George Petrovai: Francisc, papa preacucernic, vrea un crestinism anemic…

francisc-papa-preacucernic-vrea-un-crestinism-anemic-george-petrovai-740x357Zilele astea am primit pe internet un mesaj, aș putea spune istoric:

Declarațiile mai mult decât uluitoare (de-a binelea năucitoare) ale papei Francisc la încheierea celui de-al treilea Consiliu al Vaticanului. După circa șase luni de discuții și deliberări, cardinalii, episcopii și teologii catolici întruniți în Cetatea Vaticanului au redefinit vechile dogme și doctrine catolice, proces din care – ne înștiințează Sanctitatea Sa – a rezultat „prin umilință, meditație și rugăciune” o religie „modernă și rezonabilă, care a trecut prin schimbări revoluționare”. Continue reading “George Petrovai: Francisc, papa preacucernic, vrea un crestinism anemic…”

GEORGE PETROVAI: A fi sau a nu fi Kafkian

petrovai-georgeKafkianismul nu este un moft sau o modă, cu toate ca în jurul anului 1930, adică după efectuarea traducerilor în franceză si engleză – ceea ce a facilitat circulația scrierilor kafkiene pe arii culturale mult mai întinse, opera scriitorului praghez s-a constituit într-o modă literară. Ba mai mult, după al doilea război mondial Franz Kafka ajunge să fie socotit un adevărat profet al ororilor naziste.

Dar cu toate că în țările occidentale moda Kafka  începe sa se estompeze în jurul anului 1950, gloria postumă pe care și-a adjudecat-o acest straniu scriitor, grație unicității operei sale și imposibilității repetării ei, nu a fost nicicât afectată de capriciile modei, și asta pentru că ea (opera) – urmând curba ascendentă pe care se înscriu valorile perene ale literaturii universale -, s-a întipărit rodnic și definitiv în memoria culturală a omenirii atât ca obiect de cercetare științifică, cât și ca model literar. Continue reading “GEORGE PETROVAI: A fi sau a nu fi Kafkian”

Nedreptățirea lui Iuda

IudaVânzătorul1. Perfecţiunea planului divin

Trăim cu convingerea că suntem aproape de Mântuitor, întrucât îi deplângem suferinţele îndurate şi întrucât îi condamnăm cu toată severitatea pe toţi aceia care, într-un fel sau altul, L-au supus la chinuri: preoţii Ana şi Caiafa, Iuda Iscarioteanul, procuratorul Ponţiu Pilat, Baraba, gloata îmbătată de ură fanatică, soldaţii care L-au batjocorit şi apoi şi-au împărţit hainele Lui.

Fireşte că sfera resentimentelor se lărgeşte nemăsurat de mult, atunci când în ea includem pe toţi persecutorii lui Iisus, în această categorie intrând atât fundamentaliştii iudaici, cât şi cea mai mare parte a poporului evreu, lesne de manevrat de către marii preoţi şi uneltele lor. După unii este de la sine înţeles că osânda noastră creştinească trebuie să fie aprigă şi definitivă, cam aşa ca cea a cruciaţilor, doar astfel ea putându-se constitui într-un apreciat indicator al fermităţii credinţei… Continue reading » Armonia Magazine USA

STIHURI DE LUMINA DEDICATE SFINTEI MARII

George PETROVAI

FECIOARA MARIA

Au fost acele vremuri
de Duh straluminate,
când viul moartea-nvinse
prin crez si puritate,

când taina nepatrunsa
din cer se pogorî
spre-a omului salvare,
cum Tatal hotarî…

Ca totu-n tot sa para
uman si transuman,
stiut fiind ca omu-i
un sceptic si-un dusman

cu el si toti ai lui,
menita fu Maria
– din Nazaret fecioara –
sa afle bucuria

ca-i sfânt potir matern,
prin nasterea Acelui
ce-n lume coborâse
ca Uns, etern egal doar Lui.

O, maica preacurata
si pururea fecioara,
fii pentru noi sarmanii
ce-ai fost si-odinioara:

Fii focul din inimi
si-al dragostei jar,
fii mama duioasa
si fa ce-ai facut iar!

LUMINA MAMEI

Flamând de dragoste
– o, mama –
te-am cautat la rasarit
si cu lumina m-am hranit,
ca-n tesatura-i nevazuta
sa dau de-acea nuanta
ce-n toate tu erai
când te aveam
si ma aveai.

Toropit de caldura
si-ngreunat de lumina
sorbita fara masura
(de-a valma infrarosii
si ultraviolete),
deodata-n miez de zi
am atipit
si-am tot dormit
– cu gândul la laptele supt
din dulcea ta lumina –
pâna-n amurg,
când soarele se saturase
de lenta furisare
prin hatisurile norilor
si-si azvârlise
batrâna resemnare
si purpura de împarat
în oceanul alternantei
dintre zi si noapte.

Atunci
– orbecaind în întuneric –
tare-as fi dorit
de diogenicul opait sa dau
ca sa-ti sarut lumina
cu lumina mea –
o, mama.

NOI DOI

Suntem o lume si mai bine
de când din jumatatile noastre
facut-am un întreg
fara cusur
si fara egal,
dupa ce ani si ani
am trai nestiutori
unul de altul,
doar sperând si staruind
în dobândirea adevarului
despre fericirea împlinirii
prin topirea-n celalalt.

