai 1935, apoi în volum, 1941 – n. red. Rost). Desi admira pe Proust si iubea pe Stendhal, suspecta romanul ca gen literar. I se parea inutil si necuviincios sa scrii, bunaoara, ca cineva, personaj literar, a taiat o bucata de brânza si a mâncat-o cu pâine. Chiar daca ar fi încercat, Dan Botta n-ar fi putut scrie niciodata o asemenea fraza. Nu credea în realitatea literara a obiectelor si actiunilor de toate zilele.

În fond, pentru el, reale – si deci susceptibile de a interesa un artist – nu erau decât arhetipurile, imaginile exemplare, modelele ideale. De aceea, asa-zisul clasicism al lui Dan Botta, cu toata eruditia greco-latina pe care o implica, nu era rezultatul unei “învataturi” – ci, înainte de toate, un mod de a fi în lume.

Pentru Dan Botta, lumea devenea reala când începea sa-si reveleze structurile ei profunde; adica, atunci când ochiul mintii începe sa desprinda, înapoia aparentelor, imaginile eterne, figurile mitice. Patrundeai misterul unei nopti de vara când izbuteai sa ti-o revelezi ca în aceste versuri din Cantilena: “Pe vânturi ascult/ Orficul tumult,/ Când si-ardica struna/ Fata verde, Una,/ Duce-i-as cununa…

Cosmosul întreg îsi dezvaluia atunci întelesurile lui adânci. Nu era vorba de o simpla cunoastere a fenomenelor cosmice – caci vântul, luna erau doar cifrul unor mituri si drame stravechi, care faceau deja parte din istoria spirituala a omului. Mai precis: a omului balcanic, întelegând prin acest termen etnic-geografic toata Europa rasariteana, din Marea Egee pâna în Muntii Tatra. Dan Botta avea mare slabiciune pentru acest teritoriu în care se înfruntasera de-a lungul secolelor egeeni: grecii, thracii, ilirii si romanii. Era într-un anumit fel o geografie sacra, pentru ca pe plaiurile si muntii acestia oamenii întâlnisera pe Apollo si Dionysos, pe Orfeu si Zamolxis. Timpul încremenise, acolo – si odata cu el, peisajul. Lumea aceasta, care asteapta vrajita de mii de ani, era si lumea poetului” – Mircea Eliade, idem.

…Cu putin înainte de despartirea de Eliade si, nu mult, si de lume, l-a luat deoparte pe Magul Eliade si i-a soptit: „<<… Dar mai lin, dorule, lin,/ Ca p-aici îi loc strein…>>.

Si iata dovada alduirii ca initiat zalmoxian, ÎMPARAT AL DUHULUI! – a lui Dan Botta, de catre Magul Mircea Eliade: “<<Loc strein>>, relua el dupa câteva clipe, loc de verdeata si de odihna…>>. August 1942. Era printre cei care întelesesera” – cf. Mircea Eliade, idem, Chicago, 1960.

***

…Fratele Negru…Ei, Fratele negru, EMIL BOTTA, a avut parte de recunoastere publica generoasa, fie si numai prin faptul ca a dat numele celui mai vechi liceu din Adjud…! Dar Fratele cel Negru a avut parte de o dezvoltare sociala incomparabil mai larga decât Fratele cel Alb, DAN BOTTA: dincolo de Poetul Întunecatului April, nimeni nu-l poate uita, daca l-a vazut, pe ACTORUL Emil Botta, cu o voce care parca venea de la Mumele si Vâlvele Pamântului. Rolurile Ion Nebunul, din Napasta lui Caragiale – precum si Regele Ondinilor, din Ondine, de Jean Giroudoux – nu pot fi nici imitate, nici repetate! Niciodata, de nimeni altul: doar sa…”înconjori”, reverentios, pe lânga Imperiul Dramatic-Interpretativ al lui Emil Botta…!

…Se naste, cum am zis, în aceeasi familie de medic si de urmasa a corsicanilor vendettei, ca si Dan – …se naste, pe 15 septembrie 1911, la Adjud – si prinde ceva mai multa viata decât Dan: pleaca “pe partea cealalta”, în 24 iulie 1977, începutul calatoriei mistice fiind la…Bucuresti!

