George PETROVAI

1. Agonia României

 Ca România este stoarsa de vlaga de sta gata-gata sa-si dea duhul, o vede oricine: crucificarea ei a avut loc îndata dupa instaurarea regimului bolsevic (fatidicul an 1945) si –dupa cum lesne se poate observa – agonia sa a cunoscut aceeasi neîntrerupta linie ascendenta în toti anii care s-au scurs de la Decembriada pâna în clipa de fata, încât foarte multi dintre români înclina sa creada ca o amarnica fatalitate striveste destinul bietei noastre tarisoare.

 Dar stiintificii (politicieni, istorici, economisti) n-au admis sa înghita gogosi gen fatalitate si predestinare. Asa ca si-au suflecat mânecile, s-au pus pe treaba si la tanc ne-au oferit explicatii îndestulatoare în legatura cu cauzele care cu necesitate au dus la naufragierea corabiei românesti, dimpreuna cu uriasa ei încarcatura de suferinte umane, pe oceanul planetar bântuit cu furie de neostoitul uragan al interesului si trufiei învingatorilor dupa cea de-a doua conflagratie mondiala.

 Fireste, acestia erau stiintificii de dincolo de cortina de fier a Europei si a lumii, adica taman acei democrati plini ochi de responsabilitati si neomenie, care – direct sau indirect – la masa tratativelor au jucat popice cu milioane si milioane de destine individuale, caci la vremea respectiva (îndata dupa razboi) si câteva decenii în continuare, locul politicienilor (decimati în temnite si lagare de munca) fusese luat la noi si în tot blocul comunist de masa amorfa a politrucilor si activistilor, istoricii ori fusesera convertiti (reeducati), ori înlaturati de turma marxist-leninistilor, acestia din urma fiind intens preocupati sa rescrie istoriile nationale conform pretioaselor si indiscutabilelor indicatii primite de la atotstiutorii lideri ai partidelor proletare, iar economistii, cu totii îndoctrinati si doar putini dintre ei rasplatiti pentru slugarnicie, consimteau sa se transforme în niste anexe ale nomenclaturistilor, potrivit maximei leniniste: Politicul este forma concentrata a economicului!

 Cum putea sa mearga bine tara când românii nu mai erau stapâni la ei acasa, la început prin politrucii naimiti de Moscova si prin nesatulele capuse numite sovromuri, mai apoi prin aberantele planuri de totala independenta politica si economica, care planuri – departe de-a sluji interesele poporului tot mai urgisit si timorat –, printr-un proces de-o incredibila slugarnicie si depersonalizare, erau aproape în întregime puse la dispozitia viselor faraonice ale lui Ceausescu?!…

2. Lichelismul postdecembrist

 Si a venit revolta din Decembrie ’89, si odata cu ea – prin jertfa acelor inimi neînfricate care s-au opus gloantelor si tancurilor – au renascut sperantele românilor. În ce ma priveste, marturisesc ca m-am bucurat din toata inima de caderea acelui regim respingator. Aveam si de ce. Elev fiind în ultimul an de liceu, nu numai ca am scris la radio „Europa libera”, dar în una din scrisori aminteam (e drept, voalat si metaforic) de nelibertatea din România.

 Ei bine, taman scrisoarea cu pricina a fost interceptata de Securitate (poate ca însusi mesagerul o fi predat-o!), si apoi – dupa ce au dibuit ca eu sunt faptasul – sa te tii: interogatorii peste interogatorii (primul interogatoriu a durat de la 8 dimineata pâna la 3 dupa-masa), înjuraturi, amenintari si declaratii. Ma rog, tot tacâmul utilizat de sinistrii lachei ai fostului regim împotriva acelora care aveau ghinionul sa le pice în gheare.

 În timp ce anchetatorii se schimbau (fiecare cu metodele sale predilecte de intimidare), eu a trebuit sa stau pe un taburet asezat în mijlocul camerei de supliciu, exact sub becul aprins, sa ma adresez zbirului cu „cetatene anchetator”, sa rezist la avalansa amenintarilor extrase fie din H.C.M. (Hotarârile Consiliului de Ministri), fie din capatânile lor de buldogi (îndeosebi unul scurt, îndesat si cioturos semana grozov de bine cu un buldog înfuriat) si sa ma obisnuiesc cu frecventele lor apelative la adresa mea de „tradator” si „contrarevolutionar”.

