Eugen Ionescu – În cine ar trebui să credem acum?

Eu cred în rău, în iadul pe pământ. Ce-i drept, dacă credem în rău, trebuie în mod obligatoriu să credem și în bine. O spun direct: eu nu cred că omul este în stare să facă o întoarcere prin puterea sa – fără ajutorul celui care se numește Dumnezeu sau Isus Cristos. Istoria ar fi de neconceput fără aspectul demonic. Continue reading “Eugen Ionescu – În cine ar trebui să credem acum?”

NEA MARIN SI VIITORUL

Nea Mărin.             by Jianu Liviu-Florian

.

.

.

.

 .                           [Amza Pellea]

Mă fraților,

Mă-ntâlnii ieri cu Virgil a lui Dumitrescu, din Caracal. Amandoi, îmbrăcati. El, milionar, că e astronom. Eu, în căutarea viitorului. A lui Dumitrescu a făcut parale la viața lui în cel mai mare cotidian al Goltenilor: Recensământul Libertății. Avea rubrica. Berbec. Mă, tu o sa faci bani. Spunea. Gemeni. Mă, si tu o sa faci bani. Taur. Mă, tu o sa faci bani. Și asa, prin toate zodiile. Plăteau ăia cu gura căscata. S-a umplut a lui Dumitrescu de recunostință. Acu, e nabab. E discret. Își alege clienți numai unul și unul. Continue reading “NEA MARIN SI VIITORUL”

Tristetea în arta

Boris Marian

.                         Boris Marian

.Tristețea  în artă

Stătea nemișcat ca un câine în fața magazinului, așteptându-și stăpânul. De fapt nu avea stăpân , iar magazinul apărea lunar. Cât o clipire astrală. O scurtă silabă în fraza Divinului. Avea un chip palid, înconjurat de barbă. Un păianjen trecea tacticos strada, cu un ușor dispreț pentru strălucitorii bolizi ai feciorilor de bani-gata. Ca un ac în ochi îmi stăruie întrebarea – dacă tot suntem sortiți morții, de ce nu suntem mai uniți, mai apropiați? Continue reading “Tristetea în arta”

O moarte care n-a cântărit nici cât un fapt divers

Max BleherM.Blecher (1909-1938)

75 de ani de la despărțire

„In dimineaţa de 31 mai, a murit la Roman, în vârstă de 29 de ani, după o viaţă trăită în spitale şi sanatorii, cu amândouă picioarele îndoite şi anchilozate de la genunchi, cu şira spinării distrusă de tuberculoză… cu doi ochi mari, puţin sticloşi, dilataţi în lunga lor insomnie, scriitorul M. Blecher. El lasă în urma lui două cărţi tipărite care- nu am nici o îndoială- îi vor păstra pentru totdeauna dureroasa lui memorie”, nota Mihail Sebastian în revista VIAŢA ROMÂNEASCĂ din iulie 1938. Un Iov al istoriei literare a fost Blecher, care s-a născut la 8 septembrie 1909 , la Botoşani, în familia unui negustor de porţelanuri. Şi-a dat bacalaureatul la Paris, iar la vârsta de 19 ani se îmbolnăveşte de morbul lui Pott, boala de care vorbea Sebastian.

Soarta i-a rezervat zece ani de chin, dar şi de vise şi răgaz de creaţie, pentru că Max – Marcel Blecher avea talent, se entuziasmase de suprarealism, modernism în genere, era un precursor al oniricilor, la noi, avea ce spune. Continue reading “O moarte care n-a cântărit nici cât un fapt divers”

Interviu cu Adina Sas-Simoniak – un jurnalist din Chicago cu preocupari culturale si inepuizabile resurse crestine!

by Octavian Curpaș

.

JURNALISTA DE TELEVIZIUNE CARE ARDE PENTRU SEMENII SĂI –

pentru cei care nu-L cunosc pe Isus ca Domn si Mântuitor personal

 

Adina a venit pe lume intr-o zi de iarna, pe 10 ianuarie, in cel mai frumos satuc de la poalele Muntilor Zarandului, Cuvin, din judetul Arad si ca orice copil si-a iubit parintii, care din nefericire, astazi nu se mai afla printre noi. Pe tatal ei il descrie ca pe un om cu ochi bucurosi si verzi, plini de savoarea vietii si cu sufletul mare, prea mare pentru lumea aceasta mica. Un om pasionat de poezie si care a scris o poezie plastica si accesibila, incarcata de sentimentalism, de la el  mostenind de altfel, Adina pasiunea pentru versuri, literatura, arta, dar si fascinatia marilor taine ale lumii si setea de cunoastere. Continue reading “Interviu cu Adina Sas-Simoniak – un jurnalist din Chicago cu preocupari culturale si inepuizabile resurse crestine!”

Cine spun oamenii ca sunt eu!

George Danciu

.

Un nume bun este mai de dorit decât o bogatie mare, si a fi iubit pretuieste mai mult decât argintul si aurul.

                                                       PROVERBE, 22.1

.

Isus a venit în partile Cezareii lui Filip si a întrebat pe ucenicii Sai: „Cine zic oamenii ca sunt Eu, Fiul omului?”

Simon Petru, drept raspuns, I-a zis: „Tu esti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui Viu!

                                                                                                                                 Evanghelia dupa Matei, 16.

.

 .

PAREREA MEA SI A ALTORA, DESPRE MINE!

.

Eugène Ionesco, dramaturgul francezo-român, care a excelat în teatrul absurdului, se pare ca a zis si acest gând: Trasatura esentiala a geniului raului, e aceea ca aceasta se va afla cu foarte mare întârziere!

Dar nu numai geniul raului se va afla mult prea târziu, ci si cunoasterea personala sau a celor pe care-i punem în balanta în diferite ocazii în calatoria vietii. Fratii lui Iosif, care voiau sa-l omoare, însa în cele din urma fusese vândut de fratii sai ca sclav unei caravane care mergea în Egipt, si dupa ce a trecut prin mari peripetii, în închisoare si suferinte, ajunge al doilea om în Egipt, pe vremea unei mari foamete, vizitat de fratii lui care nu l-au recunoscut, ei marturisesc despre sine: suntem oameni de treaba!

Un tânar pianist în formarea sa artistica, a dat un spectacol la care a venit multa lume. La încheiere aplauzele nu mai conteneau sa se opreasca, însa tânarul ramasese resemnat si apasat, nemanifestând aceeasi exaltare ca si numerosul public. Cineva l-a întrebat:

De ce nu te bucuri de acesta reusita, alaturi de noi, entuziastii?, iar tânarul pianist, cu capul întristat, a zis:

Da, ati aplaudat, chiar ridicati în picioare, însa vedeti, acolo, în rândul întâi e cineva care sta jos. El e profesorul meu. Parerea sa e foarte importanta pentru mine, aceea conteaza cel mai mult. Ori el nu a fost miscat de prestatia mea!

***

Sa privim în Evanghelia lui Luca unde gasim o pilda care ne va lamuri pe deplin:

Vindecarea robului unui sutas – LUCA, 7

Un sutas avea un rob la care tinea foarte mult si care era bolnav pe moarte. Fiindca auzise vorbindu-se despre Isus, sutasul a trimis la El pe niste batrâni ai iudeilor, ca sa-L roage sa vina sa vindece pe robul lui.  Acestia au venit la Isus, L-au rugat cu tot dinadinsul si au zis: „Face sa-i faci acest bine;  caci iubeste neamul nostru si el ne-a zidit sinagoga.”  Isus a plecat cu ei; dar nu era departe de casa, când sutasul a trimis la El pe niste prieteni sa-I spuna: „Doamne, nu Te mai osteni atâta, pentru ca nu sunt vrednic sa intri sub acoperamântul meu.  De aceea nici nu m-am socotit vrednic sa vin eu însumi la Tine. Ci zi o vorba, si robul meu va fi tamaduit.  Caci si eu, care sunt sub stapânirea altuia, am sub mine ostasi. Si zic unuia: „Du-te!”, si se duce; altuia: „Vino!”, si vine; si robului meu: „Fa cutare lucru!”, si-l face.”  Când a auzit Isus aceste vorbe, S-a minunat de sutas, S-a întors spre norodul care mergea dupa El si a zis: „Va spun ca nici chiar în Israel n-am gasit o credinta atât de mare.”  Când s-au întors acasa, trimisii au gasit sanatos pe robul care fusese bolnav.”