… Visând, de mic copil, sa devina actor – fuge de acasa, la vârsta de 15 ani.În 1929 se înscrie la Conservatorul de arta dramatica din Bucuresti, pe care îl va absolvi în 1932. Dupa ce joaca pe scenele mai multor teatre bucurestene si din provincie, devine actor al Nationalului bucurestean. Interpreteaza rolul unor personaje majore, din dramaturgia lui Shakespeare, Goethe, Cehov, Caragiale.

Apoi, lumea cinematografica, din epoca asa-numit “comunista”, îi va oferi destul de multe sanse expresive, pentru a-si valorifica talentul si maniera de interpretare unica (Se aprind facliile(1939), Viata nu iarta, 1958, Eruptia, 1958, Când primavara e fierbinte, 1961, S-a furat o bomba (regia Ion Popescu Gopo), 1961, Pasi spre luna( tot în regia lui Gopo), Padurea spânzuratilor (regia Liviu Ciulei), 1964, Rascoala, 1965, De-as fi… Harap alb, 1965, Sah la rege, 1965, Dacii, 1966, Faust XX, 1966, Subteranul, 1967, Columna, 1968, Mastodontul, Reconstituirea (regia Lucian Pintilie),1969, Premiera, 1976.

Voce lirica unica, pusa, mereu, sub semnul tragicului, dar si al mastilor unui actor cu teatrul în sânge.

…Ca poet, a debutat, cu poemul Strofa ultima, în revista lui Tudor Arghezi,”Bilete de papagal”.

Poetul a facut parte din grupul intitulat „Corabia cu ratati”, din care s-au desprins si filozoful Emil Cioran sau dramaturgul Eugen Ionescu. A fost poetul preferat (fiind mai putin orfic decât Dan – si mai mult ludic, dar, în niciun caz, nu pâna la…Minulescu!) al generatiei Criterion: pentru versurile sale, Emil Cioran-Apostatul cu Teancuri de Masti, Nicolae Steinhardt Cel Naiv si Blând… – aveau un adevarat cult.

…Este autorul unei poezii negre, existentialiste, dar, totul, prins într-o hora carnavalesca, de Sabat Negru…a jocului de cuvinte (uneori profund, alteori facil! – dar, totdeauna, impresionant, rostit întru gravitate!) – cu personaje dintr-o mitologie proprie a mortii, în consonanta cu filosofia Trairismului interbelic. E un poet al mastilor, eul lyric se devoaleaza prin toate aceste personaje, rezultând o comedie a mortii si a neputintei.

…Orice actor de geniu (si EMIL BOTTA a fost!), care traieste în mijlocul harmalaiei teatrale, este extrem de SINGUR! De aceea, credem ca Fratele cel Negru se autodefineste ireprosabil, dincolo de mistica Nordului, dincolo de metafizica Blestemului catre Simion Dascalul si catre Bureti… – prin CUC, pasarea singuratatii, dar si a reversibilitatii metanoice – …dar si “ondina” fascinanta si pururi misterioasa, a Mareelor Codrului, “stima” care atrage (daca ar putea, LUMEA ÎNTREAGA!), catre Misteriile Funebre si Regenerator-Soteriologice ale Codrului si ale lui Isis-Cybelle.

Dinspre “sleirea” si “frigul” tenebrelor infernale – spre “FOCUL” SI “VÂNTUL-FURTUNA” ORFICA A REVELATIEI, prin LOGOSCuvânt-cu-Cuvânt si “fluieratul” Noului Orfeu, deci ORÂNDUITUL SINE, ÎNTRU NOUL PARADIS, PRIN REVELATIA STIHIILOR ARTEI-CA-LOGOS…dinspre SÂNGELE BLESTEMAT-BINECUVÂNTAT AL GRAALULUI/Ulciorul cu Cucuta” – spre “…stele fumegânde si FOCURI CRESCÂNDE…”!):

am înlemnit
la vederea
cucului,
un cuc de pripas
la casele noastre.
ce mai cuc sarac
i-am vazut si fata
slabita, sleita.
eu jonglerii,
eu cu clovnerii
încerc sa-l încânt
cu vânt cucu vânt.
sa-l distrez cu nimic
pe Fluiera Vânt
Frig în ochi îi arunc
din ulcioare de cucuta
îi dau sa bea,
ulcioare de foc îi întind
pe pat cu cuie îl culc,
fac din cuc fachir,
lopeti de pamânt
arunc peste el
si stele fumegânde
si focuri crescânde …
eu cu
clovnerii,
eu cu jonglerii
” (Fachir)

…”FAQR” înseamna, în araba, si “sfânt”, si “sarac cu punga si bogat cu Duhul” – adica, ÎNTELEPT! ÎMPARAT AL DUHULUI…!!!