 Dupa ce am recunoscut ca scrisoarea a fost alcatuita de mine (ce altceva puteam sa fac dupa ce zbirul sef mi-a trântit-o în fata?) si dupa ce, la anumite intervale de timp socotite de anchetatori ca fiind psihologice, eram pus sa detaliez unele pasaje subliniate de ei în scrisoare (de mai multe ori am explicat pasajul cu libertatea aparenta de la noi), securistii tineau mortis sa afle de la mine daca fac parte dintr-o organizatie contrarevolutionara. Se pare ca în anumite locuri din tara (posibil chiar din judet) tot cam atunci s-au depistat niste focare de protest.

 Dar eu m-am tinut tare pe pozitie nu fiindca nu-mi era teama de ei si de amenintarile lor, îndeosebi atunci când m-au asigurat ca pentru fapta mea vor fi zburati din facultate fratii mei mai mari (unul era student la Chimie industrala, celalalt la Electrotehnica), ci pentru ca realmente am actionat de unul singur.

 Posibil ca tocmai fermitatea si statornicia mea în raspunsuri, indiferent de iuteala ori de subtilitatea întrebarilor puse, sa-i fi convins cât de cât pe securisti de nevinovatia mea la acest capitol, asa încât ei au lasat-o nitel mai moale cu apartenenta mea la vreo organizatie. Dar asta nu înseamna ca n-am fost pedepsit. Si cu siguranta ca pedeapsa ar fi fost mult mai aspra daca nu eram un elev foarte bun la învatatura. Asa, gratie interventiei energice a tuturor profesorilor mei, îndeosebi a regretatului Ion Vancea, m-am ales cu o sanctiune relativ usoara: nota la purtare scazuta si o sedinta publica în sala festiva a liceului, sedinta în care eu mi-am recunoscut greseala si am fost bestelit fara mila de unii dintre invitati, dupa care Securitatea mi-a permis sa intru în examenul de bacalaureat si la cel de admitere. Dar nu la orice facultate (mi-as fi dorit filosofie, istorie sau jurnalistica), ci de preferinta la cele cu profil tehnic. Astfel am ajuns la Electrotehnica din Iasi, prima mea facultate…

 Iar Securitatea m-a avut în vizorul ei exact pâna la caderea comunismului. Cum mi-am dat seama de lucrul asta? Pai eram de serviciu în schimbul doi la Oficiul de Calcul Electronic din Sighetul Marmatiei si, aflându-ne în toiul evenimentelor sângeroase de la Timisoara, ascultam cu nesat stirile transmise de radio „Europa libera”. Deodata usa a fost aruncata pâna în celalalt perete si un securist a strigat la mine: „Înca nu te-ai învatat minte?” La care eu am raspuns: „Pai ce mai vreti de la mine? Nu vedeti ca totul se prabuseste?” A plecat înjurând si de-abia la o luna dupa caderea lui Ceausescu ne-am întâlnit pe strada, iar el – era împreuna cu un alt securist – s-a apropiat de mine si mi-a spus sa nu le port pica pentru cele dinainte, întrucât ei nu si-au facut decât datoria. Mi-a fost sila sa lungesc vorba cu asemenea indivizi, care refuza sa înteleaga ca s-au facut vinovati tocmai prin faptul ca si-au îndeplinit cu zel sarcinile din odiosul lor serviciu.

 În perspectiva a ce vreau sa scriu în continuare este cât se poate de nimerit sa adaug ca, reclamat de unul dintre colegii de la Oficiul de Calcul Electronic, am fost chemat de doua ori la fosta Militie, unde mi s-au pus întrebari si am dat declaratii în legatura cu lipsa mea de respect vizavi de partid si de cuceririle sale revolutionare…

 *

 Ei bine, am crezut ca dupa evenimentele din Decembrie ’89, România s-a schimbat nu doar la fata, multumita stratului de fard cu care o dichisesc alesii, ci si în continut. Ca adica traim cu adevarat într-un stat angajat curajos si ireversibil pe calea libertatii, democratiei si prosperitatii.