Iar acuma,
când tu esti eu si eu sunt tu,
prea putin îmi pasa
de lumile paralele
în care viul
– poluat si iradiat –
moare înainte de-a se naste.

Oh, clipe grele-n vesnicii,
ucideti-ma
mai înainte ca gelozia voastra
sa-mi ucida fericirea!

——————-

George PETROVAI
Sighetul Marmatiei
15 august 2011

SA VA FIE RUSINE, DOAMNELOR SI DOMNILOR!

George PETROVAI

1. Agonia României

 Ca România este stoarsa de vlaga de sta gata-gata sa-si dea duhul, o vede oricine: crucificarea ei a avut loc îndata dupa instaurarea regimului bolsevic (fatidicul an 1945) si –dupa cum lesne se poate observa – agonia sa a cunoscut aceeasi neîntrerupta linie ascendenta în toti anii care s-au scurs de la Decembriada pâna în clipa de fata, încât foarte multi dintre români înclina sa creada ca o amarnica fatalitate striveste destinul bietei noastre tarisoare.

 Dar stiintificii (politicieni, istorici, economisti) n-au admis sa înghita gogosi gen fatalitate si predestinare. Asa ca si-au suflecat mânecile, s-au pus pe treaba si la tanc ne-au oferit explicatii îndestulatoare în legatura cu cauzele care cu necesitate au dus la naufragierea corabiei românesti, dimpreuna cu uriasa ei încarcatura de suferinte umane, pe oceanul planetar bântuit cu furie de neostoitul uragan al interesului si trufiei învingatorilor dupa cea de-a doua conflagratie mondiala.

 Fireste, acestia erau stiintificii de dincolo de cortina de fier a Europei si a lumii, adica taman acei democrati plini ochi de responsabilitati si neomenie, care – direct sau indirect – la masa tratativelor au jucat popice cu milioane si milioane de destine individuale, caci la vremea respectiva (îndata dupa razboi) si câteva decenii în continuare, locul politicienilor (decimati în temnite si lagare de munca) fusese luat la noi si în tot blocul comunist de masa amorfa a politrucilor si activistilor, istoricii ori fusesera convertiti (reeducati), ori înlaturati de turma marxist-leninistilor, acestia din urma fiind intens preocupati sa rescrie istoriile nationale conform pretioaselor si indiscutabilelor indicatii primite de la atotstiutorii lideri ai partidelor proletare, iar economistii, cu totii îndoctrinati si doar putini dintre ei rasplatiti pentru slugarnicie, consimteau sa se transforme în niste anexe ale nomenclaturistilor, potrivit maximei leniniste: Politicul este forma concentrata a economicului!

 Cum putea sa mearga bine tara când românii nu mai erau stapâni la ei acasa, la început prin politrucii naimiti de Moscova si prin nesatulele capuse numite sovromuri, mai apoi prin aberantele planuri de totala independenta politica si economica, care planuri – departe de-a sluji interesele poporului tot mai urgisit si timorat –, printr-un proces de-o incredibila slugarnicie si depersonalizare, erau aproape în întregime puse la dispozitia viselor faraonice ale lui Ceausescu?!…

2. Lichelismul postdecembrist

 Si a venit revolta din Decembrie ’89, si odata cu ea – prin jertfa acelor inimi neînfricate care s-au opus gloantelor si tancurilor – au renascut sperantele românilor. În ce ma priveste, marturisesc ca m-am bucurat din toata inima de caderea acelui regim respingator. Aveam si de ce. Elev fiind în ultimul an de liceu, nu numai ca am scris la radio „Europa libera”, dar în una din scrisori aminteam (e drept, voalat si metaforic) de nelibertatea din România.

 Ei bine, taman scrisoarea cu pricina a fost interceptata de Securitate (poate ca însusi mesagerul o fi predat-o!), si apoi – dupa ce au dibuit ca eu sunt faptasul – sa te tii: interogatorii peste interogatorii (primul interogatoriu a durat de la 8 dimineata pâna la 3 dupa-masa), înjuraturi, amenintari si declaratii. Ma rog, tot tacâmul utilizat de sinistrii lachei ai fostului regim împotriva acelora care aveau ghinionul sa le pice în gheare.

 În timp ce anchetatorii se schimbau (fiecare cu metodele sale predilecte de intimidare), eu a trebuit sa stau pe un taburet asezat în mijlocul camerei de supliciu, exact sub becul aprins, sa ma adresez zbirului cu „cetatene anchetator”, sa rezist la avalansa amenintarilor extrase fie din H.C.M. (Hotarârile Consiliului de Ministri), fie din capatânile lor de buldogi (îndeosebi unul scurt, îndesat si cioturos semana grozov de bine cu un buldog înfuriat) si sa ma obisnuiesc cu frecventele lor apelative la adresa mea de „tradator” si „contrarevolutionar”.

 Dupa ce am recunoscut ca scrisoarea a fost alcatuita de mine (ce altceva puteam sa fac dupa ce zbirul sef mi-a trântit-o în fata?) si dupa ce, la anumite intervale de timp socotite de anchetatori ca fiind psihologice, eram pus sa detaliez unele pasaje subliniate de ei în scrisoare (de mai multe ori am explicat pasajul cu libertatea aparenta de la noi), securistii tineau mortis sa afle de la mine daca fac parte dintr-o organizatie contrarevolutionara. Se pare ca în anumite locuri din tara (posibil chiar din judet) tot cam atunci s-au depistat niste focare de protest.