…Românul, de etnie evreiasca, Andrei Oisteanu – face un studiu despre…ne-întelepciunea lui Emil Botta (cf. Andrei Oisteanu, în rev. Arta Sport: EMIL BOTTA  SI “LECTIA DE OPIUM” – 14 mai 2008), dar tonul articolului (care-l vizeaza si pe un alt legionar, pe genialul Ion Barbu/Dan Barbilian) este atât de insinuanto-insidios, întru demolarea zeilor valahi, încât, pur si simplu, nu ne intereseaza: si Edgar Allan Poe era dipsoman si narcoman, dar, prin asta (ca si Baudelaire, Rimbaud, Verlaine, Gérard de Nerval, Tristan Corbière, Jules Laforgue, Francis Joseph Thompson, Émile Verhaeren, Oscar Wilde, Fernando Pessoa etc. etc..…deci, o întreaga generatie, aceea a simbolistilor “romantico-postromantici”!), si-a dovedit, mai curând, dispozitia martirica fata de Arta, decât vointa de autodegradare prin viciu!

Este, fireste, si cazul lui EMIL BOTTA!

…Nu-l putem parasi, pe Emil Botta, în mâinile lui Oisteanu – deci, ne vom resorbi, taumaturgic si soteriologic, în Dorul lui fara Satiu, pentru a fi si ramâne, noi si tot Neamul Nostru Românesc, alaturi si “trairind” întru Magii nostri adjudeni:

De un dor fara satiu-s învins
si nu stiu ce sete ma arde.
Parca mereu din adînc,
un ochi rapitor de
Himera
ar vrea sa ma prade.
Si pururi n-am pace,
nici al stelei vrajit du-te-vino în spatii,
izvoare sub luna, ori dornica ciuta,
nimic nu ma stinge, nimic nu ma alina
si parca-as visa o planeta pierduta.
E atîta nepace în
sufletul meu,
batut de alean si de umbre cuprins…
Un dor fara satiu m-a-nvins,
si nu stiu ce sete ma arde mereu
…”

…Speram ca aceasta “sete meree”, de necuprins, sa nu se stinga, niciodata, pentru noi, “Vechea Garda” (dar cu Credinta în Dumnezeu si în Viitorul Neamului Românesc!) – si, mai ales, tragem nadejdea sa-i “învinga” si “pururi n-aiba pace” si “nimic nu-i stinga, nimic nu-i aline”, pe aceasta “planeta de TESTARE A DUHULUI UMANO-DIVIN”, care este Terra… – decât Nestinsul si Nealinatul DOR DE ABSOLUT! – pe cât mai multi dintre cei ce vin, dupa noi, sa…”schimbe Garda”!!!

A fost odata ca niciodata…Au fost doi frati-ÎMPARATI AI DUHULUI… – …si, cine stie, poate vor mai fi!

 

 

ARTISTUL – SI…: ”INFERNUL SUNT (mereu…) CEILALTI”!