 De aceea, mi-a parut grozav de bine când Traian Basescu a condamnat comunismul, amagindu-ma ca nu va trece mult si vor fi demontate ultimele lui puncte de rezistenta, dar am cam cazut pe gânduri când l-am auzit pe presedinte repetând ca Legile sunt facute de hoti pentru hoti, o afirmatie de senzatie în rândul natiunii, dar care – dupa cum lesne ne putem da seama – n-are darul sa-i excepteze nici macar pe adeptii politicii sale, atâta timp cât formatiunile politice din actualul arc guvernamental detin majoritatea în parlament, prin urmare propun si adopta legi care, dupa parerea hazosului nostru presedinte, nu fac decât sa legalizeze hotia. Te întrebi atunci de ce Traian Basescu mai promulga legile si de ce în cel de-al doilea mandat al sau nu s-au facut capturi spectaculoase de hoti cu staif si – mai ales – de averi dobândite pe cai necinstite.

 Pai – zic eu – n-o face pentru ca, indiferent de angajamentele luate în campania electorala, acuma dupa ce s-a vazut cu sacii în caruta puterii, n-are nici un interes s-o faca. Oricum nu mai poate candida pentru functia suprema în stat. Atunci pentru ce sa-si mai faca dusmani? Mai ales ca anul electoral se apropie cu pasi repezi si el, în calitate de prim tartor al PDL-ului, are nevoie de cât mai multi prieteni cu bani, oricât de murdari ar fi acestia (prietenii laolalta cu banii). Ca doar stie oricine ca banii n-au miros…

 Cum România este înglodata în datorii si, totusi, în ea se consuma pe rupte, desi nu se produce mai nimic, ce si-a spus întreprinzatorul Basescu (pentru propriul amuzament, dar si pentru a crea aparenta de activitate, din când în când mai leapada pe piata câte un ciolan, asupra caruia se arunca de îndata atât politrucii, cât si jurnalistii): „Statul român tot nu mai e capabil sa-si îndeplineasca functiile de sanatate, educatie si siguranta pentru cetateni. Asa ca haide sa-l reformam. În felul asta nu numai ca vom face niscaiva economii, ca tot nu producem nimic si campania electorala bate la usa, dar vom închide si gura oficialilor europeni, care vad totul în negru în aceasta parte a Europei de când cu zavera din Grecia”.

Zis si facut. L-a chemat de îndata pe Emil Boc si i-a transmis marea gaselnita a iesirii din actualul si viitorul impas. „Dar, a adaugat el cu nelipsitul lui rânjet de cea mai pura esenta bahica, mare atentie la prietenii nostri din tara si mai ales din Bucuresti. Pentru ei reorganizarea trebuie sa mearga în sensul promovarii oamenilor nostri, respectiv în sensul conservarii lor pe posturi, acolo unde nu-i cu putinta altminteri. Doar pentru ceilalti se aplica reorganizarea în sensul disponibilizarii…”

 Boc, îmbujorat de placere ca seful l-a ciupit de ureche în semn de multumire pentru deplina reusita a celor stabilite, de îndata a dat dispozitiile necesare ministrilor de resort: educatie, finante, sanatate, interne etc. Dar premierul manifesta o simpatie deosebita pentru Sorin Blejnar, seful ANAF (Agentia Nationala de Administrare Fiscala), singurul subaltern care prin afirmatia ca „va taia în carne vie” i-a readus în memoria sa de fost activist angajamentele înaltatoare de odinioara cu cincinalul în patru ani si jumatate, fapt pentru care s-a grabit sa-l traga dupa el în cabinetul lui Basescu, doar-doar presedintele le va rasplati zelul cu câte o decoratie. Ca doar cu totii de la Râm se trag, adica din fostul pecere…