 Dar eu m-am tinut tare pe pozitie nu fiindca nu-mi era teama de ei si de amenintarile lor, îndeosebi atunci când m-au asigurat ca pentru fapta mea vor fi zburati din facultate fratii mei mai mari (unul era student la Chimie industrala, celalalt la Electrotehnica), ci pentru ca realmente am actionat de unul singur.

 Posibil ca tocmai fermitatea si statornicia mea în raspunsuri, indiferent de iuteala ori de subtilitatea întrebarilor puse, sa-i fi convins cât de cât pe securisti de nevinovatia mea la acest capitol, asa încât ei au lasat-o nitel mai moale cu apartenenta mea la vreo organizatie. Dar asta nu înseamna ca n-am fost pedepsit. Si cu siguranta ca pedeapsa ar fi fost mult mai aspra daca nu eram un elev foarte bun la învatatura. Asa, gratie interventiei energice a tuturor profesorilor mei, îndeosebi a regretatului Ion Vancea, m-am ales cu o sanctiune relativ usoara: nota la purtare scazuta si o sedinta publica în sala festiva a liceului, sedinta în care eu mi-am recunoscut greseala si am fost bestelit fara mila de unii dintre invitati, dupa care Securitatea mi-a permis sa intru în examenul de bacalaureat si la cel de admitere. Dar nu la orice facultate (mi-as fi dorit filosofie, istorie sau jurnalistica), ci de preferinta la cele cu profil tehnic. Astfel am ajuns la Electrotehnica din Iasi, prima mea facultate…

 Iar Securitatea m-a avut în vizorul ei exact pâna la caderea comunismului. Cum mi-am dat seama de lucrul asta? Pai eram de serviciu în schimbul doi la Oficiul de Calcul Electronic din Sighetul Marmatiei si, aflându-ne în toiul evenimentelor sângeroase de la Timisoara, ascultam cu nesat stirile transmise de radio „Europa libera”. Deodata usa a fost aruncata pâna în celalalt perete si un securist a strigat la mine: „Înca nu te-ai învatat minte?” La care eu am raspuns: „Pai ce mai vreti de la mine? Nu vedeti ca totul se prabuseste?” A plecat înjurând si de-abia la o luna dupa caderea lui Ceausescu ne-am întâlnit pe strada, iar el – era împreuna cu un alt securist – s-a apropiat de mine si mi-a spus sa nu le port pica pentru cele dinainte, întrucât ei nu si-au facut decât datoria. Mi-a fost sila sa lungesc vorba cu asemenea indivizi, care refuza sa înteleaga ca s-au facut vinovati tocmai prin faptul ca si-au îndeplinit cu zel sarcinile din odiosul lor serviciu.

 În perspectiva a ce vreau sa scriu în continuare este cât se poate de nimerit sa adaug ca, reclamat de unul dintre colegii de la Oficiul de Calcul Electronic, am fost chemat de doua ori la fosta Militie, unde mi s-au pus întrebari si am dat declaratii în legatura cu lipsa mea de respect vizavi de partid si de cuceririle sale revolutionare…

 *

 Ei bine, am crezut ca dupa evenimentele din Decembrie ’89, România s-a schimbat nu doar la fata, multumita stratului de fard cu care o dichisesc alesii, ci si în continut. Ca adica traim cu adevarat într-un stat angajat curajos si ireversibil pe calea libertatii, democratiei si prosperitatii.

 De aceea, mi-a parut grozav de bine când Traian Basescu a condamnat comunismul, amagindu-ma ca nu va trece mult si vor fi demontate ultimele lui puncte de rezistenta, dar am cam cazut pe gânduri când l-am auzit pe presedinte repetând ca Legile sunt facute de hoti pentru hoti, o afirmatie de senzatie în rândul natiunii, dar care – dupa cum lesne ne putem da seama – n-are darul sa-i excepteze nici macar pe adeptii politicii sale, atâta timp cât formatiunile politice din actualul arc guvernamental detin majoritatea în parlament, prin urmare propun si adopta legi care, dupa parerea hazosului nostru presedinte, nu fac decât sa legalizeze hotia. Te întrebi atunci de ce Traian Basescu mai promulga legile si de ce în cel de-al doilea mandat al sau nu s-au facut capturi spectaculoase de hoti cu staif si – mai ales – de averi dobândite pe cai necinstite.

 Pai – zic eu – n-o face pentru ca, indiferent de angajamentele luate în campania electorala, acuma dupa ce s-a vazut cu sacii în caruta puterii, n-are nici un interes s-o faca. Oricum nu mai poate candida pentru functia suprema în stat. Atunci pentru ce sa-si mai faca dusmani? Mai ales ca anul electoral se apropie cu pasi repezi si el, în calitate de prim tartor al PDL-ului, are nevoie de cât mai multi prieteni cu bani, oricât de murdari ar fi acestia (prietenii laolalta cu banii). Ca doar stie oricine ca banii n-au miros…

 Cum România este înglodata în datorii si, totusi, în ea se consuma pe rupte, desi nu se produce mai nimic, ce si-a spus întreprinzatorul Basescu (pentru propriul amuzament, dar si pentru a crea aparenta de activitate, din când în când mai leapada pe piata câte un ciolan, asupra caruia se arunca de îndata atât politrucii, cât si jurnalistii): „Statul român tot nu mai e capabil sa-si îndeplineasca functiile de sanatate, educatie si siguranta pentru cetateni. Asa ca haide sa-l reformam. În felul asta nu numai ca vom face niscaiva economii, ca tot nu producem nimic si campania electorala bate la usa, dar vom închide si gura oficialilor europeni, care vad totul în negru în aceasta parte a Europei de când cu zavera din Grecia”.

Zis si facut. L-a chemat de îndata pe Emil Boc si i-a transmis marea gaselnita a iesirii din actualul si viitorul impas. „Dar, a adaugat el cu nelipsitul lui rânjet de cea mai pura esenta bahica, mare atentie la prietenii nostri din tara si mai ales din Bucuresti. Pentru ei reorganizarea trebuie sa mearga în sensul promovarii oamenilor nostri, respectiv în sensul conservarii lor pe posturi, acolo unde nu-i cu putinta altminteri. Doar pentru ceilalti se aplica reorganizarea în sensul disponibilizarii…”

 Boc, îmbujorat de placere ca seful l-a ciupit de ureche în semn de multumire pentru deplina reusita a celor stabilite, de îndata a dat dispozitiile necesare ministrilor de resort: educatie, finante, sanatate, interne etc. Dar premierul manifesta o simpatie deosebita pentru Sorin Blejnar, seful ANAF (Agentia Nationala de Administrare Fiscala), singurul subaltern care prin afirmatia ca „va taia în carne vie” i-a readus în memoria sa de fost activist angajamentele înaltatoare de odinioara cu cincinalul în patru ani si jumatate, fapt pentru care s-a grabit sa-l traga dupa el în cabinetul lui Basescu, doar-doar presedintele le va rasplati zelul cu câte o decoratie. Ca doar cu totii de la Râm se trag, adica din fostul pecere…

 Numai ca între timp Traian Basescu într-atât s-a lasat absorbit de marea lui pasiune marinareasca în preparatul si mai ales în sorbitul preparatelor ce necesita vaste cunostinte în domeniu (whisky, cocteil), încât nici vorba sa surprinda momentul istoric al întruparii hidrei tricefale de tip B. I-a privit cu ochi rai pe cei doi intrusi, dar înainte de a-i pocni la mir cu vreun recipient aflat la îndemâna, acestia au disparut ca luati de vânt. Ceea ce, desigur, nu i-a împiedicat nicicât sa treaca fara întârziere la realizarea maretelor sarcini stabilite de conducerea superioara de partid si stat. La rândul lor, directorii generali ai directiilor judetene ale Administratiilor Finantelor Publice au repezite ordine grabnice si fara crâcnire catre sefii de administratii din subordine. Adica, prin extrapolare putem sa refacem imaginea întregului, având în vedere ca ordinul generalului Teodor Luputi catre Nicoleta Orza, (înca) sefa administratiei din Sighetul Marmatiei, a sunat dupa cum urmeaza: Într-o ora sa-mi alcatuiesti si sa-mi trimiti lista cu disponibilizatii!

 Iar ea, sarmana, ce putea sa faca cu gradul ei doar de caprar (ofiterii sunt la Baia-Mare, în statul major al generalului), chiar daca galoanele generalului urmeaza sa fie smulse de dreapta nemultumire blejnareasca, acuma când Maramuresul se simte de neclintit pe unul din ultimele cinci locuri din tara în ceea ce priveste gradul de realizare a indicatorilor de performanta?!

Ca de, potrivit eticii si echitatii pedeliste de sorginte comunista, a fi un bun functionar se cheama a executa orbeste toate ordinele venite de sus, oricât ar fi ele de idioate sau (dupa caz) de absurde, prin urmare, se impune cu necesitate în vederea instalarii depline si definitive a haosului, ca individul X din structura sa fie cât se poate de slugarnic cu superiorii si cât se poate de tiranic cu subalternii.

 Pe ici, pe colo prin punctele esentiale se mai leaga si cumetrii (seful prevazator al unei administratii îsi face relatii în minister si la ANAF), ca doar de aia sunt chefuri si peschesuri pe aceste meleaguri, unde naravurile de la fanarioti se trag. Dar oficial schema functioneaza de jos în sus dupa cum urmeaza: Orza Nicoleta face sluj în fata lui Teodor Luputi, acesta se gudura pe lânga Blejnar, care la rândul lui face temenele în fata lui Boc. Inutil sa mai spun ca Boc îi pupa papucul marinaresc al lui Basescu si ca acesta asteapta sa fie scarpinat între urechi de simpatia natiunii, ca doar nu de florile marului este el alesul boborului.

 Cum eu, semnatarul acestor rânduri, n-am înteles ca a fi intelectual si om de cultura printre contabilii cu ifose oligarhice se cheama a aduce o grava insulta suficientei cu care ei îsi hranesc vanitatile si cum am continuat sa public carti si texte, fara ca vreodata sa-mi treaca prin minte ca pentru asta ar trebui sa am încuviintarea celor care printr-un hazard politic au ajuns sa se înfiga la cascavalul puterii, iata ca doamna Orza ma invita la dumneaei în birou, unde în prezenta altor persoane (lider de sindicat si sefi de compartimente) ma înstiinteaza cu întreaga dumisale seninatate si suavitate ca, întrucât domnul Teodor Luputi i-a cerut ca într-o ora sa alcatuiasca lista cu disponibilizatii, ea a binevoit sa se gândeasca la mine si mi-a facut cinstea (sic!) sa ma treaca în capul listei.

 Întreb cu consternare: „Dar de ce chiar eu?” Îmi raspunde cu aceeasi adorabila inconstienta: „Pentru ca dumneavoastra aveti relatii, deci puteti mai repede ca alti colegi sa va gasiti un nou loc de munca, si pentru ca scrieti carti, prin urmare aveti o sursa suplimentara de câstig”. „Dar bine, doamna, raspund eu cu naduf, cine naiba v-a bagat în cap ca se poate trai la noi din scrierea cartilor? Si pe urma, daca e vorba de câstiguri suplimentare, avem atâtia colegi care tin evidente contabile…” Câteva clipe de tacere. Unii stau cu capetele plecate, altii se uita pe pereti. Asta ma face sa rabufnesc: „Pai bine, dar asta-i mai mult decât o nedreptate. E curata ticalosie!” Cei prezenti ma aproba, sefa chiar cu mai multa râvna ca ceilalti, însa tabelul ramâne asa cum a fost croit initial (a se citi înainte de intrarea mea în birou!), cu toate ca eu sunt dublu licentiat si cu toate ca din biroul nostru face parte o angajata aproximativ de vârsta mea, dar fara studii superioare. Si nu este singura din administratie.

 Dupa exact o saptamâna am fost chemat de doamna Orza sa-mi ridic preavizul. Cazuse magareata doar pe mine si pe înca un angajat, care n-are studii superioare si, în plus, oricum urma sa se pensioneze la începutul anului viitor. Bietul om! L-au pus pe liber numai ca lucratura împotriva mea sa nu para cusuta cu ata alba…

 Dar, domnule Luputi, uitati cum judec eu: Daca pe Prodaniuc Ioan l-ati chemat în fata comisiei de disciplina si l-ati amenintat ca s-ar putea sa-si piarda locul de munca doar pentru banalitatea de pe fluturasi cu „Diminuare Boc”, în definitiv o gluma pe care ati umflat-o politic pâna când a crapat mai ceva ca broasca din fabula, nu-i greu de priceput câta ura proletara, de partid si de clan ati acumulat în inima împotriva textelor mele cu tenta critica si mai ales împotriva autorului lor.

 Pesemne ca înca nu va mustra constiinta, daca nu din alte considerente, atunci macar dintr-un reflex de loialitate vizavi de partidul care v-a facut soldatul unei cauze pierdute si generalul unei armate tot mai împutinate. Dar cu toate straduintele dumneavoastra disperate, ma îndoiesc ca veti reusi sa va salvati galoanele ridicol de scamosate înca din urma cu vreo doi ani (penibilul scandal de la Baia-Mare cu TVA), chiar daca pentru a va impresiona seful, i-ati împrumutat atât memorabila expresie cu taiatul în carne vie, cât si maniera stalinista de lucru. Pentru ca Stalin a fost primul mare manevrant de destine umane care a avut cinismul sa afirme ca omorârea unui om înseamna crima, pe când moartea a mii de oameni se cheama statistica. La noi nu se lucreaza cu loturi mari de oameni si nu se distorsioneaza mii de destine umane prin aceasta nebunie a disponibilizarilor fara alternativa? Din cauza stresului si a nesigurantei zilei de mâine, societatea româneasca actuala este tot mai vulnerabila atât prin cresterea numarului de bolnavi (cardiaci, diabetici etc.), cât si prin sporirea îngrijoratoare a ratei sinuciderilor. Oricât s-ar zbate cineva si oricât ar fi de bine intentionat în patratica lui, n-are cum sa faca performante cu niste oameni preocupati pâna la obsesie de grijile cotidiene si obsedati pîna la depresie de spectrul devastator al disponibilizarilor. Caci traim într-un mediu naucitor de necrutator, un climat nesanatos în care toate preturile sunt în crestere, doar pretul omului este în scadere…

 Dupa aceasta paranteza, sa mergem mai departe, domnule Luputi. Daca nu va prevalati de pozitia sociala dobândita cu ajutorul partidului, la care capitol credeti ca ma depasiti? La studii n-as crede: Sunt dublu licentiat, iar celebrul profesor Ioan Florea de la Universitatea din Cluj-Napoca, dupa ce mi-am luat în tara toate examenele de doctorat, m-a îndemnat staruitor sa-l continui la Orleans, adica la Universitatea unde domnia-sa predase cu ani în urma. N-am putut sa-i urmez îndemnul si recomandarea din lipsa banilor necesari.

 La curaj si verticalitate iarasi nu-i de crezut. Caci unde erati dumneavoastra când eu eram în conflict ba cu Securitatea, ba cu Militia? De asemenea, unde erati în Decembrie 1989 când eu la propriu eram pe baricade, mai exact în balconul Primariei Sighetul Marmatiei si le vorbeam concetatenilor? Cine stie, poate ca atunci faceati ca acei români care se dadeau de ceasul mortii ca sa ascunda cât mai bine urmele evidente ale trecerii lor triumfale prin fostul partid bolsevic…

 În cultura (filosofie, literatura, istorie, istoria religiilor) nici pe-atât, atâta vreme cât eu am în cap mii de volume citite si în spate o opera: 11 carti tiparite, altele doua în lucru si sute de texte publicate în zeci de reviste din tara si din strainatate.

 Astfel stând lucrurile, va întreb: Credeti c-ati avut dreptul moral sa-mi trimiteti preavizul, probabil în baza acelorasi motive puerile, ca sa nu spun stupide, invocate de doamna Orza Nicoleta? Înclin sa cred ca singurul argument forte la care recurgeti atunci când încercati sa va linistiti constiinta vizitata de nedreptatile savârsite este nestatornica autoritate cu care v-a investit partidul. Dar gândid astfel, înseamna sa va autoamagiti. De fapt motorul actiunilor întreprinse pâna în prezent si pe care o sa le întreprindeti contra cronometru si în continuare, nu este nicidecum straduinta de-a eficientiza activitatea finantistilor din Maramures. Pentru ca stiti prea bine ca acest lucru este cu neputinta. Din urmatoarele trei motive:

 a) Am aratat mai sus ca nu poti obtine rezultate spectaculoase cu niste oameni timorati pâna aproape de îmbolnavire din cauza stresului si a nesigurantei zilei de mâine;

 b) Lipsa capacitatilor de productie, care duce în mod logic la tot mai frecventele incapacitati de plata. Din acest punct de vedere, Maramuresul Istoric este aidoma unui desert, unde se traieste din expediente, adica de azi pe mîine;

 c) Uriasele arierate imposibil de recuperat.

 Prin urmare, ceea ce va pune în miscare si va împinge la actiuni de-a dreptul disperate este teama de-a nu-i dezamagi pe sefi. Caci nemultumirea sefilor ar fi de îndata urmata de mazilire, lucru catastrofal pentru cineva care crede ca este îndreptatit sa mai astepte ceva de la partid. Dar cum PDL a pierdut imens de mult prin masurile dezastruoase îndreptate împotriva bugetarilor si pensionarilor, respectiv prin masurile neinspirate din sectorul privat, el nu mai are nimic de dat înafara de promisiuni.

 Ma voi stradui ca în toate textele ce le voi scrie de-acu înainte, sa deschid ochii alegatorilor din tara si strainatate asupra modului incalificabil cum PDL în întregime îsi respecta promisiunile din campania electorala, dar mai ales asupra modului catastrofal în care s-a achitat de actul guvernarii…

 Din motivele aratate mai sus, domnule Luputi, precum si din motive pe care le voi detalia cu alta ocazie, refuz propunerea de-a participa la concursul pentru ocuparea unui post dintr-o alta localitate a judetului, concurs care nu-mi mai ofera nici o satisfactie si nu-mi confera nici o garantie ca la viitoarele disponibilizari nu voi fi din nou cap de lista. Poate ca n-ar fi rau ca unele dintre aceste oferte sa le pastrati pentru dumneavoastra pentru mai târziu, dar simt ca aidoma atâtor si atâtor membri (ne)devotati partidului, aveti un scop maret pe aceasta lume, un scop pe care oamenii demni îl resping cu indignare – acela de-a fi sef chiar de-ar fi sa treceti peste cadavre.

—————————————

Nota: În aceasta lucratura ticaloasa, domnul Grigore Breban, seful serviciului Personal, îsi are partea lui de vina, macar prin aceea ca trebuia sa stabileasca un set clar de criterii dupa care sa fie operate disponibilizarile: studii, abateri disciplinare (absente, betii, scandaluri etc.), neîndeplinirea sarcinilor de serviciu, calificative etc.

 Dar ce sa ma mir? Era ticalosilor de care Marin Preda face vorbire în romanul sau „Cel mai iubit dintre pamânteni” s-a perpetuat pâna în zilele noastre, si cu toate straduintele alesilor si a ciracilor lor, ea nu poate fi nicicum ascunsa sub fardul îngretosator al democratiei pedelisto-udemerista.

 Sighetul Marmatiei,

6 iulie 2011

TESTIMONII LIRICE (POEME)

SFARSITUL SINGURATATII

Trezitu-m-am in plina noapte
in al singuratatii hohotit,
cum ca-i bolnava de tacerea-mi lunga,
drept care la plecare s-a gandit.

„Dar cum voi fi eu fara tine?”
am dat sa strig, iar ea m-a repezit:
“Nu mie-mpreunarea sa mi-o ceri,
cand tu nelinistii i-ai fost menit;

fii cel ce esti – un visator
pierdut in asta lume a cartirii,
unde visarea-si are rostul ei
de condiment al vietii si al firii”.

HOMO LUDENS
(Omul care se joaca)

Ca omul s-a jucat cu focul
de cand in lume ochi facu,
ne-ncredintam nu doar din mituri,
ci si din chipul lui de-acu.

In plan moral-spiritual
el a ramas acelasi ins –
avid de-onoruri si de bani
si-n felurite intrigi prins.

Politicestile cabale
sunt jucaria sa-ndragita,
chiar si atunci cand zvarle-n foc
speranta unei lumi mintita…

Fireste ca nu-i focul furat
de Prometeul curajos
pentru a omului progres
cand de-a-ncalare, cand pe jos,

eroic act fara egal
ce-n zei starnit-a ofticatul,
incat faptasul fu legat
sa-i mance vulturul ficatul.

Nu-i nici macar focul edenic,
pe care-Adam l-a intetit
cu-mbucatura buclucasa
din fructul pomului oprit.

Ii jocul lui din totdeauna
cu reguli pentru jucator,
pe care tot el le incalca –
Deci homo ludens e-un trisor!

NORII SURI

Norii suri cu frunti imense
lenea tot mai jos si-o lasa
si cu plansul lor ciclopic
prind pamantul ca-ntr-o plasa.

As putea pe-a ploii funii
sa ma urc pana la stele,
de-as avea incredintarea
c-am scapat de-a lumii rele.

Dar cum omul lut se cheama
si cum moartea-n lut se-ndeasa,
ce sa caut eu aiurea
cand pamantu-mi este casa?

Mai bine moartea printre-ai tai
decat o viata-nstrainata
pe un taram fara hotar
unde lumina-i degerata.

Caci moartea nu-i punctul final
de viata-i cu folos traita,
smulgand o clipa cat vecia
din fericirea irosita.

Iar fericirea dar s-o faci
celor ce sunt si vor mai fi –
dovada vie ca-i bogat
doar cel ce stie-a darui.

INTERPELARE

Doamne,
de la alesi am invatat
cum poti primi raspunsuri clare
doar prin interpelare.
E drept ca ele nu ajuta
o viata-atata de corupta
incat apare ca sucita,
dar orisicat avem dovada
ca plugul si-a pornit lucrarea
in minti, deprinderi si-obiceiuri,
sa are democratic tara
cu zelul din agricultura,
unde taranii reciclati
muncesc cu spor la-nfulecat
de cand au document la mana
ca sunt someri calificati.
*
Te-ntreb atunci ceresc Parinte,
cum l-ai facut pe om de-i sui
si unde este mintea lui
cand rosturile si le uita
impins de forta egoismului?
C-o mana doar ai daruit,
altfel cum naiba se explica
ca omul pare-un zapacit:
ba soricel flamand de taine
dosite-n scrinul vrerii Tale,
ba frunza smulsa de pacate
din pomul vietii fara moarte,
ce de furtuni e-nvartejita
si-apoi in tina azvarlita…

CRAIASA ZAPEZILOR

Mai alb ca neaua si lumina
e al craiesei trup divin,
invesmantat in valuri dalbe
si-n toate aducand a crin.

Miros de crini ea raspandeste
la fiecare gest regal –
zeita e, dar si femeie
cu parul lung si-obrazul pal.

Sta singura-n al ei palat
durat din gheata si din nea
si un suspin i se strecoara
din pieptul palpitand abea…

De gheata fu pana mai ieri,
cand la hotarul dinspre sud
vazu sarind din floare-n floare
zeul Amor gingas si nud.

De-atunci il vede si-l tot vede
cum tumbe face-n vai si lunci,
iar inima i-a prins a bate
mai altfel ca si pan-atunci.

Un dor de soare o cuprinde,
dor de verdeata si caldura,
de dragoste mistuitoare
cu-aroma dulce de-aventura,

incat scarbita ea se simte
de tron si-a sa imparatie;
ar vrea ca totu-n schimb sa dea
numai iubita lui sa fie.

Dar cum sa schimbi ce ti-i sortit
de Cel ce-n mana Lui inchide
destine si atatea morti
ba exemplare, ba mai hade?!

De-aceea sta indurerata
gandindu-se ca nemurirea
o fi ea buna-n linii mari,
dar are si o parte rea:

Cand nemuritii nu au voie
sa faca ce fac muritorii,
e semn ca-n vesnicii e-o hiba
cu piesa si cu toti actorii!

PARUL TAU

Noptos
si greu de-mbatator miros,
parul tau
– o, preafrumoaso –
e puntea aruncata
de oarba intamplare
peste torentii sortii mele,
pe care se duc
si se tot duc
sperantele iubirii nepereche,
stransa ca-ntr-un cleste
de dor si disperare.

GLASUL CLOPOTELOR

In fiecare zi-i orgie
de voci iscate in arama –
e-a clopotelor tanguire
dupa eternul ce pe om il cheama.

Si glasul clopotelor Parce
peste oras aleanul si-l presara,
ca omului sa-i dea de stire
ca viului sortit ii e sa piara.

Apoi coloana vocilor unite
se-nalta ajungand la cer,
ca-n sus sa duca doruri multe
si-n jos s-aduca blandul ler.

NOUL AN

Din trupul timpului desprins
si din al sau avan capriciu,
intrat-a-n lume noul an
spre-al omului firesc supliciu.

N-avem motive sa-l dorim
ori sa-l cinstim ca pe-un amic –
aidoma-i cu fratii lui
ce vad in om doar un nimic.

Dar ne-amagim sa tot speram
ca noul an va fi altfel,
cand megaplanuri zamislim
si cand ne cramponam de el.

Romanii-n speta au talent
sa se-amageasca-n fel de fel
prin cincinale si-anuale
durate c-un politic tel.

Atata doar ca timpul rade
de-ale politicului mofturi,
vazand in ele nostimada
cu broasca si-ale ei avanturi,

ce pusu-s-a sa bea la apa
pana cat leul va ajunge,
dar a crapat mai inainte
ca brotaceii s-o alunge.

ALBUM MATERN

Albul laptos al zapezii
surade
cand buzele reci
ale luminii pale
ating fata dumisale,
si cu tandretea unei mame
prepara scutece de gheata
pentru pamantul
adormit
si-ntroienit,
care aidoma unui copil
scanceste multumit
si-n somn tresare
c-un adorabil tocait.

MERSUL TAU

Mersul tau,
divina mea,
aidoma-i c-o floare
in miscare,
ce trupul gratios si-l pleaca
dup-a zefirului suflare;
e un poem al daruirii,
eterna omului poveste
nu numai despre Feti frumosi
si cu Ilene Cosanzene,
ci despre-acei necunoscuti
de vesnicie inghititi,
ce-au patimit pe-a lor Golgota
cand dragostea le-a fost rapita;
un fulg de nea e mersul tau
in leganarea lui de vis,
ce-n gene-ncearca sa-si anine
intensul alb de paradis;
ori poate ca-i o melodie
sculptata-n supraomenesc,
cu-nmladieri ce te-nfioara
si cu fiori ce te-ametesc.

George PETROVAI

Marsul omenirii intre cruci si rascruci

Traim intr-o lume atinsa serios de febra nimicirii. Ici dezlantuiri catastrofale ale naturii (cutremure, eruptii vulcanice, ploi torentiale), dincolo dezlantuiri ale cruzimii si bestialitatii umane, cu zeci de morti si enorme pagube materiale; intr-un loc razboaie cauzate de orgoliu si intoleranta, in alt loc accidente de proportii, la auzul carora ti se face pielea de gaina.
Acesta sa fie mult-laudatul progres care onoreaza cartea de vizita a noului secol si mileniu?! Chiar daca progresul tehnic este evident, totusi, pana si el devine grozav de discutabil, atata timp cat, aidoma unui bumerang, se intoarce impotriva omului prin reactiile violente ale naturii si prin bolile provocate de neinfranare. Ce sa mai spunem de celelalte componente umane, ca de pilda morala si afectivitatea, unde realitatea a depasit cu mult cota de alarma, in pofida falselor note de optimism ce razbat din declaratiile unor oficiali.
Dar adevarul nu poate fi ascuns in spatele unor vorbe mestesugite, caci – asa cum cu justete afirma Sfintele Scripturi -, Veritas vos liberabit (Adevarul te face liber), lucru intru totul valabil chiar in momentele de rascruce ale istoriei (precum cea actuala), cand adevarul naste ura (Veritas odium parit).
Ori adevarul adevarat este ca omul hipercivilizat al zilelor noastre este tarat la vale de torentul patimilor si ambitiilor necugetate. Intrucat aluneca cu capul inainte, pozitie de care a ajuns sa fie mandru, omului i se pare ca urca. Insa este cat se poate de clar ca noua pozitie de adaptare la mediu, i-a impus omului un sistem conceptual rasturnat, in care susul s-a vazut jos, raul a ajuns bine, iar minciuna s-a impus ca adevar. Doar din cand in cand, atunci cand toboganul rostogolirii sale se intersecteaza cu cararea pierduta a ratiunii, omul se poate propti in pietroaiele si radacinile ce-i strajuiesc istoria, pentru a-si inalta capul si a privi sus de tot, acolo unde straluceste crucea de pe Golgota…

In acest talmes-balmes al lumii dominata de ura, minciuna, cruzime si necumpatare, apar totusi anumite gesturi incarcate de semnificatii, adevarate barometre ale apocalipsei ce ne pandeste. Astfel, citeam mai deunazi ca primul ministru al Norvegiei a luat parte in nordul polar la un ceremonial cu totul si cu totul special: Ingroparea unei urne cu diverse seminte si soiuri de plante, unele dintre ele fiind amenintate cu disparitia! Fireste, gestul se constituie intr-un emotionant mesaj adresat generatiilor viitorului si intr-un avertisment fara echivoc adresat generatiilor de azi. Totodata el se vrea, asa firav cum apare, cordonul ombilical al naturii pasnice si testamentul vegetal al omenirii rationale, prin care aceasta isi recunoaste esecurile si-si marturiseste excesele sinucigase.
Dar iata o alta dovada peremptorie a ingrijorarii starnita in mediile academice de actuala civilizatie. Citeam in urma cu ceva timp ca un grup de savanti americani a inchis intr-o sfera confectionata dintr-un material inoxidabil, mostre graitoare apartinand actualei civilizatii. Apoi sfera, cu binecuvantarea oficialitatilor, a fost ingropata la mare adancime. Semnificatia acestui gest este cat se poate de limpede pentru cel care vrea sa inteleaga: Viata de pe Pamant este serios amenintata cu disparitia, iar omul o poate salva, implicit se poate salva pe sine, doar atunci cand va iesi din cusca trufiei sale si se va lasa purtat de curentul inepuizabil si etern linistitor al dragostei de Dumnezeu si semeni!

George Petrovai