…De la Zoil încoace  (…ba, probabil, si în pesterile de la Altamira, va fi existând vreun „pesterit” fara har si „iute la pizma”, care i-a dat cu bâta-n cap…Artistului Autentic, celui care, visator, abia trezit din somnul neguros si fara…blana pe el, zugravea cai salbatici si mamuti, pe peretii „igrasiosi” ai pesterii, uitând pâna si sa-si pazeasca spatele…), au existat, exista si vor exista indivizi lipsiti de talent, care-s nervoso-invidioso-veninosi, pe cei carora (…li se pare lor, pentru ca adevarul e altul: pe Artist nu-l mai ia nimeni în seama, demult…decât, eventual, ca sa-l aresteze, când calca dincolo de zebra, sau când huiduie Guvernul…) li se ofera prea multa atentie si…”zgâiala”, din partea…publicului („pesterit” sau…”despesterit”!). …Daca Arta, Literatura – s-ar masura în „câte suruburi pe ora face, la strung, Cutare”…macar ar exista „argumentul”, „partea fieroasa” (vorba lui Marin Preda!), pe masa! Dar asa…fara masa si fara „parte”…: Harul (pentru ca vine de la Dumnezeu, iar nu de la… benzinarie!) nu se numara si nu se cântareste, cu cântar omenesc: doar îngerii, peste veac, vor da seama Lui Dumnezeu, despre cât de buni sau rai au devenit oamenii, citind (sau, mai probabil, …necitind!) scrierile lui Cutare…! …Poate ca, azi, sa mai fie si altceva: inversându-se scara valorilor de Duh, exista doua posibilitati: 1-ori, un neavenit, oportunist din cale-afara, enerveaza pâna la…inervare, pe cei care-i stiu…”biografia” si „geografia”-traseul prin/pe care a ajuns, din ober-chelner sau macelar-sef, prin „datul din coate” si „facutul din pleoapa”, din buzunar si din…TIR! – „mare scula cu bascula”, Orfeul din Curtea Blocului… …Ce-i drept, daca ar exista mai multa atitudine crestineasca, cel cu Har ar lasa sa cearna timpul si Duhul Lui Dumnezeu, din sufletul de oameni si din lume…si s-ar vedea, peste o mie-doua de ani, ce s-a ales, de „înfigaret” …Dar, cum omul nu traieste cu mileniul, ci (cel mult!) cu deceniul, eu zic ca asanarea (cât mai rapida si ferma!) a „spatiului de Duh”, dintr-o tara/dintr-un Neam, de „ciocoii condeiului” – trebuie sa se faca energic si fara prea multe fasoane si temenele! Din pacate, la acest capitol, criticii (nu doar în România!) sunt extrem de deficitari, ramânând datori vânduti, „publicului” cititor…! 2-…Sau, invers: neavenitul, vazând ca trece timpul si el, înca, nu i-a batut la puncte pe Shakespeare, Goethe si Eminescu, laolalta! – se burzuluieste, mai frate! Pai, cum adica! El da bani cu împrumut (sau…nu!) pe la sefii de filiale USR, da de baut „confratilor” (fie ca n-a intrat, înca, în vreo liga sau uniune, fie ca a intrat deja, dar vrea si „Premiul Cel Mai Tare Din Parcare”!) …face „galagia de cuviinta”! …Si, de obicei, daca este suficient de OBRAZNIC (iar sefii USR suficient de corupti si slabi de înger – …si SUNT! – , sau au facut prostia sa tot amâne înscrierea în PDL, precum a facut descurcareata „lichea literoasa”! – …în asa hal ajunsi, încât sa se uite, sefii cu pricina, cu teama, la orice politai, pe lânga care trec…) – respectivul „paturica” al Culturii Românesti…”manânca praznicul”! …Ar mai fi înca o varianta…a treia! Unii scriitori se mai dau si…”loviti” – sperând ca, autovictimizându-se, le va creste „cota la bursa Valorii”…si li se va da mai multa…”tâta”, decât celor discreti!!! Nicio speranta… – …dar, iarasi, mult, mult prea mult penibil! …Vorba ceea: „Mult penibil, putina Arta!”   …Dar, în privinta raspunsului la întrebarile noastre, diurne si nocturne, privind cauza…”dihoniilor profesional-artistice” , sunt si destule …”imponderabile”… Se zice (eu n-am fost de fata!) despre un scriitor român, bine cunoscut mie (vorbesc de morti, asa ca nu dau nume!) – ca, atunci când a intrat în casa unui confrate proaspat „trecut la cele vesnice” (si care, pâna atunci, tare îl mai „încurcase”, prin celebritate…”superioara”!) si a vazut, pe o masuta, fotografia raposatului (si concurentului!) întru Parnas… – ar fi rupt fotografia „concurentei”, vorbind cu imaginea (tot mai micsorata, prin îmbucatatelire…) a celui „dus la îngeri”: „Gata! De azi, EU îs primul!