 Numai ca între timp Traian Basescu într-atât s-a lasat absorbit de marea lui pasiune marinareasca în preparatul si mai ales în sorbitul preparatelor ce necesita vaste cunostinte în domeniu (whisky, cocteil), încât nici vorba sa surprinda momentul istoric al întruparii hidrei tricefale de tip B. I-a privit cu ochi rai pe cei doi intrusi, dar înainte de a-i pocni la mir cu vreun recipient aflat la îndemâna, acestia au disparut ca luati de vânt. Ceea ce, desigur, nu i-a împiedicat nicicât sa treaca fara întârziere la realizarea maretelor sarcini stabilite de conducerea superioara de partid si stat. La rândul lor, directorii generali ai directiilor judetene ale Administratiilor Finantelor Publice au repezite ordine grabnice si fara crâcnire catre sefii de administratii din subordine. Adica, prin extrapolare putem sa refacem imaginea întregului, având în vedere ca ordinul generalului Teodor Luputi catre Nicoleta Orza, (înca) sefa administratiei din Sighetul Marmatiei, a sunat dupa cum urmeaza: Într-o ora sa-mi alcatuiesti si sa-mi trimiti lista cu disponibilizatii!

 Iar ea, sarmana, ce putea sa faca cu gradul ei doar de caprar (ofiterii sunt la Baia-Mare, în statul major al generalului), chiar daca galoanele generalului urmeaza sa fie smulse de dreapta nemultumire blejnareasca, acuma când Maramuresul se simte de neclintit pe unul din ultimele cinci locuri din tara în ceea ce priveste gradul de realizare a indicatorilor de performanta?!

Ca de, potrivit eticii si echitatii pedeliste de sorginte comunista, a fi un bun functionar se cheama a executa orbeste toate ordinele venite de sus, oricât ar fi ele de idioate sau (dupa caz) de absurde, prin urmare, se impune cu necesitate în vederea instalarii depline si definitive a haosului, ca individul X din structura sa fie cât se poate de slugarnic cu superiorii si cât se poate de tiranic cu subalternii.

 Pe ici, pe colo prin punctele esentiale se mai leaga si cumetrii (seful prevazator al unei administratii îsi face relatii în minister si la ANAF), ca doar de aia sunt chefuri si peschesuri pe aceste meleaguri, unde naravurile de la fanarioti se trag. Dar oficial schema functioneaza de jos în sus dupa cum urmeaza: Orza Nicoleta face sluj în fata lui Teodor Luputi, acesta se gudura pe lânga Blejnar, care la rândul lui face temenele în fata lui Boc. Inutil sa mai spun ca Boc îi pupa papucul marinaresc al lui Basescu si ca acesta asteapta sa fie scarpinat între urechi de simpatia natiunii, ca doar nu de florile marului este el alesul boborului.

 Cum eu, semnatarul acestor rânduri, n-am înteles ca a fi intelectual si om de cultura printre contabilii cu ifose oligarhice se cheama a aduce o grava insulta suficientei cu care ei îsi hranesc vanitatile si cum am continuat sa public carti si texte, fara ca vreodata sa-mi treaca prin minte ca pentru asta ar trebui sa am încuviintarea celor care printr-un hazard politic au ajuns sa se înfiga la cascavalul puterii, iata ca doamna Orza ma invita la dumneaei în birou, unde în prezenta altor persoane (lider de sindicat si sefi de compartimente) ma înstiinteaza cu întreaga dumisale seninatate si suavitate ca, întrucât domnul Teodor Luputi i-a cerut ca într-o ora sa alcatuiasca lista cu disponibilizatii, ea a binevoit sa se gândeasca la mine si mi-a facut cinstea (sic!) sa ma treaca în capul listei.

 Întreb cu consternare: „Dar de ce chiar eu?” Îmi raspunde cu aceeasi adorabila inconstienta: „Pentru ca dumneavoastra aveti relatii, deci puteti mai repede ca alti colegi sa va gasiti un nou loc de munca, si pentru ca scrieti carti, prin urmare aveti o sursa suplimentara de câstig”. „Dar bine, doamna, raspund eu cu naduf, cine naiba v-a bagat în cap ca se poate trai la noi din scrierea cartilor? Si pe urma, daca e vorba de câstiguri suplimentare, avem atâtia colegi care tin evidente contabile…” Câteva clipe de tacere. Unii stau cu capetele plecate, altii se uita pe pereti. Asta ma face sa rabufnesc: „Pai bine, dar asta-i mai mult decât o nedreptate. E curata ticalosie!” Cei prezenti ma aproba, sefa chiar cu mai multa râvna ca ceilalti, însa tabelul ramâne asa cum a fost croit initial (a se citi înainte de intrarea mea în birou!), cu toate ca eu sunt dublu licentiat si cu toate ca din biroul nostru face parte o angajata aproximativ de vârsta mea, dar fara studii superioare. Si nu este singura din administratie.