Sa vedem care sunt cele trei pareri despre Sutas:

  • parerea sa, a sutasului, despre sine;

  • parerea oamenilor;

  • parerea Domnului Isus.

Parerea Sutasului despre sine:

Daca ne-am pune în locul sutasului, am raspunde cumva asa: sunt roman, din Roma. Un sutas, o persoana importanta, am sub mine, sub comanda 100 de soldati. Sunt un conducator, cu functie responsabila. Am absolvit Academia de la Roma. Noi, romanii, suntem poporul ales, noi stapânim peste alte popoare, noi suntem deasupra, întelegeti…

Însa sutasul, despre sine avea o alta marturie – înaintea lui Dumnezeu care vede ce e în inima omului, care cunoaste totul -, sutasul a zis:

„Doamne, nu Te mai osteni atâta, pentru ca nu sunt vrednic sa intri sub acoperamântul meu….”

Sutasul auzise de Isus, ca este un mare învatator, ca El poate si vindeca pe cei bolnavi. Auzise ca se vorbea ca El e Fiul lui Dumnezeu, Mântuitorul lumii! Sutasul era într-adevar vrednic de functia sa, el avea un cântar drept în inima sa si a cântarit bine starea sa vis a vis de Maretia lui Dumnezeu. El s-a vazut un nimic, un pacatos, nu s-a considerat vrednic ca Domnul Isus sa se deranjeze atât si sa vina în casa lui. I-a cerut doar: „De aceea nici nu m-am socotit vrednic sa vin eu însumi la Tine. Ci zi o vorba, si robul meu va fi tamaduit. Caci si eu, care sunt sub stapânirea altuia, am sub mine ostasi. Si zic unuia: „Du-te!”, si se duce; altuia: „Vino!”, si vine; si robului meu: „Fa cutare lucru!”, si-l face.”

Parerea oamenilor despre Sutas:

O parere autentica nu o pot da decât aceea care te cunosc. Pe sutas îl cunosteau cei din comunitatea în care se misca el.

Fiindca auzise vorbindu-se despre Isus, sutasul a trimis la El pe niste batrâni ai iudeilor, ca sa-L roage sa vina sa vindece pe robul lui. Acestia au venit la Isus, L-au rugat cu tot dinadinsul si au zis: „Face sa-i faci acest bine; caci iubeste neamul nostru si el ne-a zidit sinagoga.”

Sutasul avea relatii bune cu niste batrâni ai iudeilor. Ei i-au zis lui Isus: „Face sa-i faci acest bine; caci iubeste neamul nostru si el ne-a zidit sinagoga.” Sutasul era vorbit de bine. Sutasul era un om iubitor si plin de mila. (asemeni sutasului Corneliu, din Faptele apostolilor, 10). Batrânii si-au dat cu parerea catre Domnul: „Face sa-i faci acest bine;”Ei l-au sustinut în problema lui. Au marturisit bine despre sutas. Sutasul era un om darnic, a zidit sinagoga!

Parerea Domnului despre Sutas:

Când a auzit Isus aceste vorbe, S-a minunat de sutas, S-a întors spre norodul care mergea dupa El si a zis: „Va spun ca nici chiar în Israel n-am gasit o credinta atât de mare.”

Si Domnul Isus i-a îndeplinit rugamintea, vazând viata sutasului si credinta sa: Când s-au întors acasa, trimisii au gasit sanatos pe robul care fusese bolnav.”

***

Marturia, în paralel, a  apostolilor despre sine si aceea a Domnului Isus despre ei:

Parerea despre sine a apostolului 

Parerea Domnului Isus despre apostol

Pavel: Caci eu sunt cel mai neînsemnat dintre apostoli; nu sunt vrednic sa port numele de apostol, fiindca am prigonit Biserica lui Dumnezeu. (1 Corinteni, 15.9)

Da, mie, care sunt cel mai neînsemnat dintre toti sfintii, mi-a fost dat harul acesta sa vestesc Neamurilor bogatiile nepatrunse ale lui Hristos. (Efes., 3.8)

O, adevarat si cu totul vrednic de primit este cuvântul care zice: „Hristos Isus a venit în lume ca sa mântuiasca pe cei pacatosi”, dintre care cel dintâi sunt eu. (1 Timotei, 1.15)

Doamne”, a raspuns Anania, „am auzit de la multi despre toate relele pe care le-a facut omul acesta sfintilor Tai în Ierusalim; ba si aici are puteri din partea preotilor celor mai de seama, ca sa lege pe toti care cheama Numele Tau.” (Fapte, 9.13-14)

Dar Domnul i-a zis: „Du-te, caci el este un vas pe care l-am ales, ca sa duca Numele Meu înaintea Neamurilor, înaintea împaratilor si înaintea fiilor lui Israel;si îi voi arata tot ce trebuie sa sufere pentru Numele Meu.” (Fapte, 9.15-16)

Petru: Când a vazut Simon Petru lucrul acesta, s-a aruncat la genunchii lui Isus si I-a zis: „Doamne, pleaca de la mine, caci sunt un om pacatos.” (Luca, 5.8)

Simon Petru, drept raspuns, I-a zis: „Tu esti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui Viu!” (Matei, 16.16)

Si l-a adus la Isus. Isus l-a privit si i-a zis: „Tu esti Simon, fiul lui Iona; tu te vei chema Chifa” (care talmacit înseamna Petru). Ioan, 1.42

Si Eu îti spun: tu esti Petru, si pe aceasta piatra voi zidi Biserica Mea, si portile Locuintei mortilor nu o vor birui. (Matei, 16.18)

***

Sa raspundem la 4 întrebari care ne vor edifica:

Isus a zis: Ci, când esti poftit (la o cina), du-te si asaza-te în locul cel mai de pe urma; pentru ca atunci când va veni cel ce te-a poftit sa-ti zica: „Prietene, muta-te mai sus.” Lucrul acesta îti va face cinste înaintea tuturor celor ce vor fi la masa împreuna cu tine.

Caci oricine se înalta va fi smerit; si cine se smereste va fi înaltat.” (Luca, 14.10-11)

a) Pot eu sa aleg locul cel mai de jos cu toata inima?

– Isus Cristos l-a ales, S-a coborât pe pamânt si s-a facut rob si ascultator pâna la moarte, si înca moarte de cruce;

b) Pot eu sa rabd ca altii sa stea mult mai jos?

– Domnul Isus, nu a rabdat sa ne vada cazuti jos, în pacat si deznadejde; El a venit sa ne ridice, sa ne înalte; celor smeriti, de jos, El le da har, îi ridica;

c) Pot eu sa ma las ca altii sa ma aseze jos?

– firii noastre nu-i place deloc sa fim asezati cât mai jos, în locurile din spatele societatii; trebuie sa învatam lectia smereniei; pentru ca apoi sa fim înaltati, ridicati de El, ca fii ai lui Dumnezeu;

Zacheu era asezat de societate foarte jos, dar Domnul Isus a intrat la el în casa si a zis ca si el, Zacheu, e fiul lui Avraam, ca si în casa lui a intrat mântuirea si l-a facut fiu de Dumnezeu. Numai El te poate înfia, prin har si credinta. Glorie lui!

d) Pot sa ma asez eu acolo jos, în gândurile mele tainice?

  • un copil a primit vorba de la tata sa stea jos; dar n-a ascultat, atunci tatal a ridicat tonul si s-a asezat; dar a spus fratelui, ca s-a asezat pe scaun, dar în gândul lui, era tot în picioare, neascultator.

Cine spun eu ca sunt?

Cine spun oamenii ca sunt eu?

Cine spune Dumnezeu ca sunt eu?

Dumnezeu vede în mine si în dta ceea ce esti în viitor. În Zacheu a vazut un fiu al lui. În Pavel, asupritorul, de odinioara, a vazut nu doar un fiu al lui Avraam si al Lui, ci si un apostol credincios si ascultator…!

Trimte-i Domnului, gândul tau, ca ai nevoie de Isus în necazurile si bucuriile tale, sa spuna doar o vorba si viata-ti va fi schimbata!

Domnul e aproape de fiecare, la distanta unei rugaciuni sincere!

Ai mila de mine, pacatosul! Amin.

GLORIE DOMNULUI!

(Text inspirat de Cuvântul pastorului Nelu Moldovan – Biserica Penticostala SPERANTA Oradea)

Părerea mea și a altora, despre mine!