…Nu degeaba zic multi filosofi ca spita umana se trage, integral, din Cain („samânta Cain”, îi zice Eminescu!) – …iar eu adaug, de multe ori, exasperat de zarva infernala din lumea „orfeilor”, ca Scriitorul Contemporan (Artistul, în genere) are ascendenta nu în maimuta, nu în Adam Protogonos…ci pe undeva, prin Borneo…printre canibali…! Adrian Botez

Poeseu/ Jurnale nocturne

 

Ce este „starea poieion”?

 

Se dedica Tatianei Scurtu Munteanu

 

Curios ca despre Poet au scris mai frumos, mai magulitor si uneori chiar exaltat mistic, nu poetii, ci filosofii, sau eseistii, ori prozatorii. În tinerete am citit acel jurnal al lui Cesare Pavese, „ Meseria de a trai”, un jurnal acut autobiografic, al suferintelor lui dar si ale erosului reprimat de handicapul impotentei. Marturisirile sale par ale unui poet ce se rateaza în patosul jurnalistic, al prozei confesive, necrutatoare siesi, scrieri cu valoare de document psihologic implicit, de studiu psihanalitic, pare-se marcat nu atât de Gustav

Jung,cât de Freud. Anticipând astfel de definitii, reîntelegi de fapt ca Poezia este un.. fenomen al Naturii, un fenomen mereu misterios al naturiiumane, în rezonanta cu cosmosul, cu energiile invizibile, ubicue, receptate si perpetuate cumva religiosus, veneratoare ( de la Venera,Venus,Virgo, Fecioara,Eros and Erato. Da, si famenul!) si cultivate în civilizatii,…cu impulsiunea originara, oraculara, a divinatiilor si magicienilor din ilo tempore, a mantrelor antice… Iata câteva definiri ale Poetului (Poeziei) :

 

Socrate ( 469- 399) :

Poetul este parinte si calauzitor al nostru întru întelepciune ( inteligenta, cunoastere, n.) …ceva usor, înaripat si sacru”…

Déjà vu…Deja cazut cu totul în desuetitudine, ca si sfintii detirnati în…aprocrifism.

Unul dintr-altul, sacerdoti ai barbarilor, fizicieni si astronomi ai prezentului..Psihologi ai “ omului devenitor” , imitându-si zeul ( pluralitatea! ).

 

În volumul antologic de imediat dupa moartea romancierului român Marin Preda, din imediatul orizont contemporan noua, retin cu admiratie cele scrise de el despre Poezie- Poet, admirabil, tulburator si… mitic… (L-am cunoscut personal cu prilejul rar al editarii mele la „ Cartea Româneasca”, ( Aur heraldic si ?ara poemului meu) si stiu multe despre ceea ce arde în spatele operei lui, ceea ce de fapt determina astfel de enunturi axiomatice, în cel de mai jos, cu patosul ( patimirea) unei Fiinte istorice ( Vulcanescu) -a unei natiuni în care cunoasterea este, stigmatic- mioritic, una …oraculara- mioriticia si manoleica; (Preda credea fanatic în zodii): „ O tara care nu stie sa-si apere poetii, va fi învinsa sau va supravietui lamentabil la coada altor natiuni, fiindca poezia e sângele unui popor care curge subteran prin veacuri si-l face nepieritor…” ( Iata o admirabila samânta a crestinismului, a Sinelui ca Hristos). ( Evident, Preda nuanteaza acest „ sânge” ( seva, asadar vegetalul – caci suntem în interregn) -de substrat al ceea ce as numi „ memorie freatica”, rezerva izvorâtoare izbucuri si cascade ale existentei într-o anume paideuma( v. Leo Frobenius)- …Sunt sigur de faptul ca Preda se referea indirect – contestatar, prin enuntul repros, la cenzura activistica, politieneasca, sintezista- a politicului asupra omului- care- scrie, omului care scrie ca supreme orgoliu, dar si ca imperative al fiintei de a comunica- empatic-a omului poetic, omului ce exprima de fapt Sufletul în Stare de Libertate ( desi pare-se libertatea e oarba, ca si justitia, nu? !- , sub verbul zborului, al “profetismului”, ( cunosti ce a fost, deduci ce va fi, cyclic…) -al sacralitatii …) . Viata si moartea lui au fost „semnificative” si, vai, profetice, pentru ceea ce urma sa vina, dupa 1989… Preda a fost victima nu doar a cenzurii, cât a Starii poetice din Fiinta sa… paranoia de grup, de boema, cea ritualica, cea a “ ucenicilor” ce se gelozeau între ei spre a-l adula pe “ maestru”, pe guru…Cam tot asa, însa si mai dramatic, a fost si Nichita, ca sa nu mai vorbim de Paunescu…Am întrebat undeva: opera îsi devora creatorul” ?

In extenso, pe filiera balcanica, a “ crailor de curte veche” ( carte veche !) -ca dealtfel, majoritatea scriitorilor români…Rivalitatile de tip Karp- Eminescu, Blaga- Beniuc, Preda- Barbu…si monstri sacri, resurecti în tromba, imitatori ai modelelor ( Calinescu, Lovinescu) ..Ce exotism sinistru, funerar, ce mari bolnavi de sine, contaminând totul !

Teroarea de a îsi stii valoarea vs. Nerecunoasterea ei de catre Contemporani…

 

Despre conceptul de terror mentis…

 

 

Motto: daca exista nebuni, exista si nerai?

 

Teroarea( ca stare subterana, a subconstientului colectiv, recte a ID-ului în criza identitatii- ca oglinda neagra, stihiala,- labirinthic…) nu vine, ci revine din trecutul deja mort, este umbra inefabila a memoriei colective, este stihialul memoriei. Este istoria neconsolatilor de pierderi, înfrântilor, aratatilor si a persoanelor non-grata, a ventrilocilor, a frustratilor, a dementilor grafomaniaci, etc.- o teroare ce “ctitoreste” din

ruinele socio- schismei, mausolee cazemate, este teroarea care conspira, disimulata,

deghizându-se în cameleonismul societatilor….Spaimose a trompetelor cu surdina sau stridente – ale noilor apocalipse… Lumea e îndoctrinata, dogmatizata, manipulata dupa cum o stiu expertii tehno- cratiilor si ai Banului, dinamitarzii ideologiilor, smintitii paranoiei, genialoizii si mascaricii Puterilor ( ierarhiilor).

Enuntul dilematic al lui Andre Malraux, „ secolul XXI va fi religios, sau nu va fi

deloc”… este în coada de peste: religios nu pare a fi, asadar va fi …terorist ?

În acest mileniu îndepartat siesi, constrictiv ca perceptii ( v. rezonanta Schuman) – în deriva spre… Rosu, exaltarea mistica, delir al suprafetei Textului, nu are taria

originara, luminica, telepathosul primordialelor manthre sau divinatiilor incantatorii,sus-evocate- taumaturgice, nici nu mai contin macar psalmismul, MISIONARISMUL de tip sectarist, sau cel extremist, sau sutrismul de mai târziu, acum explozic pornografic…

Functia magica a Verbului, a legii cântate, Dainei protodacice ( „ bunica” Doinelor )…, a decazut în subordinea labrinthica a ratiunii reci, substelare, a sublunarului… Psihedelismul si curenteloe de tip undergraund, mitul- codul pesterii lui Platon ( v. Heidegger) – sunt doar accesorii cu functie de toxine care dezinhiba, însa apartin onirismului si bâlbei care, etimologic, aici, vine de la Babilon?„ enunturi- oraculare” a emanatiilor de sulf din Delfi…O, si mai ales preotesele ce se prostitueaza cersind Incubul în hlamida de mersie, cu coarne si falus satiabil! Sacerdotii barbarilor de altadata, savantii, cercetatorii de acum, sunt doar intuitivi terorizati de aceeasi dilema, a transcenderii, a neo- alchimismului si de fapt robot-ismului care-l prefigureaza pe Neo- Mensch-ul cyborgic, recuperatorul, omul electronic, modificabil .. îngrosându-si vocea ca un ventriloc clonat, prin hubloul gropii micului ecran… Si deodata, absurdul : vedem prin ochiul- spion al lui Dumnezeu, Hubble, cel putin 4oo de miliared de galaxii…

Cenusie, scumpe prieten, e teoria întreaga iar verde –al vietii arbore auriu” ( Goethe, Faust) „Horridas nostras mentis purga tenebras” Purifica întunecimile datatoare de fiori ale mintii noastre „…si amarnic/ ne smulge inima o Putere/caci tot ceea

ce este ceresc/ cere jertfe”- Hoelderlin ( perioada “ nebuniei romantice).

 

Eugen Evu