 Dupa exact o saptamâna am fost chemat de doamna Orza sa-mi ridic preavizul. Cazuse magareata doar pe mine si pe înca un angajat, care n-are studii superioare si, în plus, oricum urma sa se pensioneze la începutul anului viitor. Bietul om! L-au pus pe liber numai ca lucratura împotriva mea sa nu para cusuta cu ata alba…

 Dar, domnule Luputi, uitati cum judec eu: Daca pe Prodaniuc Ioan l-ati chemat în fata comisiei de disciplina si l-ati amenintat ca s-ar putea sa-si piarda locul de munca doar pentru banalitatea de pe fluturasi cu „Diminuare Boc”, în definitiv o gluma pe care ati umflat-o politic pâna când a crapat mai ceva ca broasca din fabula, nu-i greu de priceput câta ura proletara, de partid si de clan ati acumulat în inima împotriva textelor mele cu tenta critica si mai ales împotriva autorului lor.

 Pesemne ca înca nu va mustra constiinta, daca nu din alte considerente, atunci macar dintr-un reflex de loialitate vizavi de partidul care v-a facut soldatul unei cauze pierdute si generalul unei armate tot mai împutinate. Dar cu toate straduintele dumneavoastra disperate, ma îndoiesc ca veti reusi sa va salvati galoanele ridicol de scamosate înca din urma cu vreo doi ani (penibilul scandal de la Baia-Mare cu TVA), chiar daca pentru a va impresiona seful, i-ati împrumutat atât memorabila expresie cu taiatul în carne vie, cât si maniera stalinista de lucru. Pentru ca Stalin a fost primul mare manevrant de destine umane care a avut cinismul sa afirme ca omorârea unui om înseamna crima, pe când moartea a mii de oameni se cheama statistica. La noi nu se lucreaza cu loturi mari de oameni si nu se distorsioneaza mii de destine umane prin aceasta nebunie a disponibilizarilor fara alternativa? Din cauza stresului si a nesigurantei zilei de mâine, societatea româneasca actuala este tot mai vulnerabila atât prin cresterea numarului de bolnavi (cardiaci, diabetici etc.), cât si prin sporirea îngrijoratoare a ratei sinuciderilor. Oricât s-ar zbate cineva si oricât ar fi de bine intentionat în patratica lui, n-are cum sa faca performante cu niste oameni preocupati pâna la obsesie de grijile cotidiene si obsedati pîna la depresie de spectrul devastator al disponibilizarilor. Caci traim într-un mediu naucitor de necrutator, un climat nesanatos în care toate preturile sunt în crestere, doar pretul omului este în scadere…

 Dupa aceasta paranteza, sa mergem mai departe, domnule Luputi. Daca nu va prevalati de pozitia sociala dobândita cu ajutorul partidului, la care capitol credeti ca ma depasiti? La studii n-as crede: Sunt dublu licentiat, iar celebrul profesor Ioan Florea de la Universitatea din Cluj-Napoca, dupa ce mi-am luat în tara toate examenele de doctorat, m-a îndemnat staruitor sa-l continui la Orleans, adica la Universitatea unde domnia-sa predase cu ani în urma. N-am putut sa-i urmez îndemnul si recomandarea din lipsa banilor necesari.

 La curaj si verticalitate iarasi nu-i de crezut. Caci unde erati dumneavoastra când eu eram în conflict ba cu Securitatea, ba cu Militia? De asemenea, unde erati în Decembrie 1989 când eu la propriu eram pe baricade, mai exact în balconul Primariei Sighetul Marmatiei si le vorbeam concetatenilor? Cine stie, poate ca atunci faceati ca acei români care se dadeau de ceasul mortii ca sa ascunda cât mai bine urmele evidente ale trecerii lor triumfale prin fostul partid bolsevic…

 În cultura (filosofie, literatura, istorie, istoria religiilor) nici pe-atât, atâta vreme cât eu am în cap mii de volume citite si în spate o opera: 11 carti tiparite, altele doua în lucru si sute de texte publicate în zeci de reviste din tara si din strainatate.