 George Danciu

Un nume bun este mai de dorit decât o bogăţie mare, şi a fi iubit preţuieşte mai mult decât argintul şi aurul.

PROVERBE, 22.1

Isus a venit în părţile Cezareii lui Filip şi a întrebat pe ucenicii Săi: „Cine zic oamenii că sunt Eu, Fiul omului?”

Simon Petru, drept răspuns, I-a zis: „Tu eşti Hristosul, Fiul Dumnezeului celui Viu!

                                                                      Evanghelia dupa Matei, 16.

 .

Cine spun oamenii că sunt Eu?

Eugène Ionesco, dramaturgul francezo-român, care a excelat în teatrul absurdului, se pare că a zis și acest gând: Trăsătura esențială a geniului răului, e aceea că aceasta se va afla cu foarte mare întârziere! Continue reading “Părerea mea și a altora, despre mine!”

Interviu cu Adina Sas-Simoniak, jurnalist de televiziune cu preocupari culturale si inepuizabile resurse crestine

JURNALIST DE TELEVIZIUNE CARE ARDE PENTRU SEMENI –

care nu-L cunosc pe Isus ca Domn si Mântuitor personal

 

Octavian Curpas

 

Adina Sas-Simoniak a venit pe lume intr-o zi de iarna, pe 10 ianuarie, in cel mai frumos satuc de la poalele Muntilor Zarandului, Cuvin, din judetul Arad si ca orice copil si-a iubit parintii, care din nefericire, astazi nu se mai afla printre noi. Pe tatal ei il descrie ca pe un om cu ochi bucurosi si verzi, plini de savoarea vietii si cu sufletul mare, prea mare pentru lumea aceasta mica. A fost un om pasionat de poezie, care a scris o poezie plastica si accesibila, incarcata de sentimentalism, iar de la el a si mostenit de altfel, Adina, pasiunea pentru versuri, literatura, arta, dar si fascinatia marilor taine ale lumii si setea de cunoastere. Mama, de profesie asistenta medicala, s-a distins printr-un spirit practic, prin faptul ca s-a aflat mereu in slujba oamenilor, de aceea locuitorii din satele vecine  apreciau la ea cel mai mult dedicarea si dragostea sincera pentru cei suferinzi. Daca femeia care i-a dat viata Adinei Sas-Simoniak s-a ocupat de vindecarea fizica a oamenilor, fiica ei i-a urmat oarecum chemarea, insa sub aspect interior, pentru ca si-a dorit dintotdeauna sa fie un sprijin pentru sufletele “bolnave”.

– Care este cea mai frumoasa amintire pe care o pastrezi din vremea copilariei?  

– Imi amintesc multe experiente frumoase din copilarie, totusi, legata de primii muguri ai talentului actoricesc, imi amintesc vag (si mai mult stiu din ce imi spuneau parintii si vecinii) ca pe la patru ani, suparata fiind ca bunica m-a pedepsit datorita unei nazbatii, mi-am facut “bagajul”- o bocceluta in care mi-am pus cateva haine, o pereche de pantofiori, o bucata de pâine si o sticla de plastic cu apa si… am plecat de acasa.  O, nuu, nu pe furis, pur si simplu mi-am luat ramas-bun de la ai mei si le-am spus ca merg sa locuiesc in padure, unde este libertate sa fac ce vreau, departe de “rautatea” bunicii si de pedepsele aplicate. Si fiindca tata imi tot striga din prag ca acolo sunt lupi furiosi, am luat si o bâta mare proptita de poarta, cu care bunicul “batea” nucii… Am privit spre padure si cu ochii la deal m-am apropiat de acesta, ai mei m-au urmarit indeaproape fara sa stiu. Sigur ca m-am oprit pe drum sa discut cu cateva persoane mirate, carora le-am explicat ca tocmai am decis sa imi parasesc caminul si sa iau drumul salbaticiei, ca pot fi mâncata de lupi, dar decât sa fiu certata pentru lucruri “de nimic” mai bine sa ma “pape” lupul, ca mi-ar placea sa îi vad pe toti ai mei cum se rup în doua de plâns dupa mine, daca imi vor mai gasi osemintele… Imi placea mult sa joc acel rol de victima. Dar, nu am facut prea multi pasi ca o vecina, intuind care este situatia, m-a invitat la o “cafea” de vorba, inainte de a merge sa imi dedic viata “pustiului padurii”. Si acolo, la un pahar de sirop de capsuni si intinzându-ne la multa vorbarie, a aparut Mos Ene care m-a trimis direct in bratele iubitoare ale bunicii, ce astepta cuminte semnalul la care putea sa ma “recupereze”.

 De asemenea, tot in jurul acestei vârste am compus primul cântecel pe care îl cântam pe “scena” (banca de la strada), imitând chitara, pianul, imbracata cu hainele mamei strânse cu tot felul de cordoane si incaltata cu pantofii ei. Asa ca, toti trecatorii beneficiau de un spectacol gratuit care se spune ca nu era rau, Dumnezeu inzestrandu-ma cu o voce frumoasa.

– Cum ai descrie anii de liceu si ce a avut special aceasta perioada pentru tine?

– Am absolvit liceul de matematica-fizica “Ioan Slavici” (azi “Moise Nicoara”), din Arad. Inca din copilarie am cochetat cu ideea de a fi actrita, asa ca si in liceu mi-am alimentat mult dorinta aceasta si am facut pasi “faptici”, inscriindu-ma in trupa “Teatru vesnic tânar” din Arad, o trupa de tineri talentati, selectati de actrita Emilia Dima-Jurca din Arad. Am luat lectii de actorie cu regretatul actor Ion Petrache de la Teatrul de Stat din Arad, un om care a pus in mine temelia pe care am cladit edificiul numit Teatru. Perioada liceului mi-a descoperit insa si tentatia pacatului, dorinta avida de glorie, de a fi cineva, dar a fost si un timp in care m-am infruptat cu literatura clasicilor pe care îi iubesc: Dostoievski, Tolstoi, Balzac, teatrul absurd al lui Eugen Ionescu… Am jucat în câteva piese de teatru, am realizat câteva momente poetice, unele dintre ele premiate. Cel mai mult mi-a placut momentul poetic: “A venit toamna…” de  Nichita Stanescu.

– Sa inteleg ca nu ai avut si alte optiuni, doar… teatru?

– In adolescenta am studiat muzica clasica si folk si o vreme m-am gandit sa dau examen la conservator, dar dragostea de teatru a invins.

– In ce an ai devenit studenta la teatru si cand ai absolvit facultatea?

– Am reusit la Academia de Teatru din Tg. Mures, sectia actorie în 1991, devenind licentiata în actorie în 1995.

– Ce materii ti s-au parut cele mai interesante si ce roluri ti-au placut?

– Mi-au placut arta vorbirii scenice, tehnica vorbirii scenice, istoria teatrului universal, istoria culturii si civilizatiei, dansul, canto. Sigur ca au fost interesante si materii ca: acrobatie, scrima, pantomima. Am savurat fiecare curs, mi-a placut sa cunosc cât mai mult si m-am straduit sa imi insusesc aceste cunostinte pentru a fi o actrita buna. In facultate am jucat eleva din “Lectia” lui Eugen Ionescu (in regia lui Radu Dobre Basarab) – mi-a placut mult acest rol, a fost greu, dar frumos. De asemenea, la clasa am jucat-o pe Sonia, intr-o dramatizare dupa “Crima si pedeapsa” a lui Dostoievski. De acest personaj am fost foarte legata.

– Ai avut ceva în comun cu personajele pe care le-ai interpretat?

– Nu cu toate am avut ceva în comun, dar fiecare rol a rupt ceva din mine, fiindca l-am trait. Adica, pur si simplu m-am transpus in personaj, iubindu-l asa cum era, chiar negativ. Am vrut sa merg pe linii noi, fara sa ma inspir din ce au facut altii. L-am considerat rolul meu si trebuia sa il traiesc in modul meu, unic, cu toate celulele fiintei mele.

– Ai avut vreo experienta deosebita în perioada studentiei?

– Daa, am avut o experienta care mi-a schimbat sensul, viata, tot, m-a renascut dintr-un alt “aluat”. Este cea mai frumoasa experienta din viata mea.

Inca inainte de a da admitere la teatru, l-am cunoscut pe Simi, actualul meu sot. El era crestin, eu credeam în tot felul de filosofii, îi citisem pe Kant, Shopenhauer si era un mare amalgam de de toate în mintea mea. Bunicii m-au dus la biserica, copil fiind, dar crescând, mi-am zis ca Dumnezeu nu este “modern”, nu se potrivea cu modul meu extravagant de a trai. Felul de a fi a lui Simi mi-a insuflat dorinta de a sti daca Isus exista. Si daca da, sincer, vroiam sa iau cumva legatura cu El pentru a ma schimba si pe mine si pentru a gusta pacea Sa. Interesant este ca în nevoia mea de a-L gasi, am dorit sa acopar acel gol interior cu religie, dar aceasta s-a dovedit doar un surogat. Domnul nu este o religie, El este o FIINTA care ne iubeste, ne asculta rugaciunea si doreste sa comunice cu noi. Aceasta am inteles când am citit Noul Testament si am inceput pentru prima oara sa ma rog sincer si spontan. Si asa, m-am apropiat tot mai mult de bratele Lui deschise. Cu cât ma apropiam mai mult de Dumnezeu, cu atât simteam mai acut nevoia de purificare, fiindca in lumina Sa clara îmi vedeam hainele murdare ale trairii mele fara El. Grea de pacate, am cazut la picioarele Lui si L-am rugat sa ma primeasca asa cum eram si sa imi stearga pacatele cu Sângele Sau. Alegându-L pe El ca Domn si Mântuitor personal, am facut cea mai buna alegere, fiindca Domnul a dat gust vietii mele si m-a împlinit.

– S-a vazut o diferenta in viata ta?

– Da. “Daca este cineva in Hristos este o faptura noua, cele vechi s-au dus, iata ca toate lucrurile s-au facut noi” (2 Corinteni 5:17). S-a vazut o mare diferenta in modul meu de a gândi, in raportarea la semeni, iar valorile crestine au doborât idolii non-valorilor din viata mea.

– Totusi, ai decis sa nu profesezi. De ce?

– Am vazut ca mirajul scenei este efemer. Scena mi-a dat popularitate (si aceasta trece mai curând sau mai târziu, in aceasta lume), dar Hristos mi-a dat viata vesnica, a revarsat iubirea Sa in viata mea… Cum sa mai traiesti intr-o lume iluzorie, jucându-te de-a viata, când poti sa traiesti deplin si sa te bucuri de prezenta lui Dumnezeu?

– Care a fost urmatorul pas, dupa absolvirea Academiei de Teatru?

– Dupa absolvirea Academiei de Teatru m-am ambitionat sa “atac” televiziunea. Am dat concurs pentru postul de realizator al emisiunii “Viata spirituala”, la Televiziunea din Arad si am reusit. Astfel, timp de aproape doi ani am realizat in fiecare sâmbata o ora de emisiune crestina, program care s-a retransmis in fiecare duminica dimineata. O scurta perioada am realizat si emisiunea “Agenda culturala”, in cadrul careia am avut bucuria sa îi iau un interviu regretatei actrite Leopoldina Balanuta, o actrita de mare valoare pe care am admirat-o mult.

– Sa trecem la viata ta particulara. Când te-ai casatorit cu Simi si când ati venit in Statele Unite?

– M-am casatorit cu Simi in decembrie 1995, iar in aprilie 1997 am venit in State.

– Cum a continuat cariera ta peste ocean?

– Fiindca sunt sentimentala, mi-a trebuit mult timp sa înteleg ca “aici trebuie sa imi fac rostul”, m-am simtit ca un lastar rupt din trupul copacului si ma dureau nervurile de atâta dor de ai mei, de tara, de prieteni, de “acasa” mea… Dupa câteva saptamâni de la sosirea in Chicago, am inceput sa realizez emisiuni la Televiziunea Bisericii Philadelphia din Chicago (realizam meditatii crestine si uneori prezentam emisiunea), iar când aceasta si-a incheiat activitatea, am colaborat cu Televiziunea Crestina Româna din Chicago, unde lucrez si acum. O scurta perioada am realizat emisiuni crestine, de turism, dar si recital de poezie la Romanian Sat TV din Chicago.

– Vorbeste-ne despre activitatea ta publicistica. La ce ziare si reviste ai colaborat si ai publicat?

– Debutul a fost in revista “Oastea Domnului”, unde am publicat câteva articole. De asemenea, am publicat in “Flacara Rusaliilor”, “Cuvântul Adevarului”, “Meridianul Românesc”, “Genesis”, apoi, timp de câtiva ani am editat revista Televiziunii Crestine Române – “Crestinul in actiune”. In aprilie 2003, a vazut lumina tiparului prima editie a revistei “Orizont crestin”, pe care am publicat-o pâna de curând, când am inceput sa realizam  site-ul http://www.orizontcrestin.org/

Revista “Orizont crestin” este probabil, singura care i-a unit pe crestinii din diferite confesiuni: ortodocsi, baptisti, penticostali, crestini dupa Evanghelie si adventisti. Inca de la inceput, am dorit ca aceasta sa-i adune pe crestini in jurul lui Hristos si nu in jurul unei orientari sau unei biserici. Am publicat articole semnate de pastori, preoti, crestini cu condeiul in mîna, arzând de dragul Domnului si pe paginile revistei niciodata nu s-a dat loc la puncte de vedere ale unei biserici, ci s-au dezbatut doar  subiecte comune din Sfânta Scriptura si teme care ne unesc. Revista a fost distribuita in toata comunitatea româna din Chicago si imprejurimi, in bisericile române de aici si a fost bine primita, mai ales ca a fost un fel de revista-caleidoscop care cuprindea: articole crestine, articole diverse, rubrici ca: “Stiati ca…?” (curiozitati), “Punct turistic”, “File de istorie”, “De la gospodine… pentru gospodine!”, “Sanatate”, “Coltul de literatura”, “Maxime si cugetari”, rebus, etc. Nu a fost sustinuta financiar de nici o biserica, ci ne-am straduit sa rezistam prin reclame.

In 2002, am publicat prima mea carte de versuri: “Perpendiculara pe un colt de nemurire” (Editura Multimedia, Arad). De asemenea, am editat doua carti de versuri: “Semnul vietii” (o placheta cu versuri ale pictoritei Dorothea Fleiss din Germania si fotografii ale artistei-fotograf Lia Deznan din Chicago) si cartea de versuri “Picuri din suflet” de Ion Soimosanu.

– Esti un crestin implicat, activ?

– Daca a fi implicat, activ inseamna a te “arunca” in apele furioase ale lumii pentru sufletele pierdute, atunci da, sunt un crestin activ. Fac insa prea putin din cate ar trebui sa fac, dar ma doare durerea lumii si am o mare pasiune – aceea de a câstiga suflete pentru Imparatia lui Dumnezeu.

– Ce altceva mai faci in prezent, pe lânga televiziune si scris? Care e preocuparea ta de capatâi la ora actuala?

– In primul rand, ma straduiesc sa fiu o mama si o sotie buna. In al doilea rând, m? ocup de consiliere spirituala. Sunt multe femei singure, neîntelese, in depresie, ce au nevoie de cineva care sa le asculte, sa nu le condamne, sa le puna sub picioare fasciculul de lumina care este credinta si care le conduce la Dumnezeu.

– Pentru ca esti actrita, te-ai gândit vreodata sa faci film crestin?

– Da, de multe ori. Si inca ma gândesc. Astept insa ca Dumnezeu, daca va fi voia Lui, sa ma directioneze intr-acolo, sa imi deschida o usa…

– Ai dori sa ne relatezi o anumita experienta pe care ai avut-o cu Dumnezeu?

– Da, as vrea sa va povestesc cum Domnul, in indurarea Sa cea mare, ne-a daruit-o pe Shanea, fetita noastra de 2 anisori si doua luni, minunea pe care o asteptam de zece ani. Ne-am dorit mult copii, dar timpul trecea si, dupa doua esecuri, dupa perioade in care ma simteam umilita, ca apoi sa devin resemnata, am urmat ceea ce Domnul, prin Biblie, ne sfatuieste: “Este vreunul printre voi bolnav? Sa cheme pe presbiterii Bisericii; si sa se roage pentru el, dupa ce-l vor unge cu untdelemn în Numele Domnului” (Iacov 5:14). Pastorul bisericii s-a rugat pentru mine si mi-a facut ungerea cu untdelemn, conform Cuvântului Domnului. Raspunsul a venit in scurt timp. Am ramas insarcinata, spre marea noastra bucurie. Dar iata ca, dupa opt saptamâni, au reaparut exact aceleasi simptome premergatoare pierderii sarcinii, asa cum s-a intâmplat cu cele doua sarcini precedente. Am apelat din nou la Domnul si El m-a vindecat imediat. Din acel moment,  sarcina a decurs fara nici o complicatie, fara sa intrerup lucrarea la care eram chemata. Pe 17 decembrie 2006, s-a nascut Shanea, care este o binecuvantare pentru noi.

Domnul a facut multe minuni in viata mea si consider ca acesta este modul Lui obisnuit de a fi. El este Salvatorul, Vindecatorul, Eliberatorul, El-Shaddai (Dumnezeul cel Atotputernic), un Dumnezeu “activ”, as putea zice, care comunica cu noi si intervine in viata noastra, daca Ii dam voie.

– Ce hobby-uri ai?

– Sunt pasionata de Domnul, as vrea sa-L explorez si sa cresc in relatia cu El. Imi place sa citesc Sfânta Scriptura, fiindca gasesc in ea refugiu si raspuns la dilemele mele. Ii lecturez cu placere pe John Ortberg, Bill Hybels, Smith Wigglesworth, Jim Cymbala si unele carti mi se “lipesc” de mâini. Consider ca este un hobby, dar si o responsabilitate sa le vorbesc oamenilor despre Domnul. Lucrez cu bucurie la website-ul de care va spuneam: http://www.orizontcrestin.org/ si pe care va invit sa il vizitati. Sunt fascinata de drumetii, imi plac muntele, padurea, pescuitul, fotbalul.

– Dupa parerea ta, care este cheia succesului spiritual?

– A ramâne in Hristos. Imi amintesc acum o rugaciune a lui Oswald J. Smith si care suna asa: “Doamne, iata mâinile mele. Ti le consacru. Ajuta-ma sa nu ating nimic cu ele care nu este pe placul Tau! Si aici sunt picioarele mele. Ti le daruiesc Tie. Nu le lasa sa alerge unde nu trebuie! Aici sunt ochii mei. Nu-i lasa sa priveasca la lucruri care pot intrista Duhul Sfânt! Urechile mele sa n-asculte ceea ce Te dezonoreaza pe Tine! Gura mea sa nu rosteasca niciodata cuvinte pe care Tu nu vrei sa le auzi! Mintea mea sa nu retina nici un gând si nici o imagine care nu este curata! Iar inima mea sa nu iubeasca altceva decât lucrurile Tale!”. Aceasta inseamna dependenta de Domnul, daruire totala, ramânere in El. La o astfel de traire ne cheama Dumnezeu pentru a detine cheia succesului spiritual.

– Ce planuri de viitor ai?

– Una dintre dorintele mele despre care vorbesc la timpul viitor este aceea de a publica o carte de versuri si eseuri – “Clepsidra cu sentimente”. In prezent, lucrez la un roman in care explic, pornind de la experienta mea personala, care a culminat cu intoarcerea in bratele Domnului, ce inseamna o viata traita fara Divinitate. Il rog pe Dumnezeu sa imi dea in continuare putere in consiliere, in evanghelizare si inspiratie pentru a realiza si pe mai departe  emisiunea “Cuvinte pentru suflet”, la Televiziunea Crestina Romana din Chicago.

– Cum crezi ca ar trebui sa fie biserica de azi, trupul lui Hristos, pentru a fi influenta in lume?

– Cred ca Biserica trebuie sa fie o torta in lumea de intuneric si pacat in care traim, iar crestinii sunt chemati sa iasa dintre zidurile ei frumoase, cu scaune confortabile si sa mearga in lume, in transee, acolo unde se moare, acolo unde este durere si deznadejde. Menirea Bisericii ramâne aceea de a fi un spital pentru cei suferinzi, un loc in care Duhul mângaie, leaga ranile si ridica poverile. Ne-am obisnuit sa nu avem probleme, sa ascultam cuminti predica si sa plecam acasa cu constiinta impacata ca am mers la Casa Domnului, iar in cazul in care mai etalam si o oarecare “râvna”,  nimic nu ni se pare mai normal decât sa ne indreptam atentia spre cei din tara (vorba unui crestin – “toti fac misiune in România, insa aici, in “Ierusalimul” nostru, chiar le-am rezolvat pe toate?”). La Chicago, de exemplu, traiesc câteva zeci de mii de români care nu au o relatie personala cu Domnul, deci cum se implica biserica româna de aici pentru a recupera aceste suflete? Pentru ca biserica sa fie influenta trebuie in primul rând, sa se imbrace cu putere de sus, fiindca doar Duhul Sfant ne poate salva din mocirla pacatului. De asemenea, devine imperios necesar ca biserica sa isi cunoasca menirea, aceea de a evangheliza (si sa inceapa aceasta misiune cu “Ierusalimul” in care ne-a asezat Domnul), iar in al treilea rând, sa foloseasca resursele mass media (care este o putere) pentru a raspândi Vestea Buna.

Octavian Curpas

Phoenix, Arizona

Martie 2009

 

 

 

EUGÉNE IONESCO, ÎNTRE OROAREA DE A TRAI SI OROAREA DE A MURI

de Andrei OISTEANU

 

 

Cum comemoram un scriitor clasic?

Slefuindu-i lespedea de pe mormânt? Lacrimând patetic la poalele monumentului?

[pullquote]

Cum comemoram un scriitor clasic? Slefuindu-i lespedea de pe mormânt? Lacrimând patetic la poalele monumentului? (Re)citând nostalgic câteva clisee uzate si abuzate? Sau încercând sa aflam mai multe despre viata si opera lui, despre sperantele si nefericirile lui, despre eventualele lui traume si despre modul cum a stiut sa le depaseasca?

[/pullquote]

(Re)citând nostalgic câteva clisee uzate si abuzate? Sau încercând sa aflam mai multe despre viata si opera lui, despre sperantele si nefericirile lui, despre eventualele lui traume si despre modul cum a stiut sa le depaseasca?

 

Într-un text programatic din 2003, intitulat Mai e nevoie de biografii?, Mircea Cartarescu – intrigat de sablonizarea si falsificarea biografiilor scriitorilor români – scria urmatoarele: „Biografia autorilor era plicticoasa si greu de suportat în istoriile literare clasice nu numai datorita acumularii seci de date, ci si sentimentului ca ti se vinde o butaforie, sentiment pe care l-am avut de-atâtea ori ca student ascultând cursuri despre olimpianismul lui Odobescu (fara sa se sufle o vorba despre sinuciderea lui din dragoste si despre morfinomania sa)”.

Se împlinesc o suta de ani de când, la 13/26 noiembrie 1909, s-a nascut la Slatina Eugen Ionescu. Cu acest prilej, public un fragment dintr-o carte în curs de aparitie la editura Polirom, intitulata Narcotice la români. Istorie, religie si literatura.

 

Ionesco diagnosticat de Cioran

Lui Cioran i-a placut sa-i diagnosticheze si sa-i doftoriceasca pe altii. „Ca orice bolnav care se respecta – observa inspirat Marta Patreu –, [Cioran] a început sa faca pe doctorul. Nu numai cu sine, ci si cu altii”. În ceea ce-l priveste pe Eugène Ionesco, diagnosticul dat de Cioran este de domeniul psihiatriei: „În fond [Eugen] e foarte nefericit, vesnic pândit de crize depresive, de accese insuportabile de apatie”, îi scria Cioran prietenului Arsavir Acterian la 13 martie 1979. O criza severa de depresie psihica a traversat Eugène Ionesco în primavara anului 1967, când a plecat în Elvetia pentru tratament. Ca sa-si depaseasca depresia, dramaturgul bea alcool, care evident îi accentua criza. Nu putea iesi din acest cerc vicios si cauta alinare, telefonându-i lui Cioran la Paris. Paradoxal, proverbialul propovaduitor al sinuciderii a devenit psihiatrul care îl alina pe depresiv.

Ceea ce-si noteaza Cioran în Caiete în aprilie 1967 pare incredibil: „E[ugen] îmi telefoneaza din Lucerna, unde ar trebui sa faca o cura într-o clinica. E ora 10 dimineata si îmi spune ca nu mai rezista; ca nu poate iesi din crizele de depresie si ma întreaba cum fac ca sa traiesc. Îi raspund ca exact aceeasi întrebare mi-o pun si eu, si ca ma admir ca pot sa continui. Eu însa nu beau, si i-am spus lui E[ugen] ca alcoolul e diabolic, ca atâta vreme cât o sa bea nu va putea iesi din infern […]. E[ugen] telefoneaza taman la miezul noptii de la Zürich. Plânge, suspina, miorlaie aproape, îmi spune c-a baut în cursul serii o sticla de whisky, ca e în pragul sinuciderii, ca-i e frica […]. Îl implor sa nu mai bea, sa plece din Elvetia si sa se interneze într-o clinica la Paris, ca sa poata fi vizitat. […] I-am spus ca trebuie neaparat sa se abtina de la alcool; îmi spune ca nu poate; c-a încercat si stie ca-i e cu neputinta. […] I-am spus ca daca nu renunta macar o saptamâna-doua la alcool, e pierdut. Astazi i-am spus: nu bea, daca simti ca ai pofta sa bei, ia o carte de rugaciuni, spune o rugaciune. Îmi spune ca nu mai poate sa se roage, ca a încercat mai de mult, dar ca acum îi e cu neputinta. Si începe iarasi sa se plânga si sa protesteze: Nu mai sunt jucat în Germania etc. […]. E[ugen] îmi telefoneaza de doua ori pe zi de la Zürich. Dimineata îmi promite ca nu bea, seara e beat si-mi vorbeste despre sinucidere. Iar eu, care am facut apologia sinuciderii, încerc sa-l împiedic s-o faca”.

Principalul motiv al deprimarii dramaturgului era impresia ca nu mai este jucat si ca celebritatea lui apune. Impresia lui Eugène Ionesco era falsa, având în vedere faptul ca în acei ani piesele lui erau foarte jucate în toate teatrele din Europa (din 1964 chiar si în România comunista). Dar, cum stim, perceptia unui fenomen poate sa fie complet diferita de fenomenul însusi. „Gloria lui morbida, absurda, nefasta, – scrie Cioran – nu a facut decât sa-i agraveze starea si problemele. O glorie ce are chipul blestemului.”

Diagnosticul lui Cioran este de nivelul unui autentic psihiatru. Celebritatea are asupra lui Eugène Ionesco efectul unui drog periculos, care produce dependenta. Este un soi de „elixir al diavolului”. Când doza acestui narcotic scade, dramaturgul îl înlocuieste cu un alt narcotic, alcoolul, care este însa si mai periculos. “«Celebritatea» – noteaza Cioran în Caiete – este o otrava pentru el, un drog ce i-a adus [lui Ionesco] doar neajunsuri, din care nu se-alege cu nici o bucurie adevarata: o tortura, o pedeapsa, o veritabila agonie, de care însa nu s-ar putea lipsi. […] Alcoolul si celebritatea sunt lucrari ale diavolului. Sa nu cazi în patima celui dintâi, sa n-o cauti pe cea de-a doua. Doua primejdii care nu ma pândesc, chiar daca în tinerete am trecut foarte aproape de prima”.

 

Uitarea de sine

De regula, se stie despre alcoolofilia lui Eugène Ionesco. În dimineata de 2 iulie 1966, de pilda, Cioran se întorcea „beat crita” dupa un pantagruelic chef nocturn cu Ionesco: „Este incredibil cât poate E[ugen] sa manânce si sa bea”, îsi noteaza Cioran în jurnal. Putem oare sa dam totala crezare notatiilor de jurnal semnate de Cioran? Sunt notatii cvasi-caricaturale în ceea ce-l priveste pe Ionesco. Stim ca Emil Cioran era excesiv în scris si ca ar fi putut sa exagereze si în cazul depresiei dramaturgului. „A gândi înseamna a exagera”, îsi nota el în jurnal în 1963. „Exagerez, fara îndoiala”, îi scria Cioran lui Arsavir Acterian într-o epistola din 1974.

Ar trebui deci sa coroboram informatiile provenite de la Cioran cu altele. Ar fi unele semnale din tineretea bucuresteana a lui Eugen Ionescu. Mihail Sebastian, de pilda, îsi nota în jurnal, în februarie 1941, ca într-o dimineata Ionescu (atunci în vârsta de 31 de ani) s-a îmbatat repede, dupa câteva cocktail-uri”. Foarte agitat psihic si „ametit de bautura”, Ionescu s-a confesat prietenului Sebastian ca mama sa „a ramas evreica pâna la moarte, când el – Eugen – cu mâna lui, a botezat-o”. Ionescu s-a destainuit „ca si cum l-ar fi apasat [o taina], ca si cum s-ar fi înabusit”, noteaza Sebastian în jurnal. Trebuie sa tinem cont de conjunctura momentului. Scena se producea la circa doua saptamâni dupa rebeliunea legionara si pogromul de la Bucuresti (21-23 ianuarie 1941), când cripto-evreitatea lui Eugen Ionescu era într-adevar în masura sa produca angoase. Informatia nu este complet relevanta, dar este un simptom ca, atunci când trecea printr-o tulburare psihica, Eugen Ionescu încerca sa se echilibreze bând alcool.

 

Informatiile provenite din jurnalul lui Cioran din anii ‘60 pot fi coroborate cu cele provenite de la Eugène Ionesco însusi, din aceeasi perioada. Sa luam un text confesiv, „Présent passé, passé présent”, scris de Ionesco chiar în anul 1967. Dramaturgul se plânge ba ca a ajuns „la capatul succeselor”, ba ca îl doare cumplit capul dupa ce s-a îmbatat, ba ca – la nici 58 de ani – îsi pierde complet memoria din cauza bauturii: „Când beau prea mult, nu-mi mai amintesc ce s-a întâmplat, ce am spus, ce mi s-a spus, ce am facut. Mi se povesteste a doua zi. Nici o amintire, doar o pata neagra”. Este declaratia unui om caruia îi este groaza de uitarea de sine „ca de moarte”: „Mi-e frica de uitare ca de moarte. Ma uit pe mine. Ma pierd pe mine. Ma înstrainez de mine”. Într-un cunoscut studiu (Mythology of Memory and Forgetting, 1963), Mircea Eliade a comentat mitologia si simbolistica „uitarii”, a „betiei” si a „pierderii de sine”.

 

Fericit nu eram decât beat”

Concludent este si un alt text confesiv al dramaturgului, Journal en miettes, publicat la sfârsitul anului 1967. Din pacate, intrarile în jurnal nu sunt datate. Volumul este compus din pagini de confesiune tinute de scriitor în anii ‘60, pâna în vara anului 1967. Jurnalul cuprinde deci si episodul internarii în clinica de la Zürich, din aprilie 1967. Era probabil vorba despre celebra Clinica psihiatrca a Universtatii din Zürich, unde a lucrat dr. C.G. Jung la începutul secolului. „Betia nu rezolva nimic, dar nici psihologia elvetiana”, conchide pesimist Ionesco.

Problema „celebritatii” („parte placuta, parte insuportabila”), ca motiv al depresiei dramaturgului (“nu mai sunt jucat”), transpare si în acest caz: „Administratorul Comediei Franceze m-a chemat chiar adineaori la telefon spunându-mi ca îl intereseaza ultima mea piesa. Ce putin îmi trebuie ca sa ma reechilibrez în dezechilibru”. Totusi problema gloriei personale apare în jurnalul tinut de Eugène Ionesco într-o forma mai putin obsesiva decât o prezinta Emil Cioran. Autorul Rinocerilor nu risca sa devina “marioneta propriei vanitati”, cum prevazuse cu trei decenii înainte Pompiliu Constantinescu („Eugen Ionescu – sau marioneta propriei vanitati”, 1934). Poate doar „un clown singuratic si trist”, cum l-a descris cu drag Michael Finkenthal: „Iubitul nostru clown, Ionesco”.

Aevaratul motiv al depresiei lui Eugène Ionesco este, simplu spus si cu propriile sale cuvinte, „frica de moarte”. El supravietuieste dilematic, „sfâsiat între oroarea de a trai si oroarea de a muri”. Paradoxal, frica de moarte poate sa dea nastere gândurilor suicidare. Este vorba de o spaima terorizanta în fata misterului mortii si o povara strivitoare de a trai în bezna emanata de „Soarele negru al melancoliei”, în celebra formulare a lui Gérard de Nerval, citata în jurnal chiar de dramaturg. „Am fost chinuit, sunt si acum, deopotriva de frica de moarte, groaza de vid, si de dorinta fierbinte, nestapânita, presanta de a trai”, noteaza Eugène Ionesco. Melancolia lui Ionesco se confunda cu nefericirea de-a se simti “pierdut în lumea asta sortita mortii”. Printre altele, alcoolul este considerat un remediu împotriva melancoliei si a spaimei patologice. Iata câteva “farâme” din jurnalul intim al dramaturgului, în care “uitarea de sine” este provocata de pierderea memoriei, provocata la rândul ei de betia alcoolica: „N-am stiut sa uit de mine. Ca sa uit de mine, ar fi trebuit sa uit nu numai de propria mea moarte, ci sa uit totodata ca cei pe care îi iubim mor si ca lumea are un sfârsit. Ideea de sfârsit ma înspaimânta si ma scoate din minti. Cu-adevarat fericit n-am fost decât când eram beat. Din pacate, alcoolul ucide memoria, si n-am pastrat din euforiile mele decât niste amintiri încetosate”. Sau: „Fericit nu eram decât beat. Din pacate, a doua zi uitam aproape tot, nu mai aveam habar din ce fusese facut acel soi de fericire.”. Sau: „Frica asta cumplita, panica asta. La caderea noptii, navaleste peste mine. Doresc singuratatea, nu o pot suporta […] Bautura îmi lipseste. Un pahar e deajuns ca frica sa dispara.” Scris într-o clinica de psihiatrie din Elvetia, ultimul pasaj pare sa fi iesit din mantaua melancolicului Bacovia: “Singur, singur singur… / I-auzi cum mai ploua. / Vreme de betie / Ce melancolie !” (poezia Rar, 1906).

Imaginând un pseudo-jurnal post-mortem tinut, chipurile, de Eugène Ionesco însusi, eseistul Adrian Mihalache îl face pe dramaturg sa-si remenoreze spaima de moarte si remediile care o “anesteziau”: „Mie, alcoolul si tutunul mi-au anesteziat, macar pe moment, angoasa în fata mortii”.

Injectii sa dea la cap spaimei”

Este greu de crezut ca Eugène Ionesco, având probleme depresive si trecând prin câteva clinici de profil, nu a fost tratat cu preparate farmaceutice psihoactive. În aprilie 1964, Emil Cioran îsi nota în jurnal faptul ca prietenul sau “X” (foarte probabil Eugène Ionesco) era în “degringolada”, plângându-i-se ca un doctor psihiatru “i-a recomandat stupefiante ce-i dau o stare de euforie, urmata de crize de depresie”. Cioran i-a replicat ca stupefiantele (“fericire cumparata”) „nu fac doua parale” si ca un psihiatru „nu va reusi niciodata” sa-l vindece. Este clar ca Cioran ura visceral azilurile psihiatrice si pe doctorii „jalnici” care bântuiau pe culoarele lor. Nu si Eugène Ionesco. Internarea într-un astfel de stabiliment era pentru el placuta abandonare într-un spatiu în care se simtea complet scutit de responsabilitate. „Mi-ar place sa traiesc toata viata într-o clinica, – îsi noteaza dramaturgul – într-o camera luminoasa, curata, de clinica. Din moment ce tot suntem în închisoare mi-ar place macar sa mi-o aleg pe asta.” Elogiul adus parintelui pshiatriei este si el simptomatic. Pentru Eugène Ionesco, Sigmund Freud a fost un „alt mare evreu”, un „mare rabin, din cea mai pura traditie a rabinilor”, un „doctor de suflete” care “a vrut sa exorcizeze ura”.

Dar despre ce fel de “stupefiante” putea fi vorba în cazul lui Ionesco? Ce remedii psihoactive i-au fost recomandate? Unele date transpar chiar din “jurnalul oniric” pe care l-a tinut dramaturgul. Iata un vis din acea epoca (mijlocul anilor ’60), când Eugène Ionesco era internat într-o clinica psihiatrica si se plângea ca îi lipseste alcoolul cu care ar putea sa-si atenueze traumele provocate de spaime. În vis, Eugène Ionesco ajunge la un birt în care cere “ceva de baut”. „Nu pot sa va dau de baut – spune cârciumarul din vis – decât daca îmi prezentati certificatul dumneavoastra de sanatate mintala. […] Se pare ca sunteti nebun, vi s-au facut injectii, sunteti drogat.” „Injectiile acelea mi le-a facut un doctor, ca sa dea la cap spaimei”, explica Eugène Ionesco în vis. Dar nu reuseste sa-l convinga pe cârciumarul din vis, asa ca pleaca la un alt birt, unde comanda acelasi lucru: bautura. „Astept zadarnic, astept si visul se sfârseste în asteptarea asta.” Dimineata, dramaturgul îi povesteste visul rezumat mai sus psihiatrului din clinica în care era internat (probabil doctorului care i-a prescris “drogurile”). Este profund nemultumit de explicatia simplist freudiana data de psihiatru si ajunge la concluzia ca visele lui sunt de fapt reflectari foarte directe, nesublimate, ale realitatii. În aceste conditii, este rezonabil sa banuim ca lui Eugène Ionesco i-au fost într-adevar prescrise injectii cu medicamente psihotrope, menite – cum spune chiar el – „sa dea la cap spaimei”.

Nevoia de euforizante”

Undeva, în „Jurnal în farâme”, tinut pâna în anul 1967, Ionesco noteaza urmatoarele în privinta modului cum îsi percepe propriul corp: „Am avut întotdeauna o proasta cenestezie: nu mi-e bine în pielea mea. De unde si nevoia de euforizante sau de bautura…”. Ne putem întreba din nou despre ce “euforizante”, “medicatii”, “injectii” si “droguri” ar putea fi vorba. Eugène Ionesco a fost discret în aceasta privinta.

Exista totusi în jurnal un pasaj care îl tradeaza pe dramaturg. El noteaza acolo despre stari de “euforie”, dar nu ca urmare a ciclotimiei, ci provocate de „alte medicatii” care îl „descarca de toxine [psihice]”. Iata pasajul in extenso: „Când si când, [simt] o oarecare euforie. Datorata cui? Singuratatii, regimului alimentar strict si altor medicatii care fac ca organismul meu sa se descarce de toxine? Faptului ca ma descarc de toxine scriindu-le, adica azvârlindu-le afara din mine? Sa fie pur si simplu isidonul pe care-l iau de vreo zece zile si al carui efect trebuie ca începe sa se simta? Cu toate astea, noaptea trecuta, ieri seara si pâna azi dimineata, eram prabusit, în plina disperare. Se pare ca vântul rau de la Zürich provoaca astfel de deprimari; pesemne ca exista si vânturi euforice. Nu filozofia ne vindeca sau ne îmbolnaveste. Suntem la cheremul vânturilor”.

De fapt, nu exista un medicament numit Isidon. Eugène Ionesco (sau cel care i-a transcris jurnalul) a notat incorect numele remediului. Este vorba probabil despre Insidon – un produs al industriei farmaceutice germane, un antidepresiv menit sa vindece bolile „insidioase” (de aici numele medicamentului), care apar fara simptome, din categoria Generalized Anxiety Disorder (GAD), cum este melancolia. Un alt nume comercial al acestui preparat anxiolitic este Opipramol. I s-a dat si acest nume pentru ca este un opioid. În termeni farmaceutici, opioid nu este un medicament care contine opium sau care provine din el (cu alte cuvinte, nu este nici un opiat, nici un opiaceu), ci este un narcotic sintetic al carui efect seamana cu cel al unui opiat.

 

Picto-psiho-terapie

Dupa cum am vazut, starea lui Eugène Ionesco nu s-a îmbunatatit nici peste 12 ani, la sfârsitul anilor ‘70. Eugen este „foarte nefericit” – îi scria Emil Cioran lui Arsavir Acterian în 1979 –, fiind „vesnic pândit de crize depresive”. La batrânete, în perioada 1980-1988, Eugène Ionesco a fost invitat de doi colectionari de arta elvetieni, Franz Larese si Jürg Janett, sa îsi petreaca verile la St. Gallen, un orasel la est de Zürich. Acolo, într-un atelier pus la dispozitia sa, Ionesco participa la sedinte de picto-psihiatrie, dupa cum declara cei doi colectionari. Era vorba de sedinte de picto-psiho-terapie neinstitutionalizate, cum mi-a precizat Ion Vianu, care l-a vizitat în acei ani pe dramaturg la St. Gallen si l-a vazut pictând în atelier. Aceasta metoda de diagnosticare si tratament psihiatric a avut succes în epoca, mai ales în Elvetia, tara lui C.G. Jung.

În patrimoniul fundatei din St. Gallen, Larese und Janett Stiftung, au ramas câteva zeci de lucrari de arta (litografii si guase) realizate de Eugène Ionesco. În 2003 acestea au fost donate, unele la Muzeul de Arta din Basel, iar altele la New Europe College din Bucuresti. Aceste surprinzatoare tablouri, realizate de Eugène Ionesco în anii ’80, pot fi vizionate la sediul NEC, din strada Plantelor, nr. 21. Îi multumesc lui Andrei Plesu, rectorul NEC, pentru ca mi-a oferit aceste informatii.

——————————————————————–

Nota:

Ddin lipsa de spatiu s-a renuntat la notele bibliografice.

Andrei OISTEANU

http://www.revista22.ro

Bucuresti

 

PAMFLET: REPAGINARI CU HAZ GROTESC

Motto: Primim din America

Arzi, deci existi!Ce vîlvatai
ce rug superb sînt anii tai!
Daca-ai muri si iar te-ai naste
În acest semn te voi cunoaste:
Trecut prin flacari, pur, subtire,
Si mistuit în omenire”.
Nina Cassian, trans-nonagenara


O pagina din „epopeea zgîmbaiana”* Hazul si grotescul – sau Titi zis Zombi* Chestia aia… revolutie…*! „striviti partidele”! Zgîmbau de Hunedoara, sau noua heraldica a corbilor de semanaturi…

Realizarile 1990-2011, ale artistului plastic de care facem vesela si necum trista vorbire aniversara, asa cum au aparut în raposata revista Memoria, a fie iertatului Banu Radulescu, fost pacient pe rotile la Geoagiu Bai. Prietenii stiu de ce.

Anno Domini 1990. Un tânar agitat foarte, revolutionar cu banderola în decembrie, acum plin de verva revolutiei justitiare, cocotat pe wc-urile stadionului „Corvinul”, cu o pancarta, la vizita electorala a lui Ion Ilici-Iliescu si Dan Iosif, Constantin Zgîmbau scapa de furia aplaudacilor fanati ai „Eliberatorului”. Îi public în ziarul „Renasterea Hunedoarei” un atac la adresa orfelinatului din Baia de Cris, unde C.Z. îl acuza pe director ca ar fi fost abuzat în anii internarii lui acolo, (el fiind nu orfan, ci abandonat de familia saraca, cu numerosi copii, originara din Moldova. Îi public si un drept la replica directorului. Înainte de a pleca la facultate, C.Z. initiaza campanii de distribuire a ajutoarelor venite din occident (Franta, Olanda, Germania), pentru orfanii din judet, cu un activism iesit din comun si apoi se manifesta protestatar. La facultate, devine lider sindical al studentilor si erou al unor actiuni protestatare, soldate cu acte de violenta în urma carora Zgîmbau este amendat (amenda i-o plateste Ion Cristoiu, care avea un subiect suculent astfel), dar apoi, acuzat de agresiune, Zgîmbau este detinut în penitenciarul Bîrcea. Va sustine ca adevaratul motiv ar fi unul politic…

Coment redactional 2011: Curioase sunt câteva detalii din estimp.

1. Zgîmbau nu s-a aliat cu dl ex. fost presedinte de onoare al revolutionarilor hunedoreni (oras martir, cu sapte împuscati în dec. 1989) – Iv Martinovici, nici cu primul senator emanat din zona, dl. prof Dinis Ion, fost prof. de marxism, nici cu taranistii lui Coposu, pe listele carora eroul C.Z. a candidat initial, ci abia mai târziu, cu pedelistii lui Stolojan-Pogea, sub cerul portocaliu al Hunedoarei.

Revenind lapidar la story-ul comemorativ: întemnitat la Bârcea, Titi acuza politia (fosta militie) de nedreptate, remember excelente versisaje de CARICATURA, a la maniere de Goya în perioada CAPRIICIILOR, dar el fiind si subiect frecvent al presei în alegerile locale si parlamentare, caricaturizând-o prin expozitii ulterioare, si devenind subiectul preferat al ziarelor si tv. locale. Un amic, big jurnalist post-revo’, bine a zis: „Pai mai, Gelule, daca nu ar fi Titi, noi ce am avea sa scriem la ziar?”

Este sustinut de p.d. iar fiind sustinut de Ghe. Pogea, primarul ales N. Schiau îl va salariza ca functionar principal al primariei Hunedoara, calitate în care C .Z. va dirija tot ce misca în domeniul artei si culturii, etc. La alegerile din 2007, candideaza pt functia de primar, dar nu obtine decât cca. 15 voturi… etc… Epopeea zgîmbaiana culmineaza cu „spectacolul” care, peste ani, va semana cu cel al secuiului Barna, recent (2011), al spânzurarii simbolice în piata, a unei papusi din cârpe numite Avram Iancu. Zgîmbau, însa, a oferit un spectacol cum spune el „hazos si grotesc”, datorita pierderii alegeri locale de dl primar Schiau, (pdl) în favoarea, în favoarea lui Ovidiu Hada (pnl): în fata primariei, a înscenat un absolut ionescian teatru-ambulant, în care a intrat îmbracat în zeghe, pe platforma unui camion de pompe funebre, strigând lozinci, eshibând scene în care îsi auto-înscena executia da catre calai mascati, a la maniere medievale, etc. Apoi a stat câteva zile în „ recuzita” de rigoare, la usa primariei… Neluat în seama, el a intrat cu lanturi la picioare în cladire, astfel determinându-l pe primara sa îl evacueze cu jandarmeria… Astfel a luat sfârsit episodul ix al unui lung serial, de 20 de ani, din tele-novela-epopee (cum preferati), a dlui Titi care în anii 1990, clama curentul revolutionar în arta, îmbracat în sumanul lui Zelea, „Zombart”, adica, explica el, de la Zombi africani, sau daca vreti strigoii din mitologie.

Cu toate fatetele ei, epopeea lui Titi este într-adevar, o alegorie grotesc- hazoasa, a ultimilor 20 de ani, din fosta cetate a otelului, Hunedoara. Iar acum, dl profesor de desen Constantin Zgîmbau, stabilindu-se pe dealul Ghelariului, pare a fi atins întelepciunea, dedicându-se catedrei, si valorificându-si, se aude ca e un as al proiectelor si al facerii banilor prin arta, talentul autentic, pe care personal îl consider nu atât rodul scolii, cât al frustrarilor din copilarie si resimtite cu surdina, probabil pâna în adâncile batrâneti…
———————————————————————-
P.S. Draga Titi Zombartistule, ca fost editor al acelui saptamânal numit „Renasterea Hunedoarei”, care avea deviza crestina „Daca dragoste nu e, nimic nu e” (via Marin Preda), dupa 20 de ani parafrazez: „Daca adevar nu e, mai nimic nu e!”

***
Nota:
Constantin Zgâmbau face greva foamei, dupa ce a înfundat si puscaria pentru modul extravagant de a se certa cu puterea. Artistul hunedorean este înca în greva foamei si spune ca nu va renunta nici în ruptul capului pâna când comisia de disciplina nu se va întruni sa analizeze plângerea formulata de primarul Ovidiu Hada. Acesta din urma a declarat ca o parte din membrii comisiei au demisionat si ca aceasta va fi formata când se vor gasi oamenii necesari. „Când va exista o comisie ea se va întruni. Voi propune ca domnul Zgâmbau sa fie expertizat psihic la Bucuresti si îmi pare rau ca legea nu îmi permite sa îl arestez”, a declarat edilul sef Hada. Zgâmbau povesteste ca a început campania de proteste înca din 1990” de la chestia aia care-i zice revolutie”. „De atunci ma aflu în opozitie cu toate puterile, pe care am reusit sa le irit nu mult, ci foarte mult, motiv pentru care eram vânat. Cu toate acestea, orice protest al meu s-a bazat pe spectacolul vietii. Protestele mele îmbina hazul, dar si grotescul, totul fara violenta” a declarat Zgâmbau. Dar seria lunga de proteste la care a participat Zgâmbau a sfârsit de doua ori în închisoare, odata la Jilava si odata la Bârcea Mare.

Eugen EVU
Hunedoara
Aprilie 2011