Nicolae Breban: O gafă ticăloasă (şi monumentală!)

Nicolae Breban

Nicolae Breban

Ei bine, acest om, această prodigioasă personalitate care infirmă categoric şi splendid nu numai ceata de văicăritori, de talentaţi sterili, de profeţi ai incapacităţii noastre de a duce la bun sfârşit un proiect, de leneşi aroganţi şi veşnic sarcastici faţă de valorile acestui neam, acest critic, pedagog şi gânditor al culturii noastre este, ţineţi-vă bine, dat afară din Uniunea noastră de breaslă, căreia inşi rari şi demni de seama sa îi dau abia şi cu adevărat credit şi prestigiu!

Într-unul din numerele recente ale României literare (nr.1-2/ 2015), la rubrica Ochiul magic este inserat un text, nesemnat, în care se anunţă Continue reading “Nicolae Breban: O gafă ticăloasă (şi monumentală!)”

Jianu Liviu-Florian: SPONSORUL

Adrian PăunescuSponsorul

Domnul Academician Eugen Simion a vorbit azi ultimul, în Concursul International de poezie Adrian Păunescu, editia a doua 2014. Din Filarmonica Oltenia.  După 1989, a spus, au fost 14 scriitori în Parlamentul României. (sper să nu mă înșele auzul sau memoria. Dacă o fac, îmi cer scuze Domnului Academician). Dintre ei, unul singur a făcut ceva pentru scriitori și artiști. Adrian Păunescu. S-a zbătut, și le-a acordat o pensie, ca să nu moară de foame. Sau în mizeria în care, totuși,  trăiesc. Sau o indemnizație. Marius Tucă se uită în sală. Domnul Eugen Simion se uită în sală. Ne uităm în sală. Sala, 2 treimi, goală. Televiziuni, nici pomeneală. Media, absentă. Scriitori, jurnalisti, gazetari, oameni de cultură și artă, doar câți se rătăciseră în treimea aceea de sală răzleață. Mai mult, din Basarabia și Bucovina. Continue reading “Jianu Liviu-Florian: SPONSORUL”

Octavian Curpaș – Recenzie la “Mărturii dintre milenii” de Angela Baciu

MarturiiCoperttaby Octavian  Curpaș

Mărturii dintre milenii”, cartea Angelei Baciu, a apărut la Editura Limes din Cluj, în 2007.

Volumul a fost premiat în cadrul festivalului “Porni Luceafarul-Hyperion”, care a avut loc la Botoşani, în anul 2008. De asemenea, “Mărturii dintre milenii” a obţinut şi Premiul Uniunii Scriitorilor, filiala Iaşi, 2008, la secţiunea eseu/publicistică. Volumul cuprinde 63 de interviuri inedite cu mari nume ale literaturii române contemporane, printre care Radu CÂRNECI, Barbu CIOCULESCU, Constantin CIOPRAGA, Dan Al. CONDEESCU, Alexandru GEORGE, Al. HUSAR, Emil IORDACHE, Cezar IVĂNESCU, Dumitru MATALA, Emil MANU, Dan MANUCA, Mircea MICU, Ion MILOS, Mircea MUTHU, Fănuş NEAGU, Ion POP, Cornel REGMAN, Ion ROTARU, Mircea SÂNTIMBREANU, Eugen SIMION, Mircea Horia SIMIONESCU, Radu G.ŢEPOSU, Laurenţiu ULICI, Lucian VASILIU, Teodor VÂRGOLICI, Mircea ZACIU. Continue reading “Octavian Curpaș – Recenzie la “Mărturii dintre milenii” de Angela Baciu”

AURUL DIN POEZIA LUI NICOLAE LABIS

Nicolae-Labi-December-2-1935-December-22-1956by Vavila POPOVICI

Poetul înțelege natura mai bine decât savantul.“– Novalis

Creația poetului Nicolae Labiş, destul de extinsă având în vedere anii vieții lui, este astăzi prea puțin cunoscută. „Buzduganul generației șaizeciste”, cum l-a numit criticul Eugen Simion, s-a născut la 2 decembrie 1935, în comuna Mălini (ce nume frumos!) din județul Suceava, cu „Pădurile de pini, de zadă și tisă, cu cerbi, căprioare, râși, cocoși de munte și alte aripate, cu furtuni și încremeniri…”, după cum nota scriitorul argeșean Vladimir Streinu. Fiul învățătorilor Eugen și Ana-Profira, Nicolae Labiș a început școala primară în clasa mamei sale, apoi, din cauza refugiului din timpul celui de al Doilea Război Mondial, a continuat școala într-o comună de lângă Câmpulung-Muscel, iar în 1945 s-a întors cu familia acasă.

A debutat în literatură la vârsta de 15 ani, în ziarul Zori noi din Suceava, în timp ce frecventa liceul „Nicu Gane” din Fălticeni, și la 16 ani în Viața Românească din București, după primirea unui premiu la Olimpiada de nivel național ținută la București, fiind remarcat de scriitorii vremii Mihail Sadoveanu și Tudor Arghezi. Continue reading “AURUL DIN POEZIA LUI NICOLAE LABIS”

“LA CIRC” – “D'ale democratiei – Editoriale. Tablete de toata ziua”

ADRIAN BOTEZ

Senator de Drept al Logos-ului Valah, “în iarna vrajbei noastre: “D’ale democratiei – Editoriale. Tablete de toata ziua” – de Mircea Dinutz


La Editura Nico, din Târgu Mures, a aparut o carte (144 de pagini) foarte subtil, dar dramatic tensionata – cu un continut relativ constant-dinamic al meditatiei si al ideatiei atitudinal-cetatenesti: “D’ale democratiei – Editoriale. Tablete de toata ziua” – de Mircea Dinutz. Tot ce se enunta aici se subsumeaza, în mod straniu, unei coperti foarte inspirat alese – “La circ”, reproducere dupa o lucrare a Tiei Peltz. Dar circul la care se raporteaza Mircea Dinutz nu-i distreaza decât pe…oamenii noi (les nouveaux riches, cum ziceau francezii, în veacul al XIX-lea… – parvenitii/ciocoii neo-îmburgheziti, cum zicem noi, valahii, azi!) – …în rest, ramâne Spectacolul Amaraciunii (disimulate cu discretie, eleganta si …rasa!). Si, în cel mai bun caz – al hazului de necaz. Evident, nu lipsit de revolta camus-iana: “Albert Camus asocia solidaritatea de o stare de revolta – cf. Omul revoltat, 1951. (…) E un mod de a te <<revolta>> împotriva conditiei tale de fiinta (fatalmente) limitata în timp si spatiu (…) o “revolta metafizica” – cf. M. Dinutz, p. 10.

În cele trei parti ale cartii, relativ bine echilibrate structural (I-Editoriale – 15 texte, II-Tablete de toata ziua, cap. divizat în De-ale noastre, de-ale lumii – 11 tablete si De-ale politicii – 9 tablete) – asistam la tragi-comedia, cvasi-onirica, a României în care traim. Astazi. si Acum. De fapt, totul, în carte, fierbe de imediatetea trairii – concomitenta, aproape, cu Privirea, Reflectia si Expresia Estetica. Un tur de forta care nu este la îndemâna oricui – mai ales când linia estetica nu este afectata grav, din acest cazan în forfotire, al incandescentei flacarii teatrului românesc – involuntar, dar istorico-vitalist! – de veac XXI!

Autorul marturiseste, în prima tableta, Scurta invitatie…la spectacol!, având valoare de Cuvânt înainte/PrecuvântareN-am crezut, pâna acum sapte-opt ani, ca voi scrie vreodata pamflet, pe care-l consideram resentimentar, nascut din zonele obscure ale sufletului si mintii – dar…cum te poti, altfel, elibera de raul si urâtul acestei lumi, cum te poti exorciza, daca nu prin cuvântul, e adevarat, deturnat de la functiile sale firesti, întemeietoare? Noi, însa, amintindu-ne celebrul distih arghezian: Am luat ocara, si torcând usure/Am pus-o când sa-mbie, când sa-njure– socotim ca pamfletul este doar aversul destructurator de învechita (în rele!) lume, al epopeii demiurgice (ca-n semantica dansului shivaito-dionysiac!) – deci, o specie cosmic-necesara, în economia restructurarii nucleare – complementare Facerii unei Noi Lumi/unui nou Ierusalim postapocaliptic.

Majoritatea tabletelor sunt texte pe care cititorii fideli ai Jurnalului de Vrancea online, le-au mai citit – deci, pot pretinde (zic ei…) ca le cunosc. Este o iluzie insidioasa si o cursa perfid construit-premeditata, de catre artistul-autor: atunci când fiece tableta intra, în contextul tragi-comediei globale, în constructul global – se nutreste dintr-însa/-însul, amplificându-si, re-structurându-si semantica, devenind parte vie, organica dintr-un spectacol sofoclian-aristofanic. Tabletele lui Mircea Dinutz, nuntite si orientate Nordic cu premeditare, îsi amplifica, reciproc, rezonanta semantica…

Reverenta dedicatiei face onoare autorului: Mentorului meu spiritual, bunului si înteleptului meu prieten, Constantin Calin. Pe ansamblu, Mircea Dinutz depaseste, cu mult, prin cartea de fata, complexul provincial-vrâncean – deschizându-se, prin ea, spre Valahia etern-ludica: I.L. Caragiale (Paznicul Dharmei Cetatii, Cinicul Privitor/Observator!) este si fantasia extatica/expresia livresca a respectului dinutzian – dar si tinta si miza cartii. Evident, e vorba de acel I.L. Caragiale…rânjitorul amar, cel care simtea enorm si vedea monstruos, cel care nu stia sa râda, cum depun marturie sumedenie dintre amicii sai. Din punctul nostru de vedere, cartea profesorului, criticului Mircea Dinutz, capitol cu capitol, tableta cu tableta (cu unele ajustari estetice si adaptata, mai clar, cerintelor dramatice), poate fi pusa în scena, de un iscusit regizor al Marelui si Bizarului Spectacol al României, nu doar Contemporane – ci…eterne.

E drept, fiind eminamente profesor, Mircea Dinutz este îngrijorat, în primul rând si pâna la exasperare, de circul/bâlciul grotesc si distructiv din domeniul educatiei. Si, în definitiv, aceasta obsesie profesionala este deplin justificata: daca, într-o societate (oricare ar fi aceasta!) nu exista grija pentru Educatie, atunci, necesarmente, apar/vor aparea, cât de curând, îngrijorarile nu doar pentru viitorul ei, ci pentru însesi sansele ei existentiale, ca neam, ca natiune: La urma urmei, câta educatie se mai face în scoli?? Nu cumva, pentru multi dintre oamenii scolii, comunicarea se reduce la un schimb de informatii, în sensul ca profesorul da, ca sa reprimeasca totul într-un soi de ambalaj considerat, cu un plus de bunavointa, acceptabil?? Pe de o parte, parintii absorbiti cu totul de viata social, în lupta destul de aspra pentru supravietuire, nu mai au destul timp sa se ocupe de educatia copiilor, iar pe de alta parte, profesorii (…) trateaza cu superficialitate problema (atât de delicata) a formarii pentru viata a viitorului matur. Ce poate sa iasa de aici?! Adolescentii au/dobândesc – prematur – o libertate pe care, nu întotdeauna, sunt învatati sa o foloseasca, lasati prada modelelor-antimodele, livrate generous de mass-media, cu toata zestrea eclatantelor vremuri pe care le traim: bani, glorie, putere, daca se poate cu eforturi cât mai mici, sau chiar prin frauda!! (…) Succesul social pare sa-i intereseze, în egala masura, atât pe parinti, cât si pe copii – lucru firesc, dar nu si pe caile prin care se poate ajunge la obiectivul fixat! În ce fel de lume traim? Dar, o întrebare mult mai grava decât pare la prima vedere: în ce fel de lume vor trai copiii nostri??

Raspunsul si-l da singur, atât de atentul Paznic al Cetatii si Dharmei ei: într-o lume care capata, tot mai clar, peceti apocaliptice, prin disparitia dimensiunii morale a duhului ei: a– pe de o parte, sentimentul de rusine e numit cu un cuvânt ( rusine…?!) care se afla în plin proces de arhaizare, sub privirile noastre neputincioase si b– pe de alta, atitudinile uman-sociale, nobil-constructive de Duh – dispar. Spre exemplu, solidaritatea (Solidaritatea e acel sentiment puternic si nobil (…) care ne face sa nu întoarcem capul nepasatori, în fata nefericirii altora, sa fim demni, mai generosi cu semenii nostri (…). Sentimentul de solidaritate (naturala) îi face pe oameni sa se simta mai frumosi, mai puternici, mai încrezatori în puterile lor – pp. 9-13). Se ajunge la sloganul sinucigas: Numai dezbinati vom reusi împreuna! – …sa disparem ca stat, ca natiune, în mod sigur!

Iata ce zicea, despre adolescenta (ce vârsta minunata, dar amenintând letal societatea, daca aceasta din urma nu o trateaza cu grija si raspunderea cuvenite!), cel mai important si vizionar pedagog iluminist, din veacul al XVIII-lea, Jean-Jacques Rousseau: Dar nicio vârsta nu e la fel cu cea dintâi vârsta în care omul începe cu adevarat sa traiasca (n.n.: adolescenta). Vârsta aceasta nu dureaza niciodata îndeajuns pentru folosinta pe care trebuie sa i-o dam, iar importanta ei pretinde o atentie neîntrerupta; iata de ce starui asupra artei de a o prelungi (…) împiedicati-l pe adolescent sa devina barbat, în momentul în care nu-i mai ramâne nimic altceva de facut decât sa devina.

…Se propun si solutii, din partea profesorului-moralistului îngrijorat si înspaimântat de augurii cei rai: …fixarea unor obiective clare, elaborarea unui program coerent (…) dar – mai important decât orice – schimbarea, în timp, a mentalitatii, încadrarea exiegenta a dascalilor în conditii de competenta reala (…) dar si o salarizare pe masura, renuntarea definitiva la practica paguboasa a numirilor pe criterii politice, revenirea, pe toate treptele de învatamânt, la concursurile de admitere (n.n.: o, Doamne, în sfârsit, un profesor care o spune cu voce tare!). (…) Asta numai daca acceptam, cu adevarat, ca învatamântul este prioritate nationala si nu un salon de nasteri premature, cu malformatiile la vedere (cf. Bacalaureat 2011. Ecouri – niciodata tardive, p. 24).

Si scriitorul moralist, în sens iluminist (în niciun caz… moralizator!) Mircea Dinutz subliniaza instaurarea, în societatea contemporana (din pricina egoismului, plezirismului imbecil etc.) a simptomului singuratatii tragice: Sa fie, oare, singuratatea singurul mod de a vietui onest, într-o realitate atât de bulversata?” (cf. Vocatia prieteniei, p. 14).

E normal ca lipsa de educatie a societatii veacului XXI sa duca la grave (si grotesti!) perturbari, în viata sociala si în cultura: În viata sociala, <<averea>> (la vedere) a ajuns sa fie sinonima cu <<valoarea personala>>, niciun alt criteriu nefiind atât de functional. (…) Unul nu citeste ca-l dor ochii, altul uraste cartile si nu se sfieste s-o spuna în gura mare, al treilea nu are timp de asemenea fleacuri – multi, multi altii nu vad folosul de a citi, dar…se feresc, ca de foc, sa faca asemenea marturisiri. (…) Asa au aparut contramodelele, oferite cu o generozitate criminala, generatiei tinere. Si, în acest sens, fireste ca un rol important si degenerativ îl au si mass-media vizuala …degenerata (cea mai…cautata, pentru ca… apari pe sticla, ca vedeta de doi bani jum’ate si de-o derizorie clipa… – în fata a milioane si milioane de gura-casca!) – precum si politica de geambasi ori de madame de bordel, care se face în România (si, de-o vreme, în întreaga lume!): Dar ce sa faci cu toate acestea, adica sa înveti, sa te straduiesti pentru a-ti face o cariera cinstita, când vezi ca un cioban de vocatie poate deveni europarlamentar, ce rost are sa te consacri muzicii, sa exersezi ani de zile, sa participi la concursuri epuizante, când te poti despuia cu usurinta si ajunge – într-un timp scurt – o cântareata sexy (mai degraba, doar sexy), când poti spune câte prostii poftesti, la emisiunile lui Maruta sau a lui Capatos, te poti numi Senzual, Plugaru sau Zavoranu – n-are nicio importanta! Vorba cuiva: <<…este foarte usor sa nu-ti fie frica când ai curaj>>. Dar parca <<tupeu>> ar fi cuvântul mai potrivit… (cf. De la aparenta la esenta si…retur!, p. 17).

Ei, si într-o astfel de societate fara niciun Dumnezeu, fara repere morale – de maretie, onoare si demnitate – este aproape logic ca Adevarul sa umble cu capul spart! Marturie se afla unicul artist, disident român autentic, Paul Goma! (cf. O întrebare legitima, p. 29). Si cine-l prigoneste? Pai, tocmai aia care n-au avut, daca nu vizionarismul lui Goma, macar bunul-simt…de a tacea : elita! Cu dl N. Manolescu în frunte! A se vedea procesul intentat de acesta lui Liviu Ioan Stoiciu, pentru vina de a fi publicat, în “Viata Româneasca”, un fragment din Paul Goma…Si de ce anume îl acuza N. Manolescu, pe Goma (implicit, deci, si pe publicatorul lui Goma – L.I. Stoiciu!): evident, de anti-semitism! În treacat fie zis: sotia dlui Goma este de origine israelita…

Cum e posibil sa fie, în continuare, marginalizat, ignorat, înjurat – Paul Goma, la 20 de ani de la revolutie?” – se întreaba, „patetic”, L. I. Stoiciu.

Uite-asa, BINE! „Astfel, numarul evreilor ucisi, victime ale holocaustului românesc (?!!), întrece orice imaginatie, prin transferarea, foarte generoasa, a cifrelor înregistrate de Ungaria horthysta si Rusia bolsevica, în contul României! Prea putini sunt cei care protesteaza public – iar, daca o fac, sunt suspectati de…antisemitism!” – cf. idem, p. 31.

Mda! Si asta, pentru ca, azi, suntem victimele unei cenzuri mondiale/mondialiste dictatoriale, cu nimic inferioara celei bolsevice: political correctness. N-are încotro, de corecta ce-i!

O lume pe dos. O lume cu centri de Duh falsificati (prin puternice influente de sus, de cât mai de sus!). Mircea Dinutz cauta sa fie corect cu Adrian Paunescu, dar nu prea-i reuseste (în fara de splendidul citat din final de capitol, dintr-un poem al bardului de la Bârca – cf. Posteritatea lui Adrian Paunescu, p. 37) – în schimb, pe centrul fals, Cartarescu (la fel ca si pe alti centri grotesti si tragici, totodata: Liiceanu, Patapievici, Plesu… – cf. Fenomenul Mircea Cartarescu, p. 33) îl identifica bine (cu exceptia, poate, a faptului ca dl Cartarescu ar fi, totusi…erudit…?!) – în lupta sa, jalnic-infernala, cu demonii propriului orgoliu, dar si cu…provincia (dinainte si definitiv învinsa/condamnata la insignifianta, de catre domniile lor, bucurestenii…!): Un scriitor din provincie ajuns la Bucuresti se simte exact cum ma simt eu, când ma aflu la New York, Paris, Berlin, Londra… Dle Cartarescu, cu tot respectul, dar va cam paste (pe ici, pe colo…) paranoia capitalista, vorba lui Nae Catavencu! De aici vine si luarea de pozitie a lui Mircea Dinutz, fata de toate manifestarile (critice sau pseudo-critice), venite din partea unora dintre corifeii bucuresteni (unii, aflati, azi, în zdrente spirituale! – …singurul care si-a pastrat “sarita” se pare ca a ramas tot profesorul si academicianul Eugen Simion – fie si numai prin aristocratia frazei rostite, vis-à-vis de un Adrian Marino, înnebunit de atâta gaunosenie a Duhului si rasturnare a scarii valorilor românesti: Îl iert, a suferit prea mult!): Asadar, în acesti ani din urma, de câte ori ma apropii de un dictionar, de o istorie literara – o fac fara sa ma cutremur de piosenie, încercând sa apreciez cu luciditate scara de valori propusa, fara prejudecati si fara resentimente, dar si fara prea mari iluzii (cf. Ce-i mâna pe ei în lupta?, p. 46).

Si acest pasaj rimeaza semantic si întru sastisire – cu alt pasaj, din tableta lamuritoare De unde ne vin criticii?(p. 42): De peste tot, din Suceava sau de la Târgoviste, din Satu Mare sau Slobozia, Constanta ori Iasi, din Tg. Mures, Bacau sau Timisoara – fiecare contribuind la efortul colectiv dupa puteri si talent, oferind repere viabile si constructii respectabile, chiar daca unii dintre ei nu ajung prea des pe Calea Victoriei

În ceea ce-i priveste pe scriitori, ca si pe politicienii contemporani – spectacolul dat de cei fara har, dar cu tupeu (har Domnului…!) – este similar cu cel din schita caragialiana Mosii (1901): Turta dulce – panorame – tricoloruri – braga – baloane – soldati – mahalagioaice – lampioane – limonada – fracuri – decoratiuni – decoratii – donite – menajerii – provinciali – fluiere – cersetori – ciubere – cimpoaie – copii – ministri – pungasi de buzunare – hardaie… : toti impostorii Pamântului fojgaiesc de mama focului, sufocând prim-planul Duhului Românesc – ba sub pretextul ca, cica, scriu arta!”, ba ca fac reviste: Votez, cu toata convingerea, pentru Curca literara!!” ( – cf. Hai sa facem o revista!!!, p. 62), ba ca…România e în stare de urgenta!, la meciul România-Luxemburg…(cf. România în stare de urgenta!, p. 73)…!!!

Farsorii, tupeistii, arlechinii veseli si zglobii, impostorii si circarii (cf. Stima noastra si mândria! – p. 59); Ei scriu/graveaza mani pe stânci, pietre, tablite, dar, mai ales, consuma cantitati uriase de hârtie, spre pieirea inutila a padurilor românesti. Stima noastra si mândria! – creându-se, dupa prostul model heliadesco-pasoptist, un si mai prost si periculos contramodel (analfabet si letal-gaunos!), de Duh si de Logos (complet degenerate!): Scri-ti baieti numai nu va lasa-ti! (cf. Scrieti, baieti, nu va lasati!, p. 54) – dus înainte (?!) de, sa zicem, un Mihail Galatanu… (n.n.: dar acest lucru este posibil numai cu complicitatea greilor, de tipul N. Manolescu, Alex Stefanescu etc.!).

Ce-a fost si ce ramâne – gloseaza, nostalgic, Mircea Dinutz, asupra propriilor observatii, meditatii si constatari (…noi ne oprim aici, la zona culturala, adica la finele Partii a II-a – nu pentru ca Mircea Dinutz nu ar avea fler si “nerv” si pentru Circul Politic Românesc, ci pentru ca acest “Circ”, hidos si letal, ne este mult prea aproape-îngretosator, deci nu mai avem nici cerneala în calimara sa-l exorcizam prin Logos, nici saliva/flegma în gura… – pentru o zona în care impostura arogant-agresiva si mitocania înmarmuritoare, cronicizate pâna la genocid/crima de tradare nationala, nu se mai pot vindeca/alunga nici cu vorba dulce si specializat-hermeneutica, nici cu polemica aristocratica…cel mult, cu mitraliera cheguevarica!): Am cam uitat sa polemizam (cu eleganta, cu argument, cu respect pentru celalalt), am cam uitat ce înseamna obiectivitatea, ascunzându-ne (abil) dupa conceptual de subiectivitate creatoare, inerenta oricarui act critic, am cam uitat de reguli, de principia, pomenind doar acele norme etice care ne avantajeaza si ignorându-le, daca nu ne sunt de folos! Vom intra în normalitate doar în conditiile în care ne vom privi unii pe altii cu sincera dorinta de a ne cunoaste, citindu-ne cartile si comunicându-ne, cu onestitate, impresiile, fara râvna de a umili, de a distruge si a ne distruge. Pentru ca, unde e multa vanitate, tot atâta desertaciune…la ce bun sa avem principii si sa ne conducem dupa norme etice? Se poate vietui si asa (ce cultura? ce constiinta?), de trait e mai greu!

Cunoscând noi mult prea bine mediul socio-spiritual al României de azi, am fi înclinati sa nu trecem, prea blajin, cu vederea, aceasta viziune cvasi-utopica a unui critic, devenit scriitor moralist (cu destule valente estetice, printre rândurile sale, uneori de-a dreptul… neagoebasarabiene!). Un Sfânt Francisc a fost de-ajuns omenirii! De ajuns cu utopiile si cu predicile în pustie! – ar zice altii, mult prea usuratici, iresponsabil de pripiti. Noi stim si cunoastem: 1.Cel mai blând dintre sfinti (Sfântul Francisc din Assisi) a stiut sa fie când ferm, chiar aspru, când sa se înfatiseze blând si, deci, sa-si intre în firea lui cea de Hristos, data – totdeauna, în functie de scopurile luptei sale neodihnite, întru Hristos-Dumnezeu si întru mustrarea Lumii, care re-intra, hidos, în bezna din Kali-Yuga: de multe ori, a reusit sa fie muscator de pamfletar, chiar cu Sanctitatea Sa Papa Inocentiu al III-lea (pe la 1210)…2. -…chiar Mircea Dinutz este un spirit mereu încordat, în lupta cu sine, cu lumea, cu destinul, în plin secol XXI!

Asa cum Predicile de pe Munte nu sunt menite a crestina omenirea într-un…pocnet de bici, asa si îndemnurile morale ale unui critic si scrib (abras cârtitoriu!) al Faptelor Lumii, bine-cunoscator al Ahrimanizarii Lumii de Azi – nu sunt menite sa îndrepte, instantaneu, liniile de forta deviate/strâmbate, ale Luminii Morale de pe Terra ori, numai din România. Dar Mircea Dinutz a fost, o viata de om, în primul rând, profesor/pedagog, si, deci, stie bine ca orice îndemn spre Bine trebuie repetat, cu rabdare, de atâtea ori si cu o voce din ce în ce mai ridicata, încât sa blocheze, mental, altfel de porniri decât cele spre Bine…

Mult mai curând decât predicator si chiar moralizator (chiar creator de teatru absurd-ionescian, în cele mai impetuoase dintre tabletele sale: Hai sa facem o revista! (p. 62), Trei întrebari si niciun raspuns (p. 101), Ce bine e în democratie!! (p. 113), Mircea Dinutz ne apare, în unele dintre cele mai îngândurate si încordate pagini ale sale (pseudo-ludice, atractive… – …dar, desi, deseori, problematizant-impresionante – nu ramân, totdeauna si constant, la cea mai înalta valoare estetica – aceea din, spre pilda, cosmic-liricul Instantaneu, autentic poem incantatoriu, epifanie si colinda metafizica, totdeodata: …<<E un sticlete>>, spuse, fara sa ezite, tovarasul sau. <<A fost>>, raspunse primul, îngropând pasarea, din nou, sub zapada, ceva mai departe de locul batut de toata lumea atât de grabita, încât nu stiuse sa vada, sa auda, sa simta fiorul dumnezeirii, care se aflase aproape, uimitor de aproape de ei… – doar cântecul ramasese între crengile copacului, pentru ca numai cei alesi, doar ei, sa-l asculte si sa se lase vrajiti!) – pagini nascute în iarna vrajbei noastre (cum zicea bardul Will…) – ca fiind un senator de drept al logos-ului valah contemporan (în linia George Pruteanu) – Logos contorsionat de toate vijeliile demonice (ale veacului si mileniului acestuia apocaliptic), care ne strâmba Duhurile, date noua spre Sfânta si Luminata Pastrare întru Dreptate, de catre El…

REPETITIO [est] mater studiorum…dar poate si: …mater luciorum et revelationibus!

 

Nota:-Mircea Dinutz, D’ale democratiei – Editoriale. Tablete de toata ziua, Editura Nico, Tg. Mures, 2012.

 

ÎNTOARCEREA FIULUI RISIPITOR

RAZBOIUL MUSTELOR de Gheorghe Andrei Neagu

by Ioan DOBREANU

Plecat în lume dintr-un sat, Sofracesti, din Tinutul Neamtului, nu departe de Târgul Romanului, Gheorghe Andrei Neagu se întoarce din când în când la cei dragi din satul natal si în Roman aducând de fiecare data câte o desaga de carti din propria-i creatie si le împarte aici cu aceeasi generozitate cu care s-a risipit spiritual peste tot pe unde a umblat. Si aceasta fara a avea pretentia a i se taia vitelul cel gras. Luând pseudonimul „Semper Purus, Ion Prepeleag”, ne atrage atentia asupra unei moralitati exemplare si asupra unui erou al lui Ion Creanga, Danila Prepeleag.

Autor a peste douazeci de volume de scrieri: poezii, proza scurta, eseuri si doua romane, Gheorghe Andrei Neagu lasa urme de o certa valoare artistica în patrimoniul literaturii noastre nationale si nu numai, fiindca parte din operele sale au fost traduse în peste sase limbi, din care amintim: franceza, germana, engleza, italiana si spaniola, în cei douazeci si cinci de ani de la debutul editorial.

Activitatea domniei sale nu s-a limitat doar la propria-i creatie literara. A colaborat la peste douazeci si cinci de reviste, parte înfiintate de el, a organizat si a condus cenacluri literare si evenimente culturale, a editat antologii ale scriitorilor români, a reprezentat România la târguri internationale de carte. Critica si istoria literara, întotdeauna severe, a trebuit sa-l aprecieze. Amintim doar câteva nume: N. Manolescu, Eugen Simion, Ion Rotaru, Corneliu Leu, Al. Pascu, Magda Ursache, Al. Sasu, si altii. Pentru aceasta neostenita munca, a fost rasplatit cu peste treizeci de premii literare si medalii, a fost introdus în ENCICLOPEDIA PERSONALIT?TILOR DIN ROMÂNIA, în MARELE DICTIONAR AL SCRIITORILOR ROMÂNI, i s-a conferit titlul de cetatean de onoare al comunei Trifesti, a primit mai multe diplome de excelenta din partea unor institutii de prestigiu din tara. Un critic literar remarca faptul ca „el urca acum în topul celor haraziti a lasa urme”.

În cele ce urmeaza, nu ma voi referi la întreaga sa opera, ci doar la ultimul volum de proza scurta, „Razboiul mustelor”, în care, pendulând adesea între real si fantastic, autorul ne ofera spre lectura nuvele si povestiri ce-l situeaza în aceeasi familie de spirite cu Mircea Eliade, Vasile Voiculescu, Gib Mihaiescu, Ion Vinea, Alexandru A. Philippide si altii. Teoreticieni ai conceptului de literatura fantastica stabilesc un regim estetic ce tine de fantastic foarte variat, fara frontiere precise între tipologii: 1. Fabulosul feeric, 2. Miraculosul mitico-magic, 3. Proza poetica si alegorica, 4. Proza vizionara de factura absurda, 5. Fantasticul vointei de mister, 6. Ocultismul magic, 7. Fantasticul absurd, etc. Niciodata nu poti încadra proza fantastica a unui scriitor într-o singura tipologie. E ca si cum l-ai introduce într-un Pat a lui Procust. Dealtfel pendularea între real si fantastic în acest ultim volum de proza al scriitorului este vizibila în aproape din fiecare din cele douazeci de povestiri care îl compun.

Tudor Vianu si George Calinescu credeau ca scriitorul român nu ar avea vocatia fantasticului, ci doar sentimentul naturii, o observatie a vietii morale, ar fi creator de mitologii si evocator înzestrat al trecutului. Poetii si prozatorii din perioada interbelica si cea contemporana au dezmintit prin creatia lor aceste pareri transante. E suficient sa amintim în acest sens pe Al. A. Philippide, Ion Vinea, Emil Botta, A. E. Baconski, Romulus Vulpescu, Iordache Chimet, Gib Mihaiescu, Max Bleker si altii.

Dar sa ne aplecam asupra volumului cu pricina a distinsului nostru oaspete pentru a comunica doar câteva impresii de lectura. Fiindca volumul se inspira si din realitati pe care autorul le-a trait în orasul nostru în tineretea sa, ne permitem sa fim mai didactici în aprecieri, pacat ce tine de meseria de dascal de Cetire, crezând ca astfel va vom face o invitatie la lectura, urmând ca dumneavoastra sa descoperiti textele în tot farmecul lor, traind alese emotii estetice. A filozofa pe marginea lor, mi se pare a fi mai putin folositor cititorului.

Volumul începe cu povestirea care-i da si titlul – „Razboiul mustelor”. Un tânar descinde în Târgul Romanului în caruta încarcata cu pepeni a unui taran. Dupa ce trage, în târg, la un preot, continua experimentele care tin mai mult de alchimie. Studiase în Germania în preajma primului razboi mondial. Acesta amesteca praf din diferite pietre într-o eprubeta, si neobtinând rezultatul cautat, îl arunca într-o groapa veche de gunoi. În actiunea povestirii, pe neobservate autorul îsi muta personajul în plan oniric. Se visa într-un spital cu raniti carora le administra din licoarea aflata într-un flaconas, dupa care acestora le cresc câte doua rânduri de aripi si apoi îsi iau zborul pe geam, disparând. Suntem în planul visului într-un miraculos magic. Între timp, o musca neobisnuit de mare, dupa ce-i varsa una din eprubete, porni sa zboare nebuneste luând treptat dimensiuni neobisnuite. Se parea ca ucenicul vrajitor nu mai putea opri stihiile. Larvele lasate de uriasa musca si continutul din eprubeta le varsa în groapa cu gunoi.

Un alt episod amplifica fantasticul, aducând aparent actiunea în planul realului. Dintr-un tufis de pe malul Moldovei, trei insi ciudati îi administreaza câteva lovituri si-l doboara. Visa acum ca se afla în locuinta preotului invadata de muste neobisnuit de mari, care-si luau zborul împânzind cerul si devenind adevarati monstri zburatori. Atmosfera terifianta pare a fi demna de filmul lui Hicikok Pasarile. Fantasticul magic este acum doar în plan oniric. Trezit dupa loviturile primite în cap, constata ca cerul deasupra noastra e împânzit de acesti monstri zburatori. În cele din urma, ucenicul vrajitor este ucis de preot si aruncat de multimea din oras în groapa incendiata din care ieseau monstri zburatori. Acum Adrian zâmbi multumit, „gasise medicamentul”.

Stapânind ca un maestru arta descrierii, autorul reuseste sa creeze acea atmosfera de cosmar demna de pana unui Mircea Eliade sau Vasile Voiculescu. Aluzia la raul provocat de armata Kaizerului care declansase primul razboi mondial dupa atentatul de la Saraievo, e transparenta. În „Maria”, alta povestire a autorului, adevarata capodopera, scriitorul cultiva fantasticul miraculos. Actiunea e plasata într-un tren care duce vilegiaturisti la mare, din nordul Moldovei spre Constanta. În centru actiunii este o femeie, „Mama Maria”, care merge la bai la Herculane. În timp ce femeia se afla în compartiment cu alti calatori, un tânar ce suferea de epilepsie intra în criza. Mama Maria, sarind sa-i dea un prim ajutor, coboara cu bolnavul din tren. În acest timp o alta femeie îi fura geamantanul si coboara din tren, în scurt timp aceasta fiind calcata de un marfar care venea din sens opus. Trezit din criza si urcat în tren, tânarul adormi iar si, în somn, primi vizita unei tinere zvelte si gratioasa. Era aceeasi, Mama Maria, care-i vegheaza somnul fara sa se mai gândeasca la Herculane.

Suntem în plin fantastic magic. Trenul oprindu-se brusc în noapte, cei doi coboara într-un câmp dupa ce constata ca locomotiva nu are mecanic. Râzând, cei doi sar din tren si îsi continua drumul pe linie, în noapte, pe un cer înstelat în care astri nocturni se oprisera în aceeasi pozitie pâna când ceasul trecuse de ora opt. Apropierea tainica dintre cei doi tineri descrisa de autor cu multa arta. Mergând pe jos în urma trenului, cei doi traiesc senzatia unei reîntâlniri din alta existenta… „Trupurile dogoreau în nemiscarea ce ne cuprinsese iar gurile noastre s-au întâlnit într-o minunata cautare. Ne-am cuprins în brate cu disperarea unei regasiri de parca ne-am fi cautat toata viata”. Cei doi îsi continua drumul spre o zare luminata care se tot îndeparta ca o Fata Morgana.

Planul actiunii este întrerupt brusc de sosirea în casa profesorului Brumaru, sotul Mamei Maria, a unor politisti care-i aduc vestea ca aceasta fusese calcata de tren. Dintre putinele obiecte gasite, profesorul observa ca totusi pantoful nu este al Mariei.

În celalalt plan al actiunii, cei doi îsi continua drumul în întunericul noptii spre zarea luminoasa. Alternanta planurilor naratiunii este realizata cu atâta arta de autor încât cu greu sesizam plonjarea din real în fantastic. Trezit din starea de visare, tânarul se întreaba: „Putea fi oare adevarat real ce mi se întâmplase? Putea tot atât de bine sa mi se fi nazarit.” Când profesorul se întoarce de la morga, o gaseste pe Maria în casa si exclama înainte de a se prabusi: „Tu, aici !?”

Psihologia feminina pare a-l preocupa si în acest volum pe scriitor. Tânara Letitia – din povestirea „Ochii” – de o frumusete stranie, greu de descris, bruneta cu ochi albastri, cu un miros al carnii si al trupului de o prospetime aparte. Îndragostit de ea, desi se nascuse oarba, Sandu Potârniche, medic de profesie, se hotaraste sa o duca la Amsterdam pentru un transplant (de ochi), sacrificându-si pentru acesta propriul ochi. Actiunea are loc în viitor fiindca România era deja în spatiul Schengen. Când i se deschid privirile asupra lumii materiale, Letitia constata ca a fost doar o victima a „mariei sale cocosatul” si îi comunica acestuia printr-un bilet: „Iarta-ma, dar te suport din ce în ce mai greu. N-am stiut ca arati astfel”. Când medicul cocosat, Sandu, pleaca, îi scrie pe acelasi bilet: „Ochiul era de la mine”. Sandu. (Ochii)

Nu acelasi lucru se întâmpla în nuvela „Pamânt violet”, în care autorul cauta germenii sacrificiului pentru iubire în societatea antica romana, când un nobil roman, Perigeu, se îndragosteste de sclava consulului Luculus, Gea, despre care afla între timp ca este mare preoteasa sortita sa fie Phitia de la Oracolul din Delfi. Implorându-i iubirea si exprimându-si dorinta de a o poseda, Gea se transforma într-o statuie de piatra. Un milion de amfore de vin din Chios trebuiau sacrificate pentru a o aduce la viata. Când blestemul este ridicat, preoteasa reînvie, dar chipul ei feciorelnic era acum îmbatrânit. Perigeu sfârseste blestemat de zei în timp ce Gea scoate un urlet sinistru de batrâna turbata: „O zei fiti blestemati!” Cufundata în lacul cu vin, devine iar statuie de piatra, iar Perigeu urma sa cada victima vârcolacilor lumii. Fantasticul magic venea de departe din istorie, ca un destin nefast, autorul sugerând înca o data puterea magica a iubirii care cere jertfa.

Realitatile postrevolutionare când la noi are loc „marea si infinita lichidare” si când tinerii entuziasti sfârsesc dezamagiti, sunt o sursa de inspiratie pentru autor. Cu un umor jovial din care strabat accente de amaraciune, autorul surprinde odata cu aceasta mare lichidare, instalarea ciocoilor revolutiei. Daca badea Anton nu cunoaste disperarea când satenii îi lichideaza gospodaria în flacari, reusind totusi sa-si mai cumpere un porc în urma vânzarii la talcioc a unei medalii – „Pricopsitii decoratiilor” – Cristian, fiu al unui matematician nonconformist, condamnat la munca silnica pentru ca îl înjurase odata pe Stalin, el însusi exprimându-se odata transant: „Ma pis pe documentele congresului al XIII-lea”, dupa revolutie nu-si gaseste nici un rost. Pierzându-si locuinta, sfârseste prin a se spânzura într-un pod unde îsi gaseste adapost. La picioarele lui, pe un bilet, un scris mare si labartat lasa sa se desluseasca: „Fiti blestemati!” probabil ca lista era lunga, dar el nu mai avea timp.

Cu aleasa delicatete sufleteasca, autorul se apropie de lumea necuvântatoarelor, urmând în paralel destinul unui porumbel voiajor si a unei cateluse, Pepita. Catelusa nu-si mai gaseste locul dupa moartea stapânei decât pe mormântul ei, iar porumbelul sfârseste fiind devorat de catelusa, dupa ce fusese atacat de un uliu.

Umorul negru si absurdul situatiilor le întâlnim într-o nuvela a carei actiunea se petrece dincolo de ocean. Plecat într-o delegatie de serviciu în Brazilia, Tache Mindir, este întepat de o insecta, în timpul unei receptii, transmitându-i microbul malariei, ori al turbarii, sau poate al unei boli asiatice necunoscute, Amak. La întoarcere în tara, în timp ce calatorea cu avionul, musca de mâna o stewardesa, apoi, dupa o spitalizare de o luna, repeta gestul, victima fiindu-i însusi directorul institutiei. În cele din urma demisioneaza. Acasa, suspectându-si nevasta de infidelitate, îsi taie arterele de la mâna stânga. La rândul sau, directorul repeta gestul lui Mindir, muscând de mâna un functionar din minister. Turbarea se transmite. O lume halucinanta, contaminata, devine agresiva si la rândul ei contamineaza. Suntem într-un fantastic absurd asemeni celui din Rinocerii lui Eugen Ionescu.

Nici mediocritatea si excesul de zel al militienilor nu scapa de ironia autorului. Tânarul ofiter de militie Manolica Stirbu, aflându-se în exercitiul functiunii la serviciul de circulatie, opreste o masina suspecta ca ar transporta vin în bidoanele din portbagaj. Desi este oprit de sofer, acesta gusta din licoarea din bidoane, din exces de zel, si în cele din urma se convinge ca în acestea era de fapt apa. Cu aceasta apa însa fusese spalata o femeie care murise si care, dupa obiceiul locului, urma sa fie aruncata peste mormântul sotului decedat cu ani în urma. Aflând ce gustase, locotenentul cade pe asfaltul soselei icnind profund si sufocându-se.

În faptele cotidiene autorul descopera adesea un fantastic al vointei de mister. Gheorghe Catoi, pierzându-si deprinderea de-a vorbi în urma unui accident, când fusese lovit în plin de o masina, constata într-o dimineata ca nici nu aude. Neînteles de colegii de munca si concediat de director, Catoi îsi recapata glasul printr-o întâmplare miraculoasa. Salvând de la înec un copil dupa ce se prabusise un pod peste o barca în care se aflau mai multe persoane, o batrâna muta de spaima tragediei, cu fata brazdata de lacrimi se repede la el si-i spune: „Dumnezeu sa-ti dea sanatate si sa te ajute la ce ai mai greu în viata!” – „Multumesc, matusa, spune Catoi, realizând paralizat ca i-a revenit glasul”. Sfârsitul este însa trist. Câteva zile dupa aceea, în Drumul Taberei, Catoi murea singur doborât de o pneumonie galopanta.

În „Galovinul” aceeasi vointa de mister atinge limitele grotescului. La un Institut de crestere a pasarilor, un cercetator stiintific îsi propune sa încruciseze ovinele cu pasarile domestice pentru a obtine gaini cu lâna si mieluti cu aripi. Problema era cum sa împreuneze un berbec cu o gaina? Pâna la urma obtine o performanta: un ou paros de 500 de grame. Dar vine si ideea salvatoare: sa introduca în ou o substanta specifica vietii intrauterine. Dar încercare nu da rezultat. Ideea salvatoare vine de la Domnica. Aceasta, disperata, asterne rugi fierbinti Celui de Sus, sperând sa-i vina marea revelatie. Înca fecioara fiind, visa ca, în loc de prunc, nastea o gaina cu par. Astfel, îi veni ideea salvatoare. Prin însamântarea în vitro embrionul monstruos va prinde viata si iata ca odata cu trecerea timpului, formele trupului Domnicai începura a lua proportii. Fatul se dovedi a fi la nastere un cocos cu blana de oaie, un galovin cu trupul mitos pe doua picioare paroase. Într-o zi galovinul se repezi sa-l atace pe tovarasul Traci, dar acesta din urma îl lovi mortal. Dupa revolutie, gurile rele spun ca tovarasul Traci s-ar fi apucat de politica, iar Domnica s-a retras la o manastire unde „din când în când arunca mieilor graunte si-i chema ca pe gaini”.

Si în sfârsit, ultimele doua povestiri de care ne ocupam si a caror actiune se petrece tot în Târgul Romanului sunt „Un pahar cu lapte” si „În gazda”. La capatul Romanului, pe unde drumul trece peste apa Moldovei, Mitita, un copil de unsprezece ani, venea în cosul unei carute în târg pentru a-si continua aici scoala.

Strada Mare cu pravaliile evreilor din Romanul de altadata, gazda unde este lasat, o batrâna rapace, un pat neprimitor, îl asteptau aici unde este lasat de tatal sau – În gazda.

În povestirea „Un pahar cu lapte” o atmosfera halucinanta cuprinde Romanul când un comunicat anunta ca la orele paisprezece si treizeci de minute o falie deosebita se va forma în jurul Romanului. Locuitorii sunt rugati sa paraseasca de urgenta orasul.

Copiii de la gradinitele din cartier se aduna în curte, educatoarele plecasera acasa, Centrala Telefonica nu mai raspunde, Laminorul s-a oprit, în oras izbucnesc incendii, câinii vagabonzi haladuiesc printre fugari, zgomotele haulesc în tot locul, în scurt timp orasul este pustiu. Se mai vede doar umbra unui calator si fulgii care se zbenguie la lumina unui bec, iar la azilul de batrâni era liniste. Pe locatarii de aici nu-i mai interesa supravietuirea. Doar suierul unei locomotive mai reuseste sa reduca linistea.

În cele din urma aflam ca totul nu fusese decât un vis de cosmar din cauza durerilor de ulcer de care suferea unul dintre locuitorii orasului. Oras care la doua si un sfert varsa pustiu. Pentru a-si alina durerile de stomac cere un pahar cu lapte. Si uite asa, cititorul rasufla usurat.

Pe tot parcursul lecturii volumului, cititorul e mentinut treaz, cum s-ar spune „cu sufletul la gura”. Situatiile create, în planul fantastic atât de variat, ne aduce o atmosfera terifianta. Dialogul este viu, descrierile ne cuceresc, naturaletea cu care se exprima personajele si folosirea atâtor registre ale limbajului, adaptat la situatii, ne aduc în fata o opera a unui scriitor stapân pe uneltele sale, menit a înfrunta timpul.

Prof. Ioan DOBREANU

octombrie 2011

De la Eminescu la Grigore Vieru

de Catinca AGACHE

 

 

Viata literara româneasca cunoaste dupa 1989 un fenomen aproape paradoxal: „batalia pentru Eminescu” – mai exact batalia pentru un mit statornicit ca atare de G. Calinescu -, determinata de cei care au creat „cazul Eminescu” („Dilema”,1998). Când se credea ca totul este asezat pentru totdeauna si ca nimic nou nu mai poate surprinde în ceea ce priveste viata si opera poetului national, apar nenumarate surprize editoriale[1], se nasc polemici aproape interminabile care par sa fi împartit scriitorimea româna în doua tabere aparent ireconciliabile, ambele nedemonstrând altceva în ultima instanta decât ca Eminescu este viu, mai actual ca oricând, se afla printre noi, sintetizând nu numai geniul poporului roman, ci însasi constiinta, esenta sufletului lui, argumentând o data în plus ca fiind „atât de român încât este universal” (M.Dragomirescu). Este pus în valoare astfel realitatea ca recuperarea lui Eminescu constituie un proces ce nu s-a terminat, ca posteritatea lui ramâne o perena, facinanta provocare. În aceasta „batalie” s-au înscris si scriitorii români de dincolo de Prut care au avut de întâmpinat în plus contestatarii din interior („Flux”), luând atitudine, editându-l în seriile de Opere (editurile Litera, Cartier, Gunivas), îngrijite de eminescologi renumiti si aparând cu noi si primenite exegeze (Mihai Cimpoi).

Modelul Eminescu a functionat altfel în Basarabia de-a lungul istoriei sale zbuciumate[2], fiind vazut nu numai sub aspectul de inegalabil poet national ci si de autentic patriot, cu o înalta constiinta morala, onestitate si sensibilitate, aparator al ideii de românism si al acestei provincii istorice românesti greu încercate, desi la mostenirea publicistica eminesciana accesul a fost foarte târziu. În conditiile vitrege în care multa vreme (pâna spre sfârsitul anilor 50) nu s-a editat nicio carte în limba româna, folclorul poetic românesc pastrat pe cale orala a suplinind în mare aceasta lipsa, Eminescu, descoperit cu întârziere de generatia saizecista, a fost asumat si identificat cu însasi limba româna. În perceptia majoritatii românilor basarabeni, imaginea geniului tutelar este suprapusa peste cea a lui Isus, prin forta sacrificiului ce exprima însusi destinul tragic al acestui tinut. Se stie ca problema Basarabiei a reprezentat o constanta în activitatea jurnalistica a lui Eminescu, publicistul genial care a fost neputând ramâne indiferent la o chestiune atât de delicata si dureroasa, cu atât mai mult cu cât a fost contemporan unor momente istorice legate de aceasta – retrocedarea (1856) unei parti a teritoriului ei anexat abuziv în 1812, apoi reanexarea („A rosti numele Basarabia e una cu a protesta contra dominatiunii rusesti”) [3]. Tocmai de la verbul lui neiertator vizând nedreptatea istorica fata de aceasta cât si fata de Ardeal, de la atentionarea privind „masurile silnice pentru stârpirea românismului” si argumentarea ideii de unitate nationala se trage, de altfel, martiriul sau. De aceea a fost receptat ca poet esential si simbol al românitatii, ce le-a dat basarabenilor forta în subscrierea fenomenului rezistentei împotriva rusificarii si sovietizarii fortate, deznationalizarii dupa un plan diabolic centrat pe crearea în paralel a curentului moldovenismului, românofob, alimentat cu furie pâna-n zilele noastre, având ca scop pulverizarea lor ca natie. Dupa 1940, cultul lui Eminescu a reprezentat unica cale de salvare din neantul ce le ameninta însasi existenta „fiintiala”. Chiar în faza interzicerii lui, „mitul sau lucrator” a produs fenomenul miraculos al relansarii „românismului cultural“(A.D.Rachieru) în Basarabia. Literatura si cultura româna din acest spatiu au stat astfel dintotdeauna sub semnul lui Eminescu, s-a centrat pe modelul Eminescu ca „masura a fiintei nationale” (Constantin Noica), el exprimând unica solutie de revigorare, de renastere. Literatura si cultura româna din Basarabia a fost una de rezistenta în conditii foarte dure si taria, miracolul basarabean în sine, si-au gasit ca punct durabil tocmai acest vector de spiritualitate româneasca care a fost si continua sa fie Eminescu. Numai privindu-se prin el, românii din Basarabia s-au putut regasi ca natie, istorie, traditie, cultura, limba, desi lupta cu falsul glotonim („limba moldovenesca”), cu înrolatii lui slujitori, nu s-a încheiat înca, înscriindu-se în ceea ce Grigore Vieru numea „tragismul Limbii Române de pe teritoriul Basarabiei”. [4]. De aceea Ion Druta îl numea pe Eminescu, înca din 1970, „un hotar al constiintei”. De aceea Mihai Cimpoi, acest titan al criticii literare postdecembriste care a marcat o noua etapa în receptarea eminesciana, îl vede ca o „biblie lucratoare”, ca cel care a luminat drumul basarabenilor spre „regasirea ontologica”, spre salvarea ca natie („Moldovenii din Est s-au salvat prin Eminescu”). Miscarea pentru redesteptare si lupta pentru limba, alfabet-grafie latina, identitate nationala, tricolor, începuta prin 1988, cu putin înainte de revolutia româna, pe el l-a avut ca factor dinamizator, putându-se spune astfel ca prin Eminescu Basarabia, literatura româna din hotarele ei, condamnata decenii în sir a fiinta într-un dureros „exil interior”, au revenit la matca. A fost interzis, editat în haina chirilica sau tradus în limba rusa si redescoperit târziu, dar, miracol sau nu, la simpla rostire a numelui lui au vibrat sufletele celor înscrisi în „batalia pentru Basarabia”. Eminescu a fost cântecul care-a înaripat si chemat la lupta, care nu i-a lasat sa se frânga. De aceea, poate nicaieri Eminescu nu se bucura de atâta pretuire ca între românii de dincolo de Prut. Lingvistii Ion Dumeniuc, Eugen Coseriu, Valeriu Rusu, Silviu Berejan, Nicolae Corlateanu, Haralambie Corbu, Anatol Petrencu, scriitorii Nicolai Costenco, Liviu Damian, Ion Vatamanu, Dumitru Matcovschi, Aureliu Busuioc, Vladimir Besleaga, Vasile Vasilache, Spiridon Vangheli s.m.a. au vegheat la hotarele Limbii si Literaturii Române din Basarabia al caror simbol este chiar Eminescu.

Din „copacul Eminescu” (Lucian Blaga) a rasarit si Grigore Vieru, ca o necesitate istorica a continuarii luptei în noul context creat, deschizînd larg usile unei miscari de renastere culturala timid manifestate pâna atunci, iar alaturi de el alti uluitori poeti si patrioti basarabeni mai ales din mai tânara generatie (Nicolae Dabija, Ion Hadârca, Leonida Lari, Iulian Filip, Vasile Romanciuc, Andrei Strâmbeanu, Doina si Ion Aldea Teodorovici, Andrei Vartic s.a.), refacînd astfel legatura cu perioada interbelica a literaturii române privite ca întreg. Purtând în inima pe Eminescu si Tricolorul românesc, Grigore Vieru a fost „vîrful de lance” al luptei scriitorimii, intelectualitatii basarabene pentru limba, istorie si neam, desi el însusi recunoaste ca istoria i-a dictat aceasta („Eu nu sunt un luptator. M-a urcat pe baricade durerea din sufletul meu si nevoile. Eu sunt o fire mai mult dramatica…”). Taxati nemilos dupa 1989 de „elitistii” de la Bucuresti dar si de emulii lor din interiorul tinerei republici („pasoptisti”, etc), el si confratii de-aceeasi simtire si-au asumat ca pe o necesitate istorica misiunea de „poeti ai cetatii”. Lor si miilor de actori mai putin cunoscuti, care au înteles ca trebuie sa se înroleze în marea batalie, precum modelul lor Eminescu, li se datoreaza renasterea basarabeana de dupa acest an de hotar. Cel care l-a readus pe Eminescu în spatiul public basarabean într-o perioada de crunta sovietizare si „moldovenizare”, a fost Grigore Vieru, poemul sau Legamânt (1964) reprezentând un altfel de imn national, delimitând începutul acestui proces de regasire prin geniul tutelar si limba româna. Profesiunea de credinta a lui Eminescu („Dumnezeul geniului m-a sorbit din popor cum soarbe un nor de aur din marea de amar”) a lucrat astfel si asupra sa, Grigore Vieru fiind astazi un poet-simbol al Basarabiei, cel mai mare si mai iubit poet contemporan român basarabean.

Situat în prelungirea poetului, jurnalistului si patriotului român Mihai Eminescu, ca doua destine legate prin fire nevazute, ca înalte constiinte ale neamului, el este înlantuit întru eternitate în armonia si muzicalitatea poeziei lui, a Limbii Române însesi, în iubirea imensa pentru pamântul românesc, pentru poporul pe care, si unul si celalalt, l-au dorit unit pentru vesnicie între aceleasi hotare istorice. Soarta a vrut asa ca ziua de nastere a lui Eminescu, aniversarea a 160 de ani de la aceasta, sa fie legata de cea a plecarii definitive si asezarii alaturi de el, în eternitate, a lui Grigore Vieru. S-a afirmat despre el ca este „lacrima lui Eminescu” si nu s-a gresit, în zâmbetul lui blând revarsat peste lume, în simplitatea lui profunda, în întreaga fiinta sensibila oglindita în cuvânt, stând forta si taria afirmate în toata opera sa, în toata viata sa, pe linia modelului atât de „lucrator” în Basarabia. Daca românilor din interiorul tarii li s-a parut firesc sa aiba acces direct la opera lui Eminescu (excluzând o scurta perioada postbelica), pentru conationalii din Basarabia, ca si pentru cei din Bucovina, fenomenul nu s-a produs de la sine, ci a presupus o continua masurare cu timpul, cu istoria, spre a obtine acest drept.

Vieru însusi marturiseste ca face parte din „cea mai tragica generatie de scriitori”care n-au avut intrare la cartea româneasca si ca el însusi a intrat târziu în posesia unui volum de versuri de Eminescu, ca fascinanta întâlnire cu el s-a produs întâmplator abia în timpul studentiei, ca l-a citit „prin crapatura bancii”, ca tot prin el a descoperit Tara despre care nu stia decât ceea ce-i povestise mama si ca numai astfel s-a descoperit pe sine. Marturisirea sa este, poate, unul dintre cele mai emotionante si pline de miez gânduri despre Eminescu („Cred ca aveam 19 ani când am vazut si am luat în mâna cartea sa. Descoperindu-l pe Eminescu, mi-am descoperit sufletul. Eminescu este o cetate cu o singura intrare si cu o suta de iesiri. Intri în ea, iei aminte la toate, înveti, te învoinicesti, apoi iesi pe unde crezi tu ca-i mai bine ducând mai departe faclia graiului si spiritul neamului tau. Important, la început, este sa gasesti intrarea, sa cunosti semnele ei, sa nu le încurci. Eminescu, daca vreti, este izvorul, este lacrima de foc a Universului”). Ea se adauga atâtor si atâtor sintagme célèbre care reprezinta imensul respect si iubirea sincera manifestate pentru „omul deplin al culturii românesti” (Constantin Noica), nu mortificate însa ci mereu proaspete, si traduc astfel realitatea unui Eminescu care a atins coarda cea mai sensibila a poporului sau, patrunzând adânc în mentalul acestuia, performanta rara înscrisa si de Grigore Vieru. Pâna a-l descoperi ca „steaua care ne pastreaza“, si-a adapat setea din cântecele românesti, dar odata intrat în contact cu opera lui, Eminescu a devenit pentru dânsul primul dascal, primul manual de limba româna („Primul manual de limba româna, manual de istorie si primul manual de suflet, daca se poate spune asa, este Eminescu…Primul meu dascal este Eminescu, iar ceilalti Goga si Blaga…Cântecul, pâna l-am descoperit pe Eminescu, mi-a fost manual de istorie… si azi cântecul la noi e un manual de istorie”).

Într-o realitate extreme de dura, în care tot ceea ce tinea de limba si istoria stramoseasca era interzis (simpla lor rostire în perioada imediat postbelica fiind chiar pedepsita cu ani grei de gulag[5]), Eminescu, odata readus în acest spatiu cultural de Vieru, a fost trecut sub tacere de autoritati. De altfel, tulburatorul poem Legamânt, publicat în 1964 în revista „Nistrul”, închinata acestui „Shakespeare al românilor” – cum îl numea G.B.Shaw[6] – este în fapt un testament care cuprinde o premonitie a ceea ce avea sa se însemne plecarea lui (15-16 ianuarie2009) la „stramosi” si la întâlnirea astrala cu Eminescu, având cartea acestuia în mâna („ Stiu: cândva, la miez de noapte,/ Ori la rasarit de Soare,/ Stinge-mi-s-or ochii mie/ Tot deasupra cartii Sale”). Cuprinde, în acelasi timp, un mesaj încarcat de adânci semnificatii vizând continuarea, ducerea mai departe si pazirea cu sfintenie a mostenirii lui culturale („Ci sa nu închideti cartea/ ca pe recile-mi pleoape./ S-o lasati asa deschisa,/ Ca baiatul meu ori fata/ Sa citeasca mai departe/ Ce n-a reusit nici tata.”), ca si odihna sa vesnica sub semnul lui Eminescu, sub care a trait toata viata („Iar de n-au s-auza dânsii/ Al stravechii slove bucium, /Asezati-mi-o ca perna/ Cu toti codrii ei în zbucium”), ca „ostas de linia întâi” (Andrei Strâmbeanu) ce a fost, precum acesta. Minimalizata, ca întreaga poezia de factura social-patriotica, de multi dintre cei care nu cunosc îndeaproape literatura româna din Basarabia ce a evoluat într-un anumit context de care nu poate fi rupta, opera sa poetica – de dragoste, metafizica, mesianic-publicistica – traieste în sufletele românilor, bucurându-se de o larga notorietate la care viseaza, fara succes, multi dintre cei ce se grabesc cu etichetarile nedrepte.

Dar câti dintre acestia stiu ca Grigore Vieru este cel care, pentru prima data, publica în Basarabia o poezie închinata „poetului nepereche “(G. Calinescu), alte câteva dedicate (în volumul ce înscrie adevaratul sau debut editorial – Numele tau, 1968, cu o prefata de Ion Druta) lui Lucian Blaga, Tudor Arghezi, Marin Sorescu, Nicolae Labis, Constantin Brâncusi când numele acestora era aproape necunoscut si nerostit, o alta poezie despre drapelul românesc, – Curcubeul, înclusa în volumul Trei iezi (1970), carte interzisa si topita imediat dupa publicare -, sau ca a introdus, tot pentru întâia oara, în primul abecedar alcatuit pentru copiii Basarabiei pagini din Eminescu, Rebreanu, Blaga, din folclorul românesc, ca a realizat primul abecedar pentru prescolari – Albinuta (1970, împreuna cu Spiridon Vangheli, în alfabet chirilic, evident, reeditat dupa 1989 în grafie latina) – dupa care au învatat si învata înca generatii întregi de copii basarabeni -, ca a publicat primul text cu grafie latina în „Literatura si Arta”(1989) -, ca a înaripat masele cu versurile sale (în Miscarea pentru Eliberare Nationala) puse pe note de el însusi sau de Eugen Doga, Ion si Doina Aldea Teodorovici, interpretate cutremurator de acestia sau de multi altii si devenite notorii, întrate aproape în folclor prin popularitatea lor, redesteptând astfel sentimentul national, ca a fost unul dintre fondatorii Frontului Popular din Moldova (1989) si ai Marii Adunari Nationale (27 august 1989), ca a participat la a XIII-a sesiune a Sovietului Suprem al R.S.S.Moldoveneasca unde s-a votat Limba româna ca limba oficiala si alfabetul latin, ca a refuzat, împreuna cu Eugen Doga, sa scrie un nou text (respectiv, muzica) în locul imnului „Desteapta-te române” anulat de neo-comunisti în 1994, aruncând anatema asupra celor ce se vor preta la o asemenea tradare („Dreptatea istorica va blestema poetii si compozitorii care vor îndrazni sa ridice mâna asupra Imnului National Desteapta-te române”), ca a adus unul dintre cele mai frumoase elogii Limbii Române si cele mai solide argumente împotriva glotonimului „limba moldoveneasca” sustinut de neo-comunisti în discursul de primire la Academia de Striinte a Republicii Moldova (Testament/Limba Româna, oastea noastra nationala, 30 august/7 septembrie 2007)?

Izbucnind ca figura singulara a apararii acestor valori, într-o perioada în care patria-patriotismul-poezia patriotica au început a fi considerale notiuni rasuflate în România, atragând dupa el o întreaga suita de poeti-patrioti din Basarabia, nici nu se putea sa nu deranjeze în stânga sau în dreapta Prutului pe cei straini de asemenea sentimente, dar si-a atras în schimb imensa iubire a poporului. Ca si idolul sau Eminescu, a luptat toata viata cu armele scrisului si fapta pentru redesteptarea neamului, jertfindu-se pentru „adevarul despre fiinta româneasca (Mihai Cimpoi). Adevarat poeta vates, pe linia mesianismului lui Goga, si-a pus întreaga sa opera – poezii, muzica pe versuri, publicistica, aforisme, lucrari în colaborare, interviuri-dialoguri – în slujba poporului din care se trage („Din clipa când am simtit povara dragostei de tara, de atunci a început sa nu-mi mai fie frica de moarte”), a adevarului privind fiinta româneasca. De aceea Academia Româna l-a propus pentru Premiul Nobel pentru Pace (1992), cum Eugen Simion afirma despre Eminescu („Poetul Mihai Eminescu ar fi meritat Premiul Nobel pentru literatura, dar acest premiu nu se acorda postum”). De altfel, Grigore Vieru însusi marturiseste ca toata viata a visat România pentru a fi mai aproape de Eminescu si limba româna („Daca visul unora este sa ajunga în Cosmos, eu viata întreaga am visat sa trec Prutul”). Imediat dupa prima vizita facuta în?ara[7] (într-o delegatie oficiala de scriitori rusi, la propunerea lui Jukov Akim), o vizita tulburatoare care i-a marcat întreaga existenta, publica o poezie superba, scapata de cenzura prin simbolistica bine drapata („De-acum as putea/ Si fara picioare trai/ Da, fara ele -/ La cine voiam sa ajung/ Am ajuns…”). Un alt poem dedicat marelui sau model liric si moral – Eminescu – este ceea ce s-ar putea numi o poezie muzicala, transformata imediat într-un adevarat imn al luptei pentru redesteptarea constiintei neamului. Alaturi de alte versuri ale sale înscrise sub semnul poeziei de opinie, poemul-cântec a stat în fata tancurilor sovietice (în 1989) pentru apararea fiintei nationale („La zidirea Soarelui se stie/ Domnul a muncit o vesnicie/ Noi, muncind întocmai, ne-am ales cu/ Ne-am ales cu Domnul Eminescu/ Domnul cel de pasare maiastra/ Domnul cel de nemurirea noastra – Eminescu”). Mai ales dupa 1991, el a scris o poezie oracular-mesianica cu valoarea unui strigat existential. care a înscris un fenomen unic în spatiul basabean, ca si în cel larg românesc postdecembrist, fiind cântata de stadioane întregi de tineri si circulând asemeni folclorului.

Bagatelizata, din pacate, de ignoranti sau rauvoitori, de postmodernistii marcati de sindromul demolarilor si demitizarilor – care n-au privit-o prin prisma necesarei opere de unire a celor doua maluri de Prut prin vers incendiar si muzica pe care aceasta a faptuit-o, a realitatilor basarabene, a Basarabiei reale care înca mai oscileaza între recunoasterea limbii române sau însusirea glotonimului „limba moldovenesca”, a statutului scriitorului român din Basarabia obligat sa fie mereu pe baricade ca model de constiinta înalta patriotica, civica, morala -, ea a capatat o fabuloasa popularitate. De altfel, aceasta misiune asumata este marturisita chiar de Grigore Vieru însusi ca fiind un imperativ al epocii („Eu sunt un liric, chiar tragic, prapastios. Abia astept ca lucrurile sa se aseze în matca lor pentru a reveni la chemarea mea fireasca, la poezia lirica…Scriu versuri publicistice. N-am crezut niciodata ca voi scrie poezie patriotica, dar la ora actuala consider ca n-am dreptul sa nu fac acest lucru. Am parasit altarul poeziei filosofice si metafizice si am luat arma pe care a trebuit s-o iau”). Fiinta fragila îmbraca când istoria i-a cerut-o în armura de razboinic, el a devenit un adevarat tribun în apararea fiintei românesti, un profet, simbolul renasterii nationale, figura emblematica a Basarabiei („Ridica-te, Basarabie,/ Trecuta prin foc si sabie,/ Batuta ca vita pe spate,/ Cu biciul legii strâmbate,/ Cu lantul poruncitoarelor strigate!/ Ridica-te! Ridica-te! Ridica-te!”). Realizeaza astfel poeme incendiare, adevarate „inscriptii pe stâlpul portii” ce cânta „crinii latiniei” sau redau drama Basarabiei în noul context istoric si geopolitic. Versul sau capata acum inflexiuni publicistice, utilizând metafore violente, fiind mai direct, mai ironic, mai incisiv. Seninul lui se întuneca, tonul devenind solemn, grav, interogativ sau imperativ, dinamitard, invocându-l ca argument pe Eminescu („ Si va uitati chiorâs la Prut // Pe-a carui valuri ce ne dor/ Se scutura de-atâta dor / Toti teii lui Mihai cel drag / Si-ntregul doinelor sirag”). Asemeni lui Eminescu, tocmai cel care si-a fixat ca principal obiectiv moral „apararea Bisericii Nationale, a Limbii Române si a Istoriei Românilor”afirmând ca „fara aceste aripi esentiale nu putem zbura peste Prut”, poetul „martir” al versului românesc (Eugen Simion), „mare si adevarat poet”(Nichita Stanescu), n-a fost scutit de atacuri repetate venite dinspre „elitistii” de Bucuresti cât si dinspre nelinistitii tineri colegi de la „Flux”(„Am suferit foarte mult la început pentru atacurile nedrepte din presa bucuresteana, atacuri care m-au durut mai mult decât toate ranile pe care mi le-au facut strainii. Si… erau zile când juram sa nu mai trec Prutul, eu care o viata întreaga am visat sa ajung în tara.”). Ele au fost folosite ulterior ca arme în vitriolantele campanii defaimatoare care l-au ranit adânc, grabindu-i moartea.

Cei care l-au chinuit pe Grigore dincolo de Prut n-au mai putina vina decât cei care l-au chinuit dincoace de Prut” – sustinea Adrian Paunescu plecat si el la scurt timp dupa prietenul sau. „Vreau sa deplâng – afirma Alex. Stefanescu[8]modul nerespectuos în care societatea româneasca l-a tratat”, referindu-se nu la marea parte a românilor atasati de sufletul poeziei lui ci la cei care l-au asasinat putin câte putin. Eugen Simion este cel care a descris poate cel mai bine acest fenomen reprezentat de Grigore Vieru („despre Grigore Vieru am putea spune ca este ultimul poet cu Basarabia în glas. Un poet mesianic, un poet al tribului sau, obsedat de trei mituri: Limba româna, Mama si Unitatea neamului. Un poet elegiac, dar, în ciuda fragilitatii înfatisarii sale si a vocii sale – moi si stinse, menite parca sa sopteasca o rugaciune, nu sa pronunte propozitii aspre ca vechii profeti – un poet dârz, un cuget tare, un spirit incoruptibil. Multi i-au înteles stilul si mesajul, altii i-au reprosat mereu faptul ca nu este un poet postmodern.

Judecata rea. Vieru nu putea fi postmodern pentru ca, spune chiar el, s-a nascut si a crescut într-o istorie imposibila si, când a început sa scrie, si-a dat seama ca publicul sau asteapta altceva de la el. Ceva esential, spus limpede, ceva despre suferintele si bucuriile natiei sale, atâtea câte sunt. În aceste circumstante, poemul «nu poate fi o zbenguiala a cuvintelor”). Un superb, emotionant poem-cântec – Reaprindeti candela („Reaprindeti candela-n cascioare/ Lânga busuiocul cel mereu-/ Degerat la mâni si la picioare/ Se întoarce-acasa Dumnezeu. / Doamne,Cel din slavi crestine/ Ce pacate oare-ai savârsit/ Ca te-au dus acolo si pe Tine/ In Siberii fara de sfârsit ?!/ Refren:/ Toate le ierti, / Doamne de sus,/ Cu blândete mareata/ Chiar si pe cei care te-au dus/ In Siberii de gheata”) -, închinat destinului tragic basarabean, el singur ar fi de ajuns pentru a sustine cele afirmate mai sus. .

Organic legata de poezia eminesciana”(Eugen Simion), înscrisa pe linia de aur Eminescu, Blaga, Nichita Stanescu, neoromantica, orfica, metafizica sau mesianica, inconfundabila prin unitatea tematica si stilistica, prin frumusetea si puritatea de cristal, prin extraordinara lumina si blâdete, prospetime si gratie, prin aplecarea spre arhetipurile ancestrale ca si prin uimitoarea modernitate, lirica sa este indubitabil cea mai cântata poezie a secolului XX (Fanus Bailesteanu). Structura eminamente eminesciana, de o mare sensibilitate, Grigore Vieru este cel care a produs sincronizarea cu fenomenul literar românesc din interiorul tarii, fiind un veritabil port-drapel al liricii române din Basarabia. De altfel, el însusi marturiseste cu onestitate raportarea sa la marele model:” Nu sunt decât o lacrima de-a lui Eminescu.” Conceptul lui de poeticitate are ca model etalonul romantic eminescian, la care a adaugat un filon autohton specific, strabatut de simboluri si motive, miteme tipic vierene, relevante arhetipuri ale fiintei nationale si mitologiei cotidianului. Imaginarul sau poetic, axat pe câteva teme esentiale ( Mama, Maternitatea, Femeia – proiectate în planul cosmic, sacru – Copilaria, Eminescu, Hristos , Patria, Limba Româna, Moartea) si simboluri matriceale (casa, stramosii, plaiul, izvorul, glia, graiul, dorul, iubita, taina, misterul cosmic), biblice (Atotziditorul, candela s.a.) si istorice (Prutul, “tara cea Basaraba”, Putna, Stefan cel Mare, Podul de Flori etc.), este de aceea inconfundabil, purtând marca Vieru. Un poem de tinerete – Cu sângele, cu dorul – vorbeste despre aceasta subtila alcatuire a eului sau poetic („M-am amestecat cu viata,/ Ca soarele cu dimineata,// M-am amestecat cu dorul,/ Ca sângele cu izvorul”), tentatia orfica –cântecul, sinonim cu poezia – fiind dublata ulterior de cea mesianica („Cineva sus pe coasta,/ Spala lacrima lunii/ Cu lacrima noastra”– Izvorul).

Poet prin excelenta al mamei, el dezvolta ca nimeni altul aceasta mare tema în lirica româna contemporana, încarcând-o de o simbolistica adânca, identificata cu tara rotunda („Mama/ Tu esti Patria mea!” – Mama, tu esti…), cu esenta fiintei românesti, cosmicitatea („Usoara, maica, usoara,/ C-ai putea sa mergi calcând/ Pe semintele ce zboara/ Între ceruri si pamânt./ În priviri c-un fel de teama,/ Fericita totusi esti/ Iarba stie cum te cheama,/ Steaua stie ce gândesti.” – Faptura mamei ), cu iubirea absoluta („Le-am chemat la mine/pe toate:/ pe Maria, pe Ana, /Pe Alexandra, pe Ioana…/Care întâi va ajunge,/ Pe-aceea- n perete o voi zidi./ Dar din toate femeile/ A venit una singura:/ Mama./ Tu nu m-ai strigat,/ Fiule?”– Mica balada), cu misterul Facerii (Când m-am nascut, pe frunte eu/ Aveam coroana-mparateasca:/ A mamei mâna parinteasca,/ A mamei mâna parinteasca” – Mâinile mamei), cu moartea însasi ca întoarcere sânul naturii („Nu am, moarte, cu tine nimic,/ Eu nici macar nu te urasc/ Cum te blestema unii, vreau sa zic,/ la fel cum lumina pârasc./ Dar ce-ai face tu si cum ar fi/ De-ai avea mama si-ar muri,/ Ce-ai face tu si cum ar fi/ De-ai avea copii si-ar muri?!/ Nu am, moarte, cu tine nimic, / Eu nici macar nu te urasc./ Vei fi mare tu, eu voi fi mic,/ Dar numai din propria-mi viata traiesc./ Nu frica, nu teama/ Mila de tine mi-i,/ Ca n-ai avut niciodata mama,/ Ca n-ai avut niciodata copii.” – Litanii pentru orga). La fel sunt poemele care au în centru alte toposuri sacre, precum casa parinteasca („Tu ma iarta, o, ma iarta,/ Casa mea de huma, tu,/ Despre toate-am scris pe lume,/ Numai despre tine, nu.”), neamul („O, neamule, tu,/ adunat gramajoara,/ ai putea sa încapi/ într-o singura icoana.”– Acasa), graiul matern sacralizat („Lemn dulce e! Lemn tare!/ Din el vioara-i scoasa/ si leaganul, si pragul,/ Si grinzile la casa”),Fiinta sacrala („Si eu tin atât la mama,/ Ca nicicând nu îndraznesc/ Dumnezeul din privire/ Sa ma vâr sa-l mâzgâlesc.”– Autobiografica) s.a.

Dar, poate ca nicaieri nu se resimte mai bine influenta modelului poetic eminescian ca în lirica de dragoste, de mare delicatete si suavitate, adevarate filigrane în care este turnata o gama întreaga de trairi si sentimente (Vreau sa te vad, femeie,/ sau vino sa ma vezi,/ Mi-e dor de iarba cruda/ A ochilor verzi;// De-a`tale negre gene/ Ce tremura usor/ Ca aburul de ploaie/ deasupra codrilor.// – Vreau sa te vad, barbate,/ Sau vino sa ma vezi,/ E timpul coasei, iata,/ În ochii mei cei verzi.// Coseste, hai – ca iarba,/ Cu roua si cu stea,/ Mai deasa si mai verde/ Sa creasca-n urma ta.” – Vreau sa te vad; „Iubire! Tu, cea ocrotita / De dulcele luminii mirt, / Ca miezul unei sfinte azimi/ De coaja ei doar ocrotit. // Înconjurata de lumina, / Tu însati din lumina vii. / Pre tine doar te am pe lume/ Si nu voi alte vesnicii. // Iubire! Ram de roua sfânta, / Cânt unic, o, ce ma adasti. / asupra-ngândurarii mele/ Tu nu plângi lacrima – o nasti.” – Leac divin). De o extraordinara liricitate si modernitate, unele dintre poemele sale de dragoste sunt mici capodopere („Draga i-a fugit cu altul./ S-a ascuns în codru. Uuu!/ El a smuls padurea toata,/ Însa n-a gasit-o, nu./ El a smuls padurea toata/ Si s-o are începu./ Si-a arat padurea toata…/ Însa n-a gasit-o, nu.”- Padure, verde padure).

Ca si la Eminescu, iubita însa este proiectata în plan astral, sacral, în cosmicitate, contopita în cele din urma cu însasi întoarcerea mioritica în natura („Merg eu dimineata, în frunte,/ Cu spicele albe în brate/ Ale parului mamei./ Mergi tu dupa mine, iubito,/ Cu spicul fierbinte la piept/ Al lacrimii tale./ Vine moartea din urma/ Cu spicele rosii în brate/ Ale sângelui meu –/ Ea care nimic niciodata/ Nu înapoiaza./ Si toti suntem luminati/ De-o bucurie neînteleasa”– Ars poetica). De altfel, Grigore Vieru însusi marturiseste ca este, prin excelenta, un poet al iubirii („Sunt deci un poet al iubirii, iar iubirea este a poeziei. Iubirea este singura dreptate pe lumea asta. Iubirea este o jertfa zilnica. Pacat ca maretia sacrificiului o gasim mai mult în singuratatea iubirii.”) – sentiment pe care s-a axat destinul sau („Daca n-ar fi iubirea, m-as teme de viata”). Cel care afirma „am descoperit frumusetea Limbii Române în poezie, iar în Limba Româna mi-am descoperit ?ara” s-a constituit el însusi într-un model de înalta constiinta si integritate morala („Sunt fericit/ Ca n-am cântat paunii.”- Despre fericire ).

A trait în simplitate, iubit de cei multi, urât de cei putini la suflet, asemeni lui Eminescu, si a plecat, dintrodata, la marea întâlnire, chemat de acesta, biografia si opera sa, primul si cel din urma drum, întâlnindu-se cu forta de destin în aura genialitatii celui care i-a alungat sentimentul de exilat în propria limba, luminându-i drumul. A plecat la întâlnirea cu Eminescu scriindu-si din timp si epitaful („Sunt iarba si mai mult nu pot fi”), dând , din vreme, si explicatiile acestuia („ A fi simplu nu e treaba usoara. Afi simplu înseamna sa mori câte putin în fiecare zi, în numele celor multi, pâna te preschimbi în iarba. Iar mai simplu ca iarba ce poate fi?”). Supranumit „un Eminescu al Basarabiei”, în fapt un nou Eminescu al tuturor românilor, marele poet al Basarabiei si al întregii literaturi române contemporane „nu place celor carora nu le place nici Eminescu si place tuturor celor care-l iubesc pe Eminescu” – afirma prietenul sau Andrei Strâmbeanu. S-a asezat lânga Eminescu, în spatiul rarefiat rezervat spiritelor înalte, asa cum la Iasi, în Gradina Copou, bustul lui se odihneste aproape de cel al „poetului nepereche” întru eternitate, ca într-o împreunare metaforica în Ruga lui Brâncusi pentru un destin mai bun românesc. „Daca exista o vesnicie româneasca, aceasta vesnicie ar trebui sa se numeasca Vieru, fiindca ea ne cuprinde pe toti.”- scria Ion Milos la disparitia fulgeratoare a prietenului sau. Mitizat înca din timpul vietii, Grigore Vieru s-a „judecat”singur, cu aceeasi luciditate si onestitate care i-a caracterizat întreaga viata, pentru posteritate („Nu sunt un mare poet. Nu harul ci lacrima mea e mare.”).

———————————————-

[1] Catinca Agache. Receptarea lui Eminescu dupa 1989, 2011

[2] Mihai Eminescu. Basarabia 1812, Verba, 1991, 2011

[3] Mihai Eminescu. România în lupta cu panslavismul, ,,Timpul” , iunie, 1878.; Basarabia, numele si întinderea ei, ,,Timpul”, 13 martie, 1878.)

[4]iGrigore Vieru.Testament/ Limba Româna, oastea noastra nationala, 30 august/ 7 septembrie 2007, Academia de Stiinte a Republicii Moldova

[5] Nicolai Costenco s.a.iu

[6] în scrisoarea (în facsimil) ce precede volumasul de numai 20 de pagini aparut la Londra, Editura Kegan Paul, în 1930 – o traducere în engleza de Éstelle Sylvia Pankhurst si I.O.Stefanovici-Svensk, cu un cuvânt înainte de Nicolae Iorga , considerata de acelasi G.B.Shaw, „o carte uluitoare” -, poetul român impresionând prin aceea ca „a ridicat acest fin de siècle din agonia sa”

[7]i Se întâlneste acum cu redactia revistei „Secolul XX”, cu Dan Haulica, St.Aug.Doinas s.a.

[8]iu Alex Stefanescu. Glorie de-o zi, „România literara, 6-23 ian., 2009l matern e totul, afirma poetul prin imagini vii, memorabile: Lemn dulce e! Lemn tare!/
Catinca AGACHE

Doctor in Filologie

Iasi

Iunie 2011

 

DICTIONARUL SCRIITORILOR ROMÂNI DE AZI

Din initiativa lui Boris Craciun si Daniela Craciun-Costin a aparut la Editura „Portile Orientului “, Iasi, 2011, „Dictionarul scriitorilor români de azi”, din România, Bucovina de Nord, Banatul Sârbesc, Europa Occidentala, Israel si America.

Dictionarul se deschide cu „Galeria scriitorilor români din anul 2010”, prefata semnata de Boris Craciun în care arata scopul acestui dictionar „de a înregistra, într-o banca de date, autorii de carti literare care se exprima în limba româna (din România, Republica Moldova si din toate zonele de pe Mapamond unde traiesc slujitorii scrisului frumos), oferim iubitorilor de literatura si scriitorilor care activeaza în zilele noastre o prima varianta a unui cuprinzator dictionar al literaturii române de azi”.

 

Dictionarul, având 600 de pagini, cuprinde, pe lânga fisele de autor, fotografiile acestora, si imagini cu scriitorii prezenti la diferite actiuni cultural-literare, astfel întregind un evantai de informatii despre „starea” literaturii noastre în primul deceniu al secolului XXI.

 

Aceasta ampla lucrare este un tot unitar informativ de mari dimensiuni din care nu lipsesc marii scriitori, precum: Nicolae Manolescu, Herta Muller, Augustin Buzura, Mircea Dinescu, Ana Blandiana, Nicolae Breban, Paul Goma, Emil Hurezeanu, Eugen Simion, Andrei Plesu, Horia Roman Patapievici, Alex Stefanescu, Doina Uricariu, dar si clujenii: Irina Petras, Titina Nica Tene, Doina Cetea, Dumitru Cernea, Petre Poanta, Ionut Tene, C. Zarnescu, Persida Rugu, C.Marutoiu, Al. Florin Tene, Mircea Popa, Mircea Oprita, Ion Cristofor, Ion Vadan, Dora Pavel, Marcel Muresanu, etc.

 

În acest dictionar sunt cuprinsi 2000 de scriitori români ai prezentului, majoritatea membrii ai Uniunii Scriitorilor, dar si 78 de membrii ai Ligii Scriitorilor Români, din care peste 300 de scriitori din zona de responsabilitatre a Clujului.

 

De asemenea, volumul acesta cuprinde o serie de autori din diaspora româneasca occidentala, din Franta, Germania, Suedia, Olanda, Italia, Austria, Canada, Statele Unite, o parte din acestia sunt membrii ai Ligii Scriitorilor Români.

 

Din pacate lucrarea a omis cuprinderea a doi importanti scriitori din Australia: George Roca si Ion Miclau, iar din tara pe George Baciu, Ion Hiru, Elisabeta Iosif, si altii… Din Cluj lipsesc: Gavril Moisa, Ion Constantinescu, Iulian Patca, Ioan Benche, Raveca Vlasin, etc. Poate în viitorul volum vor fi eliminate aceste lipsuri.

 

Este laudabila initiativa autorilor Dictionarului, acesta devenind un instrument de lucru pentru istoricii literari, dar si „lada de zestre“ cu care intram în Europa literara si „cartea de vizita” cu care ne „legitimam„ n fata mapamondului literar si cultural, în procesul fenomenului de globalizare.

Al Florin TENE

Presedintele Ligii Scriitorilor Români

14 mai 2011

 

BREBAN – COLABORATOR AL SECURITATII?

„Alte popoare au sfinti, grecii au întelepti.
S-a spus, pe drept cuvânt, ca un popor
nu se caracterizeaza atât prin oamenii mari
pe care îi are, ci mai mult prin felul în care
îi recunoaste si îi stimeaza pe acestia.”
Friedrich Nietzsche

Autorul „Buneivestiri”, Nicolae Breban, nascut la Baia Mare, în data de 1 februarie 1934, este fiul preotului greco-catolic, Vasile Breban, închis sub unguri. Bunicul sau, Nicolae Breban, protopop în comuna Cicârlau, a înaltat o catedrala, gratie eforturilor d-sale luând fiinta, dupa cum se stie, câteva scoli în Ardeal. Breban debuteaza târziu, purtând mai bine de un deceniu, stigmatul de „dusman al poporului”, purtând „steaua galbena” a individului – în perceptia cerberilor regimului comunist – cu o provenienta „suspecta”. Aceeasi problema, legata de „originile nesanatoase”, o au, de altfel, si alti colegi de generatie ai d-sale – generatie numita de criticii literari, saizecista, una dintre cele mai stralucite, date culturii române în perioada postbelica – Nichita Stanescu, nepot de general alb-gardist: Cereaciukin, Matei Calinescu, fiu de burghezi si intelectuali din perioada interbelica, Cezar Baltag, fiu de preot basarabean.

Breban debuteaza târziu, la 31 de ani, stralucit, în 1965, cu romanul „Francisca”, prezentat de Matei Calinescu. Publica, apoi, imediat, „În absenta stapânilor” (1966), având o incredibila ascensiune, un urcus destinal fulminant, dupa ce dictatorul se opune fatis invadarii Cehoslovaciei lui Alexander Dub?ek – Uniunea Sovietica si aliatii din Pactul de la Varsovia, cu exceptia României, dupa cum se stie, invadeaza Cehoslovacia – moment istoric crucial care da fiinta fenomenului de eliberare politica numit „Primavara de la Praga”. Anul 1968, de buna seama, a schimbat, apropo, lumea, „chiar daca va convine sau nu”, sustine deputatul european Daniel Cohn-Bendit. 1968 a schimbat în esente inclusiv România, dupa marasmul proletcultist iscându-se o boare de liberalizare, care a stârnit simpatia, ba chiar admiratia a nu putini intelectuali români fata de Ceausescu. În acel context, Breban cunoaste – cu vorbele marelui critic Eugen Negrici – „o glorie de neegalat”. Astfel, dupa primele doua romane, în 1968 – an declarat de critica de specialitate drept an al romanului! – vede lumina tiparului „Animale bolnave”. În acel context istoric de liberalizare, la Congresul al X-lea al PCR, din 6-12 august 1969, tânarul Breban este ales membru supleant al Comitetului Central. În 1971, are loc premiera filmului artistic „Printre colinele verzi” (scenariul si regia de Nicolae Breban), o ecranizare a romanului „Animale bolnave”.

„Filmul nu este agreat de catre oficialitatile comuniste – noteaza Laura Pavel în nota biobliografica inserata la începutul volumului Breban 70 (Editura Ideea Europeana, 2004) – fiind inclus însa în selectia oficiala a Festivalului International de la Cannes. Prezent la Paris, cu acest prilej, Nicolae Breban este socat de Tezele din Iulie, prin care Ceausescu va declansa, dupa model maoist, revolutia culturala. Dezavuând public politica regimului din România, prin interviuri acordate presei occidentale, scriitorul îsi anunta, în semn de protest, demisia din functia de redactor-sef al României literare”. În jurnalul sau, intitulat „Un român la Paris”, Dumitru Tepeneag – singurul cetatean român (dupa Regele Mihai I), caruia i s-a retras cetatenia prin decret prezidential – nota, referitor la acea radicala ruptura brebaniana cu sistemul ceausist, urmatoarele: „22 septembrie 1971. În sfârsit, Le Monde a publicat si articolul despre Breban: «Craignant un retour au dogmatisme, le rédacteur en chef de la revue La Roumanie littéraire donne sa démission» (…) 23 septembrie 1971. Stirea despre demisia lui Breban a fost reluata de mai multe ziare franceze, engleze, germane. Breban se simte foarte mândru”.

În data de 16 februarie 1971, în România, „are loc sedinta comuna a comitetului organizatiei de partid si a biroului Uniunii Scriitorilor, în care este incriminat faptul ca Breban „si-a prelungit sederea în strainatate, fara sa aiba dezlegare la plecarea din tara decât pentru o perioada limitata” si, cititi cu atentie! „se propune excluderea lui Nicolae Breban din biroul Uniunii, precum si excluderea sa din rândurile membrilor supleanti ai CC al PCR si din rândurile membrilor PCR. În aceeasi zi, în sedinta de lucru a CC al PCR, propunerile confratilor sunt însusite si supuse spre aprobarea plenarei Comitetului Central.” (s.n.) Întors în tara în luna aprilie, dupa o calatorie prelungita în Franta si R.F. Germania, refuzând însa sa se autoexileze, scriitorul devenise indezirabil pentru autoritatile comuniste. (s.n.) Este marginalizat, supravegheat si împiedicat sa mai calatoreasca în strainatate pâna în 1975, desi obtinuse deja si cetatenia germana. Înfruntând aceste conditii potrivnice, el se consacra, în exclusivitate, scrisului, fiind, dupa marturisirea sa, «singurul meu raspuns posibil, firesc, desi paradoxal pentru unii»”.

Breban intra, asadar, în marginalitate sociala. Publica o data la câtiva ani câte un roman, luptând cu organismele cenzurii comuniste. Una dintre cele mai acerbe lupte cu cenzura romancierul o duce pentru publicarea uneia dintre capodoperele sale, „Bunavestire”, refuzate de editurile „Cartea Românesca” si „Eminescu”. Este anchetat de securitate. În acel context, al anchetelor la securitate, îl cunoaste si pe generalul de securitate Nicolae Plesita. Romanul „Bunavestire” vede, totusi, lumina tiparului în 1977 la Editura Junimea din Iasi si este atacat virulent în plenara C.C. al P.C.R. din 28-29 iunie 1977, atac preluat fara crâcnire de întreaga presa de partid si cea literara din tara.

Având cetatenie germana si, respectiv, pasaport german – Mama romancierului, Olga Constanta Esthera Böhmler-Breban, vine dintr-o familie de nemti emigrati din Alsacia – Breban calatoreste în strainatate, stabilindu-se, într-un târziu, la Paris, si continuând, maniacal, sa scrie si sa publice în tara, la prestigioase Case de Edituri din strainatate, inclusiv trei romane la prestigioasa editura pariziana Flammarion. Revolutia din 1989 îl readuce din exil acasa, în România, unde domnul Andrei Plesu, în primavara anului 1990, îl invita sa preia revista „Contemporanul”, înfiintata la 1881 si editata, la ora actuala, de Trustul Contemporanul. Da. Autorul „Buneivestiri” se întoarce definitiv în România, tara în care Nicolae Breban s-a nascut si a creat o opera romanesca de prim rang, devenind unul dintre cei mai mari scriitori români. Unul dintre cei mai atacati scriitori români. Unul dintre cei mai izolati scriitori români. Unul dintre cei mai calomniati scriitori români.

Breban scrie si publica ritmic: romane, eseu, poezie, traduceri, teatru. Este iubit si denigrat în egala masura. Este aplaudat, calomniat… Este invidiat si adulat în egala masura pentru uriasa-i forta creatoare de nestavilit, pentru forta de a fi el însusi, de a fi liber, unic, vulcanic, intempestiv, covârsitor de viu, pentru forta-i de a fi un soi de pegas nabadaios si genial, un cal de cursa lunga, imposibil de îmblânzit de nici una dintre dictaturi, inclusiv de cea postdecembrista, „de catifea”, dupa cum i s-a spus nu o data. Vocatia lui nu este, n-a fost niciodata, vorbind în limbajul lui Napoleon, politica; Vocatia d-sale este, previzibil pâna la monotonie, Romanul. Romanul polifonic, clasic, romanul ca o constructie enorma, asa cum l-au vazut, l-au visat uriasii: Dostoievski, Tolstoi, Proust, Musil.

…La circa o luna dupa ce romancierul împlineste 77 ani, la circa 35 de ani scursi de la publicarea, în 1977, a romanului „Bunavestire”, în anul de gratie 2011, în Postul Sfintelor Sarbatori Pascale, aflam, cu surprindere, ca, brrrr, surse din Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii (CNSAS) sustin faptul ca „Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securitati”. Aflam din aceeasi sursa (ca si când ai citi un raport al securitatii, si nu rezultatele unei investigatii, nu-i asa?) ca „Directia de investigatie a constatat ca Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securitati, au declarat, miercuri, surse din CNSAS” si ca „Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii (CNSAS) a cerut Curtii de Apel Bucuresti sa constate calitatea de colaborator al fostei Securitati a scriitorului Nicolae Breban”. Nu exista, asadar, o decizie a Curtii de Apel. Exista o constatare a Directiei de investigatie, conform careia „Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securitati”. Constatarea abuziva, grosolana, calomnioasa este preluata de întreaga presa nationala; si nu numai de cea nationala. Curios, lucrurile – în conditiile dictaturii cu papion instaurate de câtiva ani în tara – se întâmpla întrucâtva ca în 1977, când romanul „Bunavestire” a fost, spuneam, atacat virulent în plenara CC al PCR din 28-29 iunie 1977. (Vezi, în aceasta ordine de idei, un dosar ce contine un fragment din atacul brutal la adresa romanului si a autorului, proferat în Plenara CC al PCR de catre Titus Popovici, în „Bunavestire”, Editia a IV-a, cu un argument al autorului, prefata, tabel cronologic si note de Laura Pavel, Editura Paralela 45, 2002). Iar acel atac virulent a fost preluat – într-un salbatic regim dictatorial – de întreaga presa de partid din tara. „Alte masti, aceeasi piesa,/ Alte guri, aceeasi gama,/ Amagit atât de-adese/ Nu spera si nu ai teama.”

Breban – colaborator al securitatii?

Da, am pus un semn de întrebare, absolut firesc în acest caz, desi cunosc, de buna seama raspunsul. Îl cunosc, de altfel, si nu putini jurnalisti, scriitori (de pilda, Cristian Teodorescu si Emil Hurezeanu, zelosii calomniatori ai romancierului, nu-i asa?), colegi ai domnului acad. Nicolae Breban. Cu toate acestea… majoritatea a preluat stirea abuziva, grosolana. Stirea calomnioasa a fost multiplicata cu o viteza, hélas, abracadabranta, cu o iuteala de vis, cu un spirit organizatoric formidabil, de necrezut când vorbim de iubita noastra, sarmana noastra, primitiva noastra România; ma gândesc… asa, visator, ca în cazul în care acea viteza, acea miraculoasa energie, graba de a macula cu orice pret un mare romancier, acea harnicie de a raspândi o calomnie incredibila ar fi fost folosite în sens constructiv, sa zicem, la constructia autostrazilor în România, tara noastra s-ar fi acoperit mirabil, peste noapte, de o retea de autostrazi mi-nu-na-te, care, din punct de vedere calitativ, ar fi batut soselele germane, zau! Nu putine dintre ziare, asadar, cotidiane, editii on line, agentii de stiri, au preluat, ca material „ilustrativ”, cum ar veni, stenograma unor convorbiri purtate de romancierul Breban cu generalul de securitate Plesita, convorbiri reproduse trunchiat. Asa „se cuvine”: sa reproduci informatiile trunchiat – inclusiv, culmea!, succinta bio-bibliografie; când nu-ti convine, se bricoleaza, se ajusteaza, iar la nevoie: se da cu toporul, se da cu barda, amputându-se o buna parte din biografia unui individ incomod, nu conteaza cine este el, ce anume a facut în viata, nu conteaza ca îi faci rau; în conditiile enormei crize morale care clatina la radacini societatea româneasca, nu mai conteaza absolut nimic: poti sa spui ce vrei, cui vrei, despre oricine vrei, oriunde, oricând, oricum!!! – important e sa omiti tot ceea ce este strident într-un cadru dat, prestabilit, tot ce nu este „pe linie” GDS-sista, „pe linie” CNSAS-isita, sa smulgi din context, dupa cum îti convine, imprimând, nu-i asa?, unghiul din care „trebuie” citit un text, interpretata o stire conform „ultimelor indicatii de partid”, da? Si din ce motive, ma rog frumos?

Eugen Simion: „Niciodata nu se spune, nu s-a vorbit, de pilda, ce reprezinta grupul GDS în lumea literara de astazi. Este pentru prima data când vad si eu un scriitor ca vorbeste, scrie cinstit despre toate aceste lucruri: ce este cu emigratia româneasca, cu exilul românesc si asa mai departe. Toata lumea are un fel de complex: sa nu zica asta, sa nu se supere – daca se supara cineva care e foarte puternic, îl taie de pe toate listele – si asa mai departe. Ceea ce se întâmpla, s-a întâmplat.”

Aura Christi: „De 20 de ani, domnule profesor, suntem taiati de pe toate listele… E o informatie aceasta si nimic altceva.”

Eugen Simion: Va mirati ca nu am fost de douazeci de ani în aceasta lume? Nu am fost, pentru ca am fost marginalizati! Foarte dur si fara prea multe comentarii…”

Am reprodus adineaori un fragment din conferinta organizata de revista „Contemporanul” în noiembrie 2009 pe marginea volumului-eveniment „Tradarea criticii”, scris de Nicolae Breban si aparut la Editura Ideea Europeana. „Tradarea criticii” – o carte incomoda, scortoasa, în care Breban aseaza fata în fata doua realitati: cea dejisto-stalinista si cea postdecembrista, asemanatoare si în urmatorul punct: modul în care sunt tratate personalitatile majore ale culturii române, acestea fiind marginalizate, dupa cum sustineam si alte dati, denigrate, un rol important în aceasta ordine de idei revenindu-le Grupului de Dialog Social – un grup transformat în secta culturala ultraexclusivista – si CNSAS-ului.

Tradarea… este, asadar, repet, o carte incomoda, crispanta, provocatoare; un opus socant pentru unele spirite, un volum polemic, care va deranja, în continuare, nu putine spirite. (Ca si „Aventurierii politicii românesti”. „O istorie dramatica a prezentului” – un opus brebanian incendiar, publicat de curând în format digital de Editura CorectBooks, apoi, în format clasic, de Editura Muzeului National al Literaturii Române.) deranjeaza si va deranja cu atât mai mult, cu cât patetismul brebanian, de sorginte elina, este de o luciditate greu de contestat, atentie, daca spiritul nu-ti este corupt. Tradarea criticii este o carte scrisa de un romancier important, care în trecut a fost membru supleant în CC, dar dupa Tezele din Iulie ’71, spuneam, Breban si-a dat demisia, la Paris, în Le Monde, si s-a întors în tara, devenind unul dintre cei mai importanti disidenti din Estul Europei.

O parte din ilustrii domniei sale colegi – e vorba, nota bene, de nume greu de trecut cu vederea: Manolescu, Adamesteanu, Doina Uricaru, bunaoara; dar exista si altele, din pacate pentru ei – se opresc, referindu-se la acest segment din cariera brebaniana pâna la acest dar, calomniindu-l astfel pe unul dintre cei mai mari romancieri români; o jumatate de adevar este egal calomnie.

Marginalitatea în care a trait si a scris – fara a avea vreun venit – autorul „Buneivestiri” sub Ceausescu, calomnia, zvonistica denigratoare – o industrie inventata, pusa la punct, perfectata si folosita ca instrument de propaganda atât de organele represive de sub dictatura, cât si de actualul GDS, pardon, CNSAS, nu-i asa? – iata, în chip extrem de straniu, explicabil însa, continua si dupa ’89. O alta carte careia i-am dedicat – în „Contemporanul” – o dezbatere în toamna anului 2008 este Iluziile literaturii române, semnata de domnul profesor Eugen Negrici, si aceasta incomoda, scortoasa, stralucita. Cred cu fermitate ca aceste doua carti, spuneam la acea conferinta de acum circa doi ani, vor da o directie în literatura româna; sunt, ambele, o provocare pentru spiritul critic, si nu numai. Reprezinta un dus rece pentru critica româna, dar nu mai putin pentru societatea de azi, cu conditia sa aiba parte de o receptare adecvata, de o analiza critica lucida, pertinenta – ceea ce, sa recunoastem înca o data, ne lipseste. Si e un lucru de o gravitate extrema acesta.

Nu exista, de buna seama, spuneam, o decizie a Curtii de Apel în acest caz. Spun de buna seama, fiindca CNSAS a devenit, da, previzibil. Scenariul este, da, ras-cunoscut. La fel, au fost „linsati” public, la fel au fost supusi oprobriului general Stefan Augustin Doinas, Nicolae Balota, Cezar Ivanescu, Adrian Marino, Augustin Buzura, Eugen Uricaru si alti scriitori, opera carora face parte din patrimoniul spiritual al României. Nicolae Breban nu a fost invitat la CNSAS, pentru a i se comunica decizia, pentru a i se solicita opinia, pentru a-i oferi, Doamne fereste, prilejul sa-si sustina nevinovatia; la ce bun? Prezumtia nevinovatiei sa mai existe oare în România? La ce bun? De vreme ce decizia este luata, verdictul este dat din start, iar stirea este preluata din surse – fara nici un fel de semn întrebare – de întreaga presa; preluata, multiplicata fara drept de apel decât cu câteva exceptii, nu rareori, timide… La mijloc este, dupa cum se vorbeste, decizia atotputernicului „partid” GDS, CNSAS – scuzati, pardon, era sa le confund, nu-i asa?

CNSAS nu avea nici un motiv sa faca publice dosarele securistilor imediat dupa 1989, cum s-a procedat în nu putine tari vecine abia iesite din culoarul atroce al dictaturii, nu-i asa? În consecinta, sunt linsate victimele, în vreme ce calaii triumfa. Din ce motive sa faci publice dosarele angajatilor securitatii imediat dupa Revolutia din 89, când poti sa scoti de la dosar câte o fila atunci când cineva devine „prea curios” sau din cale afara de curajos sau, mai stii?, începe abrupt sa creasca în sondaje, ca Mona Musca, de pilda, ori are un prestigiu si o Opera, ca Breban, care încurca nu putina lume prin spiritu-i radical si care, fereasca-te Bunul Dumnezeu, se atinge de „sfânta sfintelor”: Grupul de Dialog Social, nu-i asa? Nu sunt acestea decât niste întrebari; nimic mai mult, dar, nota bene, nici mai putin. O întrebare bine formulata, nu rareori, însa, îsi contine raspunsul; sau… gresesc?

În seara zilei de 6 aprilie 2011, când internetul, ziarele, agentiile de stiri au fost invadate de acest bine regizat „linsaj public” al unuia dintre cei mai importanti romancieri români, l-am sunat pe Mircea Dinescu, ex-poetul erijat, spre ghinionul lui sarmanul, în „procuror al natiunii”. Volubilul Mircea Dinescu a fost cam… monosilabic, da, cu subsemnata la telefon, ba mai mult decât atât: s-a cam bâlbâit de câteva ori, principalul argument adus în favoarea colaborarii cu securitatea a autorului „Animalelor bolnave” fiind, tineti-va bine… „Ce sa fac, daca Nicolae a stat la taclale cu Plesita?”.

Am mai aflat de la Mircea Dinescu ca nu e obligatoriu sa ai un angajament semnat cu securitatea, ca sa fii acuzat de colaborare cu organele securitatii. Sa înteleg ca, în limbajul dâmbovitean vorbind, merge si asa, va trece si asa acuza de colaborator al securitatii în „cazul Breban”, da? Tot atunci, în timpul aceleiasi convorbiri, ex-poetul Dinescu mi-a adus la cunostinta ca Breban poate – ca sa vezi!, i se da, totusi, o sansa nesperata – sa… se apere, ca si când ar fi uitat cine este Breban, ca si când n-ar fi stiut cine este Breban sau ca si când n-ar fi avut chef sa-si aduca aminte cine anume este Nicolae Breban.

Breban nu se va apara, de buna seama. Maramuresanul Breban va lovi în plin, atacând…, nu, nu CNSAS-ul – un organism cel putin straniu, care bântuie societatea româneasca postdecembrista ca o fantoma, nu-i asa? Breban va ataca „fabricatorii”, „facatorii de dosare”, membrii de vârf ai CNSAS, între care, pare-se, figureaza inclusiv dl Dinescu. (Apropo, ma întreb ce surprize am putea avea daca am consulta stenogramele netrunchiate ale modului dlui Dinescu de „a sta la taclale” cu generali de securitate, cu dictatorul sau cu securistii implantati la USR, pe vremuri… Cine urmeaza pe listele CNSAS dintre cei care au „stat la taclale” cu agenti trimisi de securitatea ceausista, cu generali, colonei, grabiti sa ancheteze fiecare scriitor, medic, inginer, fiecare intellectual de vârf, revenit din strainatate în România socialista, pe vremuri, sub dictatura? Cine urmeaza, asadar? Liiceanu? Dinescu? Plesu? Patapievici? Sau, poate, subsemnata? Si eu, apropo, am fost anchetata de securitate.)

Breban va apara cei câtiva mari scriitori, denigrati, calomniati ignobil de acest tot mai dubios CNSAS, care s-a discreditat complet, devenind tot mai penibil, tot mai fara… Dumnezeu. E limpede ca CNSAS duce o politica antinationala, atacând valorile care fac parte din patrimoniul spiritual al acestei tari. E suficient sa ne referim, iar si iar, la nume ca Stefan Augustin Doinas, Nicolae Balota, Cezar Ivanescu, Adrian Marino, Augustin Buzura, Eugen Uricaru, Ion Caraion.

CNSAS-ului nu-i va ramâne – prin „junii” sai calomniatori, prin recentii denigratori ai romancierului Breban, prin functionarii bine platiti din bani publici de altfel, prin „junii facatori” de dosare, care vor fi atacati în instanta, de asta data, nominal pentru calomnie si pentru un grosolan abuz în serviciu – decât un lucru „de nimic”: sa-l linseze la propriu pe Breban în Piata Universitatii, sa-i împroaste la propriu cu noroi statuia sau, de ce nu?, sa-l arda pe rug – ca în Evul Mediu, sau ca în alte vremuri, da – odata cu cartile Mariei Sale, Autorul, adunate din bibliotecile lumii, nu-i asa?

Breban nu are de pierdut nimic. Absolut nimic. Domnia Sa si-a facut datoria: s-a exprimat, urmându-si orbeste, maniacal, Vocatia. Teama mi-e însa ca daca va reusi CNSAS-ul, spuneam, sa-l arda pe autor, laolalta cu toate cartile scrise de d-sa, tomuri lânga alte tomuri, peste treizeci si cinci de titluri, pastrate în bibliotecile lumii, va ramâne un gol în literatura româna, gresesc? Un gol greu de neglijat pentru biata literatura româna majora, cu modernitatea-i amputata, schilodita, trunchiata.

Aura CHRISTI
ideeaeuropeana.blogspot.com
7 aprilie 2011