 Astfel stând lucrurile, va întreb: Credeti c-ati avut dreptul moral sa-mi trimiteti preavizul, probabil în baza acelorasi motive puerile, ca sa nu spun stupide, invocate de doamna Orza Nicoleta? Înclin sa cred ca singurul argument forte la care recurgeti atunci când încercati sa va linistiti constiinta vizitata de nedreptatile savârsite este nestatornica autoritate cu care v-a investit partidul. Dar gândid astfel, înseamna sa va autoamagiti. De fapt motorul actiunilor întreprinse pâna în prezent si pe care o sa le întreprindeti contra cronometru si în continuare, nu este nicidecum straduinta de-a eficientiza activitatea finantistilor din Maramures. Pentru ca stiti prea bine ca acest lucru este cu neputinta. Din urmatoarele trei motive:

 a) Am aratat mai sus ca nu poti obtine rezultate spectaculoase cu niste oameni timorati pâna aproape de îmbolnavire din cauza stresului si a nesigurantei zilei de mâine;

 b) Lipsa capacitatilor de productie, care duce în mod logic la tot mai frecventele incapacitati de plata. Din acest punct de vedere, Maramuresul Istoric este aidoma unui desert, unde se traieste din expediente, adica de azi pe mîine;

 c) Uriasele arierate imposibil de recuperat.

 Prin urmare, ceea ce va pune în miscare si va împinge la actiuni de-a dreptul disperate este teama de-a nu-i dezamagi pe sefi. Caci nemultumirea sefilor ar fi de îndata urmata de mazilire, lucru catastrofal pentru cineva care crede ca este îndreptatit sa mai astepte ceva de la partid. Dar cum PDL a pierdut imens de mult prin masurile dezastruoase îndreptate împotriva bugetarilor si pensionarilor, respectiv prin masurile neinspirate din sectorul privat, el nu mai are nimic de dat înafara de promisiuni.

 Ma voi stradui ca în toate textele ce le voi scrie de-acu înainte, sa deschid ochii alegatorilor din tara si strainatate asupra modului incalificabil cum PDL în întregime îsi respecta promisiunile din campania electorala, dar mai ales asupra modului catastrofal în care s-a achitat de actul guvernarii…

 Din motivele aratate mai sus, domnule Luputi, precum si din motive pe care le voi detalia cu alta ocazie, refuz propunerea de-a participa la concursul pentru ocuparea unui post dintr-o alta localitate a judetului, concurs care nu-mi mai ofera nici o satisfactie si nu-mi confera nici o garantie ca la viitoarele disponibilizari nu voi fi din nou cap de lista. Poate ca n-ar fi rau ca unele dintre aceste oferte sa le pastrati pentru dumneavoastra pentru mai târziu, dar simt ca aidoma atâtor si atâtor membri (ne)devotati partidului, aveti un scop maret pe aceasta lume, un scop pe care oamenii demni îl resping cu indignare – acela de-a fi sef chiar de-ar fi sa treceti peste cadavre.

—————————————

Nota: În aceasta lucratura ticaloasa, domnul Grigore Breban, seful serviciului Personal, îsi are partea lui de vina, macar prin aceea ca trebuia sa stabileasca un set clar de criterii dupa care sa fie operate disponibilizarile: studii, abateri disciplinare (absente, betii, scandaluri etc.), neîndeplinirea sarcinilor de serviciu, calificative etc.

 Dar ce sa ma mir? Era ticalosilor de care Marin Preda face vorbire în romanul sau „Cel mai iubit dintre pamânteni” s-a perpetuat pâna în zilele noastre, si cu toate straduintele alesilor si a ciracilor lor, ea nu poate fi nicicum ascunsa sub fardul îngretosator al democratiei pedelisto-udemerista.

 Sighetul Marmatiei,

6 iulie